UNIVERSITATEA "GHEORGE ASACHI" IASI

INTRODUCERE IN DREPT SI LEGISLATIE

-SUPORT CURS-

Conf.univ.dr.Liviu Filip

Iasi
201

2
 CUPRINS
DREPTUL SI SOCIETATEA................................................................................4
I.Notiunea dreptului................................................................................................4
II. Locul dreptului in viata societati..........................................................................7
III. Dreptul ca stiinta...............................................................................................8
IV.Locul si Rolul Teoriei Generale a Dreptului in Sistemul General al
Stiintelor si in Sistemul Stiintelor Juridice.........................................................12
V.Dreptul si Politica..............................................................................................22
VI. Dreptul si Morala............................................................................................23
VII.Dreptul si Religia............................................................................................24
VIII.Norma juridica..............................................................................................25
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE.................................................40
IX.Izvoarele dreptului...........................................................................................50
X.TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE.................................61
XI.Sistemul dreptului............................................................................................72
XII.Realizarea dreptului.......................................................................................76
XIII.Raportul juridic............................................................................................84
4. ACTELE Şl FAPTELE JURIDICE, CONDIŢII ALE RAPORTURILOR
JURIDICE..............................................................................................................90
XIV.Răspunderea juridică...................................................................................92

3
DREPTUL SI SOCIETATEA

I.Notiunea dreptului

1. Ce este dreptul?
Romanii considerau ca "dreptul este arta binelui si a dreptatii"( jus est ars boni et acqui).
In conceptia lui Immanuel Kant dreptul reprezinta "ansamblul conditiilor care limiteaza
libertatile petru a face posibil acordul lor". Dupa Herbert Spencer "fiecare om este liber sa faca
ceea ce vrea, numai sa nu ofenseze libertatea egala a nici unui alt om".
Nu departe de aceste formulari, Louis Josserand defineste dreptul ca fiind "constiinta si
vointa colectiva care se substituie constiintelor si vointelor individuale pentru a determina
prerogativele, drepturile subiective ale fiecaruia." Juristul german Ihering vedea in drept o lupta
perpetua: "viata dreptului e o lupta, lupta a popoarelor, a statului, a claselor, indivizilor".
In sfarsit, Marx si Engels, reprosau burgheziei la mijlocul veacului trecut:"...dreptul
vostru nu este decat vointa clasei voastre ridicata la rangul de lege, o vointa al carei continut este
dat in conditiile materiale de viata ale clasei voastre".
Supuse unor analize atente, oricare din definitiile sau ideile despre drept evocate mai sus
contine mai mult decat un sambure de adevar si ne conduc catre conturarea notiunii al carei
continut il cautam: DREPTUL.
In definitia kantiana descoperim, printre altele, cum dreptul contureaza statutul juridic al
persoanei si importanta lui in conditionarea raporturilor sociale: "limiteaza libertatile pentru a
face posibil acordul lor". Definitia lui Spencer si Josserand nu se indeparteaza de cea a
filosofului din Konisburg. Cu alte cuvinte, dreptul fixeaza limitele libertatii fiecarui individ,
determina si confera valentele, drepturile subiective, care ii dau posibilitatea sa intre in relatii cu
alti indivizi prin acordul lor de vointa.
Ca viata e o lupta, dupa cum gandeste Ihering, este o idee ce are corespondent in realitate
sub un dublu aspect: nasterea dreptului si conservarea lui. In primul rand, perioadele fecunde
pentru marile reforme juridice sunt precedate de puternice empacte politico-sociale.
Revolutia franceza de la 1789 si reformele juridice care i-au urmat, mai ales acelea pe
care si-a pus amprenta geniul napoleonean, sunt un exemplu elocvent. Napoleon a dotat Franta
cu o codificare foarte completa: dupa codul civil (1804), au fost promulgate succesiv codul de
procedura civila in 1806, codul de comert in 1807, codul instructiei criminale in 1808, codul
penal in 1810.
Codul civil ramane a fi cel mai important. Imparatul, care a contribuit substantial la
elaborarea acestei opere legislative, captiv fiind in insula Sfanta Elena, va spune despre
ea:"Adevararta mea glorie nu este aceea de a fi castigat patruzeci de batalii; Waterloo-ul va
sterge amintirea acestor victorii, ceea ce nimic nu se va sterge, ceea ce va trai in eternitate, este
codul meu civil".
Exemplele se pot inmulti. Legiferarile de sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care au
pus bazele Romaniei moderne si, foarte recent, activitatea legislativa a Parlamentului Romaniei
dupa Revolutia din decembrie 1989 sunt dovezi de aceeasi natura.
La 1 ianuarie 1862, Victor Hugo isi prefata capodopera sa "Mizerabilii"cu urmatorul motto:
"Atata vreme cat va exista, din pricina legilor si a moravurilor, un blestem social, care creeaza un
chip artificial, in plina civilizatie, adevararte iaduri, agravand cu o fatalitate omeneasca destinul,
care e de esenta divina; atata vreme cat cele trei probleme ale secolului: injosirea omului prin
exploatare, decaderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea intunericului, nu vor fi
rezolvate; atata vreme cat in anumite paturi constrangerile sociale vor fi cu putinta, cu alte
cuvinte si intr-un sens si mai larg, atata timp cat pe pamant vor dainui ignoranta si mizeria-carti
de felșul celei de fata nu vor fi zadarnice".

4
 2. Precizari terminologice.
Prima sarcina care se ridica in fata oricarei stiinte este de a-si fixa terminologia cu care
opereaza. A-a spus pe drept cuvat ca "orice stiinta nu este altceva decat o limba bine facuta."
Evident nu e este vorba de intreaga terminologie a stiintei dreptului, ci de primele notiuni fara de
care nu este posibila intelegerea unor constructii mai complexe.
Cuvantul drept este susceptibil de mai multe intelesuri. Este o dovada cum, in interactiunea
notiune-cuvant, unul si acelasi grup sonor poate desemna mai multe notiuni. Astfel, cuvantul
drept are -din punctul de vedere ce intereseaza aici-mai multe acceptiuni:
a). regula sau ansamblu de reguli de conduita, generale si obligatorii, dupa care se
desfasoara activitatea umana in societate;
b). prerogativa sau facultate (putere de a actiona) apartinand individului de care el se poate
prevala in raporturile cu semenii sai si cu colectivitatea din care face parte si in care el se
integreaza pe baza si in virtutea unui statut;
c) stiinta, domeniu de studiu, de cercetare a primelor doua notiuni, care apar in doctrina
juridica si sub denumirea de drept obiectiv si drept subiectiv.
3.Dreptul obiectiv
Intr-un prim inteles "dreptul" desemneaza ansamblul de reguli de conduita care, intr-o
societate organizata, guverneaza raporturile oamenilor intre ei si sunt impuse, la nevoie, prin
mijloace de constrangere sociala.
In acest sens, dreptul mai este denumit si drept obiectiv. Cuvantul "obiectiv" nu este
folosit aici in sens filosofic de existenta in afara constiintei umane si independent de ea, normele
de drept sunt formulate si elaborate de catre om, sunt interpretate si aplicate de el si ii sunt
destinate lui.
Denumirea de obiectiv a fost adoptata in opozitie cu cea de subiectiv, adica prerogativa ce
apartine individului, numita drept subiectiv, pe de o parte, iar pe de alta parte, pentru a sublinia
caracterul general si obligatoriu al regulii de drept.
In societati moderne cu regim democratic, dreptul e unic, acelasi pentru indivizi,
colectivitati, functionari si stat. Pe scurt, in acest sens, dreptul reprezinta o regula sociala
obligatorie, n comandament al societatii, care da conduitei umane o anumita directie ce asigura
ordinea in societate.
Daca aceste raporturi ar fi abandonate arbitrariului, daca ele n-ar face obiectul unei
reglementari, n-ar putea fi realizate decat prin jocul fortelor individuale, prin viclenie sau
violenta. Cuvantul drept este atasat ideilor de directie, de disciplina. El isi are originea in
latinescul directiune, luat in sensul sau figurat, si desemneaza ceea ce este conform cu regula,
adica cu legea. Aceeasi metafora se regaseste in cele mai multe din limbile europene moderne, in
engleza-right, in germana-recht, in olandeza-regt, in spaniola-direcho, in italiana-dritto, in
franceza-droit.
In limbile clasice vechi el nu exista inca, nici in latina, nici in greaca, unde cuvantul
rectum, singurul comparabil prin etimologie cu cuvantul modern drept, avea un sens mai mult
moral decat juridic. Ceea e noi numim azi drept se spunea in latina jus si in greaca to decaion.
In viziunea lui Cantacuzino dreptul este o disciplina, adica o auto reglementare a
actiunilor omenesti, intrucat aceste actiuni privesc in chip direct sau indirect raporturile omului
cu alti oameni sau cu grupul social, sau mai exact cu diferitele grupuri sociale din care face parte.
Asadar, legile care se aplica pe teritoriul unui stat, luate ca un tot si in sens larg
(ansamblul regulilor sociale de conduita, generale si obligatorii), constituite intr-un sistem,
alcatuiesc dreptul obiectiv al statului respectiv. Astfel exista un drept francez, un drept englez,
un drept roman, etc.
Diviziunea lumii in state suverane determina clasificarea dreptului pozitiv in drept
national si drept international,dupa cum este vorba de dreptul care se aplica in limitele
frontierelor cu surse interne si sanctiuni proprii statului respectiv sau de norme care se aplica
relatiilor sociale internationale, fie intre state, fie intre indivizi.

5
 Dupa continutul sau si interesele pe care le apara dreptul pozitiv intern se subdivide in
drept public si drept privat care, la randul lor, se imart pe ramuri, fara ca subdiviziunile sale sa se
opreasca aici.
4. Drept subiectiv
In literatura juridica franceza se face indeobste distinctia dintre drept si drepturi, ceea ce
s-ar traduce in regula de drept, desemnata cu majuscule, si prerogativa, scrisa obisnuit, prima
desemnand dreptul obiectiv iar cea de-a doua, dreptul subiectiv.
Dreptul subiectiv este prerogativa pe care dreptul obiectiv o recunoaste unui individ sau
colectivitatilor de indivizi si de care acestia se pot prevala in raporturile lor cu alti indivizi sub
protectia puterilor publice (dreptul la viata, dreptul la integritatea fizica si morala, drepturile
civile, politice, social-economice). Titularul dreptului este numit subiect de drept, de unde
expresia de drepturi subiective prin care se desemneaza drepturile luate in acest sens.
Aceste prerogative privite ca un tot, denumite astefl si drepturile omului, constituie
statutul juridic al persoanei. Acest statut cunoaste o anumita evolutie istorica care coincide in
ultima analiza cu linia progresului uman.
Pe de alta parte, este vorba de dobandirea lui de catre fiecare fiinta umana a planetei
noastre, prin universalizarea sa, iar pe de alta parte, de imbogatirea permanenta a continutului
sau, prin adaugarea unor drepturi noi care sa satisfaca nevoile de orice natura ale personalitatii
noastre.
Se impune precizarea ca denumirea de subiectiv nu se foloseste in sensul filosofic al
cuvantului, pentru a spune ca aceasta prerogativa sau putere n-ar avea o existenta obiectiva, ca
exista numai in constiiinta noastra sau ca n-ar putea exista independent de vointa unuia sau
altuia. Denumirea este folosita in sensul ca ea apartine individului si in opozitie cu dreptul
obiectiv in intelesul de disciplina sociala cu intreg ansamblul sau de reguli generale si obligatorii.

5.Dreptul ca stiinta

A treia acceptiune a cuvantului drept este aceea ca stiinta, domeniu de cercetare,

disciplina, studiu. Stiinta dreptului are ca obiect dreptul luat in cele doua sensuri, fiindca este
imposibil sa fie separate ca obiecte de studiu. Ocupandu-se de legislatie, ea se ocupa in mod
necesar de actele de orice natura pe care legislatia le guverneaza si reciproca e adevarata.
Aceasta stiinta juridica-afirma Planiol- se apropie mai mult de stiintele istorice sau de
istoria naturala decat de stiintele exacte sau de stiintele fizice, fiindca dreptul se transforma fara
incetare si principiile sale sunt departe de a avea fixitatea adevarurilor matematice sau a legilor
fizice; dreptul este mobil, ca si viata.
Anticii considerau dreptul o arta: arta binelui si a dreptatii. Planiol socoate ca nu numai
punerea in aplicare a dreptuli de catre judecator, avocat, notar, administrator, etc. Este o arta, dar
ca aceasta arta nu face decat sa puna in aplicare o stiinta castigata in prealabil.
lti autori considera dreptul a fi deopotriva o stiinta si o arta. Fiindca daca stiinta este
cunoasterea metodica a legilor naturii, fiecare stiinta in particular fiind cunoasterea acestor legi
care se refera la o categorie determinata de fenomene, arta, din contra, este un ansamblu de
procedee combinate in vederea atingerii unui rezultat frumos sau util.
De aceea consideram ca in stiinta, oricare ar fi ea, putina arta nu este de prisos, cu atat
mai mult intr-o stiinta ca aceasta al carei scop este, prin excelenta omul.

6
II. Locul dreptului in viata societati

6. Dreptul ca fenomen istoric

Lasand pe seama istoricilor originea dreptului, momentul sau perioada in care el a aparut
sau a evoluat, precum si problema daca societatea propriu-zisa a fost posibila fara drept, doua
lucruri sunt de precizat de la inceput: dreptul insoteste viata sociala din foarte vechi timpuri, iar
viata sociala contemporana si cea viitoare , nu este posibila fara drept.
In Sumerul antic, acum cinci-sase mii de ani, legea si justitia erau notiuni fundamentale
caci atat in teorie cat si in practica viata sociala si economica sumeriana ers patrunsa de aceste
notiuni.
Arheologii- cum afirma istoricul american N.S.Kramer- au scos la lumina mii de tablite
de argila reprezentand tot felul de documente de ordin juridic : contracte, acte, testamente,
chitante si sentinte.
La sumerieni, elevul din ultimii ani de scoala dedica o mare parte a timpului sau studiul
legilor, antrenandu-se in mod regulat in folosirea unei terminologii extrem de specializate, ca si
in transcrierea codurilor de lefi si a sentintelor care intransera in jurisprudenta.
Aplecarea marilor filosofi antici, Platon, Aristotel, Cicero, asuprea fenomenului juridic,
marile reforme legislative din Greia antica si apoi constructia logica, monumentala, a dreptului
raman, care leaga atat de solid prezentul juridic de trecutul sau, toate acestea (si nu numai ele)
sunt dovezi peremptorii ale caracterului istoric al dreptului.
8. Dreptul este inseparabil de societate
Revenind la societatea contemporana, constatam ca principalele compartimente, care
alcatuiesc corpul social, cad sub incidenta dreptului.
Omul a inventat, a folosit, a perfectionat si a conservat dreptul ca un mijloc pentru
cladirea si ocrotirea fiintei sale.
Familia si statul, comuna si orasul, individul si colectivitatea, viata omului si proprietatea
lui etc., relatii si valori sociale imbraca haina unor institutii juridice, care asigura mecanismul
social in tendinta sa catre o dezvoltare cat mai armonioasa si mai conforma cu idealul de bine si
de justitie.
Lipsa acestui cadru normativ, care permite actiunea, ocroteste valoarea si asigura ordinea
cand este cazul, prin forta coercitiva a statului, ar pune societatea- oricare ar fi ea- sub primejdia
anarhiei si in ultima instanta sub amenintarea autodistrugerii ei de forte haotice care s-ar
dezlantui din insusi interiorul ei.
9. Dreptul-mijloc de autoaparare a societatii
Intemperiile naturii, cum sunt cutremurele de pamant, inundatiile sau alte cataclisme de
acest gen, sunt primejdioase si inspaimantatoare pentru om si societate.
Ele vin din exteriorul organizarii umane, adesea fiind de neprevazut si mai ales de
neinlaturat. Sunt, insa, stihii care se nasc din insasi societatea umana si se intorc impotriva ei:
ucigasii, talharii, hotii, escrocii, fanaticii si extremistii, cei animati de pasiuni absurde si oarbe,
ale caror arme sunt minciuna, viclenia si violenta.
Ei nu sunt mai putin daunatori si purtatori de spaima pentru omul oneSt si societatea din
care face parte. Aici dreptul devine scutul de autoaparare a speciei umane in mersul ei peren si
ascendent. Dar nu numai atat.
Dreptul prin masurile de care este capabil (sanctiunile) si efectul lor trebuie sa ii
reintegreze- pe cat posibil- pe cei rataciti din nou in corpul social in care s-au nascut.
Este un imperativ care trebuie sa domine dreptul sub un dublu aspect: ocrotirea fiintei
umane in orice ipostaza s-ar afla ea si, nu rareori, raspunderea societatii pentru copilul
malformat. Acolo unde se mai poate face ceva pentru om trebuie intotdeauna sa se faca sau, cel
putin, sa se incerce.

7
 10.Dreptul ca fundament social
Prin definitie societatea inseamna un sistem de relatii intre oameni care se stabilesc- si nu
in ultimul rand- potrivit legii si in virtutea statutului juridic al fiecarui ins stabilit prin lege.
Relatiile familiale, comunitare, econimice, politico-sociale si interstatale apar, in aspectele lor
esentiale, ca raporturi juridice.
Astfel, dreptul patrunde in inima socialului si il face trainic, il consolideaza prin legaturi
institutionalizate.
11. Dreptul si perspectiva societatii
Dreptul nu mai este numai un scut de aparare pentru societate, un mijloc de consolidare si
conservare a comunitatii umane.
Insotind existenta umana organizata din vremuri imemorabile, constituind cadrul si
fundamentul societatii omenesti el poate deschide cai catre evolutia viitoare, prin reforme, uneori
profund radicale si care necesita clarviziune si curaj si care intotdeauna poarta amprenta
juridicului, pentru a putea fi impuse.
Asa a facut Napoleon servind drept model la scara continentala si chiar planetara, precum
Alexandru Ioan Cuza, pentru poporul roman.
Dreptul, cand este drept, printre multe altele, lumineaza calea de urmat pentru viitor. El a
fost si va ramane, cu mici abateri, usa deschisa perspectivei umane, o fereastra catre cer.
12. Dreptul ca valoare universala
In orice timp si la orice popor, de cand s-a nascut societatea statala, exista un sistem
pozitiv de drept, adica un complex de norme sau institutii care contureaza si reglementeaza viata
poporului, cu caracter obligatoriu.
Cercetarea dreptului ca valoare universala depaseste componenta oricarei stiinte juridice.
Fiindca dupa cum in od just a spus Kant, stiintele juridice nu raspund intrebarii quid jus?, ceea ce
trebuie sa se inteleaga in genere prin drept, si numai intrebarii quid juris?, ce este stabilit de
dreptul unui anumit sistem.
Peste particularitatile unui sistem sau altul, dreptul se prezinta ca o totalitate logica, cu
elemente esentiale comune tuturor sistemelor juridice, ca un fenomen comun tuturor popoarelor,
produs necesar al naturii umane, si tocmai de aceea el se infatiseaza ca fenomen universal uman.
Pretutindeni in lume dreptul satisface sau trebuie sa satisfaca douna mari nevoi umane,
le-am spune aproape sentimente: nevoia de securitate si nevoia de justitie. In viata sociala este
necesara o ordine, care satisface nevoia de siguranta, nevoia de a sti ceea ce noi putem face si
ceea ce pot face altii, deci ceea ce trebuie sa suportam din parte lor.
Din moment ce o regula exista, noi putem actiona in prezent si cunoaste in viitor
consecintele actelor noastre, intr-un cuvant noi putem trai.In acelasi timp, fiinta umana este
stapanita de un puternic sentiment, care se trezeste odata cu constiinta sa: sentimentul de justitie.
Omul intelege ca regula de drept satisface nu numai nevoia de securitate, dar, cu aceeasi
intensitate, sentimentul de justitie.

III. Dreptul ca stiinta

1.Definitie.
Teoria generala a dreptului este o stiinta sociala, politica si juridical, care se bazeaza pe
un ansamblu de teorii, conceptii, notiuni cu privire la drept si intr-o oarecare masura despre stat,
care studiaza legitatile generale si speciale referitoare la aparitia, evolutia si functionarea
dreptului in general si in mod deosebit a sistemului de drept din tara respectiva

8
 Dupa cum mentioneaza Nicolae Popa, stiinta este un sistem de cunostinte despre natura,
societate si gandire, cunostinte obtinute prin metode corespunzatoare si exprimate in concepte,
categorii, principia si notiuni.
Teoria generala a dreptului ca disciplina stiintifica, care prin obiectul ei de studio nu se
limiteaza la examinarea unui sau altui compariment al juridicului si politicului ce le cerceteaza in
intregul lor, poate fixa obiectului de studio al intregii stiinte juridice, metodologia ei generala,
interferentele ei cu stiintele sociale inrudite, toate acestea constituind puncte de plecare pentru
orice stiinta juridica.
Aparitia si constituirea Teoriei Generale a Dreptului ca ramura distincta a stiintelor
juridice este de data mai recenta in secolul al XX-lea, in prima sa jumatate si mai pronuntat dupa
cel de-al doilea Razboi mondial. La momentul actual aceasta disciplina stiintifica in diferite tari
ale lumii apare sub diferite denumiri:  Teoria generala a dreptului, Enciclopedia dreptului,
Introducerea in studiul dreptului, Teoria statului si dreptului ,etc.
Dupa cum am aratat in definitie , Teoria generala a dreptului este si o stiinta politica.
Spre deosebire de celelalte stiinte politice, aceasta studiaza problemele de baza ale stiintei
politice, si inainte de toate statul, puterea de stat ea formeaza categoriile politice statale, cum
sunt: esenta, continutul si forma de stat, functiile statului, mecanismul de stat, etc. Fenomenul
politic, in totalitatea componentelor sale constituie un subsistem al sistemului social si formeaza
obiectului studiului stiintelor politice.
Caracterul politic al Teoriei generale al dreptului este determinat de faptul ca ea studeaza
dreptul si statul, ca fenomene politice. Cu toate ca politica este un fenomen social distinct de
sine statator, ea se afla intr-o stransa legatura cu fenomenul juridic si statal.
Schimbarile care au loc in societate atat in domeniul politicii interne cat si externe in mod
nemijlocit influenteaza si abordarea problemelor ce tin de obiectul de studio al disciplinei
noastre.
Ca expresie a statului, a vointei de stat, ca forma de concretizare a principiilor si
metodelor de organizare si guvernare statala, a liniilor principale ale politicii interne si externe,
dreptul nu poate fi exclus din sfera de preocupare a stiintei politice. De aceea Teoria generala a
dreptului are menirea sa cerceteze dreptul si prin optica politicului, sa creeze si o teorie politica a
dreptului.

2. Baza metodologica a Teoriei generale a dreptului.

Pentru a da raspuns la intrebarea “ Ce este metodologia?” e necesara prezentarea
urmatorilor doi termini: “metoda” si “metodologie”. Cuvantul metoda provine din limba greaca
de la methodos care poate insemna cale sau drum ori chiar mod de expunere. Metodologia care,
etimologic, este derivatul a doua cuvinte: methodos si logos – metoda si stiinta este, simplu
vorbind, stiinta despre metoda si reprezinta sistemul celor mai generale legi obiective.
Ca si orice alt domeniu, cercetarea stiintifica juridical se bazeaza pe folosirea unei
metodologii, a unui ansamblu de metode si procedee cu ajutorul carora are loc studierea
dreptului in toata complexitatea sa. Metodele de cercetare in domeniul stiintelor sociale s-au
dezvoltat si perfectionat si ele in contextual general al impulsului dat cunoasterii stiintifice de
noua revolutie stiintifica contemporana, evidentiata mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale
informaticii si tehnicii de calcul si in domeniul stiintelor socio-umane.
Problemele metodologiei in domeniul stiintelor juridice au constituit o preocupare
permanenta pentru cercetatorii din domeniul dreptului.Ne vom opri la unele definitii ale
notiunilor de metoda si metodologie.
In literature de specialitate matodologia juridical a fost definite ca un sistem al acelor
factori de relative invarianta intr-un numar sufficient de mare de metode, factori ce au de obiect
raporturile, legaturile relatiile ce se stabilesc intre diferitele metode in procesul cunoasterii
fenomenului juridic.
Metodologia reprezinta sistemul celor mai generale principii de investigatii, deduse din
sistemul celor mai generale legi obiective. Metoda priveste fie un anumit principiu metodologic (

9
metoda particulara ), fie un procedeu tehnic oarecare ( metoda individuala). Intre diversele trepte
metodologice – generala, particulara, singular – se stabilesc raporturi complexe, in cadrul carora
se pot distinge aspect caracteristice legaturii dintre general si particular, dintre parte si intreg,
dintre process si moment.
Printre principalele metode ale cercetarii juridici pot fi mentionate: metoda logica,
metoda istorica, metoda comparative, metoda experimental, metoda analitica, metoda statistica,
metoda sociologica etc.
Metoda logica – in cercetarea dreptului, atat de complex teoria generala a dreptului toate
stiintele juridice folosesc categoriile, legile si rationamentele logice. Facand abstractie de ceea ce
este neesential, intamplator esenta dreptului, teoria sa dezvluie, folosind metoda logica ceea ce
este esential, caracteristic pentru drept. Despre importanta plecarii logice in cercetarea
fenomenului juridic vorbeste insusi faptul ca in ultimii ani s-a conturat ca o disciplina aparte
logica juridica.. Domeniu logicii juridicii cuprinde in mod obligatoriu:
-edictarea normelor juridice. In acest sens se poate vorbi de o logica a legiuitorului, cunoscuta si
sub denumirea de tehnica logico – juridica;
-practica judiciara ( jurisprudenta). Pentru aceasta s-a dat denumirea de logica judiciara.
- interpretarea logica juridical a normelor de drept. In acest caz se vorbeste de o adevarata logica
a interpretarii normelor juridice sau de o logica a argumentatiei.
Logica este stiinta regulilor intelectului. Ea se ocupa cu simplele forme ale intelectului
nereferindu-se la continuturi. Criteriull pur logic al adevarului este acordul cunostintelor cu
legile universale si formale ale intelectului, fiind o conditie sine qua non a oricarui adevar;
aceasta conditie  este negative deoarece logica nu merge mai departe, eroarea care nu atinge
forma ci continutul nu poate fi reliefata. Utilizarea metodei logice in studierea problemelor
dreptului este deosebit de utila daca ne gandim la faptul ca instaurarea puterii de stat in
constituirea sistemul de organe ale statului, corelatia dintre ele sunt orientate in coformitate cu un
model relational iar activitatea de elaborare a dreptului , precum si cea de aplicare a lui trebuie sa
aiba un caaracter logic.

Metoda istorica- Unul dintre principaltele aspecte ale vietii contemporane este
intoarcerea cu fata spre stiinta si tratarea oricaror probleme de pe pozitii stiintifice tinand cont de
realitatile obiective ale dezvoltarii istorice. In studierea diferitelor fenomene sociale, inclusiv
fenomenelor stat si drept, un rol deosebit il ocupa metoda istorica de cercetare.
Esenta metodei istorice consta in cercetarea stiintifica a fenomenului juridic care rezida in
analiza conditiilor economice, sociale, politice si de alta natura, a relatiilor corespunzatoare, la
momentul considerarii in trecut a unui sistem de drept, completata cu analiza evolutiei relatiilor
reglementate juridiceste, spre a se intelege continutul si forma fenomenului juridic privit , de
asemeni, in evolutia lui, spre dezvaluirea sensului evenimentelor trecute si a regularitatilor
privite in succesiunea lor neintrerupta.
In conformitate cu aceasta metoda stiintele juridice, inclusiv teoria generala a dreptului
cerceteaza drepturile in perspectiva si evolutia sa istorica de-a lungul diferitelor oranduiri
sociale, studiind in acelasi timp si modul in care s-au format o serie de categorii juridice, cu care
ele lucreaza si la momentul de fata, asa cum sunt: tipul de drept, esenta dreptului, izvoarele
dreptului, sistemele dreptului , etc.
Toate aceste raportate la etapa istorica pe care o strabat, fiind in legatura directa cu
diferitele institutii juridice poarta pecetea transformarilor istorice ale poporului si tarii respective.
Dreptul are propria lui istorie si exprima, in diferitele etape si la dfierite popoare, gradul de
dezvoltare a culturii.
Metoda comparativa- In sistemul metodelor de cercetare stiintifica un loc aparte ii revine
metodei comparartive, foarte des fiind numita si comparatism. Esenta acestei metode consta in
confruntarea diverselor sisteme juridice, a diferitelor institutii juridico-statale, pentru ca dreptul
unui anumit popor prezinta totdeauna caractere unilaterale. Cu ajutorul aceste metode se pot
stabili elemente identice si cele divergente dintre doua fenomene, institutii, lucruri etc., in scopul

10
unei mai bune cunoasteri a instititutiilor similare din diferite tari si folosirii experientei reciproce
in masura in care ea este aplicabila specificului tarii respective.
In literatura juridica s-au conturat regulile dupa care se foloseste metoda comparativa:
a).este supus compararii numai ceea ce se poate compara. Sub aspectul utilizarii acestei reguli in
cercetarea juridica, prezinta interes urmatoarele aspecte:
-sa se stabileasca daca sistemele comparate apartin aceluias tip istoric de drept, sau nu;
-sa se stabileasca daca, din punct de vedere al substatei intereselor, termenii supusi compararii
difera sau nu ( sunt sau nu intr-o relatie antagonica);
-diferentele, mai ales, trebuie precizate cu claritate, chiar daca, sa presupunem, asemanarile nu
sunt precizate sau sunt prezentate la general, ori evaziv;
b). termenii supusi comparatiei trebuie priviti in dimensiunile si conexiunile lor reale si plasati in
contextul social-politic si cultural in cultural in care isi au sorgintea; o asemenea regula
presupune:
-considerarea cadrului relational general ( economic, politic, social, cultural, confesional, moral,
etc.) ca suport al relatiilor supuse reglementarii juridice in cele doua( sau mai multe) sisteme
( ramuri, institutii juridice sau norme) supuse compararii;
-considerarea principiilor ce se degaja din sistemele de drept supuse comparatiei;
c).comparatismul trebuie sa tina seama atat de sensul normei juridice la momentul aparitiei ei,
cat si de evolutia in timp a acestui sens, asa cum doctrina si practica il contureaza la diferitele
etape de aplicare.
In concluzie se poate preciza ca importanta deosebita a metodei comparative a dus si la aparitia
unei ramuri distincte in sistemul stiintelor juridice-dreptul comparat.

Alte metode aplicate in studiul dreptului

1.Metoda experimentala. Fiind proprie stiintelor naturii, uneori ea se foloseste si in domeniul
dreptului. Cunoastem ca menirea sociala a dreptului este de a reglementa relatiile din societate.
Referindu-ne la aceasta metoda, vom spune ca ea poate fi utilizata atat in laborator ( de
ex. In domeniul criminalisticii) cat si pe teren ( de ex. In domeniul reglementarii juridice cu
caracter economic). Aplicarea metodei experimentale in activitatea legislatiei reprezinta un pas
inainte pe linia sporirii eficientei reglementarii prin norme juridice a relatiilor sociale.
2. Metoda sociologica. Esenta aceste metode consta in folosirea cercetarilor sociologice pentru
studierea opiniei publice, studierea eficientei sociale a activitatilor diferitelor organe de stat,
precum si a reglementarilor date de relatiile sociale. Folosirea cat lai larg a sondajului de opinie
sau a anchetei sociologice a dus la conturarea sociologiei juridice, ca o disciplina de sine
statatoare care se preda la multe facultati de drept.
3.Metode cantitative. Unii autori mentioneaza ca o utilizare tot mai larga in sfera stiintelor
juridice au etodele analizei sistematice, structurale si functionale, precum si cele cantitative. Se
simte si in domeniul juridic necesitatea prelucrarii cu mijloace moderne a cantitatii considerabil
sporite de informatii, localizate cu deosebire in actele juridice ( normative si concrete), folosind
in acest scop calculatoarele electronice. Calculatorul devine un instrument de lucru obisnuit si
pentru jurist.
4.Metoda statistica. Serveste atat la studiul procesului general de elaborare a dreptului cat si la
cel de aplicare, mai ales pe cale judiciara. Actualmente s-a format o disciplina distincta, ca un
domeniu destinct al statisticii-statistica judiciara.
Esenta acestor metode consta in operatiile de verificare a ipotezelor stiintifice in cadrul
strategiilor dezvoltarii fenomenului juridic in stransa corelatie si pe fondul scenariilor dezvoltarii
economice si sociale. Aceste metode presupun:
a).dezvoltarea informatiei juridice pentru inbunatatire procesului decizional prin folosirea
calculatorului;
b). orientarea cercetarilor de informatica juridica in directii precum:
-elaborarea legislatiei;
-sistematizarea legislatiei;

11
-evidenta legislativa;
-evidenta solutiilor de practica judiciara;
-alcatuirea bancii de date de informatie juridica;
-sistematizaea informatiei juridice;
-evidenta evolutiei fenomenului juridic pe domenii ( cauze civile, penale, administrative, de
drept al familiei, etc. Si, bineinteles, in cadrul fiecarei ramuri, evidenta pe domeniile care
prezinta interes deosebit, de exemplu, in cadrul dreptului familiei, evidenta divorturilor);
-evidenta si sistematizarea faptelor de violenta;
-evidente criminologice;
-evidenta faptasilor dupa modul de operare;
c).introducerea si perfectionarea programelor de calculator adecvate cercetarii juridice si practicii
judecatoresti;
d).evidenta si sistematizarea reglementarilor uniforme si a practicii in domenii precum dreptul
comertului international, dreptul international privat etc.
5. Metode prospective. Referindu-ne la aceasta grupa de metode putem mentiona ca ele sunt
cercetate foarte putin in literatura juridica de specialitate. Introducerea metodelor prospective in
domeniul stiintei dreptului urmareste nu numai cresterea rolului functiei explicative. Capacitatea
de a descoperi legitatile dezvoltarii fenomenelor juridice depinde de gradul cunoasterii evolutiei
fenomenelor sociale. Prognoza juridiica presupune un aparat metodologic complex, folosirea
celor mai noi procedee si tehnici. Metodele prospective se uitilizeaza in fundamentarea adaptarii
unor noi acte normmative, cuprinzand si interpretarea pe care o vor da organele de aplicare care
vor urmari realizarea lor.
Dupa prezentarea succinta a metodelor de cercetare a dreptului, in concluzie consideram
utile doua mentiuni:
a). metodele nu trebuie intelese izolat, ci in intedependenta si complementaritatea lor;
b). teoria juridica intelege sa aplice principiul general potrivit caruia practica este unicul criteriu
de verificare a oricarei ipoteze si teorii, de aceea concluziile teoretice la care ea ajunge sunt
confruntate cu experienta oferita de practica, de viata.

IV.Locul si Rolul Teoriei Generale a Dreptului in Sistemul General al

Stiintelor si in Sistemul Stiintelor Juridice

1.Locul si rolul teoriei generale a dreptului in sistemul stintelor sociale

Pornind de la notiunea de stiinta in general o putem defini ca fiind totalitatea

cunostintelor acumulate de omenire in decursul vremurilor. Dupa cea mai generala clasificare,
sistemul general al stiintelor este format din: a).stiintele despre natura; b). stiintele despre
societate si c). stiintele despre gandire. Stiinta este un sistem de cunoastinte despre natura,
societate si gandire, cunostinte obtinute prin metode corespunzatoare si exprimate in
concepte, categorii, principii si notiuni.
Intregul sistem al stiintelor juridice este foarte variat, fapt la care ne vom opri in
paragraful urmator, putem spune cu certitudine ca se refera la categoria stiintelor sociale.
Stiintele sociale, indiferent de compartimentul vietii sociale studiat de ele, urmaresc descoperirea
si cercetarea legaturilor cauzale necesare intre fenomenele sociale, a legilor care determina
esenta si desfasurarea proceselor sociale.
Aceasta sarcina fundamentala a stiintelor sociale, de altfel ca si a stiintelor naturii, poate
fi indeplinita numai iprin studiul concret al faptelor in diversitatea si interactiunea lor, prin

12
generalizarea lor teoretica, cu ajutorul gandirii abstracte, urmata de verificarea in practica a
concluziilor teoretice.
Fiind o stiinta sociala, Teoria Generala a Dreptului se afla intr-o stransa legatura cu toate
stiintele sociale. Stiinta complexa, si anume o stiinta politica, Teoria Generala A Dreptului se
afla intr-o stransa legatura cu toate stiintele politice, deoarece formuleaza categoriile politicii
statale ( puterea de stat, functiile statului, mecanismul statului etc.).
Problema corelatiei TGD cu stiintele filosofice este destul de actuala si in prezent.
Aspectul filosofic in determinarea caracterului TGD este conditionat de factori reali. Cercetarea
fenomenelor juridice a permis elucidarea nu numai a naturii interne a juridicului, dr si a
multiplelor relatii externe, factorilor care dau nastere fenomenelor juridice, a procesului si
consecintelor sociale ce le implica.
Prin urmare, stiinta dreptului studiaza legile existentei si dezvoltarii statului si dreptului,
institutiile politice si juridice, formele lor concret istorice, corelatia cu celelalte componente ale
sistemului social, modul in care institutiile politico-juridice influenteaza societatea si suporta, la
randul lor, influenta sociala.

Sistemul de stiinte juridice se refera la categoria stiintelor sociale, deoarece se ocupa de

studierea unor procese, fenomene si laturi ale vietii sociale, si anume cerceteaza statul si dreptul.
Teoria generala a dreptului, ca stiinta generala despre stat si drept, se inscrie si ea, impreuna cu
celelelalte stiinte juridice si alaturi de acestea, in sistemul stiintelor juridice.
Specificul stiintelor juridice, in comparartie cu alte stiinte sociale, consta in faptul ca acestea
studiaza atat legile obiective ale existentei statului si a dreptului, cat si normele juridice cuprinse
in actele normative in viguoare.
Cu toate ca in literatura juridica nu exista o parere unica referitoare la clasificarea intregului
sistem de stiinte juridice, ne vom opri la una din cele mai frecvente si mai reusite clasificari, si
anume:
a). stiinte juridice istorico-teoretice (la ele se refera istoria universala a statului si a dreptului,
istoria dreptului romanesc, teoria generala a dreptului, istoria filosofiei dreptului);
b). stiinte juridice de ramura ( dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul muncii,
dreptul penal, dreptul civil, dreptul de procedura penala etc.);
c).stiinte juridice auxiliare ( criminalistica, criminologia, medicina legala, psihologia judiciara
etc.).
Aceasta diviziune a stiintelor juridice, corespunzand unor criterii reale, nu afecteaza cu
nimic unitatea lor, corelatia lor stransa, interpatrunderea lor. Ele formeaza un sistem, sistemul
stiintelor juridice, in care un loc aparte ocupa Teoria Generala a Dreptului care joaca rolul teoriei
generale.
Numai o disciplina stiintifica, care prin obiectul ei de studiu nu se limiteaza la
examinarea unui sau altui compartiment al juridicului si politicului, ci le cerceteaza in intregul
lor, poate fixa obiectul de studiu al intregii stiinte juridice, metodologia ei generala,
interferentele ei cu celelalte stiinte sociale inrudite, toate acestea constituind puncte de plecare
pentru orice stiinta juridica speciala.
Stiintele juridice istorice studiaza statul si dreptul, precum si conceptiile juridico-statale
in evolutia lor istorica. Aceasta grupa are in acelasi timp caracter politic, juridic si istoric.
Stiintele istorice pornesc de la legile generale ale existentei, genezei si dezvoltarii statului si
dreptului, precum si de la categoriile si notiunile formulate de Teoria Generala a Dreptului.
Stiintele juridice de ramura cerceteaza anumite ramuri, grupe, categorii de norme juridice si
de raporturi juridice corespunzatoare acestor norme. Aceasta grupa de stiinte s-a constituit pe
masura dezvoltarii si extinderii reglementarilor juridice in cele mai diverse domenii ale vietii
sociale si constituirii ramurilor de drept. Regula generala e ca fiecare ramura de drept formeaza
obiectul unei stiinte juridice de ramura.

13
 2.Teoria Generala a Dreptului si practica sociala. Importanta studierii
dreptului
In paragrafele precedente s-a aratat necesitatea studierii TGD ca stiinta si disciplina
didactica, locul si rolul ei in sistemul stiintelor sociale si juridice. Se va mentiona ca TGD se afla
intr-o stransa legatura cu practica sociala, care serveste drept criteriu de verificare a teoriei.
Practicienii in domeniul jurisprudentei au aparut ca o categorie de profesionisti odata cu evolutia
dreptului pentru a asigura procesul de elaborare si aplicare a dreptului.
Apare intrebarea: de ce depinde calitatea si eficacitatea activitatii practice a
judecatorului, procurorului, anchetatorului, jurisconsultuluui?
Desigur, de cunoasterea profunda a legislatiei, experientei acumulate la aplicarea ei, de
deprinderile in domeniul tehnicii juridice. Totusi, momentul principal, hotarator in activitatea
practica este inalta cultura juridica, inalta cugetare juridica. Nu numai in conditiile dificile, dar si
la examinarea si rezolvarea orcaror cauze juridice, indeosebi la calificarea juridica, interpretarea
legii trebuie pornit de la valorile juridice, principiile generale ale dreptului, procedeele
perfectionate si mecanismele reglementarii juridice pentru a putea interpreta faptele realitatii prin
sistemul categoriilor juridice.
Toate aceste aspecte isi gasesc reflectare in teoria generala a dreptului. Anume aceasta
ramura a cunostintelor juridice pune la dispozitia practicii notiunile, categoriile juridice de baza,
in itegritatea lor, ca un sistem coordonat si subordonat.
In conditiile societatii contemporane aspectul de clasa trece pe planul al doilea, dar apar
alte aspecte sociale: problema nationala, problema echitatii sociale, pluralismul politic etc.
Acesta nu scuteste cercetarea stiintifica de efortul necesar, creator pentru a descoperi legitatile
obiective, pentru a desprinde care este procesul progrsist de dezvoltare a societatii, pentru a
dezvalui toate trasaturile si a descifra fenomenele constiintei nationale, legate de revolutia
tehnico-stiintifica, etc.

3.Dreptul ca norma si spiritualitate

Caracterul normativ a dreptului este axiomatic. Nu exista indoiala ca dreptul, cel putin
intr-un prim-inteles, este regula de conduita sociala prin care se ordoneaza si se armonizeaza
raporturile dintre oameni. El reprezinta un comandament al societatii statale adresat membrilor
care o compun luati ca indivizi sau constituiti in colectivitati si a caror conduita trebuie sa fie
conforma cu acest comandament.
Este vorba de un ansamblu de reguli directoare elaborate de catre stat a caror respectare
este observata, garantata si asigurata, pana la urma, prin forta coercitiva a statului. Fiecare din
aceste reguli este elementul primar al unui sistem intreg, al unui corp de norme obligatorii si care
alcatuind cartea vietii in comunitate, constituie dreptul pozitiv. Intreaga viata sociala se
desfasoara intr-un cadru normativ, fara de care societatea ar fi prada anarhiei, violentei si
egoismului individual.
Acest cadru nu este alcatuit numai din reguli de drept. Sistemul social se intregeste cu
reguli morale, religioase, politice, care adesea se suprapun, se intrepatrund, se completeaza sau
intra chiar in contradictie. Parte integranta a acestui sistem social normativ, in care se contopeste
fara sa-si piarda identitatea, dreptul urmeaza a fi cercetat in raport cu tatul, cu politica, cu morala
si religia.
1.Dreptul si statul. Statul, cuvantul care desemneaza societatea organizata din punct de
vedere politic, este un termen relativ modern, care a aparut mult mai tarziu decat realitatea pe
care o ilustreaza. Grecii foloseau termenii de polis sau politeia; romanii pe aceea de res publica,
civitales. Locutiunea status rei publicae, si altele asemanatoare, ca de exemplu status
reiromanae, deja intrate in uzajul antichitatii, au dus in cele din urma la adoptarea termenului de
STAT, in sensul pe care-l folosim aici.

14
 2.Societatea si statul. Distinctia dintre societate si stat. Conceptele despre societate si
stat nu se confunda. Privite atat ca realitati concrete cat si in plan logic ele se disting. Societatea
reprezinta genul, pe cand statul este una din numeroasele specii posibile ale societatii.
Raspandirea vietii animale si umane pe suprafata planetei nu este o dispersare de indivizi
solitari. Asociatia este un fapt natural si universal, ea este regula si nu exceptia. Un anumit grad
de agregare este o conditie esentiala a evolutiei societatii, care presupune comunicarea, ajutorul
reciproc, apropierea si contactul, pe scurt, relatiile sociale. Faptul subiectiv, elementar si original
in societate este constiinta speciei si valorile sociale.
Cand omul se naste, el este deja parte a corpului social de care il leaga mediul familial,
comunitatea sau comunitatile in care se integreaza acest mediu, limba, obiceiurile, treditiile,
credintele religioase, idealurile lumii in care s-a trezit. Si evident ca relatile sociale sunt mult mai
complexe si diversificate.
Apartenenta la o ordine juridica stabilita, care insa implica si alte elemente obligatorii,
cum sunt delimitarea teritoriala, si mai ales puterea, forta publica, care se desprinde de societate
intr-o sfera mai restransa sau mai extinsa si lasa la un moment dat impresia unei forte exterioare,
extrem de bine inchegata, care actioneaza asupra mediului din care s-a nascut, cu o putere,
adesea enigmatica, il situeaza pe om in labirintul statal. Tocmai aceasta putere institutionalizata
care se altoieste pe corpul social este statul.
3.Notiunea statului. Intr-o formula succinta, statul este o entitate politica constituita
dintr-un teritoriu delimitat de frontiere, dintr-o populatie si dintr-o putere institutionalizata.
Titular al suveranitatii el personifica din punct de vedere juridic natiunea. Este o definitie demna
de retinut pe care este considerata concisa, precisa si clara.
Intr-o sinteza a opiniilor in materie, se retine pentru aceasta notiune doua semnificatii
valabile:
-unii vad in stat o societate, o forma de viata colectiva, o anumita maniera de a fi a comunitatilor
umane;
-altii limiteaza statul la unul din elementele sale, la o putere, la o organizare a constrangerii, la un
aparat de coercitie sau de cooperare fortata. Se considera ca cele doua acceptiuni sunt admisibile
simultan, sub conditia de a fi retinute nu ca antagoniste, ci pur complementare, fiindca statul-
societate atrage constant la el statul-putere, dupa cum, la randul sau, statul-putere implica fara
incetare statul-societate asupra caruia el actioneaza.
Surprinzand doar o anumita latura a fenomenului statal, Kant il defineste ca fiind
reuniunea unei multimi de oameni traind sub aceleasi legi juridice.
Hegel pune accent pe aspectul etic cand considera ca statul este realitatea ideii etice-
spiritul etic, ca vointa substantiala revelata, lamurita sie insasi, care se gandeste si se cunoaste pe
sine si care aduce la indeplinirea ceea ce ea stie si in masura in care o stie.
Statul reprezinta in acelasi timp o organizare politica si o ordine juriica. Dar nu orice
ordine juridica este un stat. Fiindca nici ordinea juridica pre-statala a societatilor primitive, nici
ordinea juridica internationala, supra-statala sau inter-statala, nu reprezinta un stat. Pentru a fi un
stat ordinea juridica trebuie sa fie bine organizata, cu organe specializate si cu un anumit grad de
centralizare.
4.Elementele statului. Potrivit teoriei traditionale, statul este alcatuit din trei elemente:
poporul, teritoriul si puterea publica exercitata de un guvern independent, care nu pot fi
concepute altfel decat intr-o ordine juridica. Desi de la autor la autor exista nuante, mai ales in ce
priveste cel de-al treilea element, nici unul dintre ele nu pot lipsi din conceptul de stat.
A.Poporul. Forma specifica a vietii sociale, statul se prezinta mai intai ca o colectivitate
umana, care grupeaza femei si barbati, in diverse etape ale vietii lor: copilarie, adolescenta,
maturitate, batranete. Acestea se afla deja reunite in familii, in sate, in orase.
De aici se deprinde o prima trasatura a statului. El nu este o societate primara, ci dupa o
formula consacrata el reprezinta o unitate de suprapuneri.
A doua trasatura a statului care il diferentiaza de alte colectivitati este aceea de a fi un
fenomen de masa. Din acest punct de vedere el se deosebeste clar de cetatea antica care era putin

15
populata. Este necesar- stiintific vorbind- un numar de oameni destul de mare pentru a permite
multimii sa aiba o organizatie desavarsita si o viata autonoma, independenta de puterile externe,
deoarece statul are in mod esential caracterul de autarhie, adica trebuie sa fie suficient sie insusi.
Doua notiuni folosite adesea ca sinonime sunt acelea de popor si natiune. Cei ce apara
connceptul de natiune, deosebind-o de popor, considera ca ea se intemeiaza pe doua elemente
esentiale. Primul este un element psihologic, adica unitatea profunda si innascuta de gandire si
sentimente care alcatuieste constiinta nationala si implica credinta intr-un destin comun,
cimentata de o istorie proprie. Al doilea element este limba, care reprezinta exteriorizarea
sensibila a celui dintai. Limba este dovada unei seculare vieti comune care uneste masa umana,
inlesneste raporturile sociale, fixxeaza, pastreaza si transmite intreaga spiritualitate a unui popor
ca temei al culturii sale.
In concluzie, indiferent de denumire: masa umana, natiune, popor, populatie, de retinut
este faptul ca primul element necesar pentru abordarea conceptului de stat ste o colectivitate
umana care trebuie sa raspunda anumitor cerinte care ii confera o anumita unitate interna,
fireasca, naturala si o fizionomie proprie, autonoma si distincta de entitati asemanatoare.
B. Teritoriul. Al doilea element structural al statului este teritoriul, ca spatiu delimitat in
mod net. Dar acesta nu inseamna numai delimitarea unei suprafete terestre, ci este un spatiu cu
trei dimensiuni, din care face parte subsolul, spatiul aerian si intinderea de pamant delimitata de
frontiere. Din acest punct de vedere, teritoriul este definit ca fiind intinderea de pamant si apele
cuprinse intre frontiere, cu subsolul si spatiul aerian, precum s marea teritoriala, cu solul,
subsolul si spatiul aerian al acesteia.
S-a spus pe drept cuvant ca exigentele teritoriale nu sunt numai elemente cantitative
pentru stat. Sigur ca statul este un fenomen esentialmente spatial, sau o forma geografica a vietii
sociale. Dar el, teritoriul, reprezinta ceva mai mult, o legatura intima, profunda, deosebit de
puternica dintre om si pamantul pe care el isi regaseste mereu identitatea si care se exprima in
dragostea nemarginita a fiintei umane fata de locul pe care s-a nascut, a trait si pe care nu vrea sa
il paraseasca nici dincolo de nefiinta.
In limitele acestui teritoriu se organizeaza societatea statala, unitatile sale componente si
se exercita puterea publica, suveranitatea, cel de-al treilea element fara de care nu poate fi
definit statul.
C.Puterea publica, ca element indispensabil, definitoriu al statului si care adesea este
infatisata ca unitate politica si juridica, este aceea care ii da statului forma si caracterul propiu.
Teritoriul ofera cadru, populatia furnizeaza substanta, caruia statul ii da forma sa. Potrivit
adagiului scolastic, sicut materia appetit formam, asa cum materia tinde la forma, societatea
aspira la stat, care ins nu se naste decat sub influenta actiunilor umane deliberate.
Statul nu este niciodata dat, el este intotdeauna construit. Aceasta constructie se
realizeaza de catre putere, prin fortele sale de convingere si de constrangere, iar puterea, ramane
un atribut inerent al statului.
Puterea de stat, puterea publica se distinge de alte raporturi prin faptul ca este
reglementata juridic, adica indivizii care exercita puterea cu titlu de guvern al statului sunt
abilitati printr-o ordine juridica sa exercite puterea prin crearea si aplicarea normelor juridice;
altfel spus si mai concis, puterea de stat are un caracter normativ.
Aceasta putere, ca forma a institutiilor publice prin care ea se realizeaza, devine vizibila
si concreta: parlament, presedinte sau rege, guvern, justitie, armata, politie, inchisori etc. Ea
inseamna autoritate si forta. Autoritatea suprema cu care este inzestrat statul se numeste
suveranitate. Ca putere suprema recunoscuta statului ea implica exclusivitatea competentei sale
asupra teritoriului national si independenta in ordinea internationala, unde el nu este limitat decat
prin propriile sale angajamente.
Asadar, suveranitatea poate fi privita sub un dublu aspect: extern si intern. Independenta
in raport cu alte state, neatarnarea de orice alta putere exterioara, este aspectul extern. Din
punct de vedere intern este imperiul sau asupra teritoriului si asupra unei populatii. Cetatenia,
adica apartenenta la stat, naste datoria juridica generala de subordonare fata de stat. Si nu numai

16
pentru cetateni exista aceasta obligatie juridica, ci si pentru toti cei care se afla, temporar sau
definitiv, in subordonare fata de ordinea juridica a statului respectiv.
In democratie suveranitatea exercitata asupra cetatenilor nu provine din afara, ci din
interior, ea fiind, ca regula, un produs al insasi vointei celor care se supun statului. Statul trebuie
sa fie sinteza vointelor si drepturilor individuale, sau este punctul ideal de covergenta al acestor
drepturi, intr-o suprema expresie potestativa.
Aceasta este regula. Regula ideala, am adauga. Sorgintea puterii insa, atat ca teorie, cat
mai ales ca practica, poate prezenta multiple variante: de la originea divina din evul mediu, pana
la vointa proletara sau la dictatura clasei muncitoare, in sec XX-lea. Aceasta ca teorie. Practic
insa, chiar in democratiile declarate, in special in cele tinere, caile de la vointa reala a poporului
pana la constituirea puterii si la exercitarea ei sunt adesea deosebit de sofisticate si pot merge
pana la anularea vointei reale.
Cel mai adesea, dupa captarea voointei corpului electoral cu promisiuni demagogice si cu
manipulari mostenite de la un regim dictatorial, puterea odata constituita oficial trece la
realizarea scopurilor sale oculte. Dupa cum, in marile cotituri istorice, puterea ramane in mana
aceleiasi clase politice care stapaneste parghiile economice, fortele principale in stat ( armata,
securitatea, politia, vechiile structuri politice de partid) rebotezate adesea, folosindu-se chiar de
elementul democratic, de care nu ezita sa faca parada. Aceasta insa este exceptia. Cursul natural,
intr-un regim democratic, tinde in permanenta catre regul: vointa poporului se vrea autentica.
5.Forma de stat. Punctul de vedere dominant in literatura de specialitate este acela,
potrivit caruia forma de stat priveste trei aspecte: forma de guvernamant, regimul politic si
forma de stat.
A. Forma de guvernamant priveste formarea, organizarea si competenta organelor
supreme ale puterii de stat , raportul lor cu celelalte organe din sistemul statal. Dupa forma de
guvernamant un stat poate sa fie monarhie sau republica.
Monarhia este acea forma de guvernamant, in care puterea suprema este personificata
intr-un monarh, care ocupa tronul, de obicei prin succesiune, iar uneori prin alegerea pe viata. In
republica, puterea suprema este detinuta, in general, de un organ ales pe timp limitat.
Monarhia este forma de guvernamant specifica antichitatii sau evului mediu unde a
evoluat catre absolutismul monarhic, caracterizat prin puterea excesiva a regelui. In epoca
moderna monarhia a evoluat catre regimul constitutional sau parlamentar caracterizat prin
delimitarea neta a puterilor monarhului potrivit legii sau a cedat definitiv locul regimulul
republican ca in S.U.A. O asemenea evolutie are ca prototip Anglia, care astazi constituie un
model de regalitate parlamentara, unde stralucirea traditionala se imbina cu pregmatismul
rational modern si contemporan, oferind un exemplu nu de forma de stat arhaica, cum zic unii
demagogi, ci o forma de stat echilibrata, armonioasa si practica, unde simbolul se imbina cu
utilul. Spania, Tarile de Jos, Tarile Scandinave si-au dezvoltat o civilizatie superioara si traiesc si
astazi in acest mediu regal, nobil prin traditie si crez, practic si avantajos prin modul de
functionare, garantat de impartialitatea monarhului fata de structurile sociale si politice.
Forma republicana a dobandit-o America. Hamilton, unul dintre parintii Constitutiei
americane, a pronuntal la 18 iunie 1787 in fata Adunarii de la Philadelphia un discurs de cinci
ore, in favoarea adoptarii regimului englez, dar nu a reusit sa ii convinga pe colegii sai. Cand
America s-a detasat din punct de vedere national de Anglia, ea s-a detasat in acelasi timp si din
punct de vedere constitutional, actul ei fundamental, in viguare si astazi, cu amendamentele de
viguare constituind o adaptare republicana a monarhiei limitate britanice din aceeasi epoca.
Republica, la randul sau, a imbracat forma prezidentiala sau parlamentara, nelipsind nuantele ca
cea a republicii semiprezidentiale. Aprofundarea acestor probleme priveste insa dreptul
constitutional.
B. Regimul politic are in vedere metodele si mijloacele de exercitare a puterii de stat, de
conducere statala a societatii, metode si mijloace relevand, in primul rand, starea drepturilor si
libertatilor cetatenesti si care pun in evidenta raportul dintre individ si stat.

17
 Dupa regimul, un stat poate fi democratic sau dictatorial. Regimurile democratice ca si
cele despotice s-au nascut in antichitate, evoluand atat din punct de vedere cantitativ cai si
calitativ, de la deocratia ateniana la cea americana, sau de la micul despot al polisului grec, la
monarhia absoluta, la dictatura fascista sau totalitar comunista.
Desigur ca, atat in ceea ce priveste forma de guvernamant cat si regimul politic, clasificarile de
mi sus sunt generale si extrapolare. Intre ele raman variate nuantate. Astfel, in indepartata
antichitate regii din Sumer, oricat de mari au putut fi izbanzile lor cuceritorii, nu se comportau ca
niste despoti cu depline drepturi, ca niste regi absoluti. Ei se sfatuiau cu concetatenii lor cei mai
de vaza reuniti in adunari, asupra problemelor importante de stat. A fost cunoscuta si descifrata o
tablita de ceramica cu procesul-verbal al sesiunii solemne a primului parlament cunoscut pana
astazi, convocat candva, in jurul anului 3000 inainte de Hristos.
Regimurile politice din timpul totalitarismului comunist, desi au auvut trasaturi comune si in
esenta au facut parte din acelasi tip de dictatura, se diferentiau de la tara la tara fiind mai dure
sau mai atenuate.
C.Structura de stat. Modul de alcatuire al statului, dupa entitatile statale din care se compune,
este un alt criteriu de caracterizare. Din punct de cedere al structurii lor statale pot fi unitare sau
compuse. Statele unitare sunt cele care au un singur orgaan legislativ, un singur guvern si un
sistem judiciar unic, competente pe un teritoriu delimitat, precum Franta, Romania, Bulgaria etc.
Statele compuse sunt cele alcatuite din mai multe state unitare. Acestea pot fi uniuni reale, uniuni
personale, confederatii si federatii.
a). Statul simplu, sau unitar, se caracterizeaza prin aceea ca puterea publica aparea ca fiind:
-una in structura sa: organizarea politica este unica, reprezentata printr-un singur aparat
guvernamental. Complet prin el insusi, el satisface toate functiile statale, intr-o singura ordine
constitutionala;
-una in elementul sau uman: organizarea politica se adreseaza unei colectivitati unificate, luate
global, fara a se tine cont de diversitatile individuale. Deciziile guvernantilor obliga in acelasi
mod pe toti guvernatii. Este ceea ce se numeste omogenitatea puterii.
-una in limitele sale teritoriale: organizarea politica acopera in mod identic intreg teritoriul
statului fara recunoasterea unor diferente provinciale sau locale.
Posibil sa fie monocratic sau totalitar din punct de vedere al formei de guvernmant sau al
regimului politic, dar statul unitar nu este compatibil cu democratia, din contra, structura sa se
acorda intru totul cu separarea puterilor in stat, cu lpuralismul politic si institutional, cu existenta
drepturilor si libertatilor individului si exercitarea lor in conditii optime.
b). Statul compus. Dintre statele compuse, cele mai frecvente si mai importante sunt federatiile.
Statul federal, este acela unde se intalneste o pluralitate de ordini constitutionale, cu o ordine
constitutionala majora, careia ii sunt subordonate, dar si participante, organele ordinilor minore.
Denumirile folosite pentru desemnarea statului nu oglindesc intotdeauna realitatea sstructurala a
acestuia. Asa se intampla in Elvetia contemporana care, desi continua a se numi confederatie, in
realitate ea imbraca incontestabil o forma federala.
Statul federal se prezinta in acelasi timp ca o unitate si ca o pluralitate de state federale.
Unitatea se reflecta in calitatea lui de subiect unic al dreptului international, in unitatea
nationalitatii si a teritoriului, precum si in unitatea politica reglementata de dreptul constitutional.
Astfel, statul federal poseda o ordine constitutionala proprie, fixata printr-o lege fundamentala
federala,elaborata de o putere constituanta , investita cu plenitudinea suveranitatii. Organele
federale edicteaza o legislatie nationala care se adreseaza direct cetatenilor statelor membre.
Statul federal detine puterea administrativa pe care o exercita fie pe cale directa(S.U.A), fie prin
intermediul statelor membre supravegheata si controlata(Germania) , fie prin combinarea celor
doua sisteme( Austria). In sfarsit, statul federal are dreptul de justitie. El are propriile sale
tribunale si indeosebi un tribunal suprem insarcinat sa rezolve conflictele cu statele membre.
Dar unitatea politica globala a statului federal nu exclude pluralitatea elementelor care il
compun, ele insele formand entitati politice complete. Statele federale se bucura de o autonomie
constitutionala care le configureaza identitatea si care exprima in anumite trasaturi

18
caracteristicile componentelor federale. Ele au o ordine constitutionala care este propria lor
opera, stabilita liber de puterea constituanta federala, care poate fi modificata sub rezerva
respectarii constitutiei federale.
Aceasta ordine constitutionala formeaza un sistem statal complet, alcatuit din toate organele prin
care se manifesta autonomia legislativa, administrativa si judiciara. In fruntea statului federal se
afla guvernanti autentici, nu agenti aflati sub tutela. Ordinea politica a statului federal este de tip
rigid, competentele acestuia nu pot fi diminuate sau suprimate fara conformarea vointei statului
federal.
Celelalte formede state compuse au mai mult un caracter istoric si n-au dispus de coeziunea
statelor federale. O atare uniune de state se vrea pe teritoriul foste Uniunii Sovietice sub
denumirea de Comunitatea Statelor Independente, care insa, nefiind cristalizata suficient nu este
susceptibila de caracterizari precise. Sigur ca aceasta uniune se apropie de o confederatie,
definita in doctrina constitutionala ca un agregat de state ai carui membri avand obiective
comune, generale si chiar vitale, ca securitatea si pacea, sunt legati prin angajamente permanente
si au organe interstatale de actiune si de reprezentare.
Uniunile personale reunesc in persoana aceluiasi sef sau doua sau mai multe state care isi
pastreaza din punct de vedere juridic plenitudinea independentei lor. De regula, uniunile
personale se transforma in uniuni reale care, prin opozitie cu state unite in persoana sefului lor,
se asociaza in consideratia obiectului, a unei activitati comune.
6.Corelatia drept-stat
Conexiunea stransa dintre stat si drept, originea lor comuna, conditionarea reciproca si in
ultima instanta unitatea care o alcatuiesc impreuna, nu inseamna ca cele doua entitati se
confunda de o asemenea maniera incat ar fi imposibila distinctia dintre ele.
Unitatea lor nu exclude posibilitatea ca ele sa fie tratate separat si totusi, nu poate fi tratat dreptul
facand abstractie de conexiunea sa cu statul dupa cum statul nu poate fi tratat independent de
aspectele sale juridice. Daca este adevarat insa ca teoria dreptului atrage sau incorporeaza in
sfera sa aspectele statale cele mai strans legate de drept fara ca sa devina o teorie a statului, este
la fel de adevarat ca teoria statului, analizand dreptul din punctul de vedere al statului, nu elimina
teoria dreptului in ansamblul ei.
Conexiunea dintre cele doua entitati se observa in evolutia lor istorica si in impletirea lor
complexa in lumea contemporana pana la identitatea lor, dupa cum vom vedea in dezvoltarile
care urmeaza.
7.Origini si evolutie
S-a sustinut o teza potrivit careia fenomenul statal ar fi comun tuturor formelor sociale
oricat ar fi ele de primitive sau de civilizatie si ca statul ar fi o realitate primitiva, care a insotit
societatea de la originile ei. N-a triumfat aceasta, fiindca nu corespunde realitatii.
A triumfat ideea potrivit careia statul are un caracter istoric, fiind produsul unei indelungate
evolutii. In triburile primitive s-au nascut formele rudimentare si elementare ale autoritatii
publice: regalitatea, consiliul batranilor si adunarea razboinicilor, fara a putea stabili cu usurinta
ordinea cronologica in care aceste institutii au aparut si s-au dezvoltat. Primele comunitati umane
organizate sub forma unor ginti, frahii, triburi, pe baza legaturilor de rudenie si sange s-au
transformat, treptat, in legaturi teritoriale, in conditiile aparitiei unei puteri publice, respectiv a
impartirii societatii in guvernanti si guvernati.
Cauzele care au dus la aparitia fenomenului juridico-statal sunt multiple si se leaga de evolutia
spre progres si civilizatie a societatii umane, cum ar fi diferentierile sociale si criteriul economic.
In acelasi timp aparitia acestui fenomen este pusa in legatura cu cauzele psihologice ale
institutiilor politice, originile militare ale puterii sau chiar originile ei religioase.
Evolutia societatii juridico-statale cunoaste in linii generale urmatoarele tipuri istorice,
care nu pot fi puse la indoiala la nivelul stiintei contemporane:
A. Statul orietal antic, tehnocratic si absolut, cunoscut si sub numele de despotism oriental, cu
limite de ordin religios ca Egiptul, India, China;

19
B. Statul grec sau statul cetate, in care liberatatea cetatenilor, cu excluderea scalvilor si a altor
categorii, consta nu intr-un statut de drepturi si garantii, ci in participarea efectiva la treburile
catatii si la impartirea functiilor publice;
C. Statul roman care, nascut ca stat-cetate, s-a dezvoltat apoi ca un sistem juridic vast si complex
unde sunt puse in relief atat personalitatea juridica individuala ca suveranitatea de stat;
D.Statul medieval, si mai precis statul feudal, unde se manifesta o pluralitate de puteri care au
facut loc la forme diverse si raporturi ierarhice complexe, fara o unitate solid constituita, care a
evoluat de la statul feudelor la absolutismul feudal, centralizat si puternic, precum Franta,
Anglia;
E. Statul modern care s-a nascut pe valul revolutiilor din sec. XVII, XVIII, XIX, mai ales cele
americana si franceza din sec. XVIII, dispensat de orice subordonare fata de biserica sau alta
putere, avand o organizare militara proprie, cu o putere diversificata dar limitata de insasi
constitutia elaborata de el si care asigura libertatea fiecarui individ printr-un sistem de garantii,
ce alcatuiesc statutul cetateanului in special si al individului in general.
F. Statul contemporan ce are la baza vointa intregului popor, organizat din punct de vedere
juridic ( corp electoral) si politic ( pluralism politic si institutional), asigurand existenta si
exercitarea drepturilor omului la parametrii stabiliti de comunitatea internationala si care tinde,
fiind mai aproape sau mai departe, catre un ideal numit statul de drept.
8.Dreptul si statul
Apar in evolutia istorica ca inseparabile. In Egiptul antic primul legiuitor a fost Menes. O
bogata activitate legislativa a avut loc in timpul lui Ramses al II-lea prin care s-a urmarit
intarirea armatei, a organizatiei de casta si birocratizarea aparatului de stat. Asadar, dreptul este
folosit pentru organizarea, functionarea si consolidarea statului. Dar, evident, dreptul este
elaborat si sanctionat de catre stat. Dupa cum, Codul legilor lui Manu din India antica cuprinde,
in primul rand norme care reglementeaza organizarea puterii de stat si corelatia ei cu cetatenii. In
China cel mai vechi cod de legi este atribuit legendarului imparat Mu. Acolo ia nastere, in sec.
V-IV i.Hr., scoala legislativa, ai carui reprezentanti aveau un cult suprem fata de dispozitiile
emise de stat pe care s-au straduit sa le extinda la toate cazurile vietii.
Antichitatea greaca si in special cea romana ne aduce dovezi peremptorii privind
interferenta dreptului cu statul printr-o perfectionare a institutiilor juridice, mai ales in Roma
antica, alcatuind un fundament solid si un model pentru veacurile si mileniile urmatoare. Ca
practica si idee, evolutia ulterioara a dreptului european, si prin el al planetei intregi, nu poate fi
inteleasa in afara dreptului roman.
Fiindca intr-adevar, daca Orientul antic a fost leaganul marilor religii, Grecia antica a marilor
curente filosofice, Roma straluceste prin spiritul juridic pe care l-a lasat ca mostenire si model
intregii omeniri. Peste realitatea istorica, dar izvorate din ea, operele lui Platon Aristotel si
Cicero, teoretizeaza, in Legile, Republica sau Politica, conexiunea, interdependenta dreptului cu
statul elaborand categorii fundamentale in domeniu, perene pana azi si in veacurile care vor
urma.
Cu evul mediu, corelatia drept-stat se reliefeaza pe o treapta noua, prin elaborarea unor
legi cu valoare constitutionala, care privesc direct reglementarea vietii statului potrivit normelor
de drept cum ar fi Magna Carta Libertatum (Marea Carte a Libertatilor) de la 1215, data de Ioan
fara de Tara sub presiunea baronilor englezi, sprijiniti de oraseni si cavaleri.
S-a remarcat in literatura recenta, pe drept cuvant, asemanarea intr-o anumita masura, dinte Bula
de aur maghiara si Marea Carta a Libertatilor, in ceea ce priveste limitarea puterii de stat,
respectiv a regelui si a functionarilor locali in favoarea nobilimii in general si a celei mici in
special. Limitarea puterii de stat in favoarea drepturilor individuale constituie unul din izvoarele
luptei pentru drepturile omului de mai tarziu, problema ce va fi obiectul unui capitol separat.
Corelatia drept-stat in epoca moderna dobandeste un sens nou. Dualismul dintre cele
doua entitati inclina de partea dreptului de el insusi. Veacurile care au urmat, si mai ales acel
secol de aur al spiritualitatii franceze ilustrat de Montesquieu, Voltaire sau Rousseau, au pus

20
bazele filosofiei politice care a avut drept rezultat Caderea Bastiliei si proclamarea memorabilei
Declaratii din august 1789.
Conexiunea dintre drept si stat, trebuie inteleasa in epoca moderna prin triumful principiilor noi
si primatul dreptului. Statul politist face loc tot mai mult statului de drept, cel putin ca idee, dar
in parte si ca realitate.
Dreptul patrunde tot mai mult in viata statala, pana la identificarea celor doua entitati.
Statul insusi devine subiect al raspunderii civile delictuale, incepand inca de la jumatatea
veacului trecut, institutiile care se perfectioneaza si se extinde pana la jumatatea veacului nostru.
Ori, sub vechiul regim in Franta, ca de altfel si dupa Revolutia de la 1789, pana in a doua
jumatate a veacului urmator, regula de drept era a irespnsabilitatii statului. Se invoca cunoscutul
adagiu the king can't do wrong. Se pretindea ca regele si dupa el statul revolutionar sau imperiul
nu poate face rau si ca cel care elaboreaza legea prin vointa sa, nu poate s-o violeze tot prin
vointa sa.
9.Problema statului de drept
Conceptul de stat de drept s-a nascut in opozitie cu cel al statului providenta sau al
statului de politie, partinitatea lui fiind atribuita lui Kant. Se spunea ca gandirea marelui filosof a
suferit doua influente puternice, contrare, in parte. Este vorba despre pietismul care i-a exaltat
sentimentul religios si iluminismul francez. Doctrina lui Rousseau, Revolutia Franceza si
Declaratia drepturilor omului si cetateanului si-au pus amprenta pe conceptia politica si juridica a
lui Kant. Statul, in conceptia lui, are ca scop numai ocrotirea dreptului si garantarea libertatii.
Statul nu trebuie sa se ocupe de binele general, de fericirea sau utilitatea comuna, el are o
insarcinare negativa, trebuie sa fie pur si simplu un pazitor al ordinii juridice, ca unica misiune
de a asigura aplicarea dreptului , de a-i impiedica violarea.
In evolutia ulterioara prin stat de drept s-a inteles, spre deosebire de conceptul kantian, statul
care actioneaza pe temeiul dreptului si in forma dreptului. Intreaga sa activitate trebuie sa se
intemeieze pe lege, care este manifestarea vointei generale, intrucat statul in expresia sa cea mai
inalta si perfecta este organizarea juridica a natiunii.
Oricare ar fi ca realitate, mai aproape sau mai departe de idee ca atare, conceptul statului de drept
este bine conturat in doctrina despre stat de pretutindeni. Se observa ca mai ales in tarile eliberate
de totalitarismul comunist abordarea statului de drept este o reactie impotriva statului dictatorial
care l-a oprimat pe om, fie prin abuzul de ilegalitate, fie prin edictarea si aplicarea unor legi
nedrepte.
Tudor Draganu considera ca statul de drept trebuie inteles ca un stat care, organizat pe baza
principiului separatiei puterilor in stat, in aplicarea caruia justitia dobandeste o reala
independenta, si urmarind prin legislatia sa promovarea unor drepturi si libertati, inerente naturii
umane, asigura respectarea stricta a reglementarilor sale de catre ansamblul organelor lui in
intreaga lui activitate.
Ion Deleanu procedeaza la reperarea fenomenului in discutie din doua unghiuri: puterea statala-
ca forta de constrangere- si relatia dintre putere si normativitate. Relatia dintre libertate si
constrangere trebuie sa fie rationala, fiindca libertatea fara autoritate se altereaza; autoritatea
fara libertate degenereaza.
Una din opiniile de autoritate peste care nu se poate trece cu vederea este cea a lui Hans Kelsen.
Cunoscutul jurist inftiseaza mai intai pe scurt si in esenta conceptia traditionala a statului de
drept. Potrivit acesteia, statul, care ar exista ca o realitate independenta de drept, ar incepe prin a
crea dreptul, apoi a se supune prin vointa sa libera acestui drept. Acest proces se numeste auto-
obligatia statului. Kelsen nu este de acord cu aceasta conceptie traditionala intrucat este
imposibil de conceput un stat care sa nu fie supus dreptului.
Intr-adevar, statul de drept este statul domniei legilor. Mai ramane o problema cardinala: legea sa
fie lege. Ea nu trebuie sa fie expresia arbitrara a vointei unei minoritati, ci trebuie sa fie o sinteza
a intereselor si aspiratilor intregii comunitati, expresia vointei generale. Pentru existenta statului
de drept procesul de legiferare, ca si suprematia legii este esential. Legea trebuie sa fie legitima,

21
conforma cu echitatea, cu principiile unanim admise de spiritul uman universal despre ideea de
justitie.
10.Structura statului de drept
Punctul de plecare il constituie insusi dreptul care trebuie sa fie construit sub forma unei
ordini juridice ierarhizate in care normele, nu numai ca sunt legate intre ele, integrate intr-un
ansamblu organic, ele se ingemaneaza, se coordoneaza si se articuleaza in maniera de a forma un
tot coerent. Guvernata de principiul non-contradictiei, ordinea juridica a statului de drept se
prezinta ca un edificiu, format din niveluri suprapuse si subordonate unele altora.
O norma nu este valabila decat daca ea satisface, prin conditiile sale de emitere si prin continutul
lor, cerintele inscrise in alte norme, de nivel superior. In acelasi timp mecanisme de reglare
specializate sunt instituite pentru a verifica aceasta conformitate si eventual sa o corecteze prin
inlaturarea normelor necorespunzatoare.
Structura ordinii juridice apare sub un dublu aspect: pe de o parte diferentierea normelor juridice
si articularea lor potrivit unui principiu de ierarhie si subordonare, iar pe de alta parte instituirea
unui control judiciar prin care se asigura respectarea acestui angajament piramidal.
In primul rand, se asigura o stricta legalitate, insasi ordinea juridica, prin suprematia legii
fundamentale si stricta subordonare, ca forma si fond in aranjamentul articulat al sistemului
normativ.
In al doilea rand, este vorba de asigurarea acestei ordini juridice prin diferite forme de control, de
la controlul constitutionalitatii legilor, pana la controlul jurisdictional al legalitatii actelor
administrative, atat pe cale principala, directa cat si pe cale indirecta printr-o buna functionare a
exceptiei de ilegalitate.

V.Dreptul si Politica
Cand Aristotel si-a intitulat una din capodoperele in domeniu POLITICA, de la grecescul
politikos sigur ca filosoful din Stagira a avut in vedere treburile polisului grecesc, afacerile
cetatii. Aceasta este semnificativ pentru notiunea de politica in primul rand. Ea priveste ceea ce
este relativ la organizarea puterii in stat, la exercitiul institutiilor si determinarilor guvernarii
unui stat sau unei societati. Sfera politicului ramane deosebit de vasta, ea poate include o
ideologie politica, politica unor partide, politica statului, etc.
In climatul liberal, asigurat in sistemele democratice, unde functioneaza pluralismul ideologic si
institutional, exista ca o conditie sine qua non a democratiei o politica a puterii si o politica, sau
chiar mai multe curente politiii, a opozitiei.
Dreptul si politica este in primul rand o conexiune istorica, asa cum este dreptul si statul. Marile
convulsiuni social-politice din istoria universala sau istoria poporului nostru au fost urmate de
mari reforme juridico-statale, uneori deosebit de profunde si perene.
In Romania, actul politic al Unirii de la 1859, precedat de miscarea revolutionara de la 1848, a
fost urmat sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza de reformele administrative si legislative care au
pus bazele statului nostru modern. Urmarile acestor reforme ne urmaresc peste veac, iar codul
civil de la 1864, copie fidela a Codului Napoleon, n-a fost inca abrogat. Era politica a clasei
nostre luminate, plina de vocatia viitorului, politica imbracata in lege.
Dupa revoluatia romana din Decembrie 1989, intr-o perioada relativ scurta, s-au elaborat
volume de legi, intr-o activitate parlamentara intensa, fara insa a se acoperi, sub multe aspecte
nevoile pe care le reclama corpul social. Aceasta realitate insa este o dovada peremptorie a tezei
afirmate: dreptul izvoraste din marile rasturnari politico-sociale si da forma curentelor politice
care devin dominante.
In societatea contemporana conexiunea dintre drept si politica se realizeaza in una din ipostazele
cele mai complete si clare prin partidele politice. Prin intermediul si cu ajutorul partidelor se
realizeaza, alaturi de organizarea juridica a poporului, organizarea lui politica. Corpul electoral
se determina prin principiile constitutionale si legea electorala, norme care fixeaza conditiile in

22
care fiecare cetatean intra in corpul electoral. Acest corp electoral este animat de viata politica,
de partide, care nu sunt altceva decat asociatii care isi propun actiuni politice.
Astazi in democratiile traditionale si mai recente se disting trei sisteme de partid:
A. Regimul dualitatii de partide, cu doua partide puternice care alterneaza la putere ( Anglia si
S.U.A), si in care nu conteaza rolul altor partide desi ele exista. Este sistemul cel mai viabil.
Dualismul partidelor se coreleaza cu institutia scrutinului uninominal intr-un singur tur.
B. Regimul partidelor multiple, foarte bine organizate care corespund pluralismului ideologic
fundamental al democratiei solidificat si schematizat (Germania, Franta, Italia). De acest sistem
se apropia si taranoastra inainte de regimul totalitar. Electoratul cunoaste temeinic ideologia si
programele partidelor si opteaza in cunostinta de cauza. Rezulatatul scrutinului are adesea drept
consecinte crearea unor coalitii de partide pentru guvernare.
C. Regimul partidelor multiple slabe si adesea inegal organizate. Acest sistem este numit si
pluralism funciar. Este marcat de nuante individualiste. Electoratul este captat de tendinte create
de formatii politice transformate in blocuri, cartele sau fronturi.
Interferenta drept-politica se realizeaza prin insertia partidelorin ordinea constitutionala. Desi
partidele nu se identifica cu institutiile statului, locul si rolul lor in activitatea juridico-statala este
consacrat expres sau tacit prin constitutie, legislatia electorala, regulamentele parlamentare sau
uzantele guvernamentale.
Astfel, Constitutia Romaniei din 21 noiembrie 1991, dupa ce in primul articol declara si
garanteaza pluralismul politic printre valorile supreme, in art.8, reafirmand acelasi principiu ,
precizeaza ca partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii si ca
ele contribuie la definirea si exprimarea vointei politice a cetatenilor. Toate legile electorale
elaborate dupa Revolutia din Romania au lasat partidelor politice un spatiu larg de actiune.
Regulamentele celor doua camere, organizarea interna a parlamentului, cum ar fi
birourile permanente se alcatuiesc pe temeiul constelatiei partinice a parlamentului. Alcatuirea
Guvernului are in vedere partidl majoritar in parlament sau o coalitie parlamentara, etc.
Este la fel de adevarat ca politica partidului majoritar sau a coalitiei majoritare isi pune pecetea
pe legislatia elaborata in perioada in care dispune de putere. Nu se poate nega insa nici influenta
opozitiei minoritare, mai ales la ceasuri de compromis, cand interese supreme il reclama.

VI. Dreptul si Morala

Dreptul s-a nascut din morala. Deci are, sau trebuie sa aiba, un continut moral. Realizarea
lui prin respectarea liber consimtita sau aplicarea prin forta coercitiva a statului, ridica
intotdeauna si o problema morala. Relatiile intre morala si drept sunt asa stranse, incat ambele
aceste categorii au esential acelasi grad de adevar, aceasi valoare.
Raporturile dintre drept si morala in filosofia dreptului au evoluat pe doua mari directii: una este
aceea care a conceput dreptul ca un minim de morala; alta directie, corespunzatoare
pozitivismului juridic, considera ca unicul temei al dreptului este statul (ordinea de drept fara
morala).
Consideram ca dreptul nu poate fi conceput in afara moralei. Tocmai caracterul moral ii
confera dreptului vitalitatea de care are nevoie. Unde inceteaza sa mai fie moral, dreptul devine
gol in substanta sa. La timpul sau, Cicero lega idee de drept de ideea de just, deci de o valoare
morala. El remarca, pe drept cuvant ca nu tot ceea ce este dat ca drept este si just, caci in acest
caz si legile tiranilor ar insemna sa faca parte din drept; dreptul nu este bazat pe opinia arbitrara,
ci exista o justitie naturala, imuabila si necesara, pe care-o marturiseste constiinta insasi a
omului.. Ideea de justitie insasi, scopul catre care se indreapta intreg efortul dreptuli, este mai
intai virtute morala, care pune in joc perfectionarea morala a subiectului.

23
 Punctele de contact dintre drept si morala sunt numeroase. Si una si alta sunt produs al
vietii sociale. Sunt discipline cu caracter normativ care pretind in mod egal sa stabileasca un
ansamblu de precepte destinate sa regleze activitatea umana. Interpenetrarea intre drept si morala
este de altfel permanenta: pe de o parte, majoritatea normelor de drept sunt imprumutate de la
orala si sunt respectate ca si morala in masura in care nu e nevoie a fi impuse prin forta de
constrangere; pe de alta parte, dreptul poate exercita o influenta asupra moravurilor unei tari. Din
acest punct de vedere legile pot si salutare moralmente sau din contra ele pot fi vatamatoare.
Aceste aspecte nu i-au scapat din vedere lui Montesquieu care, printre altele, onserva ca
legile, moravurile, manierele, cu toate ca sunt separate, au totusi intre ele legaturi stranse.
Cu toata afinitatea lor, dreptul nu se confunda cu morala. In mod traditional se releva intre cele
doua sisteme de reguli o serie de diferente:
A. Domeniul moral este mult mai vast decat cel al dreptului. Dreptul nu reglementeaza
decat conduita oamenilor in masura in care traiesc in societate. Si daca aceste reguli pot fi
imprumutate de la morala, aceasta este numai morala sociala. Or, morala cuprinde, intre altele,
morala individuala, indatoririle omului fata de el insusi, sau pentru credinciosi indatoririle
omului fata de Dumnezeu. In afara de aceste aspecte, in viata sociala raman multiple relatii care
nu cad sub incidenta dreptului, cum ar fi relatiile de prietenie, relatiile sentimentale de orice
natura, chiar o promisiune de casatorie, concubinajul, etc.
B. Morala este mai exigenta decat dreptul. Ea tinde la perfectiunea absoluta a individului.
Indatoriri care raman in afara dreptului devin foarte stricte din punct de vedere moral: mila,
recunostinta, bunavointa. Atfel spus, morala este mult mai pretentioasa fata de drept, cere mai
mult, face sa vibreze coarde sufletesti care raman straine de orice influenta juridica.
C. Morala si dreptul nu au aceleasi sanctiuni. Daca morala este mai exigenta si
sanctiunea infrangerii ei se descopera in constiinta individului si in oprobriul public, dreptul
dispune de mijloace deosebite pentru a se impune la nevoie. El are la indemana forta de
constrangere a statului. Justitia fara forta este neputincioasa; puterea fara justitie este tiranica.
Justitia fara forta este contestata, pentru ca exista intotdeauna oameni rai; forta fara justitie este
condamnabila. Prin urmare trebuie sa punem la loc justitita si forta si pentru aceasta sa facem ca
ce e drept sa fie puternic si ce e puternic sa fie drept.

VII.Dreptul si Religia

Religia este prima incercare de gandire metafizica a omului. Este prima filosofie. Intreaga
istorie a omenirii ca viata spirituala nu poate fi conceputa fara elementul religios care a oscilat de
la o extrema la alta, pana in zilele noastre, cand, cel putin in tarile eliberate de totalitarism,
cunoaste un puternic reviriment.
Ca norma si spiritualitate, ce are drept centru de greutate fiinta umana, dreptul se
interfereaza cu religia, in grade diferite, in existenta sa teemporala si spatiala, dobandid cand un
continut profund religios sau, din contra, un continut absolut ateist, independent si indiferent de
religie sau, din contra, inversunat potrivnic.
Interactiunea drept-religie sigur ca e multiforma. Se surprind doar unele aspecte care o dovedesc,
cum ar fi identitatea preceptelor religioase cu cele juridice, influenta dogmelor religioase asupra
regulilor de drept, folosirea religiei in realizarea dreptului si, cu precadere, rolul sentimentului
religios.
In Bilbie notiunea de Torah ( nomos sau lex, pentru versiunile greaca si latina) dreptul
apare sub forma unei legislatii, a unui comandament a lui Dumnezeu, diriguitor pentru conduita
indivizilor. Cele 10 porunci cuprind reguli ordonate de divinitate, care sunt prezente astazi in
legislatiile moderne: sa nu ucizi, sa nu preacurvesti, sa nu furi.

24
 Marele sistem de drept romano-germanic care se va constitui pe continentul european va
suferi o puternica influenta din partea religiei iudaico-crestine, chiar cand dreptul s-a eliberat de
dogmele religioase. Dreptul modern, fara a mai fi profund religios, nu renunta la mijloacele prin
care sentimentul religios il ajuta in realizarea lui. Un asemenea mijloc este juramantul judiciar.
Sistemele juridice traditionale ( hindus, islamic) au o incontestabila origine religioasa.
Astfel in Islam, sursa primara de drept o reprezinta Coranul. Caracterul religios al acestor
sisteme nu impiedica formarea unui drept modern care se face tot mai simtit pretutindeni.
In ceea ce priveste perspectiva aceste conexiuni incontestabile, care in istoria milenara a luminat
sau a umbrit dreptul, fara sa ii opreasca dezvoltarea fireasca si universala, preferam sa il invocam
pe Andre Malraux: Secolul urmator va fi religios sau nu va fi deloc.

VIII.Norma juridica

Norma juridica este celula de baza a dreptului, este sistemul juridic elementar. Dreptul nu
poate exista si nu poate fi explicat in afara realitatii sale normative. In continutul oricarei norme
juridice este inmagazinata o anumita reprezentare constienta a legiuitoorului in legatura cu
conduita posibila sau datorata a subiectelor participante la relatiile sociale.
In acest sens, norma juridica este un etalon, un model de comportament, un program. Ea contine
pretentiile si exigentele societatii fata de conduita membrilor sai in anumite categorii de relatii.
Este neindoielnic faptul ca aceste relatii raman concomitent, de cele mai multe ori, si in sfera de
reglementare a altor norme sociale. Spre exemplu si normele de morala sau religioase contin
precepte legate de viata in comun-sa nu furi, sa nu ucizi etc.
Comandamentul juridic intervine pentru a apara in mod efectiv societatea si, datorita
exigibilitatii sale, previne sau combate comportamentul deviant. Normele juridice impreuna cu
relatiile juridice nascute in baza lor alatuiesc ordinea de drept, parte componenta a ordinii
sociale.
Ordinea sociala nu se rezuma la ordinea de drept, este mai mult decat guvernarea legii,
intrucat ea priveste si activitati, relatii, fara contingenta cu ordinea de drept. Nu este putin
adevarat insa faptul ca ordinea de drept alcatuieste nucleul ordinii sociale, acesta constituie
conditia de baza a echilibrului ordinii societatii, garantia realizarii drepturilor esentiale ale
individului si a functionarii corecte a institutiilor.
Este necesar sa se inteleaga exact rolul ordinii juridice in procesul afirmarii si al
mentinerii ordinii sociale, al echilibrului social in conditiile in care in societate sunt prezente
numeroase interese contradictorii. Normele juridice sunt, in realitate, mijlocul de realizare a
idealului de justitie in conformitate cu vointa sociala ce se exprima in continutul prevederilor
sale.
In general, cuvantul norma este echivalent cu cel de regula. In toate dictionarele definitia
normei este facuta prin referire la regula de conduita.
Analiza normelor juridice degaja si concluzia ca acestea pot cuprinde, in afara regulilor
de conduita si alte prevederi: pot contine principii generale de drept, definitii ( definitia
proprietatii, a contractului, a contraventiei), explicarea unor termeni legali, descrierea capacitatii
juridice etc. Toate aceste prevederi sunt subordonate scopului functionarii eficiente a regulii de
coonduita, ele, in general, nu au existenta autonoma, fiind indisolubil legate de rolul regulii de
conduita ca important factor de organizare, in forma specifica, a ordinii sociale. Pentru acest
motiv se intelege sa se uitilizeze formularea regula de conduita atunci cand se refera la continutul
normei de drept, desi retinem faptul ca riguros exact norma juridica poate avea un continut mai
bogat decat regula de conduita propriu-zisa.
Pentru a intelege trasaturile normei juridice, precum si structura sa este necesar sa plecam
de la premisa ca norma de drept contine ceea ce trebuie sa indeplineasca un subiect, ceea ce el
este indreptatit sa faca sau ceea ce i se recomanda sau este stimulat sa indeplineasca: Legis virtus

25
est: imperare, vetare, permitere, punire ( forta legii consta in : a ordona, a interzice, a permite, a
pedepsi).

I.Caracterele normei juridice

A. Norma juridica are un caracter general si personal

Pentru a putea fi un etalon de conduita si a fi opozabila in mod egal si continuu fiecarui

individ, norma juridica trebuie sa se adreseze difuz si impersonal destinatarilor sai. Prin aceste
trasaturi norma juridica se deosebeste de actul individual, care este prin natura sa concret si
personal. Pentru aceasta, norma juridica elimina concretul, particularul, ea fiind abstractizata si
abstractizand. Fiecare norma juridica este abstractizarea unei/ unor relatii si model pentru
alta/alte relatii. Legea-considera Aristotel- trebuie sa dispuna absolut intr-un mod general, pe
cand actele omenesti reprezinta cazuri particulare.
Caracterul general si impersonal al normei juridice necesita unele nuantari. Astfel, prin
faptul ca norma juridica este generala si impersonala nu inseamna ca ea se va aplica de indata pe
intreg teritoriul tarii sau asupra intregii populatii. Exista norme juridice care vizeaza parti
determinate ale teritoriului (zona de frontiera, domeniul silvic etc.) sau care privesc anumite
categorii de subiecte (casatoriti, militari etc.). Intinderea in spatiu si asupra persoanelor a
efectelor normei juridice nu pot constitui criterii de diferentiere si, cu atat mai putin, de
contestare a caracterului general si impersonal al normei de drept. Nu se poate afirma ca o norma
de drept este mai mult sau mai putin generala, mai mult sau mai putin impesonala pentru motivul
ca are sau nu o sfera de aplicare ce coincide cu intreg teritoriu sau cu intreaga populatie. Aceasta
trasatura este reala si caracteristica oricarei norme juridice din momentul intrarii sale in vigoare.
In al doilea rand, generalitatea si impersonalitatea unei norme juridice nu presupun
cuprinderea tuturor cazurilor si nici a tuturor situatiilor in care se poate afla un subiect. Norma
juridica contine un model abstract pentru un agent posibil al actiunii sociale. Ea impune acestui
agent o varianta de comportament, in conditiile in care acesta are la dispozitie mai multe
variante. Intrucat norma juridica nu poate fi pe gustul fiecarui subiect de drept, ea tinde sa fie, cel
putin, pe gustul a cat mai multora.
Norma juridica nu se randuieste pentru ceea ce se poate produce intamplator, intr-un caz
izolat, ci are in vedere o generalitate de relatii si o medie de comportament. In sfarsit, exista
norme care reglementeaza drepturi si obligatii pentru organe unipersonale cum ar fi :
Presedintele Curtii Supreme de Justitie, Procurorul General al Tarii etc. Acest lucru nu deroga
de la caracterul impersonal al normei, intrucat nu se are in vedere persoana care la un anumit
moment ocupa functia, ci functia ca atare.
Caracterul general al normei juridice nu poate fi infrant nici pe motive de autonomie
locala. Autonomia locala, principiu constitutional reglementat in art.119 al Constitutiei si
prevazut in documentele internationale implica descentralizarea si deconcentrarea exercitiului
puterii administrative la nivelul colectivitatilor locale. Autonomia locala se va manifesta in
limitele impuse de lege, ca masura generala, si nu impotriva intereselor societatii sau prin
nesocotirea caracterului unitar si national.

B.Norma juridica este obligatorie

Norma juridica are un caracter obligatoriu, intervenind in domenii esentiale ale

societatii, domenii care fie ca sunt cotingente guvernarii, fie ca privesc fiintarea sociala,
publica sau privata a individului. Norma juridica contine prevederi care nu sunt lasate la
liberul arbitru al subiectului; ele sunt impuse acestuia intr-o varietate de modalitati.
Obligativitatea comandamentului juridic urca pana la imperativ in domeniul dreptului public
si coboara pana la permisiv in dreptul privat. Cu alte cuvinte, obligativitatea normei juridice
este dictata de scopul acesteia-necesitatea sigurarii ordinii sociale. Pentru a-si indeplini acest
scop, norma juridica trebuie sa indeplineasca anumite conditii: sa corespunda structurii si

26
 necesitatilor superioare ale societatii, sa fie recunoscuta ca efectiv obligatorie de catre
majoritatea destinatarilor ei, in temeiul constiintei caracterului sau necesar.
Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite precizari:
a). Obligativitatea normei juridice este o trasatura intrinseca a tuturor normelor, indiferent de
domeniul in care intervin (public sau privat), de forta juridica a actului normativ in care este
cuprinsa norma, ca drept pozitiv, de campul aplicabilitatii sale etc. Astfel, o norma juridica
cuprinsa intr-o lege este la fel de obligatorie ca si o norma juridica cuprinsa intr-o hotarare a
guvernului sau intr-o decizie normativa a organului administrativ local. Acest lucru este util a
fi precizat, intrucat, daca s-ar stabili grade de obligativitate in raport de forta juridica a actului
in care apare norma, s-ar crea situatii periculoase, concretizate in atitudini ce ar putea viza
integritatea ordinii de drept ( un subiect ar putea actiona altfel: aceasta norma o respect pentru
ca este cuprinsa intr-o lege a parlamentului, iar aceasta norma cuprinsa „doar” intr-o hotarare
a puterii executive n-o consider obligatorie si, in consecinta, o ignor sau o incalc).
b). Obligativitatea normei juridice nu rezulta nici din frecventa aplicarii in viata a normei
juridice. Intra-adevar, exista norme juridice ( din dreptul public privat) care se aplica cotidian-
norme din domeniul prestarii serviciilor, din domeniul organizarii muncii etc. Exista norme
care se aplica des sau foarte des, asa cum exista si norme care se aplica rar sau foarte rar.
Caracterul de obligativitate nu este intru nimic corelat acestei imprejurari exterioare a normei
juridice.
Toate normele juridice, indiferent de frecventa aplicarii lor, prezinta caracter obligatoriu. Asa
cum urmeaza a constata in continuare ( paragraful privind clasificarea normelor juridice),
forme de manifestare a obligativitatii normelor sunt diferite in raport de obiectul si metoda
reglementarii prin drept, a varietatii relatiilor sociale. Aceasta varietate de mijloace de
realizare al caracterului obligatoriu al normei de drept, nu afecteaza in niciun sens caracterul
potential, intrinsec, obligatoriu al normei. Vom spune ca norma juridica este obligatorie
intrucat ea se va aplica inevitabil, in folosul convietuirii umane si pentru apararea valorilor
specifice vietii in comun, ori de cate ori vor fi intrunite conditiile cuprinse in ipoteza normei.
Definitia normei juridice Dupa cum s-a desprins din analiza anterioara, scopul normei de
drept-scop realizat de justitie, de activitatea cu caracter juridic a administratiei si de cetatean-
este acela de a asigura relatiilor sociale securitatea esentiala precum si armonia in temeiul
unei idei de valoare avute in vedere de legiuitor.
Norma juridica isi va realiza scopul in masura in care raspunde-inteligibil si tehnic interesului
pe care il reprezinta.

C.Norma juridica are caracter tipic

Aceasta trasatura descinde din generalitateanormei de drept. Ca model de conduita,
norma de drept urmareste o reducere si o egalizare a insusirilor semnificative ale relatiilor
sociale si izolarea, neconsiderarea, diferentelor individuale nesemnificative. Formarea tipului de
conduita si grija pentru acceptarea sau impunerea sa in practica relatiilor sociale se realizeaza in
vederea codificarii actiunii, a uniformizarii sale, a modelarii acesteia in raport cu un interes
social legalmente protejat.
Pentru a putea formula identicul, repetabilul dintr-o norma juridica, legiuitorul cauta
generalul, ceea ce este universal intr-un manunchi de relatii sociale si, in raport de acesta,
formuleaza tipul conduitei. Subordonarea fata de conduita-tip prevazuta in norma juridica
reprezinta o cale importanta de realizare a socializarii individului, de invatare a modului social
de existenta.
In realizarea tipului de conduita, legiuitorul pleaca si de la alte dat-uri, cum ar fi:
inclinatia spre dependenta a individului si nevoia sa de supunere fata de norme ( normativitatea
constitutiva a fiintei omenesti). Inclinatia spre dependenta este explicabila si determinata de
eforturile individului spre integrare, iar nevoia sa de supunere la norme creeaza tendinte de
conformism, ceea ce implica atat conformitatea cu legile cat si conformitate cu ceilalti.
D.Norma juridica implica un raport intersubiectiv

27
 Norma juridica implica, in mod ideal, un raport intersubiectiv. Norma juridica nu este
doar o prescriptie general-abstracta si tipica; ea imagineaza omul in raport cu semenii sai,
reglementeaza comertul juridic. Fara aceasta imagine a legaturilor multiple, a infinitului contract
social, norma juridica nu si-ar gasi ratiunea suficienta de a exista. Norma juridica are in vedere
schimbul just intre persoane aflate permanent in relatie. In acest sens se poate vorbi despre
caracterul bilateral al normei de drept. Un asemenea caracter este prezent chiar si atunci cand ,
pe baza normei de drept, iau nastere acte juridice unilaterale intrucat si in acest caz sunt vute in
vedere relatii, legaturi. Ideea de bilaritate este legata de ideea de alteritate a normei si de cea de
reciprocitate.
Fiintarea sociala ( viata publica) solicita fiecarui individ sa fie concesiv; uneori, cat
priveste anumite relatii, aceasta conduita concesiva este impusa, sub sanctiunea pedepsei de catre
norma juridica. Observam faptul ca alteritatea si reciprocitatea normei de drept sunt determinate
de alteritatea individului-adica aceea distanta calitativa care separa existenta de subiectivitate,
proces in care are loc, pe baza normei juridice, plierea subiectului pe obiectivitatea vietii in
comun.

E.Norma juridica este obligatorie

Norma juridica are un caracter obligatoriu, intervenind in domenii esentiale ale societatii,
domenii care fie ca sunt cotingente guvernarii, fie ca privesc fiintarea sociala, publica sau privata
a individului. Norma juridica contine prevederi care nu sunt lasate la liberul arbitru al
subiectului; ele sunt impuse acestuia intr-o varietate de modalitati.Obligativitatea
comandamentului juridic urca pana la imperativ in domeniul dreptului public si coboara pana la
permisiv in domeniul dreptului privat. Cu alte cuvinte, obligativitatea normei juridice este dictata
de scopul acesteia-necesitatea asigurarii ordinii sociale.
Pentru a-si indeplini acest scop, norma jurdica trebuie sa indeplineasca anumite conditii:
sa corespunda structurii si necesitatilor superioare ale societatii, sa fie recunoscuta ca efectiv
obligatorie de catre majoritatea destinatarilor ei, in temeiul constiintei caracterului sau necesar.
Definitia Normei Juridice
Dupa cum s-a desprins din analiza anterioara, scopul normei de drept-scop realizat de
justitie, de activitatea cu caracter juridic a administratiei si de cetatean- este acela e a asigura
relatiilor sociale securitatea esentiala precum si armonia in temeiul unei idei de valoare avute in
vedere de legiuitor. Norma juridica isi va realiza scopul in masura in care raspunde- inteligibil si
tehnic interesului pe care il reprezinta.
Plecand de la trasaturile examinate mai sus, norma juridica poate fi definita ca : o regula
generala si obligatorie de conduita, al carui scop este acela de a asigura ordinea sociala,
regula ce poate fi adusa la indeplinire pe cale statala , in caz de nevoie prin constrangere.

II.Structura normei juridice

Conceptul de norma juridica face parte din ansamblul de notiuni si categorii ale gandirii
juridice, prin intermediul carora realitatea juridica este explicata. Totodata, norma juridica
alcatuieste elementul primar al sistemului de drept, vectorul prin care mesajul legiuitorului
ajunge la subiect. Pentru a putea fi imediat si cat mai usor receptat acest mesaj, norma juridica
trebuie sa raspunda unor cerinte de organizare interioara- logica interna a normei. Logica normei
trebuie sa tina cont de logica actiunii.
Legiuitorul va descrie in norma juridica o anumita conduita ( un complex de drepturi si
obligatii), conduita ceruta subictuli in circumstante date ( un ansamblu de inprejurari) si in
legatura cu care este fixata si o anumita forma de reactie ( sanctiune).
Luand la cunostinta de norma, subiectul va actiona in conformitate cu conduita prevazuta
de norma, va refuza un scop interzis de o prescriptie normativa, abtinandu-se de la o actiune sau,
dimpotriva, isi va asuma riscul sanctiunii, eludand prescriptia sau incalcand-o. Toate acestea-
conditiile, conduita, sanctiunea- alcatuiesc elementele normei juridice denumite si structura

28
normei juridice. Structura normei juridice apare ca o lege a legaturii dintre elemente. Aceasta
structura apare atat intr-o forma statica dar si in una dinamica, interna sau externa.
Analiza structurii normei jurdice este, in genere, facuta dintr-o dubla perspectiva:
a). O perspectiva data de logica normei-structura logico-juridica a normei;
b). O perspectiva oferita de constructia tehnico-legislativa a normei juridice.

Structura logica a normei juridice

Structura logica a normei juridice alcatuieste partea statica, interna si stabila a normei. In
analiza structurii logice a nromei juridice se pleaca de la premise ca norma de drept (dreptul in
general) nu trebuie sa se contrazica prin inadvertente logice, pentru a putea raspunde cerintelor
bunei organizari a relatiilor din societata. Din punctual de vedere al structurii sale logice, norma
juridical este alcatuita din urmatoare elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea..
1.Ipoteza. Ipoteza in care intra in actiune norpa pot fi determinate sau relativ determinate prin
ipoteza normei. In acest sens se vorbeste despre ipoteze determinate si ipoteze relativ-
determinate (sau subintelese).
2.Dispozitia. Dispozitia alcatuieste miezul normei juridice. In dispozitie sunt cuprinse drepturile
si obligatiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora. De aceea se afirma
ca dispozitia normei de drept formeaza continutul acesteia. Ea cuprinde imperativul,
comandamentul normei sau elementul sau rational (reprezentarea constienta a legiuitorului fata
de exigentele vietii in comun). Dispozitia normei juridice poate sa ordone (sa impuna) o anumita
conduita. Spre exemplu: obligatia comerciantului de a solicita inmatricularea in registrul
comertului etc.
Dispozitia normei juridice poate sa prevada obligatia de abtinere de la savarsirea unei
fapte. Spre exemplu: obligatia de a nu conduce autoturismul fara permis de conducere, in stare
de ebrietate sau sub influenta bauturilor alcoolice.
Dispozita poate cuprinde, de asemenea, anumite promisiuni. Spre exemplu:
„Dobanditorul cu orice titlu al unui fond de comert va putea (s.n.) sa continue activitatea (...)”
(art. 41 din Legea nr.26/1990 privind registrul comertului).
3.Sanctiunea. Sanctiunea este al treilea element structural al normei juridice. Sanctiunea contine
urmarile nefavorabile care survin in conditiile nerespectarii dispozitiei sau a ipotezei (sanctiune
negativa) sau masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, in vederea promovarii
conduitei dorite (sanctiunea pozitiva). In general, se are in vedere primul aspect (negativ) al
sanctiunii, considerandu-se ca sanctiunea asigura eficienta normei; daca ipoteza si dispozitia
prescriu actiuni, sanctiunea reprezinta modul de reactive, raspunsul social-statal fata de conduita
neconforma. Sanctiunea are rolul de a descuraja, in mod deliberat, comportarea particulara
nelegala.
Toate normele sociate sunt asigurate, intr-un fel sau altul, printr-o sanctiune. In acest
sens, de altfel, sanciunile sunt definite in sociologie de reactii ale grupului fata de comportarile
membrilor sai, reactii ce dirijeaza aceste comportari. Sanctiunile pot fi formale si neformale.
Dreptul se caracterizeaza prin sanctiuni formalizate, prin reactia organizata, statala, fata de
comportamentul care lezeaza ordinea sociala. Alte sanctiuni – morale, satirice, religioase etc. –
sunt neformale; ele sun rezultatul unei reactii spontane si care se concretizeaza in manifestari de
blam public, de dezaprobare (a unei conduite imorale, spre exemplu), de batjocura, de ironie,
penitente etc.
Exista o corelatie intre diferitele forme de sanctiuni; ele actioneaza in multe imprejurari
impreuna, spre exemplu, condamnarea penala a unei persoane pentru furt sau pentru omor este,
paralel, suspusa si unei sanctiuni morale sau religioase (publicarea in presa a faptei, a fotografiei
infractorului, are darul sa rascoleasca si constinta morala, sa puna in miscare si sanctiunea
morala).
Sanctiunile, pentru a fi eficace, trebuie sa se bazeze pe un sistem armonizat de valori si
criterii.

29
 Sanctinea juridical nu trebuie sa fie in discordanta cu sanctiunea morala sau religioasa.
Sanctiunea juridical apare, astfel, ca un complex de urmariri nefavorabile – obligarea la
dezdaunare, lipsirea unor acte de efectele urmarite, confiscarea unor bunuri, amenzi, privarea de
libertare, urmari care sunt expresia auto apararii sociale fata de comportamentul deviant al
membrilor sai. Aceste urmari sunt prevazute in partea finala a normei juridice, denumita – asa
cum s-a vazut – sanctiunea. Acest element are rolul de a crea o stare de frica in constiinta
agentilor sociali dispusi sa ne socoteasca comandamentul normei.
Fixarea urmarilor nefavorabile in chiar continutul normei juridice (in “sanctiune”) are
rolul de a asigura legalitatea tragerii la raspundere.In acest fel, constrangerile, pedepsele juridice
apar nu ca un scop in sine, desprinse de “ipoteza” si “dispozitie”, ci strans legate de acestea.
“Sanctiunea” este deci o prelungire a “ipotezei” si a “dispozitiei”, iar mijloacele de constrangere
apar ca auxiliare ce garanteaza existent si respectarea normelor juridice. Ele sunt aplicate de
organe special abilitate prin lege – organe administrative sau organele puterii judecatoresti.
Sanctiunea este un element potential al normei juridice. Nu trebuie sa ne imaginam ca fiecare
norma juridica se va aplica de fiecare data prin utilizarea sanctiunii.
Daca ar fi asa ar insemna ca, in intregime, dreptul s-ar baza pe o forta exterioara ceea ce
este fals. In realitate, dreptul isi are logica si judecata sa interna, care fac din comandamentul
juridic o masura justificata social, masura receptata ca atare de constiinta majoritatii agentilor
sociali. Receptionand comandamentul juridic si apreciindu-l ca o masura justa – deci necesara –
imensa majoritate a oamenilor se supun acestuia, il respecta, fara sa fie nevoie deci de aplicarea
sanctiunii. Transformarea posibilitatii constrangerii exterioare, in realitate, ramane o trasatura e
tine de esenta normei juridice in comparative cu alte norme sociale.
Aplicarea efectiva a constrangerii atesta faptul ca norma nu a fost respectata, cu toata
garantia pe care i-o confera sanctionea.
Din punct de vedere al gradului de determinare, sanctiunile pot fi: determinate, relativ –
determinate, alternative si cumulative. Dupa ramura de drept in care intervin, sanctiunile pot fi:
civile, disciplinare, administrative, financiare, penale.
Dupa natura lor, sanctiunile pot fi: privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale),
privitoare la drepturile sale (decaderea din drepturi) privitoare la actele sale (nulitatile),
privitoare la persoana (privarea de libertate, recluziunea).

Structura tehnico-legislativa
Afirmam la inceputul analizei structurii logice a normei juridice faptul ca aceste elemente
structurale alcatuiesc partea statica, interna si stabila a normei juridice. Intr-adevar, aceste elemte
structurale se vor regasi in orice norma juridica.
Ele se vor putea identifica pe baza unei analize logice in oricare norma juridica. Nu ne
putem astepta, desigur, ca in fiecare caz concret (pentru fiecare norma de drept) sa gasim
formulate expres partile sale structurale. Exista articole in acte normative in care normele
juridice sunt redactate dupa formula analizata mai sus (deci in care elementele structurale pot fi
identificare cu relativa usurinta).
Din economie de mijloace, anumite articole de lege vor cuprinde doar unele elemente,
celelalte urmand a fi deduse pe cale de interpretare logica. Acest aspect pune in discutie cealalta
perspectiva a analizei structurii normei juridice – structura sa tehnico-legislativa. Constructia
tehnico-legislativa a normei se suprapune totdeauna structurii logice a acesteia. Acest lucru
determina pe unii specialisti din domeniul stiintelor juridice de ramura sa sustina o constructie
atipica a nromelor juridice din ramura respectiva.
Astfel, in domeniul dreptului penal exista autori care sustin ca si normele penale au
constructia trihotomica analizata mai sus (ipoteza, dispozitie, sanctiune). In general,
comandamentul normelor penale este subinteles (sa nu furi, sa nu omori, sa nu atentezi la
demnitatea sau la onoarea semenilor tai. Acest lucru este comun si altor categorii de norme,
prohibitive din alte ramuri ale drepturi. Ipoteza descrie fapta (de furt, de talharie, de calomnie
etc), iar pedeapsa este distinct prevazuta.

30
 Exista insa si autori care considera ca normele de drept penal au o structura dihotomica si
anume ele contin doar dispozitia si sanctiunea. Dispozitia consta in interzicearea unei anumite
conduite, iar sanctiunea in pedeapsa ce urmeaza sa se aplice in cazul nerespectarii dispozitiei.
Spre deosebire de normele juridice nepenale – considera autorii amintiti – la care preceptul este
explicit formulat si numai pe cale de deductie se poate stabili ilicitul corespunzator acestuia la
normele penale de incriminare ilicitul este explicit formulat si numai pe cale de deductie se poate
stabili care este preceptul. Consideram ca acest punct de vedere nu contine cont de cele doua
perspective ale analizei structurii normei juridice, structura sa logica si structura tehnico-
legislativa.
Din punct de vedere ale structurii logico-juridice si norma de drept penal prezinta o
alcatuire trihotomica. Elemtentele (ipoteza, dispozitia si sanctiunea) vor putea fi identificate in
fiecare caz in parte printr-o interpretare logica, ceea ce impune luarea in considerare a
ansamblului reglementarilor din Codul Penal – atat reglemantarile din partea generala, cat si din
reglementarile din partea speciala; din economia codului se desprinde faptul ca aceste norme
apara societatea, valorile sale, impotriva exceselor individuale – infractiunea este o fapta social-
mente periculoasa, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.
Pe cale de deductie, faptele descrise in partea speciala sunt interzise, daca sunt savarsite
cu vinovatie. Un asemenea comportament este interzis, in caz contrar se va aplica pedeapsa
prevazuta de lege. In cazul aceste norme juridice se verifica cel mai bine afirmatia ca structura
logico-juridica nu corespunde, nu se suprapune structurii tehnico-legislative.
Din motive care tin de exigente tehnico-legislative (redactionale), legiuitorul n-a
considerat necesar sa revina cu precizarea expresa a preceptului pentru fiecare reglementare in
parte. Exemplu: legea penala declara furtul, omorul, mita, etc interzise. Acest lucru se
subintelege din chiar scopul legii penale si definitia infractiunii continute in partea generala a
codului. Legiuitorul defineste direct furtul, stipuleaza conditiile savarsirii sale si sanctiunea pe
care instanta de judecata o va aplica.
Daca impartirea trihotomica (ipoteza, dispozitie, sanctiune) alcatuieste structura interna si
stabila a normei juridice, constructia sa tehnico-legislativa formeaza structura externa si
dinamica a acesteia. Ea este corelata cerintelor de celeritate (rapiditate) pe care le infatiseaza
elaborarea legislativa intr-un stat, in diferite etape ale dezvoltarii sale, precum si principiilor
generala de tehnica juridica.
O ultima problema care se ridica in analiza structurii normelor juridice priveste structura
normelor de drept international public.
Este vorba, in special, de rolul sanctiunii in dreptul international. Dreptul international
public este un drept consensual, iar normele sale sunt obligatorii pentru statele care le-au
acceptat. Ratificarea de catre state a tratatelor obliga statele sa aplice normele acestora cu buna-
credinta. Totodata, regulile si principiile unanim admise ale dreptului international interzic
utilizarea fortei in relatiile dintre state diferentele dintre acestea trebuind a fi rezolvate prin
mijloace pasnice, pe calea tratativelor.
Recurgerea la constrangere – militara sau nemilitara – este recunoscuta doar cu titlul de
exceptie si numai in conditiile prevazute de Cartea O.N.U. Constrangerea poate fi utilizata
individual sau colectiv (art. 51 al Cartei O.N.U). Consiliul de Securitate al O.N.U. poate aplica
masuri de constrangere militara (art. 42 al Cartei O.N.U.) sau nemilitara (art.41 al Cartei O.N.U)
impotriva unui stat care s-a facut vinovat de savarsirea unor acte ce ameninta sau incalca pacea
sau constituie act de agresiune. Observam faptul ca sanctionarea normelor din dreptul
international public prezinta unele caracteristici determinate de pozitia specifica a dreptului
international in raport cu dreptul intern. Aceste caracteristici nu pot pune niciun moment sub
semnul intrebarii calitatea juridica a normelor acestei ramuri de drept.

31
III.Clasificarea normelor juridice
Problema clasificarii normelor juridice prezinta atat importanta teoretica, cat si
semnificatii practice. Este o problema teoretica in masura in care ea se incadreaza in efortul de
explicare a pozitiei normei de drept in sistemul dreptului .
Este o chestiune practica in sensul clasificarii rolului diverselor reguli juridice in
reglementarea normativa a comportamentelor, cu variatii caracteristice macanismului de
influenta a dreptului asupra conduitei umane, mecanism diferentiat in raport de domeniul social
pe care-l vizeaza categoriile de norme (constitutionale, civile, penale).
Este cunoscut faptul ca realizarea clasificarilor este rezultatul jocului unor tipologii
(tipologiile clasificatoare), cu larga intrebuintare in domeniul investigatiei formale. Construite
metodologic, tipologiile clasificatoare promoveaza explicatia asupra unor categorii cu vocatie de
expansiiune, cum este si categoria de norma juridica. Fundamentarea in cadrul teoriei dreptului a
unor clasificari reprezinta o buna si operationala baza pentru generalizari ultein cadrul stiintelor
juridice de ramura (drept civil, penal, administrativ etc.)
Pentru a fi functionale, clasificarile trebuie, pe cat posibil sa contina un numar limitat de
criterii.
Criteriul ramurii de drept
Un prim criteriu in baza caruia se realizeaza clasificarea normelor juridice este cel al
obiectului reglementarii juridice si al metodelor de reglementare (deci al ramurii de drept). In
baza acestui criteriu se disting norme juridice de drept civil, de drept penal, de drept
administrativ, de drept constitutional, de drept comercial etc.
Criteriul fortei juridice a actului normativ
Un alt criteriu acela al fortei juridice a actului normativ in care este este cuprinsa norma
juridica. Se vor intalni norme juridice cuprinse in legi (actul normativ elaborat de parlament si
care are forta juridica suprema), in decrete, in hotarari guvernamentale sau ordonante precum si
in acte normative elaborate de organele administratiei locale (decizii), acte cu o sfera de
aplicabilitate limitata la nivelul intinderii competentei teritoriale a organului respectiv judet, oras.
municipiu, comuna).
Criteriul structurii logice
Din punct de vedere al modului de cuprindere a partilor structurale analizate, normele
juridice pot fi: complete si incomplete. Sunt complete normele juridice care cuprind, in articolul
din actul normativ in care sunt publicate, toate partile constitutive (ipoteza, dispozitie,
sanctiune). Majoritatea normelor juridice sunt complete. Trebuie avut in vedere faptul ca in
procesul elaborarii normativele legiuitorul ia in calcul ansamblul corelatiilor actelor normative,
legaturile complexe ce caracterizeaza existenta, actiunea unui sistem legal. Pentru acest motiv,
unele reglementari fac referire si se completeaza cu reglementari prezente, fie in acelasi act
normativ, fie in alte acte normative. Aceste norme sunt considerate incomplete. La randul lor
aceste norme sunt clasificate in: norme de trimitere si norme in alb.
Diferenta intre aceste doua categorii de norme consta in faptul ca, pe cand normele de trimitere
se completeaza cu norme din acelasi act normativ sau din alte acte normative (in orice caz
prezente), in normele in alb se vor completa cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa
apara.

Criteriul sferei de aplicare

Dupa sfera aplicarii lor, normele juridice se clasifica in: norme generale, norme speciale si
norme de exceptie.
Normele generale se caracterizeaza prin aceea ca au sfera cea mai larga de aplicabilitate
intr-un domeniu sau intr-o ramura de drept.In acest sens se considera ca anumite norme dintr-o
ramura reprezinta dreptul comun pentru o intreaga sfera de reglementare (spre exemplu, unele
reglementari cuprinse in Codul civil reprezinta dreptul comun pentru relatii reglementate prin
norme de drept commercial).

32
 Spre deosebire de normele generale, normele speciale sunt aplicabile unei sfere restranse
de relatii, ele deroga de la dreptul comun (specialia generalibus dorogant).
Normele de exceptie completeaza normele generale sau speciale, fara ca exceptia prevazuta sa
fie considerate a aduce atingere oridinii de drept. Spre exemplu: Codul civil fixeaza varsta
minima pentru casatorie la 18 ani (art. 272).
Acelasi articol completeaza insa regula de mai sus printr-o exceptie si anume: pentru
motive temeinice se poate incuviinta casatoria minorului care a implinit varsta de 16 ani in
temeiul unui aviz medical, cu incuviintarea parintilor sai sau, dupa caz, a tutorelui si cu
autorizarea directiei generale de asistenta sociale si protectia copilului in a carei raza teritoriala
isi are domeniul.
Intrucat normele speciale si normele de exceptie sunt derogarii, in procesul aplicarii lor
ele cunosc un regim restrictiv, interpretarea lor este stricta (sunt de stricta interpretare) –
exceptiones sunt strictissimae interpretationis.

Criteriul gradului si al intensitatii incidentei

Dupa gradul si intesitatea incidentei lor, se disting normele – principii, denumite si norme
cardinale. Aceste norme sunt cuprinse deobicei in Constitutii, in Declaratii, (cum ar fi: Declaratia
universala a drepturilor omului) sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca principii generale de
drept. Aceste norme se impun in raport cu celalte norme, precum si in cosntiinta comuna, cu o
forta de valabilitate mult mai evidenta, oarecum axiomatica aparand ca adevarate postulate
juridice.
Spre exemplu: respectul reciproc al vietii al integritatii oamenilor, cerinta existentei
justitiei sociale, respectarea convetiilor etc. In raport cu acestea, celelalte norme ale dreptului
pozitiv apar ca mijloace normative care asigura traducerea in limbajul specific dreptului a
cerintelor fundamentale de reglementare a ordinii sociale (spre exenplu, dreptul fiecarui om la
instructie si educatie este nuantat reglementat spre actele normative care privesc organizarea si
functionarea institutiilor de invatamant si culturale).

Criteriul modului de reglementare a conduitei

Dupa caracterul conduitei impuse sau datorate, normele juridice se clasifica in norme
onerative, normel prohibitive si norme permisive. Normele juridice onerative (de la latinescul
onus, - eris, care inseamna sarcina) sunt acele norme juridice care obliga subiectul sa savarseasca
o anumita actiune. Spre exemplu: soferul care comite un accident este obligat, intre, altele, sa
transporte victima la spital parintii sunt obligati sa acorde copiilor ingrijire, cei care doresc sa se
casatoreasca trebuie sa-si exprime acordul in fata ofiterului starii civile etc.
Normele juridice prohibitive obliga subiectul sa se abtina de la savarsirea unor actiuni. Spre
exemplu: legea interzice casatoria intre rude colaterale pana la gradul al IV-lea inclusiv, interzice
casatoria sub o anumita varsta, legea interzice actiunea unui subiect prin care s-ar aduce
atingerea integritatii corporale sau demnitatii unui semen, interzice furtul etc. Uneori aceste doua
categorii de forme sunt caracterizate ca norme imperative (care comanda o conduita sau impun
abtinerea de la o conduita). Normele permisive sunt acele norme juridice care nici nu obliga, nici
nu interzic o anumita conduita, ele lasa la aprecierea subiectului alegerea unei conduite. Este
evident ca subiectul in baza permisiunii cei se acorda nu poate adopta o conduita care incalca
ordinea de drept.
Spre exemplu: pentru faptul ca legea nu interzice si nici nu obliga pe subiect sa incheie
contracte, un subiect nu poate vinde un lucru ce nu-i apartine, nu poate de asemenea, sa sustraga
un bun in vedearea vanzarii sale. In aceasta privinta, art. 147 din Codul civil stipuleaza imperativ
faptul ca este lovit de nulitate absoluta orice contract incheiat cu incalcarea unei dispozitii legale
de interes general. Deci subiectul nu poate alege o conduita ilicita (de aceea un dicton bine
cunoscut spune ca „este permis tot ceea ce legea nu interzice”).

33
 Din punct de vedere al teoriei dreptului si al cerintelor de tehnica legislativa, clasificarea
dispozitiilor normelor juridice in: onerative, prohibitive, permisive raspunde cerintelor esentiale
ale dirijarii comportamentului uman in relatiile juridice. Pentru celelalte categorii de relatii
sociale (din familie, scoala etc). Nuantarile realizare in logica deontica apar ca deosebit de
instructive.
Libertatea acordata partilor in raporturile juridice care se nasc pe baza normelor
permisive are, asa cum aratam, limite determinate de necesitatea pastrarii ordinii sociale, si, in
cadrul ei, a ordinii juridice.
In general normele imperative (prohibitive sau onerative se intalnesc in domeniul
dreptului public, pe cand normele permisive sunt de larga aplicare in domeniul dreptului privat.
Utilizarea de catre legiuitor a uneia sau alteia din aceste categorii de norme este dictata de
nevoile pe care le releva raporturile sociale, de participare diferentiata a subiectelor de drept la
circuitul juridic. Uneori, normele permisive se pot transforma in norme imperative, purtand in
acest caz denumirea de norme supletive.
Caracteristica acestor norme consta in aceea ca atunci cand subiectele nu folosesc
libertatea care le-a fost acordata, norma juridica suplineste vointa subiectelor, dispunand intr-un
mod determinat. Astfel, spre exemplu, in caz de divort partile se pot invinui in legatura cu
numele pe care il vor purta dupa desfacerea casatoriei, iar instanta de judecata ia act de invoiala
partilor, consemnand-o intr-o hotarare de divort. Daca insa partile nu utilizeaza acesta libertate,
instanta- spune leagea – este obligata sa hotarasca si in legatura cu numele pe care urmeaza sa il
poarte fostii soti dupa desfacerea casatoriei.

A.Normele organizatorice

Uneori se remarca in sistemul unitar al normelor juridice o categorie aparte de norme –

normele organizatorice. Sunt incluse in aceasta categorie normele care privesc organizarea
institutiilor si a organismelor sociale. In continutui acestor norme se prevad: modul de infiintare,
scopurile, competentele, relatiile cu alte institutii etc. Asemenea norme urmaresc sa
fundamenteze cadrul legal de functionare a institutiilor si a celorlalte organisme sociale, facandu-
se in aceasta ordine de idei si o teorie a institutiilor juridice si nejuridice.

B.Normele punitive si normele stimulative

O alta categorie de norme o reprezinta normele punitive si normele stimulative. O

asemenea grupare are ca temei un criteriu impus de sociologia juridica, si anune: sanctiunea
negativa (pedeapsa juridica, cea care confera caracterul punitiv al normei) si sanctiunea pozitiva
– un sistem articulat de stimulente care asigura, paralel cu pedeapsa, eficacitatea normei de drept
(normele de drept care prevad mijloace de cointeresare: distinctii, decoratii, recompense etc. in
doemniul dreptului constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul muncii si al
securitatii sociale etc).

IV.Actiunea normei jurdice

Normele juridice sunt edictate in vederea aplicarii lor. Legiuitorul are in vedere, in
procesul elaborarii normative, interese sociale majore, urmareste sa ofere garantii bunei
dezvoltari a raporturilor interumane, sa protejeze valorile sociale. Coordonatele fundamentale ale
actiunii normelor de drept sunt: timpul, spatiul si persoana. In pricipiu norma juridica actioneaza
in timp nedeterminat, intr-un spatiu dominat de notiunea de teritoriu si asupra unor subiecte care
participa la circuitul juridic in acestui spatiu. Analiza actiunii normei de drept va viza aceste trei
coordonate.

Actiunea in timp a normei juridice

34
 Timpul normei juridice defineste durata acesteia, rezistenta sa. Istoria dreptului
consemneaza norme juridice cu efecte indelungate in timp: Legea celor XIX Table, spre
exemplu, a rezistat, cu mici modificari, peste zece secole. In vechime, ritmul transformarilor
legislative era lent. Oligarhia locriana a anticei grecii a imaginat, de astfel, obiceiul ca acela care
se incumenta sa propuna o noua lege trebuie sa se infatiseze poporului cu streangul de gat. Daca
legea cadea, novatorul era spanzurat pe loc. Lenta elaborare a unor norme juridice se explica prin
ritmul greoi al transformarilor economico-sociale. Accelerarea acestui ritm in societatile
moderne a adus cu sine si schimbari importante in dinamica creatiei normelor de drept.
Cu o durata mai indelungata sau mai restransa de timp, normele juridice exercita un rol
modelator si conservator (in sensul apararii valorilor sociale majore). Vine o vreme insa cand,
desi bine constituite, normele juridice inceteaza sa mai ramana nevoilor sociale si trebuie
inlocuite. Uzura, deformarea, sau moartea normelor juridice se prezinta ca un proces firesc care
tine chiar de natura lor si care pune la ordinea zilei problema creatiei unor norme noi.
Sporirea complexitatii raporturilor dintre oameni aplifica volumul acestei creatii, punand
in disctuie aspecte legate de coexistenta normelor juridice intr-un spatiu determinat, de relatiile
acestora, de gasirea unor solutii de tehnica juridica pentru rezolvarea conflictelor care pot aparea
in procesul concret de aplicare a normelor. Succesiunea in timp a normelor juridice, precum si
coexistenta lor in spatiu, au impus anumite reguli care prezideaza actiunea acestora.

1.Intrarea in vigoare a normelor.

In privinta actiunii in timp a normelor juridice sunt trei momente care intereseaza in mod
deosebit domeniul explicativ: intrarea in vigoare a normei de drept, actiunea normei si iesirea din
vigoare a normei juridice.
Intrarea in vigoare a normei juridice este nemijlocit legata de imprejurarea ca orice noua
reglementare, adresandu-se oamenilor (conduitei lor) trebuie sa fie cunoscuta de acestia. Nimeni
nu se poate scuza invocand cunoasterea legii. De aceea, este de principiul ca normele juridice
intra in vigoare de la data aducerii lor la cunostinta publica (data publicarii lor sau data de la care
ele au fost efectiv aduse la cunostinta). Face exceptie de la acest principiu situatia in care in
continutul actului normativ in care apare norma juridica se prevede intrarea in vigoare la o alta
decat publicarea normei. In confirmitate cu art. 78 din Constitutia Romaniei, legile intra in
vigoare la trei zile dupa publicarea lor in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I daca nu se
prevede o alta data. Termenul de trei zile se calculeaza pe zile calendaristice (iar nu pe zile
libere, ca termenele procedurale) incepand cu data publicarii in Monitorul Oficial si expira la
orele 24 ale celei de a 3-a zi de la publicare. Ordonantele de urgenta ale Guvernului intra in
vigoare la data publicarii lor in M. Of. sub conditia de punerii lor prealabile la acea Camera a
Parlamentului competenta sa fie sesizata, cu exceptia cazului in care in cuprinsul lor nu este
prevazuta o data ulterioara. Celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele administrative
cu caracter normativ ale autoritatilor administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile
si alte acte normative emise de organele administratiei publice centrale de specialitate intra in
vigoare la data publicarii lor in M.Of, cu exceptia cazului in care in textul lor nu se prevede o
data ulterioara.
Din momentul intrarii sale in vigoare norma juridica guverneaza deplin relatiile sociale;
din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv ca nu
o cunoaste. Aceasta regula se explica prin aceea ca autoritatea normei juridice, obligativitatea sa,
ar fi puse sub semnul indoielii daca s-ar admite scuza ignorantei. Functioneaza deci in aceasta
materie o prezumtie a cunoasterii legii, prezumtie ce nu poate fi rasturnata prin dovada contrara.
In baza acestei prezumtie toti cetatenii trebuie sa cunoasca legile.

2.Principiile actiunei in timp a noromei juridice

35
Caracterul activ a normei juridice. Din momentul intrarii sale in vigoare norma este activa. Ea
actioneaza pentru viitor. Norma juridica nici nu retroactiveaza (nu-si intinde efectele asupra
raporturilor nascute inaintea intrarii sale in vigoare), nici nu ultraactiveaza (nu-si intinde efectele
dupa iesirea sa din vigoare). Principiul neretroactivitatii normei juridice isi gaseste consacrarea
legislativa, fiind stipulat expres in Constitutii sau in Coduri. Constitutia Romaniei consacra acest
principiu in art. 15 , iar Codul civil Roman proclama in art. 6 principiul neretroactivitatii normei
juridice civile.
Argumentele care impun principiul neretroactivitatii normei juridice tin de stabilirea
ordinii de drept, de echitatea si legalitatea aplicarii normei si de ratiunea prezentei normei in
viata sociala. Legiuitorul nu poate obliga subiectul sa aiba o anumita conduita atata timp cat
aceasta conduita nu este prescirsa intr-o norma juridica. Pe de alta parte, anumite raporturi care
s-au derulat in trecut, pe baza unei legi in vigoare atunci, nu pot fi desfiintate pe motivul ca
legiuitorul intelege sa dea o reglementare juridica noua acestor relatii. In caz contrar s-ar produce
serioase perturbari sociale, s-ar deschide calea arbitrariului, ar disparea orice siguranta si deci s-
ar zdruncina increderea subiectului in drept, cu consecinte pagubitoare pentru oridinea sociala.
Caracterul activ (neretroactiv) al normei juridice ridica interesante aspecte practice in
domeniul dreptului privat. In acest domeniu, aplicarea imediata a normei noi este posibila in
conditiile in care actele si raporturile juridice desfasurate sub imperiul normei vechi s-au
finalizat. Pentru actele si raporturile juridice care produc efecte succesive, de lunga durata
lucrurile devin mult mai complicate. In teoria clasica s-a operat distinctia dintre drepturile
castigate si drepturile viitoare. S-a afirmat ca atata timp cat norma noua ar viza drepturile
castigate sub norma veche, ia ar deroga de la principiul neretroactivitatii. Cat priveste drepturile
viitoare, reglementarea noua nu echivaleaza cu o reglementare retroactiva fata de aceasta noua
norma nu are caracter retroactiv.
In domeniul dreptului public este de principiu ca aplicarea imediata a normei noi este de
stricta necesitate. Aici, problema conflictului in timp de norme se pune in alti termeni. Normele
de drept public (de drept Constitutional, normele de procedura etc), se aplica imediat, inlaturand
normele vechi. Tot astfel se prezinta si cazul dispozitiilor imperative din domeniul dreptului
privat cu ar fi normele care reglementeaza organizarea proprietatii funciare, normele privid
starea si capacitatea persoanelor etc.

3.Exceptii de la principiul neretroactivitatii normei juridice

Ca si exceptii sunt:

a). normele juridice penale care prevad dezincriminarea unor fapte, norme penale mai favorabile
infractorului si norme contraventionale mai favorabile. Articolul 12 din Codul Penal prevede ca
legea penala nu se aplica faptelor savarsite sub legea veche, daca nu mai sunt prevazute de legea
noua. In conformitate cu acest text legal, daca de la savarsirea infractiuniisi pana la judecarea
definitiva a cauzei intervin mai multe reglementari, se va aplica norma care stabileste un regim
sanctionar mai favorabil ( legea penala mai blanda si favorabila). Norma juridica penala mai
favorabila se va aplica in acest caz retroactiv, desi la data savarsirii faptei ea nu era in vigoare.

b).retroactivitatea expresa ( intalnita in alte sisteme de drept). Aceasta forma de retroactivitate

rezulta chiar din textul normei juridice. In acest caz, legiuitorul prevede expres ca norma se va
aplica retroactiv. Problema de principiu care se ridica este aceea ca daca retroactivitatea trebuie
sa fie, de fiecare data, expresa sau poate fi tacita. Cu alte cuvinte daca suntem in prezenta unui
drept al legiuitorului, sau retroactivitatea poate fi constatata si de catre instanta, pe cale de
interpretare. Intrucat efectul retoactiv al unei norme de drept apare ca o exceptie-regula fiind
neretoactivitatea- si intrucat exceptiile sunt de stricta interpretare, consideram ca atribuirea
efectului retoactiv al unei norme trebuie expres specificata in continutul normei. Principiul

36
neultractivitatii normei juridice ( nesupravietuirea normei) implica faptul ca o norma juidica nu
isi poate extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare. De la aceasta regula fac exceptie normele
juridice cu caracter temporal sau exceptional.

4.Iesirea din vigoare a normei juridice

Iesirea din vigoarea normei juridice este cel de-al treilea moment ce intereseaza
cercetarea actiunii in timp a normei juridice. Acest moment aduce in prim plan idea limitelor in
timp al actiunii normelor in timp. Desi legiuitorul elaboreaza normele de obcei pentru un termen
nedeterminat, rezultatele activitatii de creatie juridica se afla sub semnul perisabilitatii. Nu exista
un legiuitor universal si nu exista o legislatie deasupra sau in afara timpului. Schimbarile sociale,
economice, culturale isi cer oglindire adecvata in normele juridice. Ele determina un process de
tranzienta ( de invechire) a normelor juridice. Incetarea activitatii normelor juridice are loc prin
trei modalitati: a). ajungerea la termen; b).desuetudinea; c). abrogarea.
a). atunci cand exista norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o cauza
exceptionala, este evident ca ajungerea la termen sau incetarea starii determina si incetarea
actiunii normelor juridice respective.
b). o norma juridical se considera cazuta in desuetudine, atunci cand, desi formal ea este in
vigoare, data fiind schimbarea conditiilor social-economice care au prezidat la aparitia sa, norma
respective nu se mai aplica. Aceasta modalitate mai poatrta si denumirea de perimare sau
invechire a normei juridice. Incetand temeiulnormei (ratio legis), inceteaza de fapt si actiunea sa.
Spre exemplu, dupa evenimentele din decembrie 1989, formal, mai exista norme juridice care
reglementau relatii sociale specific societatii romanesti pre-revolutionare; ele insa au incetat sa
se mai aplice, au cazut in desuetudine.
c). Abrogarea este cea mai importanta modalitate de scoatere din vigoarea unei norme juridice.
Abrogarea reprezinta cauza de incetare a actiunii normei de drept datorata intrarii in viguare a
unei norme noi. Este vorba deci despre o noua manifestare de vointa a legiuitorului. Intr-o buna
tehnica legislative, abrogarea este de preferat. Aceasta modalitate de incetare a actiunii normei
juridice prezinta si dovezi incontestabile virtuti in privinta asigurarii principiului
respectariinormei in viata sociala si al aplicarii sale de catre organelle de stat. Atat cetateanul cat
si organul de stat trebuie sa cunoasca norma dupa care se conduc si gradul actualitatii sale,
pentru a se evita conflictele de legi in timp si situatii contradictorii. In legatura cu caracterul activ
al reglementarilor, este necesara utilizarea de catre legiuitor a abrogarii, ca modalitate de incetare
a efectelor juridice, cu republicarea unei norme juridice, caz in care nu se mai intalnesc, decat cu
titlu de exceptie, reglementari noi. In acest caz nu vom fi in prezenta abrogarii.
Totodata trebuie retinuta si situatia suspendarii actiunii in timp a unei norme juridice, pentru
cause detereminate. Deobicei, in situatii exceptionale, se precedeaza la restrangerea sau la
suspendarea garantiilor constitutionale pe perioada aplicarii masurilor exceptionale(legea
martiala).
Formele abrogarii
Abrogarea-ca principal modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice- cunoaste doua
forme: abrogarea expresa sau abrogarea tacita. Abrogarea expresa poate fi directa sau
indirecta. Abrogarea expresa directa consta in desfiintarea efectelor vechii norme juridice prin
precizarea in detaliu, in continutul noului act normative, a actelor normative scoase din vigoare.
Abrogarea expresa indirecta utilizeaza formula : “ pe data intrarii in vigoare a prezentului act
normative se abroga orice dispozitie legala contrara”.
Abrogarea tacita mai poarta si denumirea de abrogarea implicita. Este tacita sau implicita
deoarece in noul act normative nu se prevede nimic in legatura cu actiuneavechilor normelor
juridice. Intrucat insa norma juridical noua nu da o reglementare diferita in comparatie cu noua
reglementare, organul de aplicare intelege implicit ca in mod tacit legiuitorul a dorit sa scoata din
vigoare vechea reglementare. Intr-o buna tehnica legislative si pentru favorizarea transpunerii in

37
practica a principiului legalitatii este de recomandat folosirea modalitatii abrogarii exprese
directe.
Ultraactivitatea normei juridice atrage dupa sine continuarea efectelor normei dupa iesirea din
vigoare., pe timp limitat.

Actiunea normelor juridicein timp si asupra persoanelor

Este de principiul faptul ca norma juridical este teritoriala si personala, in sensul ca ea actioneaza
asupra teritoriului statului si asupra cetatenilor sai. In aceasta privinta, unele legi stabilesc
principiul teritorialitatii. Articolul 3 din Codul Penal stipuleaza faptul ca “ Legea penala se aplica
infractiunilor pe teritoriul Romaniei”. Norma juridical penala defineste si notiunea de teritoriu:
solul, subsolul, apele international, marea teritoriala, fluviile ce stabilesc frontier, coloana de aer
cuprinsa intre aceste limite, suprafata navelor si a aeronavelor romane. In ceea ce priveste
spatiile cu regim juridic special, s-a decis ca spatial aerian, apele interioare si marea teritoriala
ale statelor member, care sunt prelungiri ale teritoriului, intra, de principiu, in sfera de aplicare a
Tratatelor comunitare, cu exceptia problemelor care tin de dreptul intern.
Norma juridical romana se aplica asupra cetatenilor sai ( principiul cetateniei active). Ea are
incidenta si asupra cetatenilor straini aflati pe teritoriul Romaniei sau asupra
apatrizilor( persoanelor fara cetatenie).
Natura mobiliara sau imobiliara a bunurilor se determina potrivit legii locului unde acesta se afla
sau, dupa caz, sunt situate.
In legatura cu forma actelor, in acest caz are aplicabilitate legea teritoriala, potrivit regulii: locus
regit actum.
Teritorialitatea normei juridice nu este absoluta. In decursul istoriei, statele au dezvoltat un
sistem de relatii politico-diplomatice, sistem care a impus o seama de institutii de profil, care sa
serveasca scopul mentinerii climatului de cunoastere reciproca a statelor, de respect, si buna
conlucrare. In atare conditii a aparut si exceptia extrateritorialitatii.
Exceptia extrateritorialitatii priveste sediul misiunii diplomatice si, in parte, personalul acesteia.
Aceasta exceptie consta in aceea ce asupra acestra nu au incidenta normele juridice nationale.
Personalul misiunii diplomatice se compune din: personalul diplomatic, personalul tehnic si
administrative, personalul de serviciu. In cadrul acestora, prima categorie se bucura de imunitate
diplomatica. Amintim: inviolabilitatea persoanei diplomatului, scutierea de taxe si impozite si
taxe personale, de taxe vamale, de prestatii personale, imunitatea de jurisdictie. In cazul in care
agentul diplomatic savarseste faptele incompatibile cu statutul sau si lezeaza grav ordinea de
drept, statul acreditar poate cere retragerea sa sau poate s ail declare persona non-grata, situatie
in care el este expulzat.
Cat priveste marginirea in spatiu si asupra persoanelor a actiunii normei juridice, intereseaza
regimul juridic al consulilor. Misiunile consulare au sarcina de a octori interesele economice,
juridice si culturale ale statului care le numeste, ale cetatenilor acestuia aflati in tara de resedinta.
Ele exercita si anumite atributii administrative si chiar juridice.Intrucat misiunile consulare nu
indeplinesc functii la nivel guvernamental, functionary consular stabilesc legaturi directe numai
cu autoritatile locale si nu cu guvernul.
Statul consular include inlesniri, privilegii si imunitati privind postul consular( folosirea
drapelelor si a stemelor nationale, inviolabilitatea localurior, scutirea fiscal a acestor localuri
etc.).
Statul consular mai cuprinde si o seama de facilitate, privilegii si imunitati ale functionarilor
consular, cum ar fi inviolabilitatea personala, imunitatea de jurisdictie penala.
O ultima problema care priveste actiunea asupra persoanelor a normelor juridice se refera la
regimul juridic al strainilor. Notiunea de strain desemneaza persoana care, aflata pe teritoriul
unui stat, are cetatenia altui stat sua este lipsita de cetatenie.
Sunt cunoscute trei forme de reglementare, de catre state, al regimului juridic al strainilor:
regimul national, regimul special si regimul care rezulta din clauza natiunii celei mai favorizate.

38
Regimul national consta in recunoasterea pentru straini a acelorasi drepturi de care se bucura
proprii sai cetateni. Sunt recunoscute strainilor toate drepturile sociale, economice, culturale si
civile, recunoscute cetatenilor statului de resedinta. Nu sunt recunoscute drepturile politice ( de a
alege si de a fi ales).
Regimul special consta in acordarea pentru straini a unor drepturi, nominalizate in acorduri
international sau in legislatii nationale.
Clauza natiunii celei mai favorizate este un regim in temeiul caruia un stat acorda strainilor un
tratament la fel de avantajos ca Acela conferit cetatenilor unui stat tert, considerat ca favorizat.
Domeniile care pot face obiectul clauzei sunt diverse: exporturi, importuri, transit, tarife vamale;
regimul persoanelor fizice sau juridice; regimul misiunilor diplomatice sau consulare; drepturi de
creatie intelectuala, accesul la instante etc.

39
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. Consideraţii introductive

1.1. Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor juridice

Normele juridice sunt generale şi impersonale, ele urmând să fie aplicate unor cazuri concrete în
raport cu specificul acestora.

Realizarea prevederilor normelor juridice se face fie pe calea respectării şi executării lor de către
cetăţeni, fie pe calea aplicării lor de către organele de stat competente.

Organul de aplicare al normei juridice trebuie să selecţioneze acea normă de drept din întregul
sistem care se aplică unui caz particular şi individual.

Pentru justa şi corecta aplicare a normelor juridice, pentru atingerea scopului pentru care au fost
elaborate, se impune cunoaşterea exactă a prevederilor lor şi înţelegerea conţinutului lor. Acest
fapt necesită interpretarea normelor juridice, este o operaţiune anterioară şi concomitentă cu
aplicarea lor, deoarece, ele pot fi cunoscute şi înţelese numai în confruntarea lor cu practica, iar
corecta aplicare a acestora presupune justa lor interpretare de către organul de aplicare.

Instituţia interpretării dreptului a fost cunoscută şi aplicată în dreptul roman de către juriştii
Romei antice, la început folosind tehnica gramaticală susţinută de Celsus care afirma în acest
sens, că, „a şti legile nu înseamnă a fi stăpân pe vorbele lor, ci pe înţelesul lor”.

În epoca republicană jurisconsulţii romani au scos în evidenţă importanţa şi necesitatea

cunoaşterii corecte a sensului termenilor folosiţi în diferite legi folosind raţionamentul juridic
deductiv.

În epoca imperială, împăratul Iustinian a interzis comentarea sau interpretarea operei sale
legislative, el fiind declarat singurul în drept să poată interpreta legile, lucru ce a dus la
decretarea caracterului obligatoriu şi exclusiv al interpretării imperiale şi la excluderea
interpretării private, conform principiului după care „interpretarea legii o poate face doar cel ce a
creat-o”.

În Evul mediu, interpretarea legilor a atins proporţii maxime, nobilii fiind cei ce aveau cele mai
largi prerogative, lucru ce a generat multe abuzuri dar şi critici din partea doctrinarilor (Beccaria
şi Montesquieu), care au negat necesitatea interpretării spiritului legii şi care au considerat că
judecătorii sunt obligaţi să respecte “litera legii”, considerată ca fiind atotputernică, aceştia
reprezentând doar “gura care rosteşte cuvintele legii” . Savigny considera că “legile clare nu mai
au nevoie de nici o interpretare, iar legile obscure nu se pot interpreta”.

Odată cu dezvoltarea economico-socială se conturează o anumită criză a dreptului, o întârziere a

legilor faţă de fapte, formulându-se ideea după care, interpretarea normelor juridice nu trebuie să
aparţină numai legiuitorului, ci şi interpretului; judecătorul dobândeşte treptat dreptul de a
completa eventuale lacune ale legii.
Codificările masive din Europa secolului al XIX-lea au întărit lipsa utilităţii interpretării legilor.
Se conturează două concepţii: concepţia statică, după care sensul legii este stabilit pentru
totdeauna din momentul creării ei şi concepţia evoluţionistă, după care, conţinutul legii poate fi
extins şi adaptat, interpretarea fiind deci posibilă .

40
Ulterior, interpretarea normei juridice a fost considerată ca fiind necesară şi utilă, pentru
clarificarea sensului exact al normei juridice, pentru stabilirea precisă a voinţei legiuitorului,
precum şi pentru pronunţarea de hotărâri corecte şi eliminarea arbitrariului .

Înţelegerea corectă a dispoziţiei normei juridice presupune luarea în considerare a intenţiei

legiuitorului în momentul normării.

Necesitatea unei redactări cât mai clare şi mai concise a normelor juridice nu exclude
posibilitatea existenţei unor lacune în sistemul legislativ, a unor incertitudini ale limbajului
juridic, a unor contradicţii între gândire şi limbaj. Complexitatea vieţii sociale şi nevoile tot mai
extinse ale societăţii , fac imposibile uneori pentru legiuitor, prevederea tuturor situaţiilor reale
ce necesită a fi reglementate, însoţite de faptul că normele juridice au caracter general, iar
aplicarea lor se face la cazuri particulare.

Pentru astfel de considerente, interpretarea legii este nu numai necesară , dar şi obligatorie, lucru
susţinut prin următoarele argumente:

- normele juridice nu pot să prevadă la un moment dat varietatea conduitelor viitoare ;

- în perioada cât o normă juridică activează (este în vigoare), se pot ivi fapte noi care n-au fost
prevăzute iniţial;

- legiuitorul foloseşte termeni sintetici, ce concentrează ideile pe care vrea să le exprime, lucru ce
impune identificarea situaţiilor care nu au fost enumerate expres în ipoteza normei;

- limbajul juridic are o anumită specificitate atât pentru diferitele ramuri de drept, cât şi faţă de
limbajul uzual;

- posibilitatea existenţei unor norme juridice incompatibile, care prescriu destinatarilor lor
directive cărora nu li se pot conforma;

- posibilitatea existenţei unor inadvertenţe gramaticale etc.

Considerând aspectele expuse, interpretarea normelor juridice presupune stabilirea înţelesului

normei juridice şi clarificarea conţinutului său, pentru cunoaşterea conduitei pe care norma
juridică o instituie, interzice, permite sau stimulează.
Interpretarea normelor juridice poate fi definită ca fiind operaţiunea logico-raţională, de lămurire
a sensului şi conţinutului exact al normelor juridice, în scopul aplicării lor corecte la fiecare caz
concret.

Această operaţiune se face după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului şi
reprezintă o etapă esenţială şi necesară pentru aplicarea dreptului.
Interpretarea normelor juridice este operaţiunea de stabilire a sensului real al ipotezei dispoziţiei
şi sancţiunii acestora. Interpretarea juridică este guvernată de principii şi reguli generale care au
aplicabilitate în toate ramurile dreptului.

2. Felurile interpretării normelor juridice

În interpretarea normelor juridice, organele de aplicare şi interpretare se folosesc de principiile

fundamentale ale diferitelor ramuri de drept, precum şi de principiile şi regulile oferite de ştiinţa
logicii. Aceste principii şi reguli generale ale interpretării, au o aplicabilitate comună, unitară,

41
deci pentru întregul sistem de drept.

Caracterul unitar al interpretării dreptului nu exclude posibilitatea ca în procesul interpretării să

apară unele deosebiri ce ţin de caracterul normelor juridice şi care sunt determinate de gradul de
codificare al acestora.

Astfel, în dreptul civil se admite instituţia analogiei [8], pe când, în dreptul penal nu se admite
interpretarea extensivă pentru suplinirea legii şi nici instituţia analogiei, limita interpretării fiind
până unde este legea penală.

Doctrina juridică stabileşte că în dreptul internaţional, obiectul interpretării îl constituie normele

juridice cuprinse în convenţiile internaţionale, iar interpreţii acestora sunt statele contractante;
situaţie în care, interpretarea este autentică, iar atunci când este făcută de Curtea Internaţională
de Justiţie, interpretarea este judiciară.

După subiectul care face interpretarea dar şi după forţa sa obligatorie, interpretarea normelor
juridice este de două feluri: oficială şi neoficială.

Tot în conformitate cu acest criteriu, se pot stabili şi alte tipuri de interpretare, respectiv:
interpretarea legislativă, executivă şi judecătorească.

2.1. Interpretarea oficială

Interpretarea oficială este efectuată de către organe de stat sau organizaţii obşteşti cu atribuţii în
elaborarea sau aplicarea normelor juridice.

Interpretarea oficială are caracter obligatoriu fiind denumită şi interpretare obligatorie sau
interpretare cu forţă juridică. În funcţie de sfera obligativităţii, interpretarea oficială poate fi de
două feluri: generală şi cazuală.

a. Interpretarea generală – aceasta este denumită şi interpretare autentică şi este interpretarea

făcută de organele cu atribuţii în elaborarea de acte normative, respectiv, de către organele
legiuitoare sau administrative, ca organe emitente de acte normative.

Interpretarea generală a normei juridice se face cel mai frecvent de către organul de stat care a
emis norma juridică supusă interpretării, sub formă de act normativ, cu caracter general
obligatoriu şi cu aceeaşi forţă juridică ca şi actul pe care-l interpretează. Acest gen de
interpretare se efectuează în virtutea principiului din dreptul roman , potrivit căruia subiecte ale
interpretării autentice pot fi toate organele normative (“cine edictează legea o şi interpretează”).

Actul normativ interpretativ dat posterior celui interpretat, face corp comun cu acesta şi are
caracter retroactiv (ex tunc) având aceeaşi forţă juridică, fapt ce se bazează pe prezumţia
identităţii de voinţă a organului de interpretare şi de elaborare anterioară a actului normativ.

Obiect al interpretării oficiale autentice poate fi orice act normativ (lege sau act normativ
subordonat legii), iar subiect al acestei forme de interpretare pot fi toate organele cu drept în
elaborarea de acte normative.

Interpretarea legii se poate face exclusiv de către Parlament, sau de către organele de stat care
execută legea, prin acte normative inferioare acestuia (hotărâri, ordonanţe, ordine şi instrucţiuni).
Aşadar, interpretarea făcută de către organul care a elaborat legea se poate numi şi interpretare

42
legislativă, iar interpretarea ce revine organelor care execută legea se numeşte interpretare
executivă.

Scopul interpretării legale este de a da o explicaţie corectă înţelesului şi fiabilităţii unui act
normativ emis anterior, constituind astfel o premisă a bunei aplicări a normelor juridice.

b. Interpretarea cazuală - este acea formă a interpretării oficiale a actelor normative, realizată
de organele de aplicare a dreptului, respectiv de către instanţele judecătoreşti, organe
administrative, fiscale, de urmărire etc. cu ocazia soluţionării unor cauze concrete.

Această interpretare se numeşte interpretare oficială concretă.

Când subiectul interpretării cazuale este o instanţă judecătorească, interpretarea se numeşte

interpretare judiciară sau jurisdicţională şi aceasta constituie substanţa jurisprudenţei.

Interpretarea cazuală este o interpretare a unui caz concret ce priveşte direct procesul de aplicare
al dreptului. Organul competent ce soluţionează o cauză, în vederea emiterii unui act de aplicare
(o hotărâre judecătorească sau un act administrativ), va proceda la interpretarea normei juridice
selectate pentru cauza respectivă. Interpretarea făcută în aceste împrejurări, are forţă juridică
obligatorie numai pentru cazul sau speţa respectivă şi faţă de participanţii la acest caz, iar
rezultatul interpretării este cuprins în conţinutul actului de aplicare.

Deşi interpretarea cazuală este obligatorie numai pentru o situaţie determinată, aceasta nu
exclude posibilitatea ca organele care fac interpretarea cazuală, să ia în considerare soluţiile date
în cauze similare, cu cele pe care trebuie să le rezolve .

În sistemele de drept în care hotărârilor judecătoreşti li se acordă forţă obligatorie şi pentru cauze
similare ulterioare, aceste hotărâri sunt denumite precedente judiciare şi au caracter de izvor de
drept . În prezent, practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc,
deoarece ea nu creează norme juridice ci doar serveşte la interpretarea ori completarea acestora.

Organul de aplicare a normelor juridice are posibilitatea prin natura activităţii sale, să constate
eventualele carenţe ale acestora şi să informeze organele legiuitoare în vederea adoptării unor
reglementări corespunzătoare.

Fără să aibă capacitatea de a decide asupra edictării normelor juridice, activitatea organelor de
aplicare serveşte ca izvor de inspiraţie şi ca material de lucru pe care legiuitorul îl va prelucra.

În concluzie, putem afirma că, actul prin care se face interpretarea generală (autentică) este un
act normativ cu valoare general-obligatorie pentru toţi destinatarii, iar actul prin care se face
interpretarea cazuală este un act de aplicare cu valoare obligatorie particulară, pentru un caz
concret.

2.2. Interpretarea neoficială - denumită şi interpretare teoretică doctrinară sau ştiinţifică, este
făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele ştiinţifice. Este acea formă a
interpretării făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni de ştiinţă, cercetători, cadre
didactice universitare, persoane oficiale, avocaţi), cu diferite ocazii (pledoarii, articole, lucrări
ştiinţifice, conferinţe etc.) în scris în operele lor sau oral.

Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate ştiinţifică (nu şi juridică ), valoarea ei
fiind în funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijină. Prin intermediul ei se clarifică

43
înţelesul unor norme şi principii de drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unele carenţe
ale activităţii legislative şi juridice.

În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare ca izvor de drept a fost diferit. În dreptul roman,
opera marilor jurisconsulţi (Paul, Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru Codul lui
Iustinian. În feudalism, doctrina a constituit izvor de drept având forţă juridică obligatorie (de
exemplu, glosele).

În dreptul contemporan, Codul civil elveţian prevede în art.1 că: ”În lipsa unei dispoziţii legale
aplicabile, judecătorul hotărăşte după dreptul cutumiar şi, în lipsa unei cutume, după regulile pe
care le-ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din regulile consacrate
de doctrină şi de jurisprudenţă”.

În dreptul românesc, interpretarea doctrinară deşi nu are caracter obligatoriu exercită o influenţă
indirectă şi constituie un sprijin valoros pentru legiuitor şi pentru practician. Interpretarea
teoretică constituie un semnal benefic şi exercită o influenţă pozitivă asupra procesului de creare
şi aplicare a dreptului prin competenţa şi profunzimea opiniilor exprimate de doctrinari, prin
justeţea argumentelor pe care se bazează.

În literatura juridică de specialitate se consideră că interpretarea oficială şi neoficială este

insuficientă, deoarece exclude interpretarea făcută de către cetăţeni în procesul de realizare a
dreptului. Pornind de la faptul că în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice,
roluri în diferite piese de teatru sau film etc., apreciem că în sens juridic a interpreta înseamnă a
stabili înţelesul exact al normelor juridice în procesul aplicării lor şi nu a exprima o părere despre
normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate şi pregătire a interpretului. Cetăţenii pot
interpreta normele juridice în faţa instanţelor judecătoreşti sau administrative, dar numai în
procesul de aplicare şi în legătură cu aplicarea lor, şi fără să aibă vreo valoare.

2.3. Principii ale interpretării juridice [18]

Atât doctrina cât şi practica judiciară au relevat o serie de principii metodologice ce au un rol
deosebit de important în interpretarea juridică. Aceste principii se presupun şi se condiţionează
reciproc, fiind fixate ca şi reguli în codurile de legi, ori sub formă de adagii deduse prin
raţionament.

Amintim în acest sens:

- principiul respectării unităţii dintre litera şi spiritul legii, a echilibrului dintre acestea, în scopul
evitării abuzului de drept, a încălcării echităţii, a arbitrariului;

- principiul supremaţiei voinţei legiuitorului faţă de voinţa judecătorului care este obligat să-şi
întemeieze actele de lege;

- principiul interpretării în limitele legii, conform căruia interpretul nu trebuie să distingă acolo
unde legea nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus);

- principiul după care legea posterioară derogă de la legea anterioară (lex posterior derogat
priori), deoarece aceasta este considerată ca fiind actuală şi mai bună decât legea de la care
derogă;

- principiul conform căruia excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est

44
strictissimae interpretationis) sau altfel formulat, generalia specialibus non derogant et specialia
generalibus derogant.

3. Metodele de interpretare a normelor juridice

3.1. Noţiune şi clasificare

În procesul complex al interpretării, se folosesc o serie de metode şi procedee în scopul stabilirii

sensului exact al normei juridice, domeniului său de aplicare, efectele, finalitatea urmărită şi
valorile pe care le ocroteşte.

Cuvântul metodă provine din grecescul methodos care înseamnă „conform cu calea” şi care
reprezintă un ansamblu de operaţii raţionale pentru efectuarea unui lucru.
Metodele de interpretare cuprind ansamblul regulilor şi procedeelor folosite pentru descoperirea
conţinutului exact al normelor juridice, în scopul realizării şi aplicării lor în cazuri concrete.

Metodele utilizate pentru abordarea şi interpretarea izvoarelor formale ale dreptului pot fi
tradiţionale, proprii sau combinate cu tehnici din alte domenii, completate sau modernizate, ori
pot fi elaborate tehnici noi în acest scop.

Deşi există o diversitate de procedee de interpretare a normelor juridice, acestea au un caracter

unitar, fapt ce demonstrează existenţa unei metodologii a interpretării.

Interpretarea normei juridice presupune plasarea ei în contextul elaborării şi aplicării, în

contextul lingvistic, sistemic şi societar. Diferitele reguli şi metode de interpretare operează
transpunerea normei juridice în diferite contexte, pentru stabilirea semnificaţiei mesajului pe care
îl exprimă şi pentru formarea unei viziuni de sinteză necesară rezultatului interpretării.

Indiferent de subiectul care face interpretarea şi de rezultatul la care se ajunge, interpretarea

normelor juridice se poate face din perspectiva teoriei generale a dreptului după următoarele
metode: metoda gramaticală, metoda sistematică, metoda istorică şi metoda logică.

a. Metoda gramaticală

Metoda gramaticală presupune examinarea structurii şi formelor gramaticale ale textului normei
supuse interpretării, atât morfologic cât şi sintactic, pentru stabilirea sensului prevederilor
cuprinse în norma juridică respectivă. Interpretul va analiza sensul şi ordinea cuvintelor, legătura
dintre ele, modul lor de folosire în text, construcţia frazei etc. De asemenea, se analizează
înţelesul specific al termenilor şi expresiilor juridice, deoarece aceiaşi termeni sau expresii pot
avea sensuri juridice diferite în diferite ramuri de drept, sau pot să difere de sensul obişnuit din
limba literară.

Direcţiile în care este orientată interpretarea gramaticală sunt: etimologică, sintactică şi stilistică.

Metoda gramaticală denumită şi literală (ad literam), vizează descifrarea textului dispoziţiilor
legii prin aplicarea regulilor gramaticale; astfel, se examinează structura propoziţiei, acordul
cuvintelor, modul de îmbinare al cuvintelor în propoziţii şi fraze, locul şi sensul conjuncţiilor
“sau”, “ori”, “şi” etc. De exemplu, art.260 din Codul penal român, prevede că: “Fapta martorului
care într-o cauză penală, civilă, disciplinară, sau în orice altă cauză în care se ascultă martori,
face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora

45
a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani”. Analiza gramaticală a acestui text
ne ajută să înţelegem (cu ajutorul conjuncţiei “ori”) că pedeapsa stipulată se aplică martorului
atât în caz de afirmaţii mincinoase, cât şi atunci când nu spune tot ce ştie cu privire la
împrejurările esenţiale pentru cauza asupra cărora este întrebat. Analiza gramaticală a acestei
norme juridice, ne ajută să înţelegem conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă.

De asemenea, conjuncţiile “sau”, “şi” utilizate de exemplu, în stabilirea sancţiunilor, îl fac pe

judecător să tragă concluzii diferite. Astfel, dacă în text se stabileşte pedeapsa cu închisoarea de
la……până la…….şi confiscarea averii, pedeapsa este cumulativă, iar dacă, se prevede pedeapsa
închisorii de la…..până la….sau amenda penală, pedeapsa este în acest caz, alternativă.

Metoda gramaticală se poate folosi de către legiuitor pentru explicarea sensului literal al unor
termeni juridici, iar când semnificaţia acestor termeni nu este dată prin texte normative, se
apreciază că organele de aplicare a dreptului pot apela la interpretarea dată de doctrina sau
practica juridiară .

b. Metoda sistematică

Metoda sistematică constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice atât prin stabilirea
locului pe care îl ocupă în actul normativ sau în sistemul de drept, cât şi prin coroborarea şi
confruntarea cu alte norme juridice în cadrul aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, sau a
unor ramuri de drept diferite.

Această metodă, presupune în acelaşi timp şi examinarea raportului dintre diferite norme juridice
pe baza forţei lor juridice. Există norme juridice din partea specială a codurilor care se
completează şi se condiţionează prin norme şi principii din partea generală a acestora , iar
normele incomplete (de trimitere, de referire, în alb) se completează prin diferite adăugiri
realizate cu ajutorul interpretării. De asemenea, dispoziţiile din unele acte normative se
interpretează prin stabilirea legăturii cu dispoziţii din alte sisteme normative. De exemplu, art.20
din Constituţie care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului prevede că:
„Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate în
concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi celelalte tratate la care
România a aderat.”

Necesitatea interpretării sistematice decurge din legătura logică şi indisolubilă ce există între
elementele componente ale dreptului, ce reprezintă o unitate formată din părţi interdependente, o
construcţie de sistem care îi conferă unicitate. Pornind de la acest considerent, normele juridice
nu pot fi înţelese dacă sunt separate unele de altele, respectiv dacă normele juridice din partea
generală a codurilor sunt separate de cele din partea specială, normele constituţionale de cele ale
unor ramuri de drept etc.

Interpretarea sistematică se bazează pe o analiză simultană, cumulativă a dispoziţiilor juridice.

c. Metoda istorică

Metoda istorică utilizează procedee ce presupun examinarea împrejurărilor în care a fost

elaborată norma juridică supusă interpretării, în scopul stabilirii sensului deplin şi adevărat al
acesteia. Această metodă are în vedere atât împrejurările istorice şi social-politice ce au
determinat emiterea legii (occasio legis), cât şi obiectivele urmărite şi raţiunea adoptării ei (ratio
legis).

46
Metoda istorică de interpretare presupune studierea izvoarelor documentare, a materialelor
pregătitoare adoptării legii, a expunerii de motive şi a discuţiilor purtate cu prilejul dezbaterii şi
adoptării ei, a lucrărilor ştiinţifice, a amendamentelor propuse, a reacţiei presei etc. De
asemenea, metoda istorică are în vedere şi compararea normei juridice supuse interpretării cu
norma anterioară (abrogată sau modificată), precum şi condiţiile ce au determinat modificarea
sau abrogarea normei vechi şi apariţia normei juridice noi.

d. Metoda logică

Metoda logică sau raţională de interpretare a normei juridice este cea mai des folosită, ea
urmărind să descifreze raţiunea legii (ratio legis) şi sensul legii (mens legis). Această metodă
presupune folosirea legilor logicii formale în scopul stabilirii conţinutului şi sensului normei
juridice.

În doctrină se contestă de către unii autori o existenţă separată a metodei logice pe motiv că,
toate metodele se bazează pe logică, gândirea logică fiind inerentă oricăror metode de
interpretare. Majoritatea autorilor acceptă însă metoda logică de interpretare pe care o tratează
independent de celelalte metode considerând că, deşi fiecare dintre acestea se bazează pe o
gândire logică, există unele raţionamente care pot fi considerate reguli exclusiv logice.

Raţionamentele, argumentele logicii formale, pot fi deductive, inductive, de analogie sunt reguli
analogic logice utile pentru rezolvarea unor probleme juridice complexe, care prin frecvenţa lor
au dat naştere unor dictoane latine, astfel:

- Argumentul “ad absurdum” - se bazează pe stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin

infirmarea prin reducerea la absurd a tezei pe care o contrazice. Acest raţionament demonstrează
imposibilitatea logică a unei situaţii, ceea ce duce la concluzia că numai o anumită soluţie este
posibilă.

De exemplu, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă; drepturile

de creanţă nefiind drepturi absolute şi exclusive, prin utilizarea acestui argument, se consideră
că, dreptul de preemţiune este absolut şi exclusiv, fiind un drept real.

- Argumentul “per a contrario” - se bazează pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur),
ceea ce înseamnă că, în cazul dispoziţiilor contradictorii, doar una este adevărată, celelalte fiind
excluse.

Acest argument are la bază postulatul că “cine susţine o teză, neagă teza contrară” (“qui dicit de
uno, negat de altero”).

În literatura juridică de specialitate se consideră că numai în cazul normelor juridice de excepţie,

de derogare de la principiu, şi în cazul utilizării enumerării limitative, se poate folosi acest
argument pentru că numai în astfel de situaţii se poate stabili că legiuitorul a exclus ideea
contradictorie. De exemplu, din dispoziţiile art.1307 Cod civil, conform căruia “vânzarea nu se
poate face între soţi…”, se deduce că, per contrario (dimpotrivă), vânzarea este posibilă între
concubini. Codul civil stipulează, de asemenea, că nu se poate deroga prin convenţii particulare
de la legile ce interesează ordinea publică şi bunele moravuri, per ca contrario, rezultă că toate
condiţiile particulare derogă de la legile ce nu diminuează ordinea publică sau bunele moravuri.
Sau, din textul art.3 Codul familiei, potrivit căruia “în timpul tutelei, căsătoria este oprită între
tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”, se deduce că dimpotrivă, o astfel de căsătorie

47
este posibilă după încetarea tutelei sau după ce persoana minoră a devenit majoră.

- Argumentul “a fortiori rationae” - semnifică că, raţiunea aplicării unei norme juridice este mai
puternică într-o ipoteză neprevăzută expres în norma juridică respectivă. De exemplu, în practica
judiciară se consideră că, dacă actul civil care în principiu este irevocabil, se poate anula pentru
eroare chiar după ce şi-a produs efectele, cu atât mai mult se poate anula actul administrativ
pentru motiv de eroare, deoarece acesta este în principiu, revocabil. De asemenea, dacă actele
civile bilaterale irevocabile în principiu, pot fi revocate pentru vicii de consimţământ, prin
aplicarea acestui argument se deduce că, pentru actele civile unilaterale care sunt revocabile,
posibilitatea anulării lor este mai evidentă, mai puternică. Dacă, de exemplu, există stipulată
pentru incapabili interdicţia de vânzare a bunurilor, a fortiori rezultă că acesta nu poate dispune
de ele nici prin donaţie.

Raţionamentul acestui argument constă în a admite că, dacă ceva este posibil sau este interzis
într-un anumit caz, va fi cu atât mai mult posibil sau mai mult interzis într-o altă împrejurare
similară .

Argumentul “a fortiori rationae” este exprimat prin adagiul latin: “cine poate mai mult poate şi
mai puţin” (qui potest plus, potest minus”).

- Argumentul “a pari” - se bazează pe raţiunea că, atunci când există situaţii identice, trebuie să
se pronunţe soluţii identice, conform postulatului „unde este aceeaşi raţiune trebuie să se
pronunţe aceeaşi soluţie”. Acest argument se foloseşte pentru acoperirea lacunelor legii, deci,
pentru situaţiile pentru care nu există dispoziţii legale aplicabile. Conform principiului de justiţie
ce pretinde tratarea cazurilor similare în mod egal, respectiv a principiului analogiei, soluţia
adoptată într-o situaţie nouă trebuie să fie analogă cu cea dată într-un caz precedent similar.

e. Analogia

Analogia este un procedeu frecvent folosit în procesul interpretării. Instituţia analogiei s-a creat
pentru înlăturarea eventualelor lacune legislative şi presupune rezolvarea anumitor situaţii ce se
ivesc în activitatea de aplicare a dreptului pe baza unor norme juridice ce reglementează cauze
similare cu cele supuse spre soluţionare.

Practica judiciară a demonstrat că, anumite cauze nu sunt reglementate expres de lege, fapt ce-l
obligă pe judecător să le soluţioneze fie prin aplicarea unor dispoziţii asemănătoare (analogia
legis), fie folosind principiile de drept (analogia juris).

Jurisconsulţii Romei antice considerau că acolo unde există identitate de raţiune trebuie să se
aplice un procedeu asemănător. În practica judiciară romană, atunci când judecătorul nu găsea
soluţia potrivită în norma de drept, pronunţa sub jurământ următoarea formulă: „afacerea nu este
încheiată” şi se retrăgea.

În dreptul modern, judecătorul nu poate proceda în acest fel, deoarece Codul civil român obligă
judecătorul să caute şi să dea o soluţie chiar şi în cazul în care legea este neclară sau tace, lucru
impus de interesele ordinii publice şi de autoritatea justiţiei.

Astfel, art.3 din Codul civil prevede că: “Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că
legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de
denegare de dreptate”. Deci, judecătorul va trebui să soluţioneze cauza sa apelând la instituţia
analogiei.

48
Analogia dreptului este reglementată expres în Codul civil italian, în Codul civil elveţian (care
prevede că în asemenea cazuri judecătorul este obligat să hotărască ca şi cum ar fi legiuitor), în
dreptul internaţional public. Astfel, statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că, această
instanţă poate aplica principiile generale ale dreptului care sunt recunoscute de naţiunile
civilizate.

Aplicarea analogiei legii în dreptul penal nu este posibilă, deoarece judecătorul nu poate să
declare anumite fapte ca fiind infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele ce sunt
prevăzute expres de legea penală, pentru a nu se încălca astfel, principiul legalităţii încriminării
şi principiul legalităţii pedepsei. Totuşi, există opinii care susţin că este permisă analogia în
dreptul penal, dar cu excluderea de la aceasta a încriminării sau pedepselor. De exemplu, art.147
din Codul penal prevede care anume persoane sunt asimilate cu funcţionarii, iar art.151
precizează care obiecte pot fi asimilate armelor.

În concluzie, analogia juridică cunoaşte două forme:

- analogia legii (analogia legis), ce constă în aplicarea la o cauză (raport social) nereglementată, a
unei norme juridice care reglementează o cauză asemănătoare

- analogia dreptului (analogia iuris), ce constă în soluţionarea unei cauze pe baza principiilor
fundamentale ale dreptului.

Utilizarea analogiei legii şi a dreptului trebuie să se facă în aşa fel încât să se evite încălcarea
legii şi căderea în arbitrariu, apelându-se la ea doar cu titlu de necesitate şi în situaţii
excepţionale.

Norma juridică care se creează prin aplicarea analogiei este creaţia exclusivă a conştiinţei
juridice a organului de aplicare şi nu dobândeşte în actul de soluţionare a speţei calitatea de izvor
de drept.

4. Rezultatele interpretării normelor juridice

După rezultatele produse, interpretarea normelor juridice poate fi de trei feluri: literală, extensivă
şi restrictivă.

a. Interpretarea literală (ad literam) sau declarativă - este operaţiunea ce are ca rezultat
constatarea de către interpret că, textul normei juridice este clar şi corespunzător conţinutului
raporturilor sociale reglementate. Această situaţie se întâlneşte în cazul textelor clare, precis şi
corect formulate, când textul corespunde conţinutului normei juridice şi voinţei legiuitorului,
organului de aplicare revenindu-i sarcina să aplice dispoziţiile acesteia.

În cazul interpretăii declarative se constată că între intuiţia legiuitorului şi modul de exprimare al

dispoziţiei juridice există un acord, o concordanţă, în sensul că „lex dixit quam volerit”.

De exemplu28, art.21 din Constituţie prevede că “Orice persoană se poate adresa justiţiei…..”; în
urma interpretării “ad literam” rezultă că, organul de aplicare are obligaţia de a nu restrânge sfera
persoanelor ce se pot adresa justiţiei.

b. Interpretarea extensivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către organul de

aplicare că, conţinutul normei juridice este mai larg decât formularea ei textuală, deci se extinde

49
sfera situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de cea care rezultă din termenii folosiţi de
legiuitor. În această situaţie există discordanţă între textul legii şi voinţa legiuitorului, în sensul
că textul spune mai puţin decât a voit legiuitorul, urmând ca acesta să se extindă şi la alte situaţii.

De exemplu, în art.51 din Constituţie se prevede că: “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale
şi a legilor este obligatorie” Termenul de lege se interpretează extensiv, în sensul că, fiecare
cetăţean al ţării este obligat să respecte toate actele normative.

c. Interpretarea restrictivă – este operaţiunea ce are ca rezultat constatarea că, formularea

textuală a legii litera legii este mai largă decât conţinutul său real. În aceste situaţii, voinţa
legiuitorului este mai largă decât litera legii. Prin interpretare restrictivă se ajunge la aplicarea
legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât cea care rezultă din termenii folosiţi de
legiuitor. De exemplu, prin interpretarea dispoziţiilor din Codul familiei care prevede că: “Copiii
sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”, se ajunge la restrângerea textului respectiv în
sensul că, în categoria copiilor cu astfel de obligaţii, intră numai copiii majori şi capabili.

În concluzie, în cazul în care, rezultatul interpretării este extensiv sau restrictiv există deci, o
nepotrivire relativă între textul normei juridice şi conţinutul său raportat la sfera relaţiilor sociale
pe care le vizează.

Interpretarea juridică nu înseamnă că interpretul se poate substitui organului de normare pentru a

schimba conţinutul, substanţa unei norme juridice. Acesta poate completa anumite lacune, poate
elimina contradicţiile din actul sau actele normative, poate îndrepta dispoziţiile care cuprind erori
materiale vădite sau inadvertenţe privind forma unei dispoziţii de drept, cu stricta respectare a
regulilor de interpretare. Aşadar, interpretarea actului juridic trebuie făcută în anumite limite,
date de elementele formale şi materiale ale acestuia.

IX.Izvoarele dreptului

1.Conceptul izvorului de drept

Voinţa socială generală nu poate deveni obligatorie pentru fiecare individ şi pentru ansamblul
colectivităţii decât dacă se exprimă prin norme care îmbracă o anumită formă, care mai este
numită izvor de drept. Se acceptă în genere că noţiunea de izvor de drept şi aceea de formă de
exprimare a dreptului au acelaşi sens.
Conceptul de izvor de drept cuprinde mai multe accepţiuni.

Dacă avem în vedere criteriul raportului dintre conţinut şi formă, izvorul de drept poate fi
material sau formal (juridic). Ansamblul determinărilor vieţii materiale şi spirituale a societăţii,
care îşi pune pecetea pe conţinutul voinţei sociale oenerale exprimată normativ, constituie
izvorul material al dreptului. Fomia prin care se exterio- rizeazâ voinţa socială generală pentru a
se impune individului şi colectivităţii constituie izvorul formal (juridic) al dreptului Forma
dreptului este internă (vizând ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică) şi externă
(arătând prin ce se exprimă reglementarea juridică: prin lege. decret, hotărâre etc.)
In funcţie de caracterul sursei normative, izvoarele se diferenţiază în izvoare directe (imediate)
sau indirecte (mediate). Primele reprezintă forme de exprimare nemijlocită din care derivă norma
(de exemplu, actele normative). Cele din urmă nu sunt cuprinse în acte normative, dar la ele se

50
referă aceste acte, implicându-le în conţinutul lor. Astfel de izvoare indirecte sunt obiceiul şi
regulile de convieţuire socială.
Izvoarele dreptului se diferenţiază şi după criteriul sursei de cunoaştere a dreptului, în funcţie de
care distingem izvoare scrise (documente, inscripţii ş a.) şi izvoare nescrise (date arheologice,
tradiţii orale etc ).
Conceptul de izvor de drept defineşte forma specifică dobândită de voinţa socială generală în
scopul impunerii ca obligatorii, la un moment dat, a anumitor reguli în manifestarea raporturilor
sociale, formă determinată de modul de exprimare a regulilor de drept.

2.Sistemul si caracterizarea izvoarelor dreptului roman contemporan

Ca urmare a complexităţii relaţiilor sociale, a exislenţei diferitelor organe cu atribuţii normative

specifice, derivând din locul acestora în cadrul statului ca sistem ierarhic, precum şi ca urmare a
particularităţilor fiecărui sistem de drept, în societăţile organizate etatic se întâlnesc fonne variate
de exprimare a dreptului. Evoluţia istorică a tipurilor de drept este şi evoluţia formelor de
exprimare a normelor, forme care au dobândit, de la un moment la altul, o importantă diferită în
ierarhia izvoarelor de drept.
Dreptul român contemporan constituie un sistem care cuprinde următoarele categorii de izvoare:
-actele juridice normative, adică actele normative ale organelor de stat (fie ale puterii legislative,
fie ale puterii executive): legea şi actele normative subordonate legii;
-actele normative emanând de la organizaţii, asociaţii, persoane juridice având un caracter
nestatal, privat;
-alte categorii de izvoare: contractul normativ, obiceiul juridic sau cutuma (în mod excepţional),
regulile de convieţuire socială;
-coexistenţa noilor izvoare de drept (de exemplu, reglementările în materie funciară şi
comercială) cu ceea ce am putea numi izvoare romanente (Codul civil, Codul penal ş.a.).
Izvoarele dreptului român contemporan se integrează unui sistem unitar, implicând o ierarhie cu
următoarele caracteristici:
a).Coexistenţa diferitelor forme de exprimare a dreptului, în care forma determinantă o
reprezintă dreptul scris, dispunând de o modalitate unică de exprimare: actul normativ. Acesta
comportă mai multe atuuri:
- în comparaţie cu celelalte forme (de exemplu, cu obiceiul juridic), permite exprimarea concisă
şi precisă a voinţei legiuitorului şi a regulilor de conduită pe care ea le prescrie;
-subiectul de drept accede mai lesne la înţelegerea conţinutului reglementării, ceea ce constituie
o premisă a confonnării practice la exigenţele normei. Totodată, se restrâng posibilităţile
interpretării şi aplicării arbitrare a legii;
-sporeşte capacitatea adaptatlvă a dreptului la solicitările — de moment şi de perspectivă ale
societăţii şi, corelativ, pennite abrogarea promptă a actelor normative devenite redundante; pe
această bază, sistemul de drept se manifestă ca o realitate normativă unitară, omogenă,
întemeiată pe corelaţia funcţională a ramurilor sale, a exigenţelor permanente cu solicitările de
moment, a stabilităţii juridice cu dinamica legislativă;
-asigura folosirea unor forme adecvate şi a tehnicilor moderne în elaborarea, sistematizarea,
interpretarea şi aplicarea dreptului, întemeiate pe o metodologie unitară de tehnică legislativă;
-apără şi promovează mai eficient legalitatea, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
-facilitează ordonarea şi ierarhizarea în sistem a izvoarelor de drept, după criteriul forţei lor
juridice, determinată, ea însăşi, de natura organului emitent şi de poziţia sa ierarhică; în cadrul
sistemului normativ, leşiî îi revine locul central, celelalte acte normative urmând a i se conforma;
-permite, ca urmare a activităţii normative, recunoscută de stat, a subiectelor colective de drept
privat, cristalizarea unor forme noi de exprimare a dreptului scris;
-asigură preeminenţa actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor de drept.

51
b).In sistemul de drept românesc,obieceiul juridic sau cutuma, regulile de convieţuire socială pot
deveni izvoare de drept numai în mod excepţional şi doar atunci când legea le invocă în mod
expres.
c).Spre deosebire de alte sisteme juridice, acela românesc nu concede practicii judiciare şi
doctrinei juridice calitatea de izvor de drept.

3.Actele Normative ale Organelor Puterii si Administratiei de Stat

Legea
a)Definitia legii. în sensul ei mai larg, juridico-politic, legea reprezintă însuşi dreptul scris, deci
orice Formă a actelor normative. în sens strict. Insă, sens pe care îl utilizăm în context, legea
înseamnă numai acel act normativ care este elaborat de către puterea legislativă după o
procedură specială şi care, reglementând cele mai importante relaţii sociale, dispune de o forţă
juridică superioară celorlalte acte normative ce i se conformează.

b).Excurs istoric. Interesul juridic şi cultural faţă de vechimea unor legi şi, implicit, faţă de
particularităţile concepţiilor juridice la diferite popoare justifică prezentarea, fie şi pe scurt, a
câtorva dintre principalele legi cunoscute în istorie, care au cuprins, originar, numeroase reguli
cutumiare.
Codul Hammurabi (1792-1750 î.e.n.) este legea cu cea mai mare vechime pe care o cunoaştem.
In prologul ei se spune: "Când zeii (...) m au strigat pe nume, pe mine Hammurabi, destoinic
domnitor, cu frica de zei, ca să dau în ţară puterea dreptăţii, ca să nimicesc pe cel rău şi viclean,
ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab, ca să mă înfăţişez oamenilor asemenea Soarelui spre
a lumina ţara, eu Hammurabi (...) când zeul Marduk mi-a încredinţat cârmuirea lumii şi să aduc
ţării dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, făcându-i.pe oameni
să se bucure".
Conţinând 282 de articole, Codul normează majoritatea situaţiilor civile şi penale specifice
vremii. Invocarea, în textul citat, a conceptelor de ordine şi dreptate probează că, încă cu patru
milenii în urmă, existau în conştiinţa umană modelele sau valorile privind ordinea relaţiilor din
comunitate.
Legile lui Manu (India antică) reprezintă un document legislativ versificat, având o puternică fad
ură religioasă şi filosofică. Operă a brahmanilor, aceste legi exprimă exigenţe morale în care se
recomandă blândeţea şi dragostea faţă de toate vieţuitoarele; faţă de oameni se interzice orice
acţiune vătămătoare, chiar şi gândul rău. Dreptatea este misiunea regelui; aşa cum peştii se înghit
unii pe alţii, aşa şi oamenii s-ar ucide între ei dacă n-ar domni regele. Omenirea este cârmuită şi
protejată de pedeapsă; numai "frica de pedeapsă îngăduie tuturor creaturilor mişcătoare şi
nemişcătoare de a se bucura de ceea ce le aparţine şi de a-şi respecta îndatoririle".
Dreptul vechilor hinduşi reprezintă un amestec de reguli cutumiare şi de precepte religioase.
Castele au creat fiecare cutume specifice, ceea ce a atras o mare varietate de formule de drept.
Izvorul regulilor îl constituie textele sacre ale brahmanilor şi principiile susţinute în tratatele
despre virtute. Pe această bază s-a format un drept cutumiar, dominat mai mult sau mai puţin de
doctrina religioasă a hinduismului si care stabilea regula. de conduită; în conformitate cu acest
drept, cutumele au fost, în diferite etape, modificate, orientate sau interpretate.
Legile Confucianiste. In China antică au existat legi scrise cu caracter religios, cuprinzând şi
unele prevederi penale, bazate pe răzbunare şi talion. între anii 550-478 î.e.n. a trăit filosoful
Cung-fu- ceu (Confucius), de la care s-a păstrat o colecţie de maxime, sentinţe morale, reguli de
bună purtare, legende, precum şi unele principii juridice. El susţinea că statul implică justiţia, iar
justiţia implică raţiunea şi dezinteresarea.
Gândirea confucianistă este o gândire bine elaborată în ce priveşte principiile şi structura
argumentelor folosite. Aplicarea practică a acestor principii dezvăluie însă o viziune care
contrastează puternic cu viziunea europeană, cu ceea ce mai ales astăzi înţelegem prin justiţie şi
dreptate. Legile nu sunt, în concepţia chinezilor din epoca confucianistă, o cucerire a spiritului
uman şi nici un mijloc al protecţiei juridice a cuiva.

52
Comandamentul moral lise bucură de preeminenţă în raport cu acela juridic fa, în consecinţă,
insul care reclamă un drept subiectiv determină o tulburare socială, afectând pacea comunităţii.
Se consideră preferabil ca cetăţenii să nu cunoască legile, care trebuie să fie ţinute în ascuns
pentru a nu ispiti oamenii la exercitarea drepturilor, iar dacă le cunosc să le înlocuiască cu
conştiinţa proprie despre ceea ce este just. Căci omul urmează şi trebuie să urmeze riturile, nu
legile; numai ritul asigură la modul autentic ordinea socială.
Intr-o interpretare prezenteistă, s-ar părea că viziunea juridcă a lui Confucius, puternic
impregnată etico-filosofic, ar fi conservatoare sau chiar reacţionară şi antiumanistă. Or, avem de-
a face aici, dimpotrivă, cu o superioară înţelegere a fenomenului juridic, care are a se întemeia în
valorile sociale şi în conştiinţa morală a datoriei. Nu frica de lege ori exerciţiul tehnicist, deci
exterior şi vidat axiologic, al legii, care ia forma egoistă a "realizării drepturilor", trebuie să
comande actele şi faptele omului; ele au a se împlini natural întru bine şi dreptate, adică firesc,
în consonanţă cu firea şi legea imanentă, la care omul ajunge prin practicarea ritului.
Legea celor XII Table. Prin romani instrumentul legislativ a dobândit autoritatea pe care o are şi
astăzi. în secolul al V- lea î.e.n. Legea celor XII Table a fost expusă în Forum. Primele două
table cuprind dispoziţii de procedură, a treia înfăţişează norme referitoare la căile de executare,
în a patra se fac referiri la puterea părintească, a cincea şi a şasea se referă la tutelă, moşteniri şi
proprietate, a şaptea şi a opta precizează care sunt dispoziţiile asupra obligaţiilor şi a delictelor,
în a noua şi a zecea se circumscriu regulile de drept public şi religios şi în ultimele două table se
invocă dispoziţii diverse.
Deşi conţinea prevederi care pentru vremurile noastre sunt primitive (de exemplu, aceea după
care datornicul insolvabil poate fi ucis), Legea celor XII Table constituia pentru acel timp un
model evoluat de legiferare, dispunând de o ordine în expunere, de o procedură clară de judecată
şi de o prezentare sistematică a principiilor juridice.
Suferind inerente modificări de-a lungul vremii, Legea celor XII Table reprezintă totuşi
principalul izvor normativ pentru legiuitorii Imperiului Roman şi din teritoriile care au moştenit
civilizaţia romană. La peste 1000 de ani de la expunerea ei în Forum, s-a constituit colecţia
Corpus iuris civilisa lui Justinian, care a devenit sursa şi modelul clasic pentru teoreticienii şi
practicienii dreptului în secolele următoare.
Depăşirea economiei naturale prin dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de schimb a
condus, în feudalism, la accentuarea tendinţelor de centralizare a puterii de stat. în aceste
condiţii, necesitatea socială şi importanţa dreptului scris s-au resimţit pregnant. Deşi
absolutismul feudal implica particularismul juridic local, întemeiat pe cutume, totuşi
recepţionarea dreptului roman (manifestată îndeosebi în sec. XIV- XV) s-a însoţit cu edictarea
legilor şi codurilor, precum Codul penal Carolina (1532) în Germania, Codul maritim (1643) şi
Codul comercial (1681) în Franţa, Pravilniceasca Condică (1780), Codul Calimach (1817) şi
Codul Caragea (1818) în ţara noastră.
Ca urmare a opoziţiei burgheziei în ascensiune faţă de arbitrariul nobilimii în domeniul politicii
şi dreptului, epoca modernă consfinţea, între principiile formulate de ideologii prerevoluţionari,
şi pe acela al legalităţii şi al supramaţiei legii în cadrul activităţii normative. în perioada
revoluţiilor burgheze, pe fondul distincţiei, făcută tot mai clar, între legi şi alte acte normative,
gândirea juridică adânceşte înţelegerea conţinutului şi esenţei legii, legate mai hotărât de
dimensiunea ei voliţională. Astfel, înţelegând legea ca expresie a voinţei generale a poporului,
Declaraţia Omului şi Cetăţeanului din 1789 preciza, în ari. 6, că toţi cetăţenii pot contribui,
personal sau prin reprezentanţi, la elaborarea legilor.
c).Principalele trăsături ale legii, aşa cum rezultă ele din sinteza criteriilor de ordin material şi
formal, pot fi următoarele:
1)Puterea legislativa-ea si numai ea- este competenta sa emita legea. In Romania, Parlamentul
( cuprinzand doua camere, Senat si Camera Deputatilor) este unciul organ legiuitor. El a adoptat
Legea fundamentală a statului nostru: Constituţia (prin reunirea ce or două camere în Adunarea
Constituantă).

53
Intr-un stat democratic, toate celelalte legi trebuie să se conformeze prevederilor Constituţiei.
Parlamentul oferă interpretarea general-obigatorie a legilor.
Spre deosebire de statele unitare unde există, de regulă, un singur organ legislativ (cu una sau
două camere), în statele federative funcţionează atât organul legislativ federal, cât şi organul
legislativ al fiecărui stat component (stat federat). Legile statelor federate trebuie să fie în
concordanţă cu cele ale organelor legislative federale. Când se ivesc conflicte între cele două
categorii de legi, intervin, aşa cum am precizat şi în alt context, reguli specifice de soluţionare, în
conformitate cu normele de trimitere.
Pentru legile organice, unele sisteme de drept prevăd referendum (formă de adoptare a legilor
specifică democraţiei semi- directe).
2).Deoarece legea reglementează cele mai importante relaţii sociale şi datorită faptului că această
reglementare este primară, originara(nu are nici o îngrădire sau nu reclamă nici o autorizare
derivând din acte normative altele decât legea), ea reprezintă principalul izvor de drept. Legea
consfinţeşte juridic, spre exemplu, sistemul politic al unei societăţi, insituţia proprietăţii, bugetul
statului, infracţiunile şi pedepse etc. Celelalte acte normative au o naturăsecundă , derivată: ele
se întemeiază pe lege, concretizând şi nuanţând normativ domenii rezer vate legii sau
reglementând domenii care nu revin normării prin lege ori în care nu s-a produs încă o normare
primară. Astfel, ordonanţe emise de guvern (pe baza delegării legislative în materii rezervate
legii) trebuie supuse ratificării parlamentului, fără de care ele rămân caduce, ca acte emanând de
la organul executiv, ordonanţele nu pot depăşi, sub aspectul forţei juridice, legea. Şi decretele cu
caracter normativ ale Preşedintelui României se conformează obligatoriu legii, în raport cu care
au o forta juridica inferioara.
Aşadar, legea dispune de o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative ale statului.
Numai Constituţia se suprapune nonnativ legii, fiind ea însăşi o lege, o lege fundamentală însă.
Ca emanaţie a organului reprezentativ, legea deţine o poziţie ierarhic superioară între izvoarele
de drept, încât celelalte acte normative i se subordonează; criteriul legalităţii lor se configureză
numai în raport cu legea.
Forţa juridică superioară a legii nu este un scop în sine, ci se revendică exigenţelor democraţiei şi
ale statului de drept, pentru care edictarea legii este de competenţa celui mai reprezentativ organ
de stat — Parlamentul —, întrucât el exprimă, prin sufragiu universal, voinţa naţiunii.
3)Legea se distinge de celelalte acte normative, implicit faţă de alte acte ale organului legiuitor
(de exemplu, hotărârile), şi prin procedura de adoptare. Din punct de vedere formal, procedura
de adoptare diferenţiază cel mai oportun, îndeosebi sub aspectul forţei juridice, actele emise de
acelaşi organ. Procedura de adoptare a legii, din care rezultă şi forţa ei juridică superioară în
comparaţie cu alte acte ale parlamentului sau ale camerelor sale, presupune următoarele etape:
într-o primă etapă, corespunzând procedurii propriu-zise de adoptare a legii, distingem mai multe
faze în cadrul fiecărei camere: iniţiativa legislativă, avizarea proiectului legii, dezbaterea sa,
votarea, trimiterea actului pentru dezbatere şi votare celeilalte camere, medierea divergenţelor,
când acestea se ivesc; o a doua etapă vizeză îndeplinirea fonnelor posterioare adoptării: semnarea
actului legislativ de către preşedinţii celor două camere, promulgarea legii de către Preşedintele
Republicii şi publicarea ei în Monitorul Oficial al României, partea întâi.
4)Dacă actele puterii executive pot fi normative sau individuale, legea are însă un caracter
exclusiv normativ. Normativitatea consubstanţială legii rezidă în forţa obligatorie şi în caracterul
ei general.
d. Clasificarea legilor operează după mai multe criterii:
1.In funcţie de autoritatea lor juridică, distingem legi constituţionale, organice şi ordinare.
Legile constituţionale sau fundamentale (Constituţia ca lege fundamentală, precum şi legile de
modificare a constituţiei) stabilesc principiile întemeietoare ale vieţii sociale şi de stat, sistemul
organelor şi separaţia puterilor în stat, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Supremaţia constituţiei şi constituţionalitatea legilor, trăsături esenţiale ale statului de drept, sunt
asigurate prin modalităţi instituţionalizate de control al constituţionalităţii legilor.

54
Teoria dreptului şi practica unor state, inclusiv a României, statuează aşa-numitele legi organice,
care, dacă iniţial consfinţeau organizarea, funcţionarea şi structura organelor statului, şi-au lărgit
apoi aria reglementării asupra altor domenii importante ale vieţii sociale şi de stat, dobândind în
consecinţă o poziţie distinctă în ierarhia legislativă, atât faţă de Constituţie, cât şi de legile
ordinare. Articolul 72, al. 3 din constituţia noastră prevede expres şi limitativ domeniile care fac
obiectul exclusiv al legilor organice (de pildă, sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea
partidelor politice, organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ş.a.).
Legile ordinare reglementează acele domenii ale relaţiilor sociale care nu constituie obiect al
reglementării primelor două categorii de legi.
Intre legile constituţionale, organice şi ordinare intervin deosebiri semnificative (care fac
obiectul analizei unei alte discipline: Dreptul constituţional) în ce priveşte, de asemenea,
iniţiativa legislativă şi procedura de adoptare.
2. după criteriul conţinutului lor, legile se diferenţiază în legi materiale şi procedurale. Cele
dintâi normează activitatea subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice, şi relaţiile dintre ele.
Legile procedurale stabilesc forma de desfăşurare a unei acţiuni sau activităţi publice sau private,
inclusiv fomna de emitere sau întocmire a actelor juridice şi aceea în care să fie sancţionaţi cei
care au nesocotit legea materială;
3. după criteriul obiectului reglementării juridice, distingem legi cu caracter civil, penal,
administrativ, fiscal etc;
4.legile se mai diferenţiază în legi generale, speciale şi excepţionale. In literatura problemei se
menţionează această formă de clasificare, fără a se invoca însă criteriul ce o întemeiază.
Considerăm că această distincţie marchează voinţa legiuitorului de a se exprima juridic cât mai
nuanţat în raport cu situaţiile particulare, ireductibile, dar şi cu principiile de la care el porneşte.
Legea specială produce o reglementare aparte, particulară şi particularizantă comparativ cu
exigenţele legii generale, care reprezintă dreptul comun. (Astfel, Codul civil este o lege
generală faţă de legea contractelor economice; Codul penal este, de asemenea, o lege generală în
raport cu acele legi speciale ce cuprind dispoziţii penale.)
Fără să absolutizăm această distincţie (care rămâne relativă, ţinând de gradul de generalitate a
unei alte reglementări juridice cu care se compară), trebuie totuşi să o reţinem datorită
importanţei ce o are pentru procesul interpretării şi aplicării dreptului. In caz de concurs între
legea generală şi legea specială, se aplică aceasta din urmă, după principiul "lex speciali derogat
generali". Se înţelege totodată că, atunci când legea specială, care este prin natura ei de strictă
interpretare, nu dispune totuşi altfel faţă de aceea generală, se aplică aceasta din urmă.
Cât priveşte legile sau reglementările excepţionale, ele vizează situaţii cu totul particulare. Astfel
de acte sunt, de exemplu, acelea prin care se instituie starea de necesitate.
Atunci când Parlamentul nu funcţionează, executivul este acela care poate da, în momente de
tranziţie politică, precum acelea din România de după 22 decembrie 1989, până la constituirea
Parlamentului, în urma alegerilor din 20 mai 1990, acte cu putere de lege, numite decrete-legi.
Decretul-lege, cu un caracter oarecum hibrid, este un izvor de drept sui-generis: cu toate că nu
emană de la legislativ, el are totuşi putere de lege, reglementează relaţii sociale care prin
importanţa lor fac obiectul normării prin lege, lege pe care o poate chiar modifica sau înlocui.
Decretul-lege este, pe de o parte, decret pentru că parvine de la executiv; pe de altă parte, este
lege întrucât are forţa juridică proprie legii. Decretul-lege se originează în sistemul politico-
juridic modem şi are scopul să asigure continuitatea funcţionării puterii publice în condiţiile de
criză, când Parlamentul fie că nu se poate întruni oportun, fie că, prin sistemul său mai puţin
prompt de funcţionare, n-ar putea adopta rapid iniţiativele legislative necesare, ori a fost
desfiinţat în urma precipitării evenimentelor politice (lovitură de stat, revoluţie). Pentru evitarea
vidului de putere de legiferare s-a creat astfel practica elaborării decretelor-legi de către puterea
executivă (şeful statului sau guvernul). însă în statul de drept guvernarea prin decrete-legi nu
poate opera decât cu titlu excepţional; altfel, aşa cum probează experienţa politică,
permanentizarea normării prin decrete cu putere de lege conduce la regimuri autoritare,
nedemocratice.

55
In situaţii provizorii, special precizate în constituţie, guvernul poate emite acte normative cu
putere de lege în baza "legislaţiei delegate".
La acelaşi nivel cu legea sunt, ca izvor al dreptului, şi unele acte internaţionale (tratate,
convenţii, acorduri etc.), semnate şi ratificate (precum "Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului" pentru statele membre ale Consiliului Europei).

Actele normative ale organelor de stat subordonate de lege

Complexitatea vieţii economice şi social-politice, infinitatea relaţiilor ce alcătuiesc sistemul

socio-uman fac imposibilă cuprinderea exhaustivă, prin lege, a tuturor domeniilor sau a tuturor
detaliilor unui raport social. Alături de normarea prin lege (activitatea legislativă a
Parlamentului), operează, în consecinţă, şi o susţinută acţiune normativă a celorlalte organe de
stat (Preşedintele Republicii, administraţia publică).
Această acţiune normativă incumbă următoarele exigenţe:
a) actele elaborate nu trebuie să cuprindă dispoziţii contrare Constituţiei şi celorlalte legi;
b) organele de stat în cauză nu pot emite reglementări primare sau pentru domenii supuse
normării prin lege;
c) actele normative respective trebuie să se circumscrie limitelor competenţei materiale şi
teritoriale a organului de la care provin;
d) se cere respectată ierarhia forţei juridice a actelor normative în stat;
e) toate aceste acte trebuie elaborate în forma şi cu procedura stabilită pentru fiecare dintre ele.
Deşi sunt subordonate autorităţii legii, actele acestor organe, întrucât se conformează
prevederilor ei, produc efecte în aceeaşi măsură obligatorii ca şi legea pentru subiectele la care se
referă. Dacă totuşi intră în dezacord cu legea, care se aplică întotdeauna prioritar, aceste acte îşi
pierd efectul juridic.
Distingem, în România, următoarele categorii de acte normative subordonate legii: acte ale
şefului statului, numite decrete; acte ale organelor centrale executive - hotărâri, ordonanţe,
instrucţiuni, elaborate de guvem, ministere sau alte organe centrale de stat; acte ale organelor
locale.
a. Decretele prezidenţiale cu caracter normativ sunt emise de Preşedintele României în
situaţiile prevăzute de Constituţie şi legi: cu ocazia declarării mobilizării, a instituirii stării de
urgenţă ori a declarării războiului. Semnate de preşedinte, aceste decrete trebuiesc contrasemnate
de primul ministru Preşedintele mai emite şi decrete fără caracter normativ, care sunt deci acte
concrete, individuale (ele privesc, de exemplu, acordările sau avansările în grade militare,
numirile sau rechemările din funcţii).
b.Hotărârile cu caracter normativ ale guvernului se întemeiază în calitatea acestuia de a fi
organ de vârf al administraţiei publice, exercitându-şi autoritatea executivă pe întreg teritoriul
statului. Fundamentându-se pe Constituţie şi legi, hotărârile prevăd măsuri de aplicare a legilor
în cele mai diferite domenii (de exemplu, organizarea administrativă centrală şi locală, modul de
realizare a activităţii economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii ş.a.). în baza unei
împuterniciri exprese şi pentru o durată limitată, guvernul poate adopta (aşa cum am precizat
supra) ordonanţe. Acestea, fiind emise pentru domenii rezervate legii, trebuiesc supuse aprobării
ulteriore a Parlamentului, prin lege.
c.Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai
organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat (Banca Naţională, Direcţia
Centrală de Statistică ş.a.) se adoptă în baza prevederilor exprese ale legii, decretelor, hotărârilor
şi regulamentelor guvernului. Ele se mai adoptă în mod excepţional, când asemenea
împuterniciri lipsesc, dar actul normativ de autoritate juridică superioară cere, în virtutea
conţinutului său, să se elaboreze şi să se aplice un act subordonat, care să impună un mod unitar
de executare.
d.Potrivit Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală, în limitele unei unităţi
administrativ-teritoriale se manifestă ca izvoare de drept hotărârile normative ale consiliilor

56
locale, hotărârile (acelea care au caracter normativ) ale consiliului judeţean, ordinele
prefectului (dacă cuprind norme juridice), deciziile delegaţiei permanente şi dispoziţiile
(normative) ale primarului. Emise în baza legii şi cu scopul aplicării legilor, decretelor,
hotărârilor şi regulamentelor, având precizat temeiul lor legal, aceste acte normative asigură
exercitarea atribuţiilor de interes local ale autorităţilor menţionate. Conducătorii organelor locale
de specialitate (direcţiile financiară, sanitară, de muncă şi ocrotiri sociale, inspectoratele pentru
cultură, şcolar etc.) emit dispoziţii pe baza actelor normative cu autoritate juridică superioară,
provenind de la puterea legislativă, preşedinţie sau de la administraţia publică ierarhic
superioară.
Desigur, paleta izvoarelor dreptului este mai bogată, ea cuprinzând, pe lângă actele nonnative
deja enunţate, şi alte acte normative ale organelor de stat. Amintim, astfel, hotărârile normative
ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, prin care acestea îşi adoptă regulamentele de funcţionare.
La diferitele niveluri ale puterii executive se întâlnesc "normativele", "standardele", "normele
interne" ş.a.
In rezumat, se poate preciza că forţa juridică a actelor normative şi, ca urmare, locul ocupat pe
scara ierarhică a izvoarelor de drept depind de poziţia de autoritate a unui organ de stat în cadrul
sistemului autorităţilor publice (implicit de categoria de organe — legislativă ori executivă — în
care se integrează organul emitent) şi de caracterul general sau special al competenţei sale
materiale.

Alte izvoare ale dreptului

Actele normative ale organizaţiilor nestatale

Pe lângă autorităţile de stat, publice, în societatea noastră există şi acţionează numeroase

organizaţii şi asociaţii nestatale sau private de diferite tipuri (cooperativele, societăţile, băncile
etc.), având sau nu scop lucrativ ori personalitate juridică. în marea lor majoritate, ele se
organizează şi funcţionează după propriile lor statute, elaborate în baza unor prevederi exprese
ale organelor de stat sau în consonanţă cu exigenţele generale ale legii.
Este semnificativ faptul că actele acestor organizaţii nu au, obişnuit, un caracter juridic, membrii
lor respectându-le benevol sau prin aplicarea mijloacelor sancţionatorii acceptate de colectiv.
Organizaţiile nestatale încheie diferite acte juridice cu caracter civil, comercial, de dreptul
muncii; uneori pot emite acte juridice unilaterale specifice, individuale sau chiar normative, în
măsură să provoace efecte şi în afara lor, recunoscute şi garantate de stat.
Sub incidenţa izvoarelor de drept intră doar actele juridice unilaterale cu caracter normativ; ele
reglementează raporturi juridice proprii acestor organizaţii.
Obiceiul juridic( cutuma)
Cutuma reprezintă regula cristalizată în decursul timpului şi aceptată cu rang de lege din
strămoşi.
Contextul social al convieţuirii umane a generat permanent uzuri, obişnuinţe, datini, precum şi
alte forme ale ceea ce am putea numi generic obicei. Dar nu orice obicei a devenit izvor de drept.
A dobândit această calitate doar obiceiul sancţionat (recunoscut) prin încorporare într-o normă
oficială, ori acela care a fost invocat de părţi în faţa unei instanţe de judecată, iar aceasta l-a
validat ca normă juridică. Se înţelege că simpla repetare a unor practici nu asigură formarea unei
cutume; practica însăşi trebuie să fie altceva decât o sumă de activităţi desfăşurate mecanic-
existenţial; ea generează cutuma dacă dă curs unor necesităţi sociale şi dacă, totodată, este
uniformă şi se aplică repetat pe o anumită durată, astfel încât să-şi găsească reflexul necesar în
sistemul activităţilor omeneşti.
Inainte de apariţia dreptului scris, normele cutumiare au existat la toate popoarele, manifestându-
se ca cele mai vechi norme juridice. Ele nu au fost acreditate printr-un act emis de cineva, ci s-au
constituit spontan, într-un proces evolutiv de durată. Izvoarele scrise le-au confirmat
autenticitatea şi utilitatea, uneori oferind şi motivaţia păstrării lor. De pildă, jus vetus al

57
dreptului roman dinaintea Legii celor XII Table a avut un net caracter cutumiar, întemeiat în
obiceiul pământului (mos majorum). Multe secole după intrarea în vigoare a dreptului scris, el a
continuat să se aplice influenţând însăşi structura acestuia.
In ţara noastră, ocupaţiile străine nu au putut impieta obiceiul pământului. De pildă, stăpânirea
romano-bizantină la Dunărea de Jos n-a anulat vechea structură juridică a populaţiei autohtone,
care aplica dreptul "vulgar", îndeosebi acela referitor la relaţiile din cadrul obştiilor săteşti,
formate prin legăturile de rudenie şi comunitate. Dacă la început obştea era legată de o
proprietate restrânsă, mai târziu ea s-a bazat pe proprietatea devălmaşe a unui grup lărgit de
oameni. Indiferent de raporturile de rudenie dintre ei, sătenii se asociau, repartizându-şi
porţiunile de teren agricol pe care le lucrau anual, în timp ce pădurea, izlazul şi apele erau în
folosinţă comună.
La români, dreptul obişnuielnic a operat şi asupra relaţiilor sociale generate de o altă activitate
tradiţională: păstoritul. Activitatea pastorală, caracterizată prin transhumanţă, implica o
organizare juridică specifică privind complexul de reguli în desfăşurarea muncii în stână,
obligaţiile care reveneau fiecăruia, împărţirea roadelor ş.a.
In materie penală, dreptul obişnuielnic nu accepta pedeapsa cu moartea, ci — pornind de la
specificul viziunii noastre spirituale — cerea izgonirea celui vinovat din comunitate; în cazul
infracţiunilor mai uşoare se aplica "strigarea peste sat", care semnifica oprobiul comunităţii faţă
de fapta comisă. în caz de furt, hoţul era purtat prin sat cu lucrul furat, provocându-se astfel, cu
titlu sancţionator, dispreţul colectivităţii.
Populaţia românească din Transilvania a purtat o luptă tenace, aşa cum atestă documentele,
pentru conservarea străvechilor norme cutu- miare. în altă zonă a ţării, într-un act emis la 1500
de către banii Severinului, se invoca jus Valachium sau jus Valachorum în materie de zestre,
iar într-un act de judecată, emis de aceiaşi bani ai Severinului în 1478 şi care se referea la
procedura jurătorilor, se preciza că aceasta s-a făcut "antique et approbata lex districtuum
valachicalius universorum", adică după legea veche, recunoscută în districtele româneşti.
Aşa cum atestă şi în prezent unele dispoziţii din dreptul nostru, valoarea normativă a obieceiului
nu a dispărut cu totul. Conform art. 970, al. 2 Cod civil, de pildă, convenţia obligă nu doar la
ceea ce prevede expres, ci şi la toate urmările ce obiceiul sau legea le dau obligaţiei, după natura
sa; potrivit art. 1450 Cod civil, închirierea mobilelor pentm utilarea şi decorarea caselor,
apartamentelor sau magazinelor se consideră făcută pentru durata ordinară a închirierilor de case,
apartamente sau magazine, în funcţie de obiceiul locului. Ţin de dreptul cutumiar şi dispoziţiile
de trimitere la noţiuni nedefinite legal, precum acelea de "bun proprietar", "culpă" ş.a., situaţie în
care judecătorii aplică aceste noţiuni prin raportare la obiceiurile locale avute în vedere de părţi.
Trebuie menţionat totuşi că inserarea obiceiului în dreptul contemporan prezintă o seamă de
dificultăţi. Obiceiul contravine caracterului organizat al activităţii legislative şi rigurozităţii
actului normativ. De asemenea, prin ambiguitatea interpretării, poate'întreţine arbitrariul.
Totodată, obiceiul nu este sincron ritmului devenirii sociale şi, implicit, dinamicii activităţii
normative, în raport cu care generarea spontană a obieceiului este prea lentă. De aceea, cutuma
constituie doar cu titlu excepţional un izvor de drept şi numai dacă legea trimite expres la obicei;
acesta reglementează raporturi juridice de importanţă locală, nenormate, din această cauză, de
dreptul scris. Dacă, în condiţiile precizate, în unele ramuri de drept cutuma mai este prezentă
într-o măsură oarecare, în cadrul dreptului penal însă rolul ei este cu totul exclus; aici
funcţionează principiul legalităţii pedepsei şi incriminării — Nulla poena sine lege, nullum
crimen sine lege — , care admite ca izvor de drept exclusiv legea scrisă.
Spre deosebire de statutul ei pe planul intern al dreptului, cutuma reprezintă un izvor important
pentru dreptul internaţional public contemporan (de pildă, în materia uzanţelor diplomatice) ori
pentru dreptul comerţului internaţional.

Contractul normativ

58
"Contractul — precizează Codul civil în art. 942 — este acordul între două sau mai multe
persoane, spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic". Când un contract nu referă la
un raport juridic concret, ci stabileşte reguli cu carater general, care să servească la orientarea
părţilor, el dobândeşte valoarea unui act normativ, manifestându-se ca izvor de drept.
Ca formă de exprimare a dreptului, contractul acţionează îndeosebi în domeniul dreptului
internaţional public. Statele sunt subiectele principale ale relaţiilor de drept internaţional; ele îşi
normează raporturile în baza unor acorduri stabilite. După terminologia adoptată în dreptul
internaţional, contractul ia forma acordului, tratatului, pactului, convenţiei, protocolului,
declaraţiei etc. Sunt, de pildă, izvoare ale dreptului internaţional Statutul Tribunalului Militar
Internaţional de la Niimberg, adoptat la Londra în 1945, Carta Organizaţiei Naţiunilor'unite,
adoptată în acelaşi an şi la care au aderat statele membre ale O.N U.
Pentru dreptul intern, contractul normativ a însemnat un izvor important al dreptului
constituţional, deoarece a reglementat domenii de bază ale construcţiei social-politice. Prin
intermediul unui astfel de contract şi-au reglementat relaţiile nobilimea şi regalitatea (Magna
Charta Libertatum — Anglia, 1215),seniorii şi vasalii, feudalii şi oraşele, în istorie, au fost şi
cazuri când iobagii răsculaţi au obţinut unele drepturi prin convenţiile încheiate cu nobilii (care
se grăbeau să le încalce), aşa cum a fost înţelegerea semnată la Cluj-Mănăştur la 6 iulie 1437.
Contractul normativ este instrumentul juridic prin care statele federative stabilesc structura
unională.
Sub forma contractului colectiv de muncă, contractul normativ se manifestă, în dreptul intern, ca
un important izvor al dreptului muncii şi securităţii sociale. Contractul colectiv de muncă
prevede condiţiile generale ale organizării muncii într o ramură determinată; în baza sa se
încheie contractele individuale de muncă.
Existenţa contractelor colective şi a contractelor de adeziune a fost apreciată în teoria juridică ca
un argument în favoarea punctului de vedere după care dreptul n-ar fi doar o emanaţie a statului,
deoarece dispoziţiile general-obligatorii sunt stipulate în contractele în cauză de către sindicate
prin negocieri cu patronatul. Nu trebuie însă neglijat faptul că, în ultimă analiză, aceste dispoziţii
sunt ele însele garantate de stat, întemeindu-se pe alte dispoziţii, care legitimează contractul
colectiv sau de adeziune. în fond, ele fiinţează deoarece statul le îngăduie prin sistemul său
legislativ.

Regulile de convetuire sociala

Regulile de convieţuire socială sunt un izvor indirect al dreptului şi aceasta doar atunci când
legea referă expres la ele Sunt şi situaţii în care legea precizează fapte ce contravin direct
regulilor de convieţuire socială (de exemplu, Decretul nr. 153 din 1970 pentm stabilirea şi
sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică)
sau bunelor moravuri (de exemplu, art. 321 din Codul penal incriminează ultrajul contra bunelor
moravuri şi tulburarea liniştei publice). în legătură cu acestea, legea instituie contravenţii şi
sancţiuni, fără să definească însă regulile sociale a căror nesocotire este pedepsită. Atunci când
însăşi legea reglementează nemijlocit unele reguli de convieţuire (de pildă, în materia
raporturilor personale nepatrimoniale dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în Codul familiei, art.
2), avem de-a face deja cu reguli juridice propriu-zise care, ca atare, au ca izvor de drept actul
normativ care le consacrate.

Practica judiciara si doctrina juridica

De-a lungul timpului, în ţările europene continentale cutumele au intrat în impact cu dreptul
roman, sistem evoluat şi dominat de legi scrise, în care principiile şi instituţiile juridice erau
dispuse organizat în coduri. Impunându-se în majoritatea statelor, acest sistem a asigurat
supremaţia legii, în timp ce precedentul judiciar rămânea într-o poziţie subordonată. Cu toate
acestea, în Insulele Britanice dreptul a păstrat prin expresie caracterul de drept al
precedentelor.

59
Este specific dreptului precedentelor crearea lui jurisprudenţială (judge made law) hotărârile
instanţelor de judecată au efecte nu doar asupra părţilor din proces, ci pot deveni izvor de drept şi
pentru alte procese, cu condiţia să existe o raţiune identică (ratio decidendi). Altfel spus,
judecătorul are capacitatea de a institui reguli noi de drept, în raport cu statutul acestor reguli,
legile existente se transformă într-un izvor secundar de drept; ele rămân corective ale dreptului
jurispru- denţial, investit cu întâietate.
După cum s-a observat, dreptul precedentelor opune rezistenţă la nou, nereuşind să depăşească
închistarea tradiţiei şi să ofere modele juridice rezonante schimbărilor sociale. Practica judiciară
(jurispru- denţa) a pierdut, odată cu dezvoltarea activităţii normative a statului, importanţa ce o
avea în perioada formării dreptului, aşa cum s-a întâmplat şi cu obiceiul juridic.
Dreptul contemporan românesc nu concedă jurisprudenţei calitatea de izvor de drept. Potrivit
principiului separaţiei puterilor în stat şi aceluia al legalităţii, puterea judecătorească nu este
competentă să facă legea, să legifereze; ea este chemată să aplice legea, care este edictată de
Parlament. Judecătorul nu poate adopta norme (art 4 din Codul civil cuprinde expres interdicţia
ca judecătorul să creeze norme prin hotărârea pronunţată).
In practică pot apărea însă cazuri pentru a căror soluţionare, dat fiind specificul lor, prevederile
să nu fie suficiente ori să nu fie îndeajuns de clare. întrucât judecătorul este obligat totuşi să dea
o soluţie (altfel el s-ar face vinovat, confomn art. 3 din Codul civil, de denegare de dreptate),
urmează să se conformeze principiilor fundamentale ale dreptului ori celor generale ale ramurii
sau instituţiei juridice în cauză, precum şi conştiinţei sale juridice. Dar hotărârea judecătorească
are forţă normativă numai pentru cauza în care s-a dat, şi pentru alte cauze similare.
Pe fondul caracterului obligatoriu al legii şi al modului ei unitar de aplicare, nu se poate ocoli, in
rezolvarea unei cauze, aplicarea diferenţiată a normei, în ce priveşte, de pildă, individualizarea
sancţiunii (amendă sau închisoare) şi a limitelor ei.
Legată de jurisprudenţă este şi problema deciziilor Curţii Supreme de Justiţie. Acestea stabilesc,
atunci când nu există o practică judiciară uniformă în aceeaşi materie, orientări în activitatea
judiciară a instanţelor, urmărind aplicarea unitară a dreptului. Nefiind date în cauze concrete, dar
deducându-se din ele, deciziile asigură, prin îndrumarea instanţelor, aplicarea uniformă şi unitară
a legii. Deciziile nu creează norme noi de drept, ele nu completează şi nici nu dezvoltă legea;
scopul lor este explicarea sensului real al normei în vigoare. Nefiind izvor de drept şi neavând
caracter obligatoriu pentru judecători (care se conduc numai după lege), deciziile Curţii Supreme
de Justiţie pot fi totuşi avute în vedere de instanţele de judecată. Ele au acoperire în prestigiul şi
poziţia organului care le emite. (în acest sens, art. 414 din Codul de procedură penală prevede:
"Procurorul general, direct sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general, are
dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală
pe întreg teritoriul ţării, să ceară Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de
drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor de recurs. Deciziile prin care se
soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite şi se aduc la cunoştinţă instanţelor de
Ministerul Justiţiei. Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra
hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese" -
s.n., l.H.)
Doctrina juridică (ştiinţa juridică) rezidă în demersul conceptual, în analizele, investigaţiile şi
interpretările pe care teoreticienii dreptului le dau fenomenalităţii juridice. Deşi constituie o
formă nguroasă şi sistematică de cunoaştere a fenomenului juridic în ansamblul său, cu toate
acestea ştiinţa juridică nu reprezintă, nici ea, un izvor de drept, însă argumentul ştiinţific se poate
afirma, datorită valorii intrinseci, ca recomandare oportună practicii judiciare, în soluţionarea
unei cauze, ori ca propunere însuşită de legiuitor şi investită cu foiţă normativă. Doctrina juridică
generalizează ceea ce este esenţial în conduitele individuale şi în situaţiile juridice concrete,
formulând, în funcţie de exigenţele intereselor sociale, principii generale. In virtutea acestui fapt,
ea nu se pronunţă numai asupra a ceea ce este normat şi aparţine legalităţii, dar şi asupra a ceea
ce nu este normat, însă constituie o virtualitate juridică.

60
Chiar dacă, aproape în regulă generală, doctrina juridică nu mai constituie astăzi un izvor de
drept, cu toate acestea ea a împlinit un atare rol îndeosebi în antichitate şi în evul mediu. Astfel,
în dreptul roman jurisconsulţii au fost investiţi cu răspunderea dezvoltării şi adaptării
reglementărilor juridice la realitatea dinamică a vieţii sociale. împăraţii romani, de la August
încoace, au concedat celor mai renumiţi jurisconsulţi dreptul de a da avize în soluţionarea unei
cauze, avize pe care judecătorii trebuiau să le respecte (jus publice respondendi). Treptat, forţa
acestor avize s-a extins şi la soluţionarea altor cauze similare. Astfel, opera lui Papinian, Paul şi
Ulpian (sec. al IU-lea e.n.), precum şi aceea a lui Modestin şi Gaius au dobândit autoritatea legii
pe baza hotărârii (din anul 426) a împăraţilor Teodosiu al Il-lca şi Valentinian al Ill-lea. Lucrările
jurisconsulţilor, îndeosebi acelea ale lui Paul şi Ulpian, au reprezentat izvoml principal al
Digestelor sau Pandectelor lui Justinian.
Evul mediu a prilejuit doctrinei juridice resuscitarea autorităţii în efortul de recepţionare a
dreptului roman şi,de asemenea, în acela de prelucrare a cutumelor. Opinia concordantă a
juriştilor (communis opinio doctorum), dobândind autoritate de lege, constituia temeiul
hotărârilor judecătoreşti. Evoluţia dreptului în diferite state s-a legat în bună măsură de aportul
doctrinei la unificarea, dezvoltarea şi racordarea dreptului la exigenţele vieţii sociale. Cu toate
acestea, epoca modernă marchează practic stingerea rolului de izvor de drept care revenise până
atunci doctrinei juridice.

X.TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

Prezenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul activităţii
constructive desfăşurate de organe specializate, abilitate prin Constituţie, legi sau regulamente cu
competenţă normativă (cu dreptul de a elabora norme cu putere general-obligatorie). Aceste
organe poartă denumirea de organe legiuitoare (denumite şi “legiuitorul” sau “legislatorul”) şi
ele sunt, înainte de toate, organele puterii legiuitoare, îndreptăţite să reglementeze primar şi
originar relaţiile sociale fundamentale dintr-o societate, să organizeze ordinea juridică a unei
naţiuni sau a unei comunităţi de naţiuni.
Activitatea acestor organe se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli de tehnică juridică şi
potrivit cu scopurile generale, impuse de buna funcţionare a mecanismului social, de coexistenţă
a libertăţilor sociale. Dintr-o atare perspectivă, activitatea organelor cu atribuţii legislative este
larg receptată de societate şi prezintă o incontestabilă valoare teoretică, dar mai ales, practică.
Transpunerea faptelor sociale - cu cerinţele, tendinţele şi legităţile lor - în relaţii normativ-
juridice implică, mai întâi, o fundamentată activitate cognitivă, iar apoi, o calificată muncă de
apreciere valorică, de triere, evaluare şi valorizare a conţinutului acestor fapte şi relaţii, în
vederea trecerii de la indicativ la imperativ, prin intermediul acţiunii legiuitorului.
Dezvoltarea socială actuală, creşterea în complexitate şi volum a contactelor inter şi intra-
sociale, amplifică sarcinile organelor legislative şi determină o creştere a capacităţii lor de
receptare a comandamentelor sociale, de apreciere proprie a acestor comandamente, de
perfecţionare a tehnicii juridice. Nu este întâmplător 220 faptul că, în condiţiile actuale, este tot
mai larg dezbătută problematica unei direcţii specifice a ştiinţei dreptului - ştiinţa legislativă şi
sociologia legislaţiei.
1. Notiunea tehnicii juridice
Crearea dreptului, în baza necesităţilor pe care viaţa le înfăţişează, reprezintă o acţiune de mare
rezonanţă socială şi cu adânci implicaţii în derularea normală a raporturilor esenţiale dintre
oameni. In acest proces, un rol, dacă nu exculsiv, cel puţin fundamental, îl are - mai ales în
societăţile modeme - cunoaşterea ştiinţifică, teoria juridică. Au, de asemenea, importanţa lor,
procedeele tehnice, artificiile, modalităţile practice de construcţie normativă. Prin intermediul
acestora, cerinţele vieţii sociale îmbracă forma specifică a reglementărilor legale.
Una din moştenirile incontestabile ale dreptului roman o reprezintă crearea alfabetului juridic şi
progresul în domeniul tehnicii juridice. Dacă nu ne-au lăsat o teorie ştiinţifică închegată a

61
elaborării dreptului, elaboratele tehnice ale dreptului roman, precizia şi claritatea definiţiilor,
logica şi consecvenţa gândului juridic - toate acestea stau dovadă şi mărturisesc marea artă a
jurisconsulţilor Romei. Acest lucru a făcut ca asemenea construcţii să poată străbate timpul, să
poată fi însuşite, peste mii de ani, de orice legiuitor.
Cu două sute de ani în urmă, gândirea juridică începe să se preocupe de latura teoretică a
procesului legislativ. Problema care se punea era aceea de a stabili dacă dreptul este un “dat”, în
afara oricărei elaborări umane, sau este “construit” de om. Savigny (şeful şcolii istorice a
dreptului) recunoaşte existenţa, sub numele de tehnică juridică, a unei elaborări ştiinţifice (adică
raţionale) a dreptului, care se distinge de “elementul politic” al creaţiunii, prin care el înţelegea
creaţia spontană a dreptului în straturile adânci ale spiritului popular. în concepţia sa “elementul
tehnic” al acestei creaţiuni îl constituie contribuţia juristului specialist, ceea ce adaugă el la
elaborarea spontană a dreptului în sânul poporului. In ochii săi această elaborare ştiinţifică este
un aport creator, original. Şi Von Ihering admite ideea unei “tehnici juridice”, ca un ansamblu de
metode şi artificii specifice, menite a asigura dreptului o realizabilitate formală. încercându-se
distincţia între ceea ce este spontan în drept şi ceea ce este artificial, construit de jurişti, se
admite rolul utilitar al tehnicii. Principiile generale metafizice (adevăruri obiective care se impun
raţiunii omeneşti) care dominau gândirea juridică, sunt acum reduse la un număr de precepte,
extinzându-se domeniul de manifestare al tehnicii.
Formularea clasică a distincţiei între “dat” şi “construit” în drept o găsim la Fr.Geny; în cultura
juridică franceză, Geny dă, la începutul acestui secol, o nouă orientare ştiinţei dreptului. în
lucrarea sa: “Méthode d’interprétation et sources en droit privé positif’ Geny răstoarnă vechea
metodă de interpretare, care domina atât doctrina cât şi jurisprudenţa secolului XIX, metodă
cunoscută sub denumirea de Şcoala exegetică (metoda exegetică), constatul în suprasolicitarea
virtuţilor legii, în respectul religios al textelor. Această “metodă” el o înlocuieşte cu “metoda
ştiinţifică”.
Intr-o altă lucrare monumentală “Science et tehnique en droit privé positif’ (4 volume) Geny
trece în revistă toată ştiinţa juridică, căreia îi dă o nouă formulă, ce poate fi rezumată în distincţia
între “dat” (“le donné”) şi “construit” (“le construit”).
“Dat”-ul dreptului este cercetat de ştiinţă, care formulează principiile generale ale viitoarei
reglementări, pe când “construit”-ul este rezultatul tehnicii. Geny reduce la câteva precepte
dreptul natural, precepte denumite “sinteze ale realităţii”, pe care le opune conceptelor şi le
defineşte “procedee intelectuale ale tehnicii dreptului”.
Ce înţelegea Geny prin “dat”?. “Dat”-ul, în concepţia sa, corespunde aproximativ noţiunii
fundamentale de drept natural. El constă intr-un fond de adevăruri morale şi economice, care,
puse în fata faptelor, comandă, pentru a le domina, anumite direcţii. Obiectul acestor direcţii se
concretizează în jurul ideii supreme de “just obiectiv”, reprezentând un echilibru de interese, pe
care trebuie uneori să-l cercetăm cu raţiunea dar care niciodată nu ne dă decât o orientare destul
de vagă, de natură mai mult morală decât economică. “Dat”-ul rămâne baza esenţială a dreptului
pozitiv, ne procură “regula”, “principiul”.
Intrucât “dat”-ul este prea abstract, în raport cu realităţile tangibile, el trebuie pus în aplicare cu
ajutorul tehnicii. Tehnica juridică constă mai mult în acţiune decât în cunoaştere, implică mai
mult voinţa decât inteligenţa. Ceea ce caracterizează tehnica juridică, este artificiul care operează
asupra lucrurilor modelându-le printr-o serie de mijloace, adaptate toate scopurilor dreptului.
Aceste mijloace sunt practic inepuizabile, căci cuprind toate sursele ingeniozităţii minţii umane.
Ele sunt necesare pentru ca dreptul să-şi atingă scopul final. Şi vor fi cu atât mai perfecte, cu cât
vor permite realizarea acestui scop mai repede, mai complet, mai economic.
Conceptele şi categoriile dreptului sunt indinspensabile pentru a da vagilor realităţi “ştampila
juridică”. Pentru ca realităţile să poată primi reglementare juridică trebuie ca inteligenţa să
intervină spre a le face accesibile spiritului omenesc.
Datorită caracterului său imperativ, dreptul cere o precizie şi o sistematizare pe care numai
perceptele intelectuale i le pot da. Prin generalizări şi abstracţiuni, tehnica juridică tinde la

62
economia gândirii sau a mijloacelor. “Tehnica juridică produce mediaţiunea necesară între
perceptele schematice ale disciplinei noastre şi viaţa concretă a omenirii”.
Redusă la aceste câteva precizări, subliniem faptul că gândirea lui Fr. Geny a exercitat o enormă
influenţă asupra teoriei dreptului, fiind îmbrăţişată (şi completată critic) de numeroşi teoreticieni
ai dreptului. Şi în România, marele jurist Nicolae Titulescu a fost interesat de rolul creator al
tehnicii juridice care avea ca sarcină să ofere legiuitorului soluţii de adaptare a reglementărilor şi
instituţiilor juridice la necesităţile sociale noi, pentru o satisfacere mai deplină a intereselor
sociale practice şi a facilitării progresului juridic. în acestă lumină, Titulescu elaborează teoria
drepturilor eventuale, categorie juridică nouă, care îmbogăţea tradiţionala clasificare a actelor
juridice în pure şi simple şi condiţionale, pe care o considera ca insuficientă şi restrictivă,
neţinând seama de un număr de situaţii, în care, nefiind vorba nici de drept pur şi simplu, nici de
drept condiţional, s-ar condamna, practic, aceste situaţii la o stare de neant juridic.
Imbrăţişând, dar şi dezvoltând, printr-o preluare critică, concepţia lui Geny, Paul Roubier,
obiectează faţă de modul în care Geny concepe elaborarea dreptului “construit’'’ pe baza “dat”-
ului real, istoric, raţional şi ideal. Roubier nu este de acord că aceasta ar fi o simplă operă
tehnică. Roubier consideră că, în realitate, nu poate exista legiferare fără o selectare. Din
complexul de reguli care pot fi adaptate, trebuie selectate, în baza unui criteriu de , valoare, pe
aceea care corespunde mai bine uneia din următoarele valori: securitatea juridică, justiţia şi
echitatea, progresul social.
Jean Dabin remarca faptul că partea de “construit” în dreptul pozitiv are o foarte largă extensie.
Legile, cutumele, jurisprudenţa, ca surse formale ale dreptului, sunt rezultatul acestei construcţii
- legea, de legislator, - jurisprudenţa, de tribunale, - cutuma, de către popor. Este adevărat că la
baza construcţie stă “dat”-ul, o realitate anterioară, denumită fie “drept natural”, fie “drept
raţional”, fie “drept transpozitiv”.
“Oricare ar fi modul de formare sau de formulare a dreptului, acesta nu valorează, din punct de
vedere ştiinţific, decât prin suma de raţiune juridică pe care o cuprinde”.
Din faptul că dreptul este “construit” nu trebuie dedus că această construcţie ar putea fi edificată
în mod arbitrar. Legiuitorul nu extrage regula din neant şi nu o edifică în vid. Creaţia juridică
este o operă a raţiunii care apreciază faptele, relaţiile şi, în general, toate realităţile care
interesează ordinea socială, securitatea raporturilor umane, “binele public”.
Independent de deosebirile de păreri în privinţa conţinutului operaţiunilor ştiinţifice şi tehnice, a
pondşrii lor, în procesul creaţiei juridice, ideea, subliniată mai întâi de Geny şi preluată, apoi, de
alţi autori, în conformitate cu care trebuie operată distincţia necesară între ştiinţă şi tehnică,
merită a fi reţinută. în cadrul acestei distincţii ştiinţa supune investigaţiei mediul social ce solicită
intervenţia legiuitorului, iar tehnica determină modalităţile prin care această intervenţie devine
posibilă, prin acţiunea nemijlocită a legiuitorului.
Reţinând această distincţie, considerăm că nu poate fi vorba, în nici un caz, de o rupere a acestor
două preocupări, ci, dimpotrivă, ar trebui să se vorbească despre unitatea acţiunii ştiinţifice şi
tehnice în procesul elaborării normativ-juridice, unitate în care operaţiile ştiinţifice asigură
cadrul esenţial de raţionalitate care previne voluntarismul creaţiei, intervenţia subiectivă,
nefondată pe cunoaştere, a legiuitorului. Tehnica prin procedeele sale, îndelung şi migălos
conturate, proiectează modelele de conduită, fixează această conduită în raport de categoriile de
subiecte participante şi în legătură cu anumite categorii de valori ce trebuie ocrotite prin mijloace
specifice juridice. într-un asemenea cadru de înţelegere, ştiinţa juridică se preocupă şi de crearea
dreptului, ea nu este o simplă “juristică”, aşa cum o caracterizează H.Levy-Bruhl (o ştiinţă de
norme) sau o ştiinţă a normelor, care să fie preocupată doar de ce este dreptul şi cum este şi nu
cum ar trebui să fie, aşa cum consideră Hans Kelsen.
In concluzie, tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor, artificiilor prin
care necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătăformă juridică (se exprimă în
conţinutul normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.
Conţinutul noţiunii de tehnică juridică ne apare astfel ca deosebit de complex, el implică
momentul receptării de către legiuitor a comandamentului social, aprecierea sa selectivă şi

63
elaborarea normei (tehnica legislativă), dar cuprinde, de asemenea, şi momentul realizării
(transpunerii în viaţă) a normei de drept construite de legiuitor (tehnica realizării şi interpretării
dreptului).
2.NOŢIUNEA TEHNICII LEGISLATIVE
Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-un complex de
metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului (substanţei)
reglementărilor juridice. Uneori se confundă tehnica juridică cu legiferarea (cu tehnica
legislativă), printr-o reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborării normative.
Tehnica legislativă priveşte, strict, construirea soluţiilor normative de către legiuitor, acţiune ce
se prezintă ca o sinteză, şi un bilanţ, al experienţelor dobândite în trecut de participanţii la viaţa
socială, experienţe filtrate din perspectiva judecăţilor de valoare a legiuitorului.
“Când ne reprezentăm legiferarea - arăta Hegel - nu trebuie să avem înaintea ochilor numai unul
din momente, acela că prin lege se declară ceva regulă de conduită, valabilă pentru toţi, ci
momentul esenţial intern - cunoaşterea conţinutului în universalitatea lui determinată... chiar
drepturile cutumiare... conţin momentul de a exista ca gânduri şi de a fi cunoscute”.

Pentru a putea intra în exerciţiul practic al administraţiei justiţiei, ştiinţa legislaţiei formulează
mai întâi ideile, principiile călăuzitoare ale dreptului pozitiv. în acest fel, legiferarea cunoaşte
două mari momente: a) constatarea existenţei situaţiilor sociale ce reclamă reglementare juridică;
bjdesprinderea idealului juridic, care trebuie să se aplice acestor situaţii în funcţie de conştiinţa
juridică a societăţii.
E. Speranţia defineşte legiferarea ca o creaţie voită a normelor de drept şi deci a “ordinei juridice
pozitive. Ea implică scopuri şi mijloace (adică procedee, agenţi, puncte de sprijin etc.).
Acţiunea legiuitoare implică tendinţa de schimbare, de inovare a unor soluţii juridice normative
noi, apreciate ca superioare, sau mai bune decât soluţiile de reglementare existente. Modul de
apreciere al legiuitorului, scara sa proprie de valori, mijloacele de care se serveşte, sunt foarte
variate şi depind de un număr mare de factori.
Misiunea legislativă poate avea caracterul de instituţie permanentă sau de delegaţie ocazională.
Aşa cum observa Lucian Blaga, ambiţia nemărturisită a oricărui legiuitor este să promulge legi
scrise cu prestigiu de legendă şi cu eficacitate de legi nescrise.
Montesquieu a oferit o imagine istorică adevărată când a considerat că nu trebuie să se privească
legiferarea în genere şi deter- minaţiile ei particulare în mod izolat şi abstract, ci dimpotrivă ca
moment dependent al unei totalităţi unice, în corelaţie cu toate celelalte determinaţii de timp sau
naţionale.
Regula de drept nu poate ajunge la o formă tehnică satisfăcatoare, sau cel puţin suficientă, decât
prin acţiunea conştientă a legiuitorului. “Dreptul - notează Gaudement - nu poate rămâne în
’’stare fluidă", el trebuie să se materializeze în formule, care sunt opera tehnicienilor". în acelaşi
timp, însă, trebuie prevenit exclusivismul metodologic; dreptul nu trebuie redus la o simplă
punere în formă (dictată de metode şi reguli tehnice specifice) a “dat”-ului social. El presupune,
pe lângă măiestria legiuitorului, luarea în considerare a influenţei sistemului de valori, fiind într-
un anume sens o rezultantă a acestui sistem. Pentru acest motiv, arta de a formula legi este
extrem de dificilă şi cere nu numai o serioasă informaţie, ci şi un sentiment de utilitate socială şi
un fel de intuiţie pe care nu o au decât puţini oameni. Istoria a conservat asemenea exemple:
Solon a fost legiuitorul Atenei, Lycurg al Spartei, Pitta- cus al Mitilenei etc.
A legifera a devenit element central şi definitoriu al activităţii statului, a devenit sinonim cu a
guverna.
Alegerea procedeelor tehnice ale legiferării aparţine legiuitorului. Dar ea nu poate fi nici pe
departe arbitrară. Există anumite principii care stau la baza acţiunii de legiferare, principii deduse
din reglementări constituţionale sau înscrise ca atare în metodologii de tehnică legislativă,
adoptate de parlamente. Asemenea principii sunt urmărite, atât în practica normativă
parlamentară, cât şi în activitatea desfăşurată de alte organe statale cu competenţe normative.

64
3. PRINCIPIILE (CERINŢELE) LEGIFERĂRII
A. Principiul (cerinţa) fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor
juridice
Creşterea semnificaţiei dimensiunii juridice a realităţii sociale, în condiţiile amplificării şi
adâncirii complexităţii relaţiilor inter- umane, ridică în faţa legiuitorului aspecte de reglementare
cu totul noi. Apar, astfel, domenii noi de reglementare, cum ar fi: domeniul concurenţei,
domeniul dezvoltării, domeniul cosmic, spaţiul submarin etc. Abordarea acestor domenii implică
o specializare accentuată, o înţelegere a corelaţiilor, interne şi internaţionale, în procesul
reglementării, o înarmare cu cunoştinţe noi. Necesitatea cunoaşterii aprofundate a realităţilor, îl
obligă pe legiuitor să îndeplinească investigaţii prealabile economice, sociologice, de psihologie
socială. Legiuitorul nu ajunge niciodată în mod întâmplător la definirea propoziţiei normative (a
normei), ci, prin practică şi raţionament (prin ceea ce s-a chemat progressio a singularibus ad
universale). în acest proces complicat el trebuie să asigure, pe baza unui studiu aprofundat al
realităţii corespondenţa necesară între fapt şi drept.
Legiferarea presupune previziune şi răspundere. în sociologia românească antebelică, Dimitrie
Guşti sublinia faptul că trebuie evitată “mania” legislativă care tinde să transforme Parlamentul
într-o “fabrică de legi”. Pregătirea legilor implică preparare metodică, o fundamentare a acestora
pe rezultatele unor cercetări ştiinţifice serioase, care să prevină şi să înlăture “empirismul
rutinar”. Opera legislativă trebuie să se inspire dintr-o cunoştinţă profundă şi exactă a
trebuinţelor sociale şi naţionale şi dintr-o perspicacitate clară a sesizării faptelor reale şi, numai
după ce aceste operaţii vor fi fost terminate, se vor construi, prin imaginaţia constructivă a
legiuitorului, soluţiile normative.
O insuficientă cunoaştere a faptului poate conduce la soluţii juridice nefondate, poate oferi o
falsă imagine asupra efectelor sociale ale respectivei reglementări, cu toate consecinţele negative
ce se pot ivi. Simplul apel la posibilitatea impunerii unei legi prin forţa coercitivă a statului,
indiferent de gradul acceptării sale de către societate, nu poate fi nici suficient şi nici hotărâtor în
durabilitatea şi eficienţa acesteia. Mai curând, sau mai târziu, o asemenea reglementare, care nu
ţine cont de trebuinţele sociale reale, se va confrunta cu fenomenul de respingere, de revoltă a
faptelor împotriva dreptului. “Este, de aceea, o cerinţă majoră a unei activităţi de legiferare,
tinzând spre eficienţă, ca să facă din latura cognitivă un moment esenţial al operei de construire a
reglementărilor juridice, organizând contactul cu realitatea, multiplicând canalele de informare şi
cunoaştere, transformând ştiinţa într-un moment hotărâtor al operei de legiferare”.
Fundametarea ştiinţifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă: descrierea situaţiilor de fapt
ce urmează să fie transformate în situaţii de drept, analiza judecăţilor de valoare cu privire la
determinarea situaţiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate şi care se găsesc în contact
cu judecăţile de valoare din care se inspiră însăşi schimbarea, determinarea (anticiparea)
efectelor posibile ale viitoarei reglementări, costul social al proiectatei reforme legislative,
oportunitatea sa etc.
Cercetarea ştiinţifică, trebuie, de asemenea, să conducă la fundamentarea unor prognoze
legislative, pe termene scurte, medii sau lungi, şi să reducă terenul de manifestare al acţiunii
legislative conjucturale, lipsită de o bază de analiză corespunzătoare.
Intrucât organele de decizie juridică (parlamentele) nu au ele însele posibilitatea să întreprindă
asemenea operaţiuni, se apelează, de obicei, la organisme juridice specializate, care sunt
îndrituite să avizeze proiectele de acte normative. în Franţa un asemenea rol îl are Consiliul de
Stat (creat de Napoleon), în Statele Unite ale Americii există grupe de specialişti jurişti pe lângă
Camera Reprezentanţilor, pe lângă Senat şi preşedinte. în România, a existat, în perioada
antebelică, un Consiliu Legislativ (succesor al Consiliului de Stat creat de domnitorul Cuza),
autor a numeroaseproiecte de acte normative (Codul Civil, Codul comercial etc.), iar prin
dispoziţiile Constituţiei române s-a trecut la reînfiinţarea Consiliului legislativ, care ajută munca
legislativă a Parlamentului.

65
B. Principiul (cerinţa) asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica
dreptului
In procesul elaborării normative, legiuitorul se confruntă cu presiuni sociale dintre cele mai
variate (economice, politice, culTurale, ideologice). Schimbările rapide ce intervin în societate
conduc la mutaţii în conţinutul raporturilor sociale, la modificări instituţionale. Rolul regulii de
drept este acela de a ordona aceste raporturi, de a le garanta securitatea şi siguranţa juridică, de a
calma posibilele conflicte, conferind sentimentul de linişte şi relativă stabilitate. Pentru ca
dreptul să-şi poată atinge acest scop este necesar ca regula de conduită să se încorporeze în
patrimoniul psihologic al individului şi al grupurilor sociale.
In general, legea reglementează pentru perioade lungi. în relaţiile sale cu politica dreptul apare
mai conservator, el caută să apere şi să asigure unitatea dintre existenţă şi normă, dintre fapt şi
valoare. Având un caracter organizatoric, dreptul îşi perfecţionează necontenit tehnica de
reglementare. Ca produs al activităţii sociale a oamenilor, prin elementele sale tehnice, dreptul
poate atinge nu numai grade relativ mari de independenţă, dar poate circula de la o societate la
alta, dând naştere la difuziune şi tradiţie. Are loc, la scara istorică, un proces de împrumut, de
propagare peste timp, de contaminare juridică. Autonomia relativă a dreptului îl face mai
rezistent la presiunile modificatoare. în mod special politica tinde să desfacă în permanenţă
relaţiile, să inoveze mereu alte forme de manifestare a acestora. Legiuitorul va trebui să ţină în
echilibru dreptul, asigurând, prin politica sa legislativă, stabilitatea firească a relaţiilor sociale
reglementate juridic. “Poporul - nota J.J.Rous- seau - ajunge să dispreţuiască legile ce se schimbă
în fiecare zi”.
Pentru acest motiv, raportul dintre dinamica şi statica dreptului nu este doar o chestiune de
politică juridică, el ţine de însăşi raţiunea dreptului, de menirea sa socială.

C.Principiul (cerinţa) corelării sistemului actelor normative

Actele normative, într-un stat, există într-o strânsă legătură unele cu altele. Sistemul actelor
normative (sistemul legislaţiei sau sistemul legislativ) implică legături multiple între părţile care-
l compun. Diversele categorii de acte normative - legi, decrete, hotărâri, decizii - acţionează, în
reglementarea raporturilor sociale, în cadrul unui proces caracterizat printr-o acută interferenţă.
în cadrul acestui proces, legea asigură reglementarea relaţiilor esentiale pentru buna funcţionare
a mecanismului social. Legea însă nu exclude ci presupune acţiunea reglementatoare şi a altor
categorii de acte normative. în momentul edictării actelor normative legiuitorul va trebui să ţină
cont de existenţa acestor corelaţii, să ia în calcul totalitatea implicaţiilor unei noi reglementări,
modificările normative subsecvente, domeniile afectate ca urmare a introducerii mor noi soluţii
normative, precum şi eventualele conflicte de reglementări. în momentul apariţiei, spre exemplu
a unei reglementări noi realizată printr-o lege, se impune ca şi actele normative cu forţă juridică
inferioară legii să fie abrogate şi puse de acord cu noua reglementare.

D.Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă

Acest principiu aduce în discuţie în mod nemijlocit elemente ce subliniază contribuţia
mijloacelor de tehnică legislativă în fizionomia actului normativ. Conţinutul normei juridice,
ihodul de îmbinare a elementelor structurale ale acesteia, caracterul clar, lipsit de echivoc al
textului, sunt întotdeauna probe ale măiestriei legiuitorului. Legiuitorul trebuie să aibă în vedere
faptul că destinatarii normelor juridice sunt oameni cu nivele culturale diferite, cu posibilităţi
diferite de receptare a unui mesaj normativ, că derularea concretă a relaţiilor de viaţă poate
conduce la situaţii dificile în aplicarea normei. Arta sa constă in a construi norme care să prevină
asemenea dificultăţi. Legiuitorul - remarca Ihering - trebuie să gândească profund ca un filosof,
dar trebuie să se exprime clar ca un ţăran. Trebuie, de asemenea, avut în vedere că cei dispuşi să
violeze sau să eludeze norma de drept vor încerca întotdeauna să exploateze eventualele
deficienţe, inadvertenţe sau neclarităţi ale reglementării.
Cerinţele principale pe care le implică realizarea acestui principiu constau în:
a)alegerea formei exterioare a reglementării;

66
b)alegerea modalităţii reglementării juridice;
c)alegerea procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei.

a) Alegerea formei exterioare a reglementării este o cerinţă de tehnică legislativă întrucât de

forma exterioară a reglementării depinde valoarea şi forţa ei juridică, poziţia sa în sistemul
actelor normative, corelaţia cu celelalte acte normative, etc. în raport cu materia reglementată, cu
natura relaţiilor supuse reglementării, legiuitorul va proceda la alegerea formei exterioare de
reglementare. Astfel, dacă relaţiile ce urmează a căpăta formă juridică fac parte din ceea ce se
cheamă “domeniul legii”, este obligatoriu ca ele să dobândească reglementarea juridică prin lege
şi nu prin alt act normativ.
Păstrarea autorităţii şi poziţiei legii în sistemul de reglementare primară şi originară a unor relaţii
sociale, reprezintă o cerinţă de primă mărime ce caracterizează un stat de drept. în lucrarea sus-
citată (Flexible droit), Jean Carbonnier avertizează asupra unei tendinţe periculoase de
demonetizare a legii, în condiţiile necesităţii adaptării tehnicii legislative la cerinţele de
specializare crescândă impuse de revoluţia tehnico-ştiinţifică şi în mod corespunzător, de
extinderea sferei de cuprindere a reglementării prin drept a relaţiilor sociale. “Legea - nota
Carbonnier - nu mai are azi semnificaţia de ea nu mai este acea maximă de conduită universală,
ci un procedeu de guvernare - fapt de natură a-i afecta autoritatea”.
b)Alegerea modalităţii de reglementare - priveşte opţiunea legiuitorului în legătură cu un anumit
mod de impunere a conduitei prescrise prin normă subiectelor de drept. După cum ştim, o regulă
juridică poate reglementa imperativ (prohibitiv sau onerativ) o anumită conduită, poate lăsa la
dispoziţia părţilor dintr-un raport juridic alegerea conduitei sau poate stimula subiecţii în legătură
cu adoptarea conduitei. Totodată, metoda reglementării diferă de la o categorie de norme la alta.
Legiuitorul optează, în mod deliberat, pentru un gen de conduită sau altul, pentru o metodă de
reglementare sau alta, în funcţie de specificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiecţilor
participanţi la aceste relaţii, de natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute şi de semnificaţia
valorică a reglementărilor.
Spre exemplu, în materie de apărare socială, legiuitorul foloseşte în general norme imperative
(prohibitive), iar în materie civilă contractuală, norme permisive.
Reglementarea organizării şi funcţionării puterilor publice se realizează prin norme imperative
(onerative); în materia susţinerii creşterii demografice şi a perfecţionării tiparelor de
comportament a relaţiilor şi mentalităţilor grupurilor familiale faţă de descendenţa finală, sunt
utilizate norme stimulative etc.
c)Cerinţa accesibilităţii normei de drept şi cea a economiei de mijloace sunt transpuse în practică
prin folosirea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj adecvat.
Această cerinţă priveşte în mod nemijlocit: construcţia normei, cuprinderea în normă a
elementelor structurale, fixarea tipului de conduită, stilul şi limbajul juridic. Norma de drept este
rezultatul unui proces de abstractizare, urmare directă a unor complexe operaţiuni de evaluare şi
valorificare a relaţiilor din societate. Nevizând cazuri concrete, ci ipoteze generale, norma nu
poate fi descriptivă; ea operează în mod necesar cu o serie de concepte, categorii, definiţii, etc.
“Dreptul - notează Brimo - este o axiomatică ce pune în joc noţiunile de valoare şi ierarhie a
valorilor, atât 234 în scopurile sale cât şi în justificarea sau toleranţa sa prin opinie”.
Având în vedere necesitatea reglementării conduitei viitoare a subiectelor, norma va trebui, în
numeroase cazuri, să delimiteze grupuri de relaţii sociale şi categorii de posibile subiecte
participante la aceste raporturi. Aceste categorii trebuie să fie cuprinse, prin procedee specific
juridice de conceptualizare, în articole concrete ale actului normativ. Conceptele, categoriile şi
noţiunile pe care le conţin normele juridice vor avea valoare (vor fi operaţionale) atât timp cât
ele exprimă necesităţi reale sociale, trebuind a fi modificate, reformulate, în condiţiile în care ele
vor înceta să corespundă acestor necesităţi.
In procesul de reglementare normativă, legiuitorul procedează, în funcţie de necesităţile
înfăţişate de viaţa în continuă prefacere, la adaptarea unor instituţii, forţând limitele acestora.
Aşa au apărut, spre exemplu, contractele administrative, ca o creaţie a tehnicii juridice. în lumina

67
teoriei juridice clasice, noţiunea de contract administrativ apare, formal vorbind, ca o
contradictio in terminis, întrucât contractul este esenţialmente legat de dreptul civil şi nu de
dreptul administrativ. Instituţia contractului adminsitrativ este rezultatul intervenţiei statului în
domenii tot mai variate şi al preferinţei administraţiei pentru procedeul contractual.
Administraţiile publice încheie contracte, atât civile, cât şi comerciale. Contractele încheiate de
administraţiile publice sunt (ca acte juridice) acte adminitrative (de gestiune). Ex.: vânzarea,
închirierea (din dreptul civil), concesiunea de serviciu public, antrepriza de lucrări publice.
Toate urmăresc un scop unic: buna funcţionare a unui serviciu public. Aceasta reclamă aplicarea
unor norme speciale de drept public (şi nu de drept privat); ele nu se pot însă dispensa, cu totul,
de normele dreptului privat. Ca noţiune a dreptului privat, contractul s-a cristalizat în milenii de
evoluţie, fapt ce-i conferă, de altfel, şi un grad mai mare de autonomie, în raport cu alte noţiuni
de drept privat. In cadrul acestei autonomii, noţiunea a putut fi întrebuinţată şi în dreptul public
(în dreptul administrativ), pe temeiul diviziunii actelor administrative în acte de autoritate şi acte
de gestiune. Aşa cum precizează G. Jeze (Contractele administrative, I, p.6), contractelor
administrative nu le sunt aplicabile doar textele codului civil sau comercial; pentru orice
dificultăţi se recurge la principiile dreptului privat, adaptate la situaţiile şi exigenţele specifice
vieţii administrative (spre ex. se recurge la criteriul comercialităţii). în felul acesta, caracterul
administrativ al contractelor administrative primează asupra caracterului civil.
O altă construcţie a tehnicii juridice o constituie ficţiunile şi prezumţiile.
Ficţiunea juridică este un procedeu de tehnică, în conformitate eu care un anumit fapt este
considerat ca existent sau ca stabilit, deşi el nu a fost stabilit sau nu există în realitate. Ficţiunea
pune în locul unei realităţi, alta inexistentă. Spre exemplu, situaţia în care o persoană este
declarată incapabilă permanent, deşi poate sunt cazuri cînd ea este capabilă, are momente de
luciditate, totuşi, printr-o ficţiune, interzisul este socotit permanent incapabil. Copilul conceput
este socotit ca deja născut, el fiind subiect de drept, cât priveşte drepturile sale. De asemenea, cei
ce sunt interesaţi la restabilirea patrimoniului diminuat prin furt (de pildă creditorul) nu pot avea,
logic, o actio furti deoarece lucrul nu este al lor, dar ei pot şi, în anumite cazuri, trebuie să devină
proprietarii lucrului, de aceea ei sunt identificaţi calitativ cu proprietarul în ce priveşte
posibilitatea exercitării acţiunii rei persecutorii. în acest caz, atât proprietarul cât şi creditorul său
sunt interesaţi în restabilirea patrimoniului; cel care urmăreşte restabilirea patrimoniului are o
acţiune rei persecutorii. în caz de furt, proprietarul şi creditorul sunt identici cu titularul acţiunii
rei persecutorii.
Se observă, astfel, cum ficţiunea, în decursul dezvoltării dreptului, a fost una din pârghiile cele
mai importante de progres.
Dreptul civil, la Roma, s-a lărgit în cea mai mare parte prin ficţiuni şi a ajuns, prin dreptul
pretorian, la acea dezvoltare ce ne serveşte şi azi, în multe privinţe, ca model.
Prezumţiile, sunt, la rândul lor, procedee tehnice pe care legiuitorul le utilizează în construcţiile
juridice. Art.1199 Cod civil defineşte prezumţiile: “consecinţele ce legea sau magistratul trage
din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. în anumite situaţii, legiuitorul presupune că ceva,
fără a fi fost dovedit, există cu adevărat. Spre exemplu, prezumţia cunoaşterii legii, cu consecinţa
sa: nemo censetur ignorare legem (nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii);
prezumţia de paternitate, potrivit căreia copilul are ca tată prezumat pe soţul mamei, etc. Un alt
aspect care priveşte cerinţa accesibilităţii normei juridice este stilul şi limbajul acesteia. Limbajul
juridic este, prin excelenţă, un limbaj specializat, institu- ţionalizat. în manieră normativă, Kelsen
consideră că acţiunea individului este un comportament previzibil, apt să fie descris, prin
limbajul normei întrucât se desfăşoară în timpul şi spaţiul fixate prin normă. în această ordine de
idei, s-a recunoscut limbajului juridic faptul că este un limbaj special de tip preferenţial, în sensul
că oferă un model de comportament de un anumit tip, considerat preferabil, sub aspect de
utilitate şi interes public, faţă de un alt tip de comportament. Textul normei juridice trebuie să se
caracterizeze prin maximă claritate, precizie, concizie şi caracter stereotip.
Vechii noştri privilişti s-au ţinut cu sfinţenie de regula păstrării graiului curat românesc în legi şi
în activitatea de judecată.

68
Incă de la 1847 Ministerul Dreptăţii din Moldova, prin circulara nr. 5093 preciza: “Din buletinul
şi foaia sătească s-a văzut că unele din tribunale în a lor lucrări se slujesc de cuvinte necunoscute
până acum în dialectul naţional, care, streine fiind de cunoştinţa obştei, aduc îndoielnică
înţelegere lucrărilor tribunalelor, în vreme când dimpotrivă acestea se cer a fi cu lămurirea cea
mai senină, spre a se putea înţelege de fieştecare şi mai ales lucrările acelea, care trebuinţa cere a
se da în ştirea obştei. Drept aceia, spre înlăturarea unei asemenea necuviinţe, care prin urmare
poate aduce şi schimonosirea limbei, şi aşa precum nu iaste iertat nici a se preface limba oficială,
întrebuinţată în Regulamentele şi acţiunile cârmuirii, nici ca judecătorii să se facă academişti,
fiecare după a lui părere. Departamentul acesta a găsit de cuviinţă a scrie şi acei judecători, ca pe
viitorime să nu se mai slujească în lucrările şi cu cuvinte necunoscute în de obşte; căci la
dimpotrivă se vor supune răspunderii pe mădulariile tribunalului acelea care pe lângă limba ţării
nu vor preţui şi porunca aceasta”.
Ca limbaj instituţionalizat, limbajul actelor normative juridice este guvernat de reguli
pragmatice; în evoluţia sa el străbate un proces de specializare şi modernizare la toate nivelele
(textual, sintactic şi lexico-semantic).
In redactarea textului actului normativ legiuitorul va trebui să utilizeze termeni de largă
circulaţie, cu evitarea neologismelor, a regionalismelor. Modul de construire a frazei şi
amploarea exprimării se vor subordona cerinţei de înţelegere corectă şi uşoară a textului de către
orice subiect.
Terminologia legii trebuie să fie constantă şi uniformă. Această cerinţă se referă atât la
conţinutul unui singur act normativ, în care sunt cuprinse anumite norme, cât şi în ce priveşte
sistemul global al legislaţiei, ce trebuie să se caracterizeze prin unitate terminologică. Unitatea
terminologică a unei legislaţii crează atât premisele pentru înţelegerea clară de către subiecţi a
mesajului legii (a comandamentului normativ), dar oferă şi posibilitatea introducerii unui sistem
de informatică legislativă.
In textul actului normativ trebuie să se evite folosirea cuvintelor (expresiilor) nefuncţionale sau a
acelora cu un sens ambiguu.

4. PĂRŢILE CONSTITUTIVE ALE ACTULUI NORMATIV

Un act normativ este compus, de regulă, din următoarele părţi: expunerea de motive, titlul actului
normativ, preambulul şi formula introductivă, dispoziţii sau principii generale, dispoziţii de
continut, dispoziţii finale şi tranzitorii.
Expunerea de motive însoţeşte unele acte normative de importanţă deosebită. în ea se face o
prezentare succintă a actului normativ, a condiţiilor care au impus apariţia acestuia, a finalitătilor
urmărite prin adoptarea respectivului act normativ.
Titlul actului normativ este elementul său de identificare. El trebuie să fie scurt şi sugestiv (să
exprime cu claritate conţinutul actului normativ). Preambulul actului normativ constituie o
introducere, o punere în temă a subiecţilor în legătură cu motivaţia social-politică a intervenţiei
legiuitorului. Această parte nu este obligatorie, ea se va regăsi în conţinutul actelor normative de
importanţă deosebită.
Formula introductivă cuprinde temeiul constituţional sau legal al reglementării. Aici sunt
instituţionalizate normele de competenţă pentru organul care adoptă actul normativ respectiv.
Dispoziţiile generale cuprind prevederile prin care se determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor
ce se reglementează, definirea unor noţiuni, etc.
Dispoziţiile de conţinut formează, propriu-zis, conţinutul actului normativ. în această parte sunt
cuprinse regulile ce stabilesc drepturi şi obligaţii, se stipulează un anumit comportament, sunt
reglementate urmările nefavorabile, în cazul nerespectării conduitei impuse.
Dispoziţiile finale şi tranzitorii cuprind prevederi în legătură cu: punerea în aplicare a
reglementării, intrarea sa în vigoare, relaţiile cu reglementările preexistente, etc.
Actele normative mai pot cuprinde şi Anexe, care fac corp comun cu legea şi au aceeaşi forţă
juridică. Necesitatea lor este determinată de faptul că prin conţinutul lor sunt redate organigrame,
tabele, schiţe, statistici, etc.

69
5. ELEMENTELE DE STRUCTURĂ ALE ACTULUI NORMATIV
Norma juridică, cu structura sa internă, este cuprinsă în articolele actului normativ. Elementul
structural al actului normativ îl formează articolul (aşa cum norma juridică alcătuieşte celula de
bază a dreptului). Conţinutul normei juridice este redat în articolele actului normativ în mod
variat. Articolul, de regulă, conţine o dispoziţie de sine-stătătoare. Există cazuri însă când, în
cuprinsul actului normativ, un articol conţine o singură normă sau, dimpotrivă, o normă este
cuprinsă în mai multe articole. Totodată, diversele componente ale structurii logice a normei
juridice (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) pot fi regăsite în articole diverse. Pentru acest motiv (aşa
cum s-a subliniat în cap. “Norma juridică”) nu se poate identifica norma juridică cu articolul
actului normativ. Ideal ar fi ca flecare articol dintr-un act normativ să cuprindă o singură regulă
(normă) cu toate trăsăturile care o caracterizează. Aceste caracteristici trebuie redate în aşa fel
încât ele să exprime, în mod cât mai complet, norma juridică şi să delimiteze, în mod precis,
conţinutul acelei norme în raport cu celelalte norme ale actului normativ, într-o bună tehnică
legislativă articolele actului normativ trebuie să se afle în strânsă legătură, iar structurarea pe
articole să se facă într-o ordine de expunere logică.
Complexitatea reglementării este impusă de natura relaţiilor sociale. Pentru acest motiv, articolul
se sub-divide, uneori, în paragrafe şi alineate. Articolele se numerotează cu cifre arabe. In cazul
unor acte normative care modifică reglementarea din alte acte normative, se utilizează
numerotarea cu cifre latine (spre ex: art. I: “articolul 1 din legea nr ......din anul .......... va avea
următorul cuprins .......). De obicei, alineatele şi paragrafele nu se numerotează. în cazul unor
acte normative de mare importanţă (Constituţia, Codul) articolele au şi note marginale, care
redau, într-o formă sintetică, conţinutul articolului respectiv.
Atunci când într-un act normativ se introduc articole noi, fără să se modifice numerotarea veche
a actului normativ, se foloseşte metoda introducerii unor indici (spre ex: art.18 din Codul penal).
Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în secţiuni,
capitole, titluri. Unele coduri (Codul penal, spre exemplu) sunt organizate pe părţi (partea
generală şi partea specială). Secţiunile, capitolele, titlurile, au denumiri care evocă pe scurt
conţinutul prevederilor pe care le conţin.
In cazul în care un act normativ face referire la dispoziţii dintr-un alt act normativ, deja existent,
noul act normativ nu va reproduce dispoziţiile din actul normativ preexistent, ci va face trimitere
la dispoziţiile respective printr-o normă de trimitere.
6.TEHNICA SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE
Actele normative, în ansamblul lor, formează un sistem dinamic, cu o structură complexă.
Sistemul legislaţiei cuprinde totalitatea actelor normative, acte normative aflate într-o stare de
reală şi acută interferenţă. Varietatea actelor normative impune necesitatea sistematizării lor.
Sistematizarea actelor normative este determinată de nevoia organizării acestora în baza unor
criterii precise, în scopul bunei cunoaşteri şi aplicări a normelor juridice în relaţiile sociale.
Conceptul de sistematizare a legislaţiei, pus în lumină în cadrul preocupărilor de tehnică juridică,
răspunde unor necesităţi de a se pune ordine în multitudinea de acte normative, de a se realiza o
simplificare, reducere şi concentrare a reglementărilor.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea.

A. Incorporarea
Incorporarea este o formă inferioară (iniţială) de sistematizare şi priveşte o simplă aşezare a
actelor normative, în raport de criterii exterioare - cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau
instituţii juridice etc. O asemenea formă de sistematizare poate fi oficială sau neoficială. Este
oficială încorporarea realizată de organe de drept (spre exemplu: Colecţiile de legi, decrete,
hotărâri publicate periodic, colecţii în care se îmbină criteriul cronologic cu cel al forţei juridice
a actului normativ). în afara acestor colecţii pot să alcătuiască culegeri de acte normative şi
persoane particulare (sub forma unor îndrumare legislative).

70
în conţinutul acestor încorporări nu se procedează la prelucrarea materialului normativ, nu sunt
aduse modificări conţinutului normelor juridice adunate în colecţii sau culegeri (se corectează
doar anumite erori materiale sau eventuale greşeli gramaticale).
B.Codificarea
Codificarea este o formă superioară de sistematizare. Ea presupune cuprinderea într-un cod (act
normativ cu forţa juridică de lege) a normelor juridice aparţinând aceleiaşi ramuri de drept.
Acţiunea de codificare implică o bogată activitate a legiuitorului, de prelucrare complexă a
întregului material normativ, de îndepărtare a normelor depăşite, perimate (inclusiv a
obiceiurilor), de completare a lacunelor, de novaţie legislativă (introducerea unor norme noi,
cerute de evoluţia relaţiilor sociale), de ordonare logică a materialului normativ şi de utilizare a
unor mijloace modeme de tehnică legislativă (alegerea modalităţii de reglementare, a formei
exerioare de reglementare, a folosirii mijloacelor adecvate de conceptualizare).
Există autori care consideră că activitatea de codificare este o lucrare pur formală. în realitate,
sistematizarea dreptului pe calea codificării înseamnă de fapt ridicarea la universal. “Codul
sesizează principiile de drept şi le exprimă pe calea gândirii în universalitatea lor şi prin aceasta,
în determinaţia lor". Codificarea este o formă superioară de sistematizare realizată de legiuitor,
întrucât ea porneşte totdeauna de la principiile generale ale sistemului dreptului şi ale unei
ramuri de drept, căutând să redea, într-un singur act, cu un conţinut şi o formă unitare, cât mai
complet şi mai închegat, toate normele juridice dintr-o ramură (a dreptului civil, penal, financiar
etc.). Deşi are forţa juridică a unei legi, Codul nu este o lege obişnuită, el este un act legislativ
unic, cu o organizare internă aparte, în care normele juridice sunt aşezate într-o con- secutivitate
logică stringentă, după un sistem bine gândit, care reflectă structura internă a ramurii de drept
respective.
In compoziţia unui cod intră patru grupe de factori: politici, economici, ideali şi juridicI.
Condiţiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate în expunere, caracter
practic, logică, frumuseţea stilului etc.
Codul apare în urma unui complex de jperaţii şi unui ansamblu de investigaţii în straturi sociale
dintre cele mai diverse. Reglementând pentru o perioadă întinsă de timp, alcătuirea codului,
dezbaterea şi adoptarea sa în organul legislativ implică: profesionalism, previziune şi răspundere.
Nu întâmplător, marii oameni de stat au dedicat eforturi speciale acţiunii de codificare. Este
suficient să amintim că Napoleon obişnuia să remarce faptul că guvernarea sa va rămâne
probabil în istorie nu prin victoriile militare ci prin Codul civil. “Cârmuitorii - nota Hegel -, care
au dat popoarelor lor chiar numai o culegere informă, ca Justinian, cu atât mai mult un drept civil
sub formă de Cod ordonat şi precis, au devenit nu numai cei mai mari binefăcători, dar au
înfăptuit prin aceasta şi un mare act de dreptate” . Acţiunea de sistematizare a legislaţiei este
cunoscută încă în dreptul roman. Ceea ce s-a denumit atunci prin codificare nu reprezintă, de
fapt, decât o încorporare. Prima culegere oficială de constituţiuni este denumită codul lui
Theodosian (sec. V e.n.). Justinian este cel care a desăvârşit opera de sistematizare a dreptului
roman. In vremea sa erau în uz textele legislative care, în bună parte, nu mai corespundeau
nevoilor economico-sociale. Scopul acţiunii lui Justinian a fost ca din dispoziţiile izolate
adoptate de împăraţii de dinaintea lui, precum şi scrierile jurisconsulţilor din timpul
Principatului, să aleagă ce era mai bun şi să pună într-o anumită ordine acest material.
Codificarea (în sensul actual al noţiunii), ca o acţiune ştiinţifică şi temeinic motivată, apare din
nevoia depăşirii unei simple practici cutumiare şi ea reprezintă o adevărată revoluţie legislativă.
Legiferarea obiceiurilor şi codificarea constituie dovezi ale progresului juridic incontestabil.
Impotriva acţiunii vaste de codificare întreprinsă în Franţa la începutul veacului trecut s-a ridicat
Şcoala istorică a dreptului în Germania. Reprezentantul său de seamă, Savigny, consideră că
legea scrisă este potrivnică progresului societăţii datorită rigidităţii sale, iar codificarea ar fi o
operă arbitrară şi falsă, fiindcă conţine întotdeauna idei sistematice (şi deci rigide), incompatibile
cu dezvoltarea progresivă şi suplă a dreptului.
Este interesant de remarcat faptul că Eminescu luase contact cu Şcoala istorică a dreptului. El
nota: “Codificarea e un semn cum că conştiinţa obiceiurilor pământului şi statornicia aplicării lor

71
au dispărut din conştinţa poporului, că părţile au început a contesta însăşi esenţa juridică a
datinilor.” Eminescu vedea în norma scrisă aceea normă obiectivă, pentru reglarea raporturilor
dintre oameni.

XI.Sistemul dreptului

1.Conceptul de sistem al dreptului

Viaţa sociala implică o diversitate de norme juridice; există norme de drept constituţional
(privind organizarea statală şi conducerea politică a societăţii), norme de drept administrativ
(vizând procesul aplicării legilor), norme de drept civil (reglementând mai ales relaţiile
patrimoniale între părţile egale în drepturi), norme de dreptul familiei (referind la complexul
relaţiilor bio-psiho- sociale din cadrul acesteia) ş.a. Conţinutul specific al normelor nu exclude
însă o seamă de trăsături comune, rezultate din calitatea lor de elemente componente ale unui
sistem
Sistemul dreptului are un caracter integrativ, exprimat în unitatea normelor sale. La baza acestei
unităţi stau următorii factori:
—voinţa unică, obiectivată prin acţiunea legislativă a Parlamentului şi asigurată în forme
riguros precizate prin regulamentele de funcţionare a Camerelor Parlamentului;
—scopul unic al normelor de drept, ţinând, în principiu, de îndeplinirea intereselor generale ale
societăţii;
—unitatea "câmpului juridic", derivând din faptul că normele, fiind generale şi impersonale
prin natura lor, nu se aplică doar într-un singur caz şi într-un singur moment, ci în mod repetat
într-un spaţiu şi un timp dat, care intră sub incidenţa unui sistem determinat de drept;
— unitatea modului de realizare a normelor juridice,rezultând din intervenţia, la nevoie, a
forţei publice, ceea ce le diferenţiază de celelalte tipuri de norme sociale (politice, morale,
religioase etc.).
Orice sistem de drept implică atât unitatea, cât şi diversitatea normelor juridice. Aceasta din
urmă rezultă atât din marea varietate de relaţii sociale ce constituie obiectul reglementării, cât şi
din necesitatea folosirii unor forme diferenţiate de realizare a voinţei legiuitorului.
Totodată, orice ansamblu de norme se ridică la calitatea de sistem de drept numai în măsura în
care se structurează prin interrelaţii necesare între elementele componente (normele de drept),
adică relaţii reciproce care să fie relativ stabile. O normă juridică se defineşte şi se realizează
prin raportare la celelalte norme ale sistemului. De pildă, o normă de drept civil, care priveşte
exercitarea dreptului de proprietate, se interpretează şi se aplică prin corelarea necesară cu
normele constituţionale, în măsură să consacre şi să ocrotească acest drept, cu normele de
procedură civilă, apte să precizeze modul de materializare a dreptului subiectiv.
Relaţiile funcţionale dintre normele juridice derivă din caracterul integrativ al sistemului de
drept Sistemul dreptului nu reprezintă o totalitate aditivă, cantitativă de norme, ci un
ansamblu imanent structurat, având o coerenţă organică şi un echilibru dinamic,
ansamblu care se prezintă ca un invariant calitativ, în funcţie de care orice normă se
defineşte prin raportare la întreg.
Sistemul dreptului se deosebeşte de sistematizarea legislaţiei. In timp ce sistemul dreptului se
originează într-un tip istoric de drept, coeziunea internă a normelor sale juridice exprimându-se,
în consecinţă, ca o unitate obiectiv determinată de viaţa socială şi evoluţia ei, sistematizarea
legislaţiei nu este decât organizarea legislaţiei dintr-o perspectivă subiectuală, în baza unor
criterii propuse de legiuitor .
De la un sistem de drept la altul, în funcţie de condiţionările social politice, operează modalităţi
specifice de structurare a normelor .Cu toate acestea, există şi modalităţi comune, cum vom
desprinde în continuare.

72
2.Dreptul public si dreptul privat

De la Ulpian (170-228 e.ri.) ne-a rămas prima structurare a normelor linui sistem de drept: se
distingea în cadrul dreptului roman "jus publicum" (dreptul public) şi "jus privatum" (dreptul
privat), în sensul că cel dintâi are în vedete interesele statuiui, iar cel de-al doilea interesele
indivizilor.
Mai târziu, Savigny şi Stahl au folosit aceeaşi distincţie plecând însă de la scopurile urmărite.
în funcţie de acestea, dreptul public este acela în care statul este scop, iar dreptul privat — în
care statul rămâne doar mijloc, în timp ce individul este declarat scop. Folosirea scopului unnărit
drept criteriu al delimitării dreptului în public şi privat a produs consecinţa că unele nonne şi
instituţii, aparţinând, în concepţia ulpiană, dreptului privat, au fost considerate ca fiind proprii
dreptului public (de exemplu, noneele privind obligaţia de contractare, dreptul instanţelor de a
modifica contractele, reglementarea preţurilor etc ).
Ulterior, Bahre şi, apoi, Gierke şi Jellinek operează distincţia între dreptul privat şi dreptul
societăţii pe considerentul că primul cuprinde norme ce privesc raporturile dintre oamenii priviţi
ca indivizi, iar al doilea — norme ce exprimă raporturile oamenilor în ipostaza de membri ai
unui organism social.
Apariţia unor concepţii noi a grevat teoria clasică a dihotomiei dreptului în public şi privat.
Astfel, s-a admis că, pe lângă acele ramuri de drept care ţin de dreptul public ori de acela privat,
se legitimează şi o gmpă de ramuri de drept având un caracter mixt. De pildă, Paul Roubier
acredita pe de o parte un drept mixt concret, cuprinzând dreptul comercial, legislaţia
muncitorească, legislaţia rurală, şi pe de altă parte un drept mixt abstract, din care ar face parte
dreptul penal şi procedura.
Unii autori, intre care H. Kelsen, n-au mai considerat îndreptăţită deosebirea dintre dreptul
public şi dreptul privat, reţinând în acest sens sporirea componentei publice a dreptului,
accentuarea "publi cizării" lui S a afirmat, chiar, că totul aparţine dreptului public.'
Cu toate acestea, doctrina contemporană cunoaşte poziţii teoretice care optează în continuare
pentrn păstrarea diferenţierii între dreptul public şi acela privat. Trebuie însă precizat că se
invocă alte criterii decât cele clasice. Se porneşte nu atât de la caracterul general sau individual al
interesului apărat, ci îndeosebi de la modul în care se garantează drepturile subiective. Dacă
aceste drepturi se apără din oficiu, atunci operează dreptul public, iar dacă se asigură prin
intervenţie, la cererea părţilor, atunci avem de-a face cu dreptul privat Se mai întâlneşte şi
argumentarea după care cele două ramuri vizează subiecte diferite: particularii în raporturile
dintre ei în arzul dreptului privat, statul, puterile publice şi relaţiile cu indivizii în cazul dreptului
public. Se poate observa că aici este implicat şi un alt criteriu al diferenţierii: scopul .Statul este
preocupat de scopul general, iar individul de acela personal.
In gândirea juridică românescă interbelică se accepta distincţia drept public - drept privat,
mizându-se în esenţă, dincolo de culoarea argumentării, pe ideile concepţiei clasice După
importarea forţată a regimului comunist şi sub presiunea concepţiei marxiste sociologizante,
distincţia in cauză a fost abandonată, supralicitându-se opinia că nimic iiu poate fi privat în
societatea "nouă".
După decembrie 1989 se reabililează la noi poziţia teoretică antetielică. Reorientarea produsă se
însoţeşte cert cu distincţia între:
1) ramurile de drept prin care se reglementează raporturile dintre stat, organele statului şi
indivizi, raporturi urmărind apărarea şi conservarea unor interese de ordin social general, interese
ale statului ca exponent al societăţii;
2) ramurile de drept prin care se reglementează raporturile dintre persoanele fizice, astfel încât să
se garanteze, printr-un minimum de securitate, exerciţiul libertăţii individuale, al împlinirii
intereselor personale, prin rezonanţă cu cele generale.

73
Dreptul public cuprinde ramuri precum dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
penal, dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul financiar ş.a.; dreptul privat cuprinde dreptul
civil, dreptul comercial ş.a.

3.STRUCTURAREA DREPTULUI ÎN RAMURI DE DREPT, INSTITUŢII

JURIDICE SI AL TE ELEMENTE COMPONENTE

Literatura juridică românească defineşte ramura de drept ca ansamblu distinct de instituţii şi

norme juridice, între care există legături organic-funcţionale, structurale şi care reglementează
relaţii sociale ce prezintă caracteristici comune, folosind aceleaşi metode. între ramurile de drept
de-sine- stătătoare, amintim: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul comercial, dreptul civil, dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul familiei, dreptul
funciar, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, dreptul organizării
instanţelor judecătoreşti etc. .
Instituţia juridică constă în ansamblul normativ organic articulat care reglementează un sector
concret şi durabil al vieţii sociale, ansamblu alcătuit dintr-o ţesătură de reguli juridice dirijate
spre un scop comun. Constituie instituţii juridice dreptul de proprietate, contractul, cetăţenia,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, căsătoria ş.a.
După cum se poate constata, criteriul principal folosit în delimitarea ramurii de drept şi a
instituţiei juridice îl constituie obiectul reglementării normelor de drept. Acesta vizează relaţiile
sociale. Varietăţii relaţiilor dintre oameni îi corespunde în mod necesar o varietate de norme
juridice. Astfel, relaţiilor prin care se instituie puterea forţelor sociale ca putere de stat, relaţiilor
prin care se aplică legile sau acelora de familie ori din procesul muncii le sunt proprii anumite
categorii de norme care, fiecare dintre ele, are un element comun, determinat de specificul
relaţiilor sociale pe care le reglementează. Din acestă cauză ele se corelează într-un ansamblu dat
de norme - ramura de drept.
Din punct de vedere practic este însă insuficientă folosirea obiectului reglementării juridice drept
criteriu al stabilirii apartenenţei unor norme la o ramură de drept sau alta. De pildă, acceptând că
relaţiile patrimoniale constituie obiectul dreptului civil, nu putem totuşi explica pe baza
criteriului amintit de ce unele relaţii patrimoniale (de exemplu, cele dintre un organ al
administraţiei de stat şi un contribuabil) nu aparţin dreptului civil, ci aceluia administrativ. Din
acest motiv, criteriului privind obiectul reglementării juridice i se asociază altele, cu rol
complementar, cum ar fi: metoda de reglementare, calitatea subiectelor, principiile fundamentale
care guvernează un grup de norme, caracterul sancţiunii normei, interesul statului la un moment
dat etc.
Modul în care statul acţionează asupra unei categorii date de relaţii sociale, modalitatea în care
legiuitorul, pornind de la interesul statului, ghidează aceste relaţii reprezintă metoda de
reglementare. Una este, de pildă, metoda reglementării autonome, specifică dreptului civil şi
care se caracterizează prin egalitatea juridică a subiectelor, şi alta este metoda autoritară,
proprie dreptului penal.
In orice caz, în raport cu criteriul obiectului de reglementare, metoda rămâne un criteriu auxiliar
şi subordonat. Aceeaşi metodă poate fi prezentă în diverse ramuri de drept sau aceeaşi ramură
poate uzita diferite metode. Rezultă că delimitarea normelor juridice pe ramuri diferite de drept
numai după acest criteriu nu este operaţională.
Avându-se în vedere manifestarea polivalentă a unor relaţii sociale susceptibile de reglementare
juridică şi, în consecinţă, sporirea complexităţii câmpului normativ, în literatura noastră juridică
s-a admis că celor două criterii amintite — obiectul şi metoda de reglementare — trebuie să li se
adauge şi altele, enumerate supra.

74
Este important de reţinut că sistemul dreptului, privit ca element fundamental al sistemului
juridic, se manifestă ca sistem deschis, dinamic, cunoscând permanente modificări, înnoiri,
restructurări.

4.UNICITATEA SISTEMULUI DE DREPT

Prin însăşi natura sa de ansamblu coerent de norme juridice, cuprinzând structural o constelaţie
de raporturi relativ stabile între elementele sale componente, sistemul de drept al unui stat este
unitar. Se pune însă întrebarea — tot mai presantă astăzi, când s-au constituit puternice
organisme internaţionale, cu forţă de decizie inclusiv juridică — dacă sistemul de drept al unui
stat suveran este totodată şi unic. Altfel spus: pe plan naţional există un singur sistem de drept
sau pot fiinţa mai multe?
In lucrarea sa, apărută în 1935, L’Expérience juridique et ia philosophie pluraliste du droit,
Gurvitch preciza că situaţia politică a creării marilor state moderne, specifică secolelor XVI XIX.
a condus, în plan teoretic, la o concepţie monistă, după care dreptul este unul şi numai unul,
întrucât într-un mediu social dat există un singur stat. unicul în măsură să consacre norme
juridice. în epoca noastră însă, continuă Gurvitch, concepţia monistă despre sistemul dreptului
trebuie pusă în discuţie.
Societatea hiperindustrializată generază nenumărate focare autonome de drept, altele decât acela
etatic, cu care concurează. Pe plan intern, atât sindicatele, cât şi asociaţiile, societăţile anonime
îşi elaborează reguli speciale de grup, care nu pot să nu aparţină dreptului. La fel, bisericile sau
alte entităţi sociale nestatale sunt în măsură să-şi constituie dreptul lor. Am avea de-a face, în
aceste situaţii, cu "drepturile infra-etatice". Totodată, deasupra statelor, cu rol supra- etatic,
organizaţiile internaţionale creează norme juridice ce se aplică în diferite state odată cu sistemele
etatice de drept. Cum rezultă, Gurvitch, opta pentru ideea pluralismului juridic.
Această concepţie este astăzi acreditată tot mai mult în occident. Substratul ei politic este legat,
evident, de crearea structurilor suprastatale ale numeroaselor organisme internaţionale, structuri
ce au la bază interese care intră, nu o dată, în contradicţie cu cele naţionale. Se ştie, de pildă, ce
frământări sociale, culminând cu marşuri de masă sau cu greve naţionale, au stârnit în Franţa, în
1992, deciziile organismelor Comunităţii Economice Europene în politica agrară, nemulţumind
agricultorii francezi şi nu numai pe ei. Numeroase exemple asemănătoare probează formarea
unor grupuri de interese supranationale care vin în conflict cu interesele şi, uneori, cu valorile
naţionale. Aceste interese supranationale au generat concepţia despre pluralismul juridic.
Nu dorim să oferim o explicaţie simplificatoare; nimeni nu contestă, astăzi, legitimitatea
organismelor internaţionale, a structurilor suprastatale, în măsura în care acestea exprimă
consensual apropierea dintre comunităţi şi popoare, adâncirea integrării — în ultimă instanţă
mondiale — pe plan economic, politic, spiritual. Aceasta este o tendinţă obiectivă a dezvoltării
istorice prezente şi viitoare. Totul este ca să se respecte voinţa naţiunilor şi suveranitatea statelor,
fără de care organismele internaţionale îşi alterează raţiunea de a fi, aşa cum constatăm că se
întâmplă în unele situaţii.
De aceea, concepţia care admite existenţa a două sisteme de drept, a două categorii de norme
aplicabile pe teritoriul unui stat: normele naţionale şi normele internaţionale, este abordată mai
nuanţat de unii
Teoreticieni occidentali sau este chiar respinsă. Jean Carbonnier. de pildă, admite doar fenomene
de pluralism juridic, nu un pluralism juridic propriu-zis.Reprezentanţii Şcolii italiene de drept
internaţional privat militează pentru teoria monistă. Pentru ei, legile străine, chiar dacă se aplică
pe un teritoriu naţional, rămân cu acelaşi statut de legi străine. Pentru ca o lege străină să poată fi
aplicată într-un teritoriu naţional, ea trebuie să se integreze în ordinea juridică internă a statului.
Şi aceasta, pentru că dreptul este, prin natura lui, exclusiv: un sistem de drept, pentru a exista ca
atare, trebuie să refuze oricărui alt sistem de reguli titlul de drept; afirmarea de sine, legitimarea
pozitivă a unui sistem de drept înseamnă cu necesitate negarea oricărei alte entităţi normativ-ju
ridice într-un spaţiu etatic dat.

75
In ţara noastră, până în decembrie 1989, ideea pluralismului juridic nu a fost admisă din
considerente ţinând de ideologia comunistă; teoria monistă se revendica concepţiei despre
caracterul de clasă al statului şi dreptului, potrivit căreia voinţa politică a clasei conducătoare a
societăţii, care este în acelaşi timp şi deţinătoarea principalelor mijloace de producţie, se exprimă
nemijlocit şi nealterat ca voinţă exprimată în unicitatea sistemului de drept.
In raport cu exigenţele cunoaşterii teoretice actuale, altele trebuie să fie argumentele cu care să
se justifice la noi teoria monistă, liste o realitate care nu poate fi contestată, anume aceea a
îndreptăţirii istorice a naţiunilor şi valorilor naţionale; nici un popor nu poate să se întâlnească cu
universalul, să dureze o cultură şi o civilizaţie cu semnificaţie general-umană, perenă dacă nu
cultivă propriile valori; universalul nu este o abstracţie, subzistând în sine şi prin sine, ci
fiinţează în şi prin valorile naţionale. Numai cultivându-le pe acestea din urmă, în ce au ele
autentic, o naţiune se poate afirma demn în concertul universal al creaţiei. Slujind valorile
naţionale reuşeşti cu adevărat să contribui la afirmarea spiritului universal al umanităţii.
Acest principiu general de filosofie politică, probat de către realităţile istorice, nu o dată vitrege,
ale românilor, dar şi ale altor popoare, este întru totul valabil şi pentru lumea dreptului, care este
o parte integrantă a sistemului naţional de valori. Normele juridice "supraetatice" pot avea
justificare numai în măsura în care exerciţiul lor nu atentează îa voinţa liberă a statului ca subiect
suveran de drept.
Chiar în situaţiile în care ele, venind în conflict cu normele interne, au prioritate de aplicare,
această prioritate se legitimează tocmai prin voinţa statului care concede, în situaţii bine
precizate, la această prioritate. încât forţa unei norme "supraetatice" nu are de fapt un izvor
suprastatal, ci rezidă în însăşi voinţa statului, expres manifestată prin acorduri etc., de a da curs
prioritar unei norme elaborată de un organism integrativ. Ca expresie a voinţei solemn exprimate
de legiuitorul naţional de a- i da prioritate în situaţii bine determinate, norma "supraetatică "
face parte genetic din sistemul de drept etatic; ea se originează, ca izvor autentic de
autoritate, în această voinţă, chiar dacă sub aspectul formei, al procedurilor de elaborare, al
ariei junsdicţionale ş.a. ea nu mai rezonează cu sistemul naţional de drept.
Atunci când în planul relaţiilor politice dintre state se produc inechităţi şi manifestări de forţă,
normele "supraetatice" pot deveni un instrument antinaţional. Ceea ce se explică, aşadar, prin
factori exteriori, extrajuridici, nu prin ceea ce consacră autoritate juridică acestor norme.
Pe baza celor afirmate, rezultă că într-un stat suveran nu poate exista realmente decât un unic
sistem de drept, cuprinzând şi acele norme "supraetatice" (de fapt, transetatice), care prelungesc
exerciţiul voinţei de stat în organismele comunitare de integrare transstatală (nu suprastatală,
cum obişnuit se afirmă!). Normele transetatice formează un subsistem în cadrul sistemului
dreptului. De bună seamă, ideea unui sistem de drept unic nu refuză, ci tocmai presupune cu
necesitate operarea acelor delimitări în interiorul sistemului, care să faciliteze cunoşterea şi
aplicarea cât mai eficientă a diferitelor categorii de norme.

XII.Realizarea dreptului

Prin activitatea lor de zi cu zi, ca membri ai unor organizaţii sociale ori organe de stat sau ca
simpli cetăţeni, oamenii îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile. Această activitate
reprezintă ceea ce se numeşte realizarea dreptului. Ea se desfăşoară pe două căi: în primul rând
prin respectarea şi executarea normelor juridice de către cetăţeni şi diferitele organizaţii şi
instituţii; în al doilea rând, prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.
Realizarea dreptului se sprijină, desigur, şi pe mijloace nonjuridice (economice, politice,
culturale), în măsură să creeze condiţii stimulatorii pentru cunoaşterea şi respectarea normelor
juridice. Cele mai multe norme de drept îşi împlinesc finalitatea prin conduita dezirabilă a
oamenilor, conduită conformă normelor de drept. Fie că este vorba de respectarea riguroasă a

76
obligaţiilor contractuale, de respectarea normelor circulaţiei pe drumurile publice, de evitarea
comiterii unor infractiuni etc., etc., toate acestea sunt forme de realizare a dreptului.
Sunt însă cazuri când normele de drept sunt nesocotite atât de cetăţeni, cât şi de diferite asociaţii
private ori chiar de funcţionari ai statului. Fenomenul infracţionalităţii cunoaşte o recrudescenţă
şi, mai mult, capătă şi la noi un caracter mafiot. Din aceste motive, respectarea normelor de drept
este şi trebuie susţinută prin activitatea de organizare de către puterea publică a executării lor.
Produs complex al societăţii, dreptul se înfăţişează ca o dimensiune inalienabilă a existenţei
umane în condiţii social-istorice determinate. Semnificaţia reglementării prin norme juridice a
celor mai importante raporturi sociale este puternic subliniată de amplificarea, fără precedent, a
contactelor intrasociale, în procesul producţiei, al repartiţiei şi al schimbului de activităţi dintre
oameni. Dreptul este determinat de scopuri care se impun acţiunii. Esenţialmente practic, dreptul
este nemijlocit legat de sarcinile majore ale acţiunii de conducere a societăţii. Ca un sistem de
norme şi sancţiuni formalizate, dreptul reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale,
drepturile lor fundamentale, statuează funcţionarea instituţiilor sociale, stabilind principiile
convieţuirii sociale. Eficienţa acţiunii legii juridice are la bază mecanisme psiho-sociale
complexe. Legiuitorul are în vedere asemenea mecanisme, iar în reglementările diferitelor
raporturi sociale sunt prefigurate variante de comportament, în scopul prevenirii dezorganizării.
în această perspectivă, legea este un important factor de progres şi se constituie ca un instrument
puternic al controlului social. îmbrăţişând domeniul organizării sociale, dreptul reprezintă o
îmbinare, pe baze obiective - în raport de cerinţele legilor dezvoltării sociale - a unor acte de
gândire şi de experienţă. Nefiind un scop în sine şi nici rezultatul unei voinţe subiective, dreptul
este, dimpotrivă, rezultatul unui proces complex de triere, de evaluare şi valorificare a
conţinutului concret-istoric al raporturilor sociale.
Existenţa şi realizarea dreptului reprezintă condiţiile ordinii publice. In general, ideea de ordine
semnifică o anumită succesiune în timp sau în spaţiu a lucrurilor. Ordinea constituie premisa
esenţială a coeziunii sociale, fiind condiţionată de existenţa sistemelor normative şi de traducerea
în viaţă a conţinutului preceptiv al acestora". In acest context se plasează şi ordinea de drept, care
reprezintă desfăşurarea vieţii sociale în conformitate cu prevederile normelor juridice.
Având în vedere importanţa ordinii juridice, ca nucleu al ordinii sociale, traducerea în fapt a
conţinutului preceptiv al normelor de drept, realizarea comandamentelor juridice reprezintă un
moment esenţial în viaţa dreptului. Departe de a fi doar o chestiune de tehnică juridică, realizarea
dreptului, prin implicaţiile sale sociale, este un element constitutiv al conducerii societăţii.

1. Conceptul realizării dreptului

Traducerea în viaţă a prevederilor cuprinse în normele de drept implică participarea unor
subiecte multiple (cetăţeni, organe de stat, organizaţii nestatale) precum şi asigurarea unui cadru
organizatoric care să permită acestor subiecte să-şi valorifice din plin şi nestingherit
prerogativele legale. Totodată, realizarea dreptului - înţeleasă ca un proces - presupune
posibilitatea, recunoscută unor organe de stat, de a acţiona în domeniul asigurării mijloacelor de
restabilire a ordinii de drept, în condiţiile săvârşirii unor fapte ce nesocotesc prevederile legale.
Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de conduită, construit de legiuitor, cu
realitatea concretă.
Este neîndoielnic faptul că analiza procesului realizării dreptului nu poate scăpa din vedere
sublinierea trăsăturilor generale ale sistemului social care garantează integritatea ordinii de drept,
eficacitatea normelor juridice, corespondenţa dintre prevederile abstracte şi generale ale normei
juridice şi caracterul concret al raporturilor sociale. Trăgându-şi izvoarele din viaţa socială, fiind
organic legat de convieţuirea umană, înspre care-şi îndreaptă acţiunea, dreptul este intim legat de
atitudinea exteriorizată, obiectivată în acţiunea individului, şi de participarea la viaţa socială a
structurilor organizatorice. în principiu, nimic din ceea ce este social nu poate scăpa
reglementării prin drept.
Pentru acest motiv, analiza conceptului realizării dreptului este de fapt analiza modului de
implementare a normei de drept în viaţa socială, a modului în care societatea primeşte norma de

77
drept, o încorporează în patrimoniul psihologic al individului. Condiţiile generale ce
caracterizează climatul social-politic şi ideologic determină în mod nemijlocit eficienţa formelor
juridice de realizare a dreptului. Rolul acestor condiţii (economice, politice, spirituale,
ideologice) este hotărâtor în procesul transformării principiilor dreptului în valori proprii
structurii intime a personalităţii umane şi în criterii de apreciere a desfăşurării corecte a relaţiilor
din societate. în ultimă instanţă, dreptul pozitiv - ca tentativă de regularizare a raporturilor inter
şi intra-sociale - este rezultatul acestor condiţii, el neputând fi superior societăţii în care se naşte
şi acţionează. Cercetările de sociologie juridică şi de criminologie, punând în centrul lor studiul
condiţiei sociale a legii, a cunoaşterii legii de către destinatarii săi etc., au scos la iveală concluzii
de o mare importanţă teoretică şi practică privind dependenţa realizării dreptului de condiţii
generale social-economice şi culturale. Aceste cercetări subliniază particularităţile modului în
care procesele sociale majore îşi exercită influenţa asupra comportamentului juridic al
cetăţeanului şi asupra aplicării dreptului de către organele statului.
Considerăm că realizarea dreptului poate fi definită ca procesul transpunerii în viaţă a
conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept, respectă şi execută
dispoziţii normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competentei lor.
2. Formele realizării dreptului
Analiza formelor de realizare a dreptului a permis literaturii de specialitate sublinierea unor
caracteristici şi note definitorii ale procesului, punând în valoare concluzia că buna realizare a
dreptului determină, de fapt, transformarea ordinii de drept - ca un concept teoretic - în relaţii
sociale reale.
Realizarea dreptului îmbracă două mari forme: realizarea dreptului prin respectarea şi executarea
dispoziţiilor legale de către cetăţeni şi realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de
către organele de stat şi alte organisme sociale.
Cele două forme sunt sesizate şi în literatura juridică occidentală. „Există - notează H.L.A. Hart -
două condiţii minime, necesare şi suficiente, pentru o bună funcţionare a unui sistem legal:
cetăţenii să se supună normelor de drept, iar funcţionarii să considere aceste reguli ca standarde
oficiale de comportament, aplicându-le întocmai”.

2.1. Realizarea dreptului prin activitatea de executare şi respectare a legilor

Dreptul, factor de programare a libertăţii de acţiune a omului, constituie un mijloc deosebit de
eficace în realizarea obiectivelor majore ale organizării sociale. Convieţuirea socială şi
coexistenţa libertăţilor implică modificări în natura relaţiilor sociale. Aceste modificări se
reflectă în logica specifică a relaţiilor interumane, ca puncte de intersecţie dintre societate şi
individ. In procesul schimburilor sociale, a comerţului juridic, omul îşi modifică propria sa
natură. Dreptul oferă posibilitatea comportării în temeiul celei mai mari libertăţi, a acelei libertăţi
concepute ca o folosinţă nelimitată a posibilului. în acelaşi timp, cea mai mare libertate nu poate
proveni decât din cea mai mare rigoare, fapt de natură să imprime o traiectorie specifică
atitudinii individului faţă de lege.
Edictat în vederea disciplinării conduitelor umane în relaţii sociale determinate, dreptul oferă
oamenilor modele de comportament, construieşte tipologii subordonate unor scopuri practice. în
acest proces dreptul are în vedere omul ca fiinţă socială, omul în relaţie cu semenii săi, omul care
acţionează într-o structură de relaţii social-istorice.
Standardul de comportament, legat de statutul individului, concretizează rolul său şi cuprinde -
într-o detaliere normativă esenţială - totalitatea aşteptărilor sau a pretenţiilor din partea societăţii
faţă de individ.
Acţionând într-o ambianţă socială determinată şi nu într-un spaţiu pasiv sau neutru, omul îşi
amplifică gradul de socializare a vieţii sale, pe măsura sporirii complexităţii relaţiilor sociale în
care intră şi a modului de subordonare faţă de norme. Libertatea acţiunii sociale a omului nu

78
înseamnă o descătuşare haotică de energii, un ansamblu de acţiuni neordonate, dictate de bunul
plac, nesubordonate raţiunii conservării valorilor sociale.
Reglementarea juridică - înţeleasă ca o totalitate de forme de influenţare a conduitei oamenilor,
de orientare a acestora pe fagaşuri utile şi convenabile convieţuirii umane - se structurează în
directă legătură cu poziţia individului în societate şi cu interesul structurilor politice şi sociale.
Rezultatele acţiunilor oamenilor sunt evaluate şi valorificate în funcţie nu numai de rezonanţa
intimă, personală a acestora, ci şi de rezonanţa lor socială, de felul în care societatea receptează
fapta sa, acordându-i un anumit tratament prin sistemul de reglementări şi instituţii.
„Recunoaşterea dreptului pozitiv nu constituie un fenomen pur individual, ci unul social care se
răsfrânge în activitatea indivizilor. Aceştia primesc, ca aplicabile lor, anumite norme, din cauza
presiunii cercurilor sociale din care fac parte”.
Subordonarea conduitei individuale faţă de conduita — tip conţinută în normele de drept,
subordonare ce se concretizează fie acte de respectare a legii, fie în acte de executare a
prescripţiilor juridice devine, în acest cadru, o formă importantă de realizare a dreptului. In acest
sens am înţeles să caracterizăm dreptul, ca factor de programe a libertăţii de acţiune a omului.
Afirmaţia, credem, nu trebuie luată în termeni absoluţi, pentru că în realitate legile obiective ale
dezvoltării social-umane, reflectate în conştiinţa oamenilor, sunt cele care, în ultimă analiză,
normează conduita umană. Dreptul sintetizează cerinţele acestor legi, iar aportul său constă în
tentativa permanentă de regularizare a raporturilor sociale, de apărare a societăţii în faţa unor
excese.
Pentru ca dreptul să fie respectat de către cetăţean, acesta trebuie să cunoască regulile sale, iar
statul trebuie să ia măsurile necesare de popularizare a actelor normative. „Obligaţia supunerii
faţă de lege implică, în virtutea dreptului con- ştiinţei-de-sine, necesitatea ca legile să fie aduse la
cunoştinţa generală".
Perfecţionarea permanentă a dreptului - demers cu date legice bine determinate -joacă un rol de
prin rang în procesul de educare a conştiinţei juridice, a destinatarilor normelor juridice. în
afirmarea şi dezvoltarea conştiinţei juridice, propagarea valorilor specifice ale culturii şi ale
civilizaţiei juridice are un rol hotărâtor. Prin excelenţă tehnică, problematica juridică trebuie să
fie tradusă într- un limbaj accesibil.
Cultura juridică, privită ca un complex de manifestări ale fenomenului juridic din societate,
constituie parte integrantă a culturii unui popor. Există o strânsă interdependenţă între ordinea
juridică şi viaţa spirituală a societăţii.
Din cultura juridică fac parte: concepţiile juridice, inclusiv creaţia ştiinţifică din domeniul
dreptului; reglementările juridice; starea legalităţii (climatul de legalitate) derivată din atitudinea
faţă de lege, din educaţia juridică. Cultura juridică are un rol formativ, alături de alte manifestări
ale culturii unei societăţi, cultura politică, economică etc.
Trăsături ale realizării dreptului, prin activitatea de executare şi respectare a normelor
juridice:
a)această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea comandamentelor cuprinse în
normele juridice, prin conformarea faţă de dispoziţiile normative (fie că este vorba de dispoziţii
cu caracter imperativ sau permisiv). Traducerea în viaţă a conţinutului dreptului pe această cale
are o importanţă deosebită, ea înscriindu-se ca o componentă de bază a climatului de ordine şi
legalitate;
b)conformarea faţă de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul direct al acţiunii mai
multor factori, cum ar fi: conţinutul dreptului, acceptarea legii de către societate — ca expresie a
unor necesităţi, ridicarea gradului vieţii materiale şi spirituale a oamenilor, sporirea nivelului de
cunoştinţe şi perfecţionarea instrucţiei şcolare etc.;
c)ca volum şi intensitate, această formă de realizare a dreptului este mult mai bogată decât
cealaltă formă - aplicarea dreptului, ea declanşând un număr imens de situaţii juridice la care
participă categoria cea mai mare de subiecţi - cetăţenii - precum şi diferite organizaţii sociale;

79
d)din punctul de vedere al tehnicii juridice, activităţile implicate în realizarea acestei forme sunt
relativ mai simple; ele se pot desfăşura şi în fapt, fără încheierea unui act scris, fără îndeplinirea
unor condiţii de formă sau de fond speciale;
e)ele sunt, bineînţeles, compatibile şi cu realizarea prin crearea şi desfăşurarea unor raporturi
juridice, în care drepturile şi îndatoririle participanţilor se concretizează în legături juridice
statornicite prin normele de drept din cele mai diferite ramuri ale sistemului juridic;
f)respectând şi aducând la îndeplinire (executând) normele dreptului, cetaţenii îşi valorifică
drepturile subiective, cu luarea în consideraţie şi a obligaţiilor care le incumbă, în procesul
interacţiunii sociale.
Forma aceasta de realizare a dreptului, se înfăţişează, astfel, ca necesară şi utilă atât societăţii în
ansamblul său, cât şi subiectelor de drept, care-şi valorifică prerogativele, într-o modalitate
socialmente acceptabilă.
2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către autorităţile
statului (aplicarea dreptului)
Noţiunea aplicării dreptului. In afara participării specifice a cetăţenilor şi a organizaţiilor
nestatale în procesul realizării dreptului, acesta este realizat şi prin intermediul unor acte
specifice de autoritate, emise de autorităţile statului în conformitate cu competenţa rezervată lor
prin lege. Această formă este denumită îndeobşte „aplicarea dreptului”. în realizarea sarcinilor şi
a funcţiilor statului, organele acestuia apelează foarte adesea Ia formele juridice.
Acte de aplicare a dreptului nu pot elabora decât autorităţile statului, cetăţenii realizând dreptul
prin executarea şi respectarea normelor juridice. Ştergerea diferenţelor dintre cele două mari
forme de realizare a dreptului ar putea conduce la o arbitrară nediferenţiere între activitatea
statului şi activitatea celorlalte subiecte juridice.
In tratarea tradiţională a înfăptuirii dreptului, în manuale sau cursuri universitare, s-a conceput
realizarea dreptului ca un proces vast care nu se poate reduce la un unic mod de concretizare, ci
implică o reţea de participanţi cu poziţii şi caracteristici deosebite.
La aplicarea dreptului participă, în principal, organe ale statului, în baza şi în vederea realizării
competenţei acestora.
In esenţă, aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale,
în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi a sancţiunilor normelor de drept. Aplicarea
dreptului implică acţiuni diverse de organizare a punerii în viaţă a normelor de drept, prin
crearea unor raporturi juridice.
Spre deosebire de realizarea dreptului prin executarea şi respectarea prevederilor normelor
juridice, care se poate desfăşura şi în fapt, fără crearea unor raporturi juridice, aplicarea dreptului
este nemijlocit legată de naşterea şi desfăşurarea legăturilor juridice sub forma unor raporturi de
drept în care un subiect este totdeauna o autoritate publică care-şi exercită prerogativele potrivit
cu competenţa ce-i este rezervată prin lege. în această lumină, raportul juridic apare ca fiind
mijlocul cel mai răspândit şi eficient de realizare a normei de drept.
Aplicând dreptul, organele de stat se manifestă ca purtătoare a atributelor puterii de stat; actele
lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret. Prin intermediul lor sunt
concretizate, în limita competenţei ce le este repartizată prin normele juridice, drepturile şi
obligaţiile unor subiecţi în cadrul raporturilor juridice determinate. De asemenea, prin emiterea
actelor de aplicare, organele statului stabilesc măsuri de sancţionare a celor care resocotesc
obligaţiile care le revin. Spre exemplu: activitatea de aplicare a dreptului se poate exprima în
actul de impunere eliberat de un organ financiar asupra unui subiect impozabil, într-o decizie
administrativă, în conferirea unei distincţii, în soluţionarea unei cauze prin dezbaterea sa în faţa
unei instanţe de judecată etc.
Trebuie să remarcăm faptul că în raporturile juridice de acest gen are loc doar constatarea
drepturilor şi a obligaţiilor de către un organ de stat special abilitat şi nicidecum stabilirea,
determinarea acestora ex novo, lucru făcut de norma juridică.
In unele cazuri, activitatea de aplicare a dreptului vizează restabilirea ordinii de drept încălcate şi
aplicarea sancţiunii normei de drept. Este eronată opinia acelor autori care consideră că aplicarea

80
dreptului ar fi legată numai de constrângerea de stat sau care, restrângând, de asemenea,
aplicarea dreptului doar la restabilirea ordinii de drept încălcate, susţin că actele de aplicare a
dreptului nu au valoare juridică propriu-zisă decât prin aceea că ele restabilesc drepturi şi
obligaţii încălcate sau relaţii cu privire la o anumită valoare. A restrânge aplicarea dreptului de
către organele de stat doar la aplicarea constrângerii înseamnă să se sărăcească procesul aplicării
dreptului de o parte importantă a conţinutului său. Trebuie avut în vedere, de asemenea, că actul
de aplicare a dispoziţiei unei norme de drept diferă prin conţinut, prin scop, şi prin destinaţie de
actul de aplicare a sancţiunii normei de drept.
In lumina celor expuse până acum reiese, credem, faptul că aplicarea dreptului este o formă
specifică de realizare a sa, strâns legată de procesul traducerii în viaţă a normelor juridice prin
acte individuale şi concrete adoptate de organele statului. Domeniile în care intervin organele
statului în procesul realizării dreptului sunt determinate de competenţa acestor organe - în
domeniul organizării şi al conducerii sociale, al garantării exercitării libere a drepturilor
cetăţeneşti, a jurisdicţiei etc.
Pentru acest motiv, ne exprimăm rezerve faţă de împărţirea aplicării dreptului în: aplicarea
normativă şi aplicarea individuală. în argumentarea acestei clasificări, autorul porneşte de la
invocarea faptului că majoritatea hotărârilor guvernului sunt elaborate pentru a aplica prevederi
cuprinse în diferite legi.
Considerăm că în aceste cazuri nu ne aflăm în prezenţa unor acte de aplicare a dreptului, ci este
vorba despre realizarea unor atribuţii ale guvernului şi ale ministerelor. Aceste acte, care sunt
acte normative, nu sunt acte de aplicare la un caz concret a normelor de drept, ci ele sunt
elaborate pentru executarea legilor, în temeiul puterii de reglementare a guvernului. Ele urmăresc
să asigure, prin mijloace normative, cadrul organizatoric, material etc., pentru o bună activitate
de aplicare a legii de către toate organele în subordine. Ele nu pot fi în niciun caz extra lege (cu
atât mai puţin contra legeni) şi nu dau naştere nemijlocit la raporturi juridice concrete, nu sunt
manifestări de voinţă ale unui organ de stat într-un raport de drept individualizat. Aceste măsuri
juridice aparţin ordinii normative şi nu celei sub-normative.
Noţiunea şi trăsăturile actului de aplicare a dreptului
Ca activitate complexă, realizată prin declanşarea şi desfăşurarea a nenumărate raporturi juridice,
aplicarea dreptului se concretizează într-un rezultat specific- actul de aplicare.El finalizează, de
fapt, activitatea concretă a organului de stat, purtător al unei atribuţii de putere, în conformitate
cu competenţa sa. Aplicarea dreptului reprezintă o activitate exercitată de organe ale statului şi,
în limite determinate de organizaţii nestatale, în forme special prevăzute de actele normative.
Aplicarea dreptului, ca proces complex, se realizează în baza legilor şi a celorlalte acte
normative care compun sistemul legislativ. Bazându-se pe actul normativ şi nu pe voinţa
subiectivă a organului de stat care-I elaborează, actul de aplicare are aceeaşi esenţă ca actul
normativ. Aplicarea dreptului dă expresie unei anumite competenţe a organelor de stat,
competenţă determinată de lege şi care desemnează atribuţiile organelor de stat şi limitele
exercitării acestora. Reali- zându-şi atribuţiile, legal conferite, unele organe ale statului pot
desfăşura o activitate specifică de elaborare normativă. Activitatea normativă se deosebeşte de
activitatea de aplicarea a dreptului prin trăsături de conţinut şi formă.
1.Activitatea de creaţie în domeniul dreptului este rezervată doar unor categorii de organe ale
statului. în principiu, nimic nu se opune ca un organ care elaborează un act normativ să poată
elabora şi acte de aplicare {a majori ad minus). Spre exemplu: guvernul edictează atât hotărâri -
acte normative - cât şi decizii individuale, acte de aplicare a dreptului.
Dacă activitatea normativă este strict reglementată în competenţa unor organe ale statului,
activitatea de aplicare poate fi realizată de orice organ al statului şi, în limite determinate, chiar şi
de organizaţii nestatale.
2.Spre deosebire de actele normative care au un caracter general, impersonal, tipic, injonctiv şi
irefragabil, actele de aplicare a dreptului sunt individuale, concret-determinate.
Scopul actului de aplicare este determinat de actul normativ, el trebuie să traducă în viaţă, într-o
relaţie concretă, prevederi ale normei de drept. Având caracter individual şi nu general

81
obligatoriu, actul de aplicare este nemijlocit legat de activitatea unui organ de stat nominalizat şi
a altor subiecte (persoane fizice) concret determinate.
3.Activitatea de elaborare normativă este subordonată unor reguli metodologice de tehnică
legislativă.
4.Având un caracter subordonat, derivat, aparţinând ordinii subnormative, actele de aplicare a
dreptului sunt elaborate în mod foarte diferit de la o ramură la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi
ramuri de drept de la o instituţie la alta. Abundenţa şi varietatea enormă de acte de aplicare fac
imposibilă adoptarea şi codificarea regulilor privitoare la tehnica actului de aplicare a dreptului,
fiecare act de aplicare urmând reguli specifice de adoptare, de reformare, de modificare, de
structură, de formă etc.Hotarul ce separă actul normativ de actul de aplicare îl reprezintă
continutul diferit, scopul şi finalitatea deosebită ale celor două categorii de acte. Acest hotar este
desfiinţat practic de către concepţiile normativiste, prin echivalarea celor două domenii - cel
normativ şi cel individual, concret. în cunoscuta sa teorie privind formarea dreptului în trepte,
Hans Kelsen consideră că fiecare act, aflat pe o treaptă determinată a forţei juridice, apare fie ca
un act normativ, fie ca act de aplicare, în raport de legăturile sale cu actele inferioare sau
superioare lui.
5.Spre deosebire de actul normativ care funcţionează impersonal şi difuz, acţionând continuu
până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îşi epuizează efectele în momentul
adoptării sale de către organul abilitat. într- adevăr, din momentul în care o instanţă de judecată
(spre exemplu) soluţionează o cauză şi pronunţă hotărârea, ea se dezînvesteşte de cauza
respectivă. Soluţionarea cauzei priveşte doar părţile participante în procesul respectiv.
6.Spre deosebire de activitatea de executare şi respectare a normelor de drept de către cetăţeni, în
cursul căreia ei pot să încheie, prin acord de voinţă, un raport de drept în temeiul unor dispoziţii
legale ce le stau la dispoziţie, actele de aplicare, bazându-se şi ele pe prevederi ale dreptului, apar
totdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ al statului.
7.Dată fiind importanţa deosebită a reglementării juridice a relaţiilor sociale, există reguli precise
privind intrarea în vigoare, principiile de activitate şi ieşirea din vigoare a normei juridice. în
principiu, orice normă de drept intră în vigoare la o dată stabilită legal şi acţionează până la
scoaterea din vigoare. în aceste limite, acţiunea normei este universală; nimeni, prin voinţă
unilaterală, nu poate să se sustragă de la aplicarea normei, fără consecinţe prevăzute de lege.
Spre deosebire de actele normative, actul de aplicare devine obligatoriu, în principiu, din
momentul comunicării lui părţilor interesate.
8.Din acest moment curge termenul de contestare a actului de către partea nemulţumită, în
legătură cu modul de soluţionare a cazului (de calificare juridică a stării de fapt reţinută de
organul de stat). Controlul legalităţii actului de aplicare poate fi un control ierarhic sau un
control judecătoresc.
Spre deosebire de controlul legalităţii actelor de aplicare, care cunoaşte forme şi modalităţi aflate
la dispoziţia părţilor participante în raportul juridic respectiv, controlul legalităţii actelor
normative cunoaşte un sistem de garanţii specifice (controlul parlamentar sau controlul
judecătoresc).Se degajă de aici concluzia (subliniată, de altfel, de mult de către Celsus) că a ştii
legile nu înseamnă a fi stăpân pe vorbele lor, ci pe efectele şi însemnătatea lor. Legiferarea, dar
şi aplicarea legilor, răzbat prin mentalităţi, sentimente, stări psihice ale destinatarilor normelor
juridice.
Decizia judecătorului se manifestă ca prelungire a voinţei şi a sensului afirmate de legiuitor,
evidenţiate a fi viabile până în momentul în care legiuitorul va interveni el însuşi.
Fazele procesului de aplicare a dreptului
Aplicarea dreptului, privită ca un proces complex, se desfăşoară cu respectarea unor cerinţe,
legate atât de necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, cât şi de necesitatea corectei
aplicări a normei de drept ce reglementează situaţia stabilită. Aşa cum s-a precizat în literatura
juridică, aplicarea dreptului îmbracă forme procesuale care asigură stabilirea adevărului în
momentul realizării normelor juridice, ocrotirea drepturilor persoanelor interesate, apărarea
împotriva unor eventuale încălcări ale dreptului. Fazele (stadiile) aplicării dreptului constituie

82
etape esenţiale şi necesare în desfăşurarea procesului de aplicare a normelor juridice, implicând
atât operaţiuni de conceptualizare, cât şi activităţi tehnico-materiale de înfăptuire practică a
prevederilor legale. Uneori se consideră că aceste faze corespund stadiilor oricărei activităţi de
conducere, incluzând: colectarea şi critica datelor, adoptarea deciziei; asigurarea punerii ei în
executare.
Sesizând existenţa unor faze (stadii) distincte în procesul aplicării dreptului, Hegel notează faptul
că pot fi deosebite două asemenea laturi: a) cunoaşterea naturii cazului, în singularitatea sa
nemijlocită; b) subordonarea cazului sub legea chemată să restabilească dreptul. în dreptul roman
pretorul îşi pronunţa hotărârea pentru cazul în care lucrurile ar sta într-un fel sau altul şi însărcina
cu cercetarea acestei situaţii pe un index particular.
Indeobşte, se consideră că aplicarea dreptului cunoaşte următoarele faze: (1) stabilirea stării de
fapt; (2) alegerea normei de drept; (3) interpretarea normelor juridice; (4) elaborarea actului de
aplicare. Existenţa acestor etape (faze) de aplicare nu înseamnă în niciun caz fragmentarea,
fărâmiţarea procesului de aplicare; în fapt, acest proces este un proces unitar. Pentru acest motiv
este foarte greu să se stabilească o distincţie netă între aceste faze sau o ordine strictă a
desfăşurării lor. Aceste faze se întrepătrund şi se condiţionează reciproc.
1.Stabilirea stării de fapt implică un demers riguros pentru cunoaşterea minutioasă şi în
profunzime a circumstanţelor cauzei respective. Cercetarea împrejurărilor faptei constituie
elementul de bază, care asigură actului de aplicare caracter temeinic. în procesul concret al
aplicării dreptului, organele de stat iau cunoştinţă de numeroase aspecte ce caracterizează şi
definesc cadrul fizic - natural, precum şi ambianţa social-politică şi ideologică în care normele
juridice acţionează. Verificarea şi clarificarea circumstanţelor cauzei sunt făcute de către organul
de aplicare numai în lumina ipotezei unei norme juridice. Cu alte cuvinte, vor fi avute în vedere
şi reţinute doar acele împrejurări care au relevanţă în cauza dedusă în faţa unui organ de stat ce
trebuie să o rezolve prin emiterea unui act de aplicare. Aceste împrejurări sunt în general
denumite fapte juridice (cauze generatoare sau extinctive de efecte juridice).
Organele de aplicare vor lămuri atât împrejurările concrete datorate acţiunilor, oamenilor, cât şi
consecinţe ale unor evenimente, de producerea cărora legea leagă efecte juridice. Omul
acţionează într-o ambianţă socială determinată. în vederea satisfacerii intereselor sale, el intră în
numeroase raporturi cu semenii săi sau cu organe ale statului. Structurile organizaţionale intră,
de asemenea, într-o varietate de raporturi ce cad sub incidenţa legii. în vederea emiterii unui act
de aplicare întemeiat, în acord cu realitatea, organul de aplicare trebuie să-şi fundamenteze actul
pe baza unei informări veridice, complexe, capabilă să scoată la iveală aspectele esenţiale ale
cauzei. în acest scop, organul de aplicare va consulta documente oficiale, va asculta martori, va
proceda la reconstituiri, va utiliza rezultate ale unor cercetări ştiinţifice etc. Toate acestea trebuie
să furnizeze organului de aplicare date faptice, ele trebuind să constituie, în acelaşi timp, surse
reale de informaţii, în stare să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme, în
legătură cu starea de fapt şi să înlăture dubiile şi neclarităţile.
Este evident faptul că stabilirea stării de fapt diferă de la un act de aplicare la altul. Atunci când,
spre exemplu, un organ administrativ de specialitate dispune repartizarea unei suprafeţe locative,
el are a verifica relativ puţine aspecte faptice - stabilirea numărului persoanelor, a venitului
mediu anual al fiecărei persoane în vederea fixării cuantumului chiriei etc. în alte cazuri (într-un
proces juridic, spre exemplu), instanţa de judecată are de efectuat numeroase activităţi, în
vederea stabilirii cu exactitate a împrejurărilor cauzei (ascultă martori, verifică înscrisuri,
dispune efectuarea unor expertize, examinează urme etc.). în acest din urmă caz, noţiunile de
probă, de sarcină a probei, de valoare probatorie etc., au un înţeles specific, ele fiind legate direct
de o cauză juridică.
2. Alegerea normei de drept. In această a doua fază a procesului de aplicare, organele de aplicare
procedează la critica normei, la selecţionarea normei juridice, în vederea calificării juridice
exacte a stării de fapt stabilite. Corecta încadrare juridică a acestei stări de fapt conferă actului de
aplicare trăsături de legalitate. Conţinutul activităţii organului de aplicare, în această fază, este
indisolubil legat de modul în care organul de aplicare a stabilit corect şi exact împrejurările

83
cauzei. Această legătură este unanim susţinută şi recunoscută în literatura juridică. Mai mult, s-a
susţinut chiar că cele două faze ar constitui, în realitate, o unică etapă în aplicarea dreptului.
Neacceptând o asemenea idee, nu putem, desigur, să nu observăm interdependenţa celor două
momente, caracterul corelat al acestora - stabilirea faptelor, a împrejurărilor cauzei respective, se
realizează întotdeauna plecându-se de la necesitatea calificării juridice a acestora, iar încadrarea
juridică implică o triere riguroasă a circumstanţelor cauzei. Ordinea acţiunilor referitoare la
aplicarea dreptului, în aceste două stadii, nu întâmpină gieutăţi, stabilirea faptelor şi căutarea
normei reprezintă un proces prelungit pe parcursul căruia trebuie să apelăm când la împrejurările
de fapt, când la materialul normativ.
In vederea unei calificări juridice corespunzătoare, organul de aplicare îndeplineşte o serie de
operaţiuni prealabile: nominalizarea normei juridice, verificai ea autenticităţii sale, a forţei sale
juridice şi a acţiunii sale: raporturile sale cu alte norme juridice; determinarea conţinutului exact
al normei, prin consultarea actului normativ care cuprinde norma respectivă etc. Critica normei
juridice presupune o bună pregătire de specialitate a organului de aplicare, o stăpânire a
domeniului juridic determinat, dar şi cunoştinţe juridice fundamentale. Uneori se vorbeşte despre
„critica superioară ’ a normei şi „critica elementară” sau inferioară. Critica superioară a normei
de drept cuprinde: verificarea autenticităţii normei, verificarea legalităţii actului care conţine
norma respectivă; verificarea acţiunii în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor a respectivei norme.
Critica elementară (inferioară) priveşte strict textul actului, modul său de redactare, sesizarea
eventualelor erori de redactare cu ocazia republicării actului etc.
In privinţa temeiniciei şi a legalităţii actelor de aplicare, trebuie să se facă distincţie între
diferitele categorii de acte de aplicare. Astfel, actul jurisdicţional prezintă trăsături ce-l
individualizează în raport cu toate celelalte acte de aplicare. Faţă de actul administrativ, spre
exemplu, el se caracterizează prin forma sa (de proces, de dezbatere judiciară), prin conţinutul
său, prin modul de sesizare şi declanşare a activităţii jurisdicţionale de aplicare, prin căile
specifice de atac etc. De obicei, în exercitarea căilor de atac (contestare) a actelor de aplicare, se
invocă netemeinicia şi/sau nelegalitatea acestora. Instanţa superioară (în cazul actelor
jurisdicţionale) şi organele ierarhic superioare (în cazul actelor administrative) verifică
legalitatea şi temeinicia actelor supuse recursului sau contestării, în cadrul unei activităţi
complexe, în care cele două condiţii de valabilitate a actului se întrepătrund organic. Legalitatea
şi temeinicia, deşi trăsături necesare, dar distincte ale actului de aplicare, sunt caracteristici ce se
implică dialectic în conţinutul actului de aplicare.
3. Interpretarea normelor juridicereprezintă un moment important al aplicării dreptului şi constă
din operaţiuni de lămurire şi concretizare a conţinutului regulii de drept cuprinsă în norma ce
urmează a cârmui raportul respectiv. Interpretarea (hermeneutică) juridică este o condiţie de
mare importanţă a unei corecte aplicări a dreptului. O bună stăpânire a metodelor de interpretare
oferă cheia de boltă a succesului muncii de transpunere în viaţa socială, la cazuri concrete, a
cerinţelor şi a exigenţelor normei de drept.
4. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultimul moment (fază, etapă) a
procesului de aplicare a dreptului. Elaborarea actului de aplicare şi emiterea sa reprezintă
rezultatul unui demers raţional şi al unei manifestări de voinţă a organului de stat, in vederea
satisfacerii unor exigente ale normelor de drept.

XIII.Raportul juridic

CONCEPTUL RAPORTULUI JURIDIC

Ca sistem al normelor juridice, dreptul nu este un scop în sine. El are menirea de a reglementa
conduita oamenilor în relaţiile interindi- viduale şi în planul vieţii sociale, în confonnitate cu
interesul general şi valorile admise. In relaţiile lor reciproce, normate juridic, oamenii trebuie să

84
se comporte după prescripţiile normelor juridice. Această comportare se concretizează in
stabilirea şi îndeplinirea unor drepturi subiective şi a obligaţiilor anexate acestor drepturi, astfel
incât relaţiile dintre oameni iau forma specifica a raporturilor sau relaţiilor juridice. Dacă
raporturile politice şi morale îşi extrag conţinutul din impactul normelor politice ori etice asupra
conduitei umane, raporturile juridice iau fiinţă prin acţiunea dreptului. Prescripţiile normative,
exprimate în mod generic, ipotetic, impersonal, se materializează în raporturi juridice
determinate: participanţii devin purtători sau titulari ai unor drepturi şi, corelativ, ai unor
obligaţii juridice.
Se pune problema dacă formarea şi desfăşurarea raporturilor juridice concrete epuizează
modalităţile de realizare a funcţiei sociale a dreptului în cazul tuturor categoriilor de norme
juridice S-a avansat punctul de vedere că raporturile juridice acoperă ansamblul modului de
transpunere a dreptului în viaţa socială, că norma juridică ar fi literă moartă în afara raportului
juridic în care se manifestă concret drepturile şi obligaţiile juridice.
Există însă, aşa cum s-a remarcat cu îndreptăţire, şi norme care îşi realizează menirea de a
reglementa relaţii sociale Iară sa creeze raporturi juridice. Este cazul, mai ales, a normelor
prohibitive care, cerând abţinerea de la producerea faptelor interzise, se realizează, dacă sunt
respectate, fără să se creeze raporturi juridice . Situaţia este valabilă şi pentru normele de drept
care consacră dreptun absolute şi universale (opozabile erga omnes), precum normele dreptului
consti tuţional care statuează drepturi şi libertăţi fundamentale (libertatea conştiinţei, dreptul la
siguranţă individuală ş.a ).
Deoarece acestor drepturi le corespunde obligaţia ce revine tuturor celorlalte subiecte de a se
abţine de la acţiuni care să împiedice realizarea lor de către titulari, şi acest tip de norme se
realizează fără producerea ca atare a unor raporturi juridice. Şi aici, raportul juridic este provocat
doar prin încălcarea normei.
In cele mai multe cazuri, raportul juridic ia naştere, se modifică ori încetează numai dacă
intervine un fapt juridic care să provoace acţiunea nomiei, fapt care împreună cu norma însăşi
reprezintă condiţiile raportului juridic.
Aşadar, raporturile juridice constituie o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme
juridice, raporturi a căror formare, modificare şi încetare are loc. de regulă, prin prezenţa unui
fapt juridic: (acţiune omenească sau eveniment) şi în care părţile se manifestă ca titulare de
drepturi şi obligaţii ce se realizează, dacă este necesar, prin intervenţia forţei publice.
2.Trasaturile raportului juridic

Spre deosebire de normele de drept care promovează valori juridice ce trebuie sau urmeaza sa se
realizeze in relaţiile umane, raporturile juridice ţin de sferei relaţională, faptică a juridicului.
Raporturile juridice comporta anumite caracteristici:

a.Raporturile juridice sunt raporturi sociale; ele iau naştere ca relaţii între oameni, fie ca indivizi,
fie organizaţi în diferite colective. Dacă nu orice relaţie socială este un raport juridic (pentru că
acesta din urmă are un conţinut conferit de normele juridice), totuşi orice raport juridic este cu
necesitate o relaţie socială (fiind o relaţie între oameni). Deşi are un conţinut social, raportul de
drept, prin forma sa juridică de manifestare, se deosebeşte de relaţiile sociale cu caracter
economic, politic, moral, religios etc.
Chiar şi în situaţia în care unele raporturi juridice se referă la lucruri, ele nu încetează să fie
relaţii între oameni. în raporturile juridice de proprietate, de exemplu, nu stau faţă în faţă oamenii
ca proprietari şi obiectele asupra cărora poartă proprietatea; aici este un raport juridic între
oameni, cu privire însă la lucruri.
Şi raporturile procesuale sau procedurale, deşi au un caracter exclusiv formal şi nu vizează, în
consecinţă, un conţinut nemijlocit social, îşi păstrează, cu toate acestea, caracterul social,
deoarece, cuprinzând aspecte de tehnica aplicării dreptului, împlinesc o funcţie de interes social.
b.Raportul juridic are un caracter ideologic în timp ce relaţiile economice, ca relaţii materiale, se
formează intre oameni, dar independent de voinţa lor, având un caracter obiectiv, raporturile

85
juridice se integrează în aceeaşi categorie cu relaţiile politice, morale sau religioase, a căror
formare este condiţionată de momentul subiectual, al exprimării voinţei. Ele sunt raporturi care,
formate conştient, au un caracter subiectiv, manifestându-se ca raporturi nemateriale, ideologice.
Dimensiunea ideologică specifică raporturilor juridice rezidă în faptul că ele sunt reglementate
prin intermediul normelor de drept care exprimă voinţa legiuitorului, ea însăşi expresie
juridiceşte adecvată a voinţei sociale generale, inevitabil determinată de opţiunea ideologică (de
interese şi idei) majoritară.
In comparaţie cu norma de drept, care poate păstra aparenţele caracterului democratic chiar şi
atunci când exprimă o voinţă de stat antidemocratică, raportul juridic reflectă mai adecvat
conţinutul şi carac terul democratic sau nedemocratic al sistemului juridic ce funcţionează în
societate la un moment dat; în relaţia juridică concretă şi în modul de realizare a dreptului se
evidenţiază contradicţia dintre conţinut şi fonnă, dintre spiritul şi litera legii.
c.Raportul juridic se manifestă ca raport de voinţa;participanţii la raporturile juridice îşi exprimă,
mai mult sau mai puţin activ, şi voinţa lor proprie, în conformitate cu limitele şi condiţiile
precizate în norma de drept, care exprimă voinţa legiuitorului. In cele mai multe situaţii rezultă
din însăşi norma de drept că raportul juridic ia naştere prin manifestarea unor acte de voinţă din
partea subiectelor de drept .Când apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice are loc
ca urmare a unor evenimente, deci independent de voinţa subiectelor, totuşi realizarea
obligaţiilor juridice şi a drepturilor subiective reclamă manifestarea voinţei părţilor. în
consecinţă, se poate admite dublul caracter voliţional al raporturilor juridice, decurgând atât din
norma juridică, precum şi din voinţa subiectelor raportului juridic concret.
Dublul caracter voliţional al raporturilor juridice nu se confundă cu caracterul bilateral sau
contractual al unor tipuri de raporturi juridice concrete, caracterizate prin existenţa celor două
părţi cu interese deosebite (vânzarea-cumpărarea, împrumutul, închirierea etc.). Tot dublului
caracter voliţional se revendică şi raportul juridic produs în mod unilateral fără consimţământul
celeilalte părţi (în cazul testamentului, de exemplu) sau chiar împotriva voinţei acesteia (în cazul
actelor de impozitare, de pildă).
3. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC
Raportul juridic are o structură cuprinzând elemente care îl condiţionează: subiectele (părţile),
conţinutul şi obiectul.
3.1. Subiectele raportului juridic
Privit ca raport social, raportul juridic are ca subiecte oamenii, consideraţi individual sau ca
participanţi la anumite organizaţii.
La încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane, care se numesc subiecte
ale raportului juridic. Unele dintre subiecte sunt, în cadrul aceluiaşi raport, titulari de drepturi,
altele de obligaţii sau, în mod corelativ, şi de drepturi şi de obligaţii. într-un raport juridic de
drept financiar, de pildă, organele administrative obligă contribuabilii la plata impozitelor, iar
aceştia au obligaţia să plătească impozitele. In acest raport una dintre părţi este titular de
drepturi, iar cealaltă (contribuabilul) este titularul unei obligaţii. Dar în alte raporturi juridice
fiecare subiect este deopotrivă titular (de drepturi şi obligaţii). De pildă, în domeniul dreptului
civil, unde întâlnirp numeroase astfel de cazuri, într-un contract de vânzare-cum părare se
creează un raport juridic în care vânzătorul are dreptul să primească preţul obiectului vândut,
revenindu-i corelativ obligaţia de a preda obiectul; cumpără torul este îndreptăţit să primească
obiectul cumpărat, revenindu-i corelativ obligaţia de a achita preţul obiectului.
Natura unui raport juridic îşi pune pecetea pe determinarea con cretă, individuală a subiectelor
sale. In cele mai multe raporturi juridice sunt precizate în mod concret şi individual atât titularii
de drepturi, cât şi titularii de obligaţii (aşa cum este cazul raporturilor juridice de muncă, de
vânzare — cumpărare, de plată a impozitelor etc.). Sunt însă şi raporturi in care doar unul dintre
subiecte este precizat, anume titularul drepturilor, iar toate celelalte persoane rămân titulare de
obligaţie. Astfel, intr un raport juridic de proprietate, stăpânirea unei case este dreptul
proprietarului, iar respectarea acestei proprietăţi revine ca obligaţie tuturor celorlalte persoane.
Cum se observă, subiectul titular al obligaţiei nu este individualizat. Numai când se nesocoteşte

86
acestă obligaţie se produce individualizarea, situaţie în care se creează insă un alt raport juridic,
în care este sancţionat cel ce a săvârşit fapta ilicită.
La fel stau lucrurile si in dreptul penal. Legea ocroteşte o seamă de valori, garantând dreptul
tuturor cetăţenilor la viaţă, la libertate individuală, la sănătate ş.a .Toate persoanele sunt titulari
ai acestor drepturi; titularii obligaţiilor nu sunt individualizaţi, ei fiind, de asemenea, toate
celelalto persoane. Individualizarea titularului de obligaţie operează numai atunci când o
persoană pune în pericol unul dintre drepturile apărate de lege, situaţie în care apare un raport
juridic de drept penal.
a. Persoanele fizice — subiecte ale raportului juridic
Subiectele raportului juridic sunt, în cazurile cele mai frecvente, cetăţenii statului. In relaţiile lor
reciproce ei produc cele mai diferite raporturi juridice: de familie, de proprietate etc. Se pot naşte
şi raporturi de drept între cetăţenii unui stat şi străini ori apatrizi (persoane fără nici o cetăţenie).
Participarea unei persoane la un raport juridic este condiţionată de aptitudinea generală şi
abstractă, stabilită de lege după criteriul vârstei şi al discernământului. Numim capacitate
juridică tocmai această apti tudine generală şi abstractă de a participa la un raport jur idic cu
anumite drepturi şi obligaţii. Astfel, în raporturile privind exercitarea drepturilor electorale
(raporturi de drept constituţional), capacitatea se manifesta la împlinirea vârstei de 18 ani; în
dreptul civil, capacitatea operează odaia cu naşterea etc.
Teoria dreptului legitimează distincţia capacitate generala — capacitate specială. Prima constă în
posibilitatea genei ala .1 cetăţenilor de a fi titulari de drepturi şi obligaţii; cea de-a doua
înseamnă posibilitatea unor categorii de persoane de a crea anumite raporturi juridice prin
calitatea pe care o au (de pildă, deputaţii, militarii,).
Se poate face, de asemenea, distincţie (in dreptul civii, in dreptul procesual civil) între
capacitatea de folosinţă şl capacitatea de exerciţiu. Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii In
cadml unor raporturi juridice constituie capacitatea de folosinţa. Aceasta revine tuturor
persoanelor fizice, indiferent de gradul de conştientizare sau de afirmare a voinţei lor.
Aptitudinea persoanei de a-şi exercita şi de a-şi asuma obligaţii producând acte juridice
reprezintă capacitatea de exerciţiu.
In stabilirea capacităţii de exerciţiu, legiuitorul ia în considerare o seamă de date obiective
privind posibilitatea persoanei de a evalua în cunoştinţă de cauză însemnătatea şi consecinţele
acţiunii sale. Din acest motiv nu dispun de capacitate de exerciţiu, presupunându-se că nu au
discernământ, alienaţii sau debilii mintali, persoanele puse sub interdicţie legală sau judiciară,
minorii sub 14 ani; minorilor de peste 14 ani le este recunoscută o capacitate de exerciţiu
restrânsă. Dacă o persoană, având capacitate de folosinţă, poate să fie lipsită de capacitate de
exerciţiu, ea nu poate totuşi, având capacitate de exerciţiu, să nu beneficieze de aceea de
folosinţă.
Distincţia între cele două ipostaze ale capacităţii este operantă numai pentru acele drepturi al
căror exerciţiu nu este obligat să-l realizeze titularul lor. Ea nu mai este posibilă în cazul
drepturilor a căror exercitare revine exclusiv titularului. De pildă, capacitatea de folosinţă de
căsătorie nu are sens fără aceea de exerciţiu.
Calitatea de subiect de drept a cunoscut o evoluţie social- istorica în antichitate, sclavilor nu li se
atribuia această calitate, iar între oamenii liberi erau unele categorii (de exemplu, străinii, plebeii
în Roma antica) cu o capacitate juridică restrânsă. In evul mediu, capacitatea subletelor de drept
depindea de poziţia persoanei în ierarhia feudală.
Abia revoluţiile burgheze au asigurat din punct de vedere politic egali tatea formală (juridică) a
cetăţenilor, inclusiv în ceea ce priveşte capacitatea subiectelor de drept.
b.Subiectele colective ale raportului juridic
Constituirea raportului juridic are loc nu numai prin participarea persoanelor fizice (membri ai
societăţii, care apar în raporturile juridice ca entităţi de sine stătătoare), ci şi a subiectelor
colective sau organizate. Din această a doua categorie fac parte:
— statul este subiect de drept, în mod direct şi în nume propriu, îndeosebi în raporturile de drept
internaţional public şi în acelea de drept constituţional. în raporturile civile el se manifestă ca

87
subiect de drept prin intermediul Ministerului Finanţelor şi prin organele sale financiare
teritoriale;
-organele de stat se manifestă ca subiect de drept in nume propriu, distingându se de stat,
îndeosebi în relaţiile de putere sau de autoritate, ca instituţii ale puterii legislative, executive şi
judecătoreşti;
-persoanele juridice ca subiecte distincte în raporturile de diept civil ou in acelea de drept
comercial, persoanele juridice au o organizare de sine statatoare, un patrimoniu propriu, deosebit
de al membrilor ce le compun şi urmăresc scopuri care trebuie să fie rezonante cu interesele
generale, cu bunele moravuri şi ordinea publică.
Din categoria persoanelor juridice fac parte în primul rând organele statului, dar nu în ipostaza,
invocată mai sus, ci în cadml acelor raporturi care nu sunt legate direct de realizarea competenţei
lor (cum ar fi raporturile unei instanţe judecătoreşti cu o firmă, încheiate în scopul reparării
mobilierului).
Au, de asemenea, personalitate juridică unităţile administrativ-teritoriale (judeţul, municipul,
oraşul şi comuna). Prefecturile şi primăriile exercită drepturi şi îndeplinesc obligaţiile care revin
judeţelor şi, respectiv, celorlalte unităţi administrativ- teritoriale.
Ca persoane juridice, instituţiile de stat desfăşoară o activitate fără caracter economic, fiind
finanţate, de regulă, de la bugetul de stat (unităţile din reţeaua învăţământului de stat, muzeele,
teatrele şi alte unităţi culturale, spitalele, căminele etc.).
Sunt persoane juridice şi organizaţiile cu caracter economic nestatal (cooperatiste), precum
acelea meşteşugăreşti, de consum şi de credit, constituite de către membrii lor prin punerea in
comun, in baza liberului consimţământ, a activităţii şi mijloacelor de producţie, în scopul
atingerii unor obiective economice şi a satisfacerii intereselor acestora.
Dispun, totodată, de personalitate juridică celelalte organizaţii nestatale — sindicale, de tineret,
asociaţii, uniuni de creaţie ş a. unde au în principiu, un caracter nepatrimonial şi acţionează în
baza legii, urmărind o finalitate politică, socială, culturală ori religioasă.
Intrunesc calitatea de persoane juridice şi subiectele colective atipice (fundaţiile, barourile de
avocaţi etc.).
Din enumerarea subiectelor colective ale raportului juridic, deducem că nu se poate extrapola
clasificarea subiectelor de drept în persoane fizice şi persoane juridice, care este proprie
dreptului civil, la sfera, mai cuprinzătoare, a întregului sistem de drept, unde operează, din
perspectiva Teoriei generale a dreptului, clasificarea în subiecte individuale şi colective întrucât
există şi subiecte colective care nu au calitatea de persoane juridice (precum instanţele
judecătoreşti, unele asociaţii etc.), rezultă că personalitatea juridică nu epuizează calitatea de
subiect de drept a subiectelor colective.
3.2. Conţinutul raportului juridic
Participanţilor la raportul juridic le revin, pe de o parte, drepturi şi, pe de altă parte, obligaţii.
Drepturile şi obligaţiile sunt acelea care leagă între ele subiectele raportului juridic şi care
formează conţinutul acestuia.
Unele raporturi juridice sunt simple, întrucât aici o parte se prezintă ca titular al dreptului, iar
cealaltă ca titular al obligaţiei (cum este cazul contractului de împrumut); alte raporturi juridice
sunt complexe, deoarece fiecare parte este deopotrivă titular de drepturi şi obligaţii (vânzare-
cumpărare, de exemplu).
Dreptul subiectiv. Acesta constă în facultatea subiectului unui raport juridic de a acţiona într-un
anumit fel, de a pretinde celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare, iar când
este cazul de a recurge la sprijinul forţei publice pentru realizarea dreptului său . De pildă,
proprietarul, într-un raport juridic de proprietate, are dreptul, în limitele stabilite prin lege, de a
poseda, de a folosi, de a dispune de lucrul la care trimite dreptul său de proprietate şi, în acelaşi
timp, de a pretinde celor ce au legătură cu lucrul respectiv să-i respecte dreptul ce il are.
Dreptul subiectiv ia naştere prin realizarea dreptului obiectiv în cadrul unui raport juridic. Fără
normele juridice care alcătuiesc dreptul obiectiv nu sunt posibile drepturile subiective; drepturile
şi obligaţiile persoanelor fizice şi ale subiectelor colective îşi află temeiul în dreptul obiectiv.

88
Dreptul este subiectiv, nu însă subiectivist, căci titularul său nu-l poate exercita în mod arbitrar.
Dreptul subiectiv are ca scop legitim satisfacerea intereselor personale, materiale şi spirituale,
însă pe baza respectării interesului general. Depăşirea limitelor legii sau încălcarea scopului ei
reprezintă abuzul de drept, sancţionat de lege.
Pentru că dreptul subiectiv este, conform definiţiei, o facultate ori o posibilitate, titularul său nu
poate fi contrâns să-l realizeze, spre deosebire de titularul obligaţiei care poate fi ţinut să-şi
împlinească îndatoririle. Cu toate acestea, unele drepturi nu pot forma obiectul unor înţelegeri de
modificare sau renunţare (de pildă, drepturile fundamentale ale cetăţeanului ori cele
nepatrimoniale rezultând din statutul persoanei fizice etc.). Trebuie adăugat că sunt drepturi care
compar totodată ca veritabile îndatoriri faţă de lege, aşa cum este dreptul autorităţii publice de a
sancţiona pe cel care a comis o abatere sau dreptul la învăţătură în cadrul învăţământului general
şi obligatoriu.
Existenţa şi exerciţiul dreptului subiectiv nu înseamnă acelaşi lucru cu apărarea lui juridică, unde
intervine, dacă e cazul, forţa coercitivă a statului, garantând exercitarea prerogativelor
recunoscute de lege.
Obligaţia
In accepţiune juridică, obligaţia reprezintă îndatorirea pe care subiectul raportului juridic trebuie
să o îndeplinească şi pe care cealaltă parte o poate pretinde în baza legii. Ea constă în a face, a nu
face ceva sau a da ceva. De exemplu, vânzătorul este obligat să predea obiectul vândut,
cumpărătorul are obligaţia să plătească obiectul cumpărat, cărăuşul are obligaţia să facă serviciul
de transport pentru care s-a angajat etc.
In raportul juridic, obligaţia este un element corelativ dreptului subiectiv. De asemenea, ea nu
este o simplă posibilitate sau facultate, titularul ei putând fi presat să o îndeplinească.
Fiind reglementată juridic, obligaţia are sens numai dacă este în acord cu legea şi realizată
conform ei. Nu poate fi nici concepută şi nici îndeplinită o îndatorire asumată ilegal sau imoral.
Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor se întemeiază în următoarele criteriI: —
conform importanţei şi modului lor de consacrare, drepturile şi îndatoririle sunt fundamentale
(de exemplu, cele electorale), inserate în constituţie, şi nefundamentale sau ordinare, prevăzute
în diferite acte normative şi în consonanţă cu primele; —după natura lor juridică, drepturile şi
obligaţiile sunt materiale (de conţinut) şi procedurale sau procesuale (de formă). Faţă de primele,
cele secunde constituie cadrul lor juridic de realizare. Drepturile de conţinut sunt, pe de altă
parte, patrimoniale (economice sau evaluabile pecuniar, precum sunt drepturile de creanţă) şi, pe
de altă parte, drepturi nepatrimoniale care, neevaluabile material, sunt stâns legate de persoana
umană, servind individualizării şi ocrotirii ei şi care nu pot li exercitate decât de titularul lor (de
exemplu, dreptul la nume, onoare, integritate fizică etc.). Cât priveşte drepturile patrimoniale,
acestea se dilerenţiază în drepturi reale (de pildă, amintitul drept de proprietate) şi drepturi de
creanţă (de exemplu, acela care rezultă din contractul de împrumut). Exercitarea drepturilor reale
nu implică concursul altora, în timp ce pentru drepturile de creanţă e necesară existenţa a două
părţi determinate, care, în raportul juridic, au obligaţia de a da, a face sau nu ceva concret; -după
gradul de opozabilitate, drepturile subiective se diferenţiază în drepturi absolute şi drepturi
relative. Sunt absolute acelea cărora le corespund obligaţii generale şi nediferenţiate pentru toate
subiectele de drept (dreptul de proprietate, de exemplu) şi care, deci, sunt drepturi opozabile
tuturor (erga omnes) Sunt relative acele drepturi care produc efecte doar între părţile unui raport
juridic; de aceea, ele sunt opozabile în mod limitat (inter partes): titularul dreptului poate
pretinde numai titularului obligaţiei o anumită conduită (de pildă, dreptul de creanţă). Drepturile
absolute şi cele relative se află într-o strânsă legăturii; încălcarea unui drept absolut (a
exemplului anterior) determină formarea unui drept relativ (de creanţă), reclamând despăgubirea
(restituirea, repararea,dezdăunarea).
Dreptul subiectiv nu este acelaşi lucru cu capacitatea juridică în timp ce primul semnifică o
facultate recunoscută, concretă şi actuală, cealaltă este o aptitudine, şi ea recunoscută dar
abstractă, de a avea nurfiite drepturi şi obligaţii; ea este premisa formării subiectului de drept.

89
Drepturile şi obligaţiile, implicate potenţial şi abstract în capacitatea juridică, se concretizează
numai prin intrarea subiectului în raporturi juridice.
Dreptul subiectiv se deosebeşte şi de statutul juridic al cetăţeanului, numit şi situaţie juridică,
care reprezintă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor recunoscute persoanelor fizice prin normele
în vigoare . Statutul juridic al persoanei influenţează hotărâtor însăşi capacitatea juridică,
deoarece îi fixează sfera de cuprindere, mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de ceea ce
validează ca drepturi şi obligaţii recunoscute persoanei fizice. Statutul juridic al cetăţeanului
sintetizează condiţia sa juridică într-un sistem de drept.
3.3. Obiectul raportului juridic
Creând raporturi juridice, subiecţii urmăresc realizarea unor scopuri. Drepturile şi obligaţiile,
care ţin de conţinutul raporturilor juridice, vizează un fenomen exterior acestora: obţinerea de
bunuri materiale, prestarea unu» serviciu etc. Obiectul raportului juridic nu se reduce la conduita
părţilor, deşi o implică; acţiunea ori inacţiunea, rezultând din conduită, se leagă de drepturile şi
obligaţiile părţilor. Reducerea obiectului la conduita părţilor duce ¡a confundarea conţinutului
raportului juridic cu obiectul său. Deasemenea, obiect al raportului juridic nu pot fi numai
lucrurile, pentru că, pe lângă lucruri, obiectul raportului juridic cuprinde, într-o sferă mai largă, şi
alte elemente stucturante; apoi, absenţa lucrurilor nu înseamnă în toate cazurile şi absenţa
raportului juridic .
Definim obiectul raportului juridic prin ceea ce se urmăreşte să se producă în actul sau fapta
generatoare de raport juridic; obiectul său este scopul materializat în acţiuni sau lucruri. Obiectul
raportului juridic cuprinde: a) lucruri; b) conduita umană exteriorizată (acţiuni sau inacţiunile)
rezultatul creaţiei intelectuale, opera ca unitate de idei, imagini şi forme de exprimare obiectivă
(operă literară, artistică, ştiinţifică, dar şi invenţia, marca de fabrică şi de comerţ, desenul şi
modelul industrial). Raporturile juridice de constângere, în care se pune problema stabilirii
răspunderii juridice pentru faptele ilicite săvârşite, au ca obiect insaşi sancţiunea ce unneazâ să se
aplice.
Diferite ramuri de drept circumscriu trăsăturile specifice ale obiectului raportului juridic. în
dreptul civil, de exemplu, se cere ca obiectul să fie determinat sau determinabil, posibil, moral
licit. Sunt situatii in care raportul juridic are un singur obiect, ca în actele civile unilaterale
(testamentul) sau în actele de autoritate (administrative, procesuale); acestea din urmă sunt emise
nu numai fără consimţământul celeilalte părţi, ci chiar împotriva voinţei ei. Contractele
sinalagmatice (de pildă, cele de vânzare cumpănire) au un dublu obiect, deoarece conduita sau
prestaţia unei parii este cauza determinantă a ton traprestaţiei celeilalte părţi si inveis (vând
pentru ca se cumpără, cumpăr pentru că se vinde etc.).
Descifrarea obiectului raportului juridic nu este un act gratuit; ea facilitează înţelegerea naturii
juridice. Totodată, din punct de vedere practic conturează conduita concretă ce trebuie realizată
de părţi în derularea raportului juridic penuite pre cizarea modului în care părţile îşi îndeplinesc
obligaţiile si isi realizează drepturile.

4. ACTELE Şl FAPTELE JURIDICE, CONDIŢII ALE RAPORTURILOR

JURIDICE

4.1 Conceptul de fapt juridic

Fiecare moment al vieţii sociale este marcat de o paletă complexă de acte şi fapte. în sens
general, orice schimbare socială, indiferent de natura factorilor de determinare, este rezultatul
unei acţiuni.
Acţiunea socială, ţinând de praxis, implică, între altele, şi următoarele elemente: un agent
dominat de o aspiraţie sau scop, o energie care se declanşează în direcţia scopului şi rezultatului.
O parte dintre acţiunile sale sunt "acţiuni juridice". Nu există individ care să nu fie implicat, în
cadrul relaţiilor interumane, în situaţii cu caracter juridic, încât, praxis-ul juridic este o
dimensiune, obiectivă şi specifică, a vieţii sociale.

90
Aşa cum acţiunea în general este o conduită teleologică (guvernată de scop, care presupune o
angajare axiologică, politică, morală etc.), la fel se întâmplă şi în domeniul juridic, unde scopul
este realizarea unui drept sau a unei obligaţii.
In câmpul realităţilor dreptului însă, nu numai acţiunilie pot produce efecte juridice, ci şi
evenimentele Unele dintre ele, precum naşterea sau moartea persoanei, induc ca efecte juridice
obligaţii de întreţinere şi educare pentru copil, respectiv drepturi de moştenire pentru unnaşi ş.a.
Aceste efecte nu decurg din voinţa vreunei persoane şi din ideea de scop, cu toate că, şi ele,
creează, modifică sau sting raporturi juridice. Din această cauză, doctrina juridică admite că prin
fapte juridice trebuie să înţelegem atât acţiunile decurgând din libera voinţă de manifestare a
omului, cât şi evenimentele apărute independent de voinţa umană.
Alături de acţiuni sau evenimente, mai dobândesc caracter juridic şi acele acte (vezi in/ra) care
poartă, prin esenţa lor, denumirea de acte juridice, destinate modificărilor în statutul juridic al
persoanelor. Aceste modificări se fac fie pe cale generală (prin legi şi statute cu caracter normaţi,
fie pe calea unor acte individuale (cum sunt convenţiile sau alte genuri de contracte).
Aşadar, în sensul larg de izvor al raporturilor juridice concrete, faptul juridic încadrează actele
juridice, evenimentele şi acţiunile juridice, acestea din urmă luate ca fapte care produc
consecinţe licite sau ilicite. Conceptul de fapt juridic vizează acele fapte de a căror existenţă
legea leagă efecte juridice, dând astfel naştere unor raporturi juridice ori modificăndu-le sau
stingăndu-le, fără să conteze dacă faptele în cauză s-au produs cu intenţia sau fără intenţia de a
crea efecte juridice corespunzătoare.
După ramura de drept ce le normează, faptele juridice se diferenţiază în fapte civile (de exemplu,
delictele civile), fapte penale (infracţiunile), fapte administrative (contravenţiile) etc.
In funcţie de influenţa lor supra raportului juridic, deosebim fapte constitutive, fapte
modificatoare şi fapte extinctive (de încetare) de drepturi şi obligaţii. De exemplu, comiterea
unei infracţiuni creează raportul juridic penal cu obligaţii pentru autorul faptei ilicite. Sau:
decesul este constitutiv în materie succesorală, producând drepturi şi obligaţii pentru moştenitori,
dar şi extinctiv în plan familial, determinând încetarea unor raporturi specifice, precum acelea de
căsătorie, de întreţinere etc. Joacă rol de fapte modificatoare ale raporturilor juridice
circumstanţiale care, în dreptul penal, pot agrava sau, dim potrivă, atenua răspunderea penală.
Faptele juridice se mai deosebesc şi după gradul de complexitate.
Faptele juridice simple sunt acelea din a căror producere decurg nemijlocit consecinţele juridice
(de pildă, din faptul ca atare al naşterii rezultă dobândirea capacităţii juridice). Faptele juridice
complexe reclamă întrunirea cumulativă a mai multor condiţii pentru producerea integrală a
efectelor juridice.

2. Actele juridice
Actul juridic constă în manifestarea de voinţă care are ca intenţie producerea, prin respectarea
legii, a efectelor juridice scontate. Prin aceeaşi noţiune se mai înţelege înscrisul constatator al
actului juridic, deci materialul care încorporează manifestarea de voinţă sau elementul de probă
materială.
Indiferent de ramura de care aparţin, actele juridice cuprind o seamă de elemente esenţiale, care
condiţionează însăşi constituirea lor: subiectul de la care provine actul; voinţa exprimată în actul
juridic, având caracter intenţionat prin efectele urmărite şi caracter manifest prin necesitatea
cunoaşterii ei de către subiectele interesate; obiectul actului juridic (obiectul reglementării în
cazul actelor normative şi acela al raportului juridic în cazul actelor individuale); motivaţia
actului juridic.
La nivelul fiecărei ramuri de drept, elementele enunţate dobândesc particularizări. De pildă, în
majoritatea actelor civile, unde operează acordul de voinţă al părţilor, voinţa devine
consimţământ; în dreptul administrativ, unde în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat, actul
juridic este un act de autoritate sau de putere, voinţa se manifestă unilateral, fără un acord.
Pe lângă elementele de fond, actele juridice trebuie să respecte şi anumite condiţii de formă,
privitoare, de exemplu, la redactarea şi aducerea la cunoştinţă publică (prin publicare) ori a

91
părţilor interesate (prin comunicare sau notificare). în dreptul civil există şi aşa-numitele
modalităţi ale actelor civile, condiţia şi termenul, care influenţează existenţa şi executarea lor.
Actele juridice se clasifică după diferite criterii.
Pornind de la natura raporturilor juridice create şi de la ramura de drept de care aparţin, se
deosebesc acte de drept constituţional, acte civile, administrative, financiare ş a. Pe baza acestei
clasificări se poate identifica mai adecvat regimul juridic al actelor în cauză şi efectele speciale
ce le produc
In funcţie de amploarea efectelor juridice produse, actele juridice apar ca acte normative sau
individuale. Având aplicabilitate repetată, actele normative nu-şi epuizează conţinutul; cele
individuale, bazate pe nonnă, încetează prin aplicarea sau executarea în cazul dat. Dacă unele
acte juridice sunt exclusiv normative (legea, regulamentul) sau exclusiv individuale (actele
civile, hotărârile judecătoreşti), altele aparţin ambelor categorii (deciziile şi dispoziţiile
administrative).
Actul juridic individual este valabil numai dacă respectă actul normativ după care se desfăşoară.
Primul este dependent de al doilea, în timp ce acesta nu-şi condiţionează existenţa prin celălalt.
Diferenţele dintre cele două categorii de manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice
explică de ce acelaşi act juridic nu poate întruni, în principiu, atât prevederi normative cât şi
dispoziţii individuale.
Având în vedere situaţia juridică creată, actele juridice sunt fie constitutive de drepturi şi
obligaţii (atunci când acte precum autorizarea administrativă, hotărârea judecătorească de
condamnare, actul de constituire a unei ipoteci etc. sunt ele însele izvor al unei situaţii juridice
noi), fie acte translative (care transferă drepturi şi obligaţii, cum ar fi contractul de vânzare-
cumpărare) ori acte declarative (adică acelea care recunosc drepturi şi obligaţii anterioare actului
juridic, cum este cazul actului de partajare a bunului între coproprietari la ieşirea din indiviziune,
a hotărârii judecătoreşti de soluţionare a unui litigiu contractual).
Actele juridice care, după conţinutul lor, exprimă drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor unui
raport juridic se numesc acte de drept material (autorizaţia administrativă, testamentul,
contractul). Acele acte care, după conţinutul lor, constituie manifestări juridice de voinţă cu
caracter formal şi care garantează, de cele mai multe ori, realizarea raportului juridic material de
regulă în cadrul răspunderii juridice se numesc acte de drept procedural sau procesual (hotărârea
judecătorească, procesul verbal de sancţionare contravenţională). Cea mai importantă categorie a
actelor de drept procedural o reprezintă actele jurisdicţionale, acte emise în soluţionarea unui
conflict.

XIV.Răspunderea juridică

1. Noţiunea răspunderii juridice

Unul din principiile fundamentale ale dreptului este acela al responsabilităţii. Responsabilitatea
socială are diferite forme de manifestare: responsabilitatea morală, religioasă, politică, culturală,
juridică. Deşi tradiţional, conceptul responsabilităţii a fost plasat în mod absolut pe terenul
moralei, cercetările mai noi scot în evidenţă necesitatea conturării acestui concept şi în planul
dreptului. Printr-o gândire reducţionistă (constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptul
penal, prin înţelegerea rolului său doar într-un cadru proiectiv - represiv) s-a considerat mult
timp că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât categoria de răspundere. Dreptul n-ar putea
acţiona decât după ce s-a săvârşit fapta periculoasă. Abordând acum noţiunea răspunderii, nu
putem să nu revenim la ideea potrivit căreia, pentru ca funcţionarea răspunderii juridice, ca
instituţie specifică dreptului, să poată fi legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este
nevoie să existe credinţa că legea - legea dreaptă, legea justă! - poate crea, ca stare de spirit, în
conştiinţa destinatarilor săi, sentimentul responsabilităţii.

92
Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are totdeauna în vedere condiţiile
în care norma poate şi trebuie să se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele,
îndreptându-le pe un făgaş considerat socialmente util. în acelaşi timp însă legiuitorul are de
fiecare dată în atenţie şi posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. Cei care înfrâng
normele dreptului nu pot fi decât oamenii, iar conduita lor nelegală, desfăşurându-se într-un
cadru social determinat, cunoaşte forme de manifestare multiple şi are motivaţii complexe. Prin
fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură
buna şi normala desfăşurare a relaţiilor sociale, afectează drepturi şi interese legitime ale
semenilor săi, pune în pericol coexistenţa libertăţilor şi echilibrul social. Pentru aceste motive el
trebuie să răspundă. Declansarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete de răspundere
aparţin, totdeauna, unor instanţe sociale abilitate special (cu competenţe legale în acest
domeniu). Temeiul acestei declanşări şi întinderea răspunderii se află în lege.
Răspunderea este totdeauna legală; nimeni nu-şi poate face singur dreptate, nimeni nu poate fi
judecător în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de ordin normativ. Agentul
percepe şi resimte normele, ca reguli impuse, expresia unor cerinţe pe care societatea le impune
subiectului. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relaţii. Răspunderea derivă din
sancţiunea pe care legiuitorul o prevede în conţinutul normei. Răspunderea şi sancţiunea apar ca
două feţe ale aceluiaşi mecanism social. Sancţiunea, ca o condiţie vitală a existenţei în societate,
trebuie să restituie credinţa zdruncinată de fapta anti-socială. moderne nu pot fi doar negative, ci
şi pozitive. In ambele sale ipostaze, dar mai ales în forma lor pozitivă, sancţiunile constituie un
element puternic de control social.
Sistemul sancţiunilor se bazează pe un ansamblu armonizat de valori şi criterii de apreciere.
Principial, se poate ridica întrebarea: ce legitimează sancţiunea, precum şi dreptul unor oameni
de a pedepsi pe alţii? Răspunsul ar putea fi: nimic altceva decât interesele societăţii de a se apăra
împotriva acelora care o vatămă.
Pentru acest motiv, săvârşirea unei fapte care încalcă ordinea juridică şi pune în pericol chiar
convieţuirea umană provoacă reacţia societăţii. în acest sens, accentul ce se pune pe sancţiune ca
măsură reparatorie apare în bună măsură justificat. în acelaşi timp însă, răspunderea juridică şi
sancţiunea sunt noţiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a
doua. „Răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică
reprezintă obiectul acestui raport”.
Ca raport juridic, răspunderea juridică implică drepturi şi obligaţii juridice corelative. Are, în
acest sens, dreptate Mircea Costin atunci când defineşte răspunderea ca un complex de drepturi
şi obligaţii conexe care - în conformitate cu legea - se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte
ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor
juridice.

2.Formele răspunderii juridice

In principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere specifică. De aceea

există mai multe forme de răspundere juridică: răspunderea juridică cu caracter politic
(răspunderea constituţională a parlamentului), răspunderea civilă, răspunderea penală,
răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară. Fiecare formă de răspundere juridică se
caracterizează prin condiţii specifice de fond şi de formă (mod de stabilire, forme de realizare
etc.).
Disciplinele juridice de ramură se ocupă în mod special de stabilirea condiţiilor răspunderii în
fiecare ramură. Astfel, spre exemplu, răspunderea civilă ce se declanşează în temeiul condiţiilor
fixate prin Codul civil poate fi contractuală sau delictuală. Răspunderea contractuală incumbă
debitorului unei obligaţii contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin

93
neexecutarea acestei obligaţii (executarea ei cu întârziere sau în mod necorespunzător), întrucât
această neexecutare îi este imputabilă.
Răspunderea penală este definită ca un raport juridic penal, de constrângere, născut ca urmare a
săvârşirii infracţiunii, raport ce se stabileşte între stat şi infractor, al cărui conţinut îl formează
dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută de legea
penală şi de a-1 constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru
fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept. Formele de
sancţionare în cazul săvârşirii infracţiunii pot fi: privarea de libertate, amenda penală,
interzicerea unor drepturi (ridicarea dreptului de a exercita o anumită profesie, decăderea din
drepturile părinteşti etc.), confiscări etc.
încălcarea de către funcţionarii publici a obligaţiilor de serviciu angajează răspunderea
disciplinară. Asemenea fapte se cheamă abateri şi se sancţionează cu: mustrare, avertisment,
reduceri de salariu, retrogradări, suspendări din funcţie, transfer disciplinar, destituirea din
funcţie.
Prin trăsăturile sale, prin natura sa şi prin consecinţele pe care le produce, răspunderea juridică
apare ca o formă agravată de răspundere socială. Intrucât faptele antisociale care declanşează
răspunderea juridică produc atingeri valorilor sociale şi conturbă normala desfăşurare a relaţiilor
de cooperare socială, este firesc ca răspunderea juridică să se concretizeze în măsuri cu caracter
punitiv, iar punerea în executare a acestor măsuri să revină - ca obligaţie de serviciu - unor
instanţe sociale statale specializate.
După cum se observă din cele de mai sus, răspunderea juridică cunoaşte o varietate de forme. în
prezenţa unei atare diversităţi se poate totuşi constata existenţa unor principii care subliniază
prezenţa unor note comune caracteristice tuturor formelor de răspundere. Aceste principii sunt:
legalitatea răspunderii (organul care stabileşte o formă de răspundere şi pronunţă o sentinţă este
obligat să procedeze în raport cu modul de reglementare în norma juridică a faptei şi a pedepsei);
principiul răspunderii pentru vină; principiul răspunderii personale; prezumţia de nevinovăţie;
principiul proporţionalizării sancţiunii în raport de gravitatea faptei, de circumstanţele săvârşirii
sale etc.
3. Condiţiile răspunderii juridice
Pentru ca răspunderea juridică, în oricare din formele sale, să se declanşeze, este nevoie de
existenţa cumulativă a unor condiţii.
3.1Conduita ilicită
Conduita ilicită este o primă condiţie. Prin conduită ilicită se înţelege un comportament - acţiune
sau inacţiune - care nesocoteşte o prevedere legală.
Caracterul ilicit al conduitei se stabileşte în legătură nemijlocită cu o prescripţie cuprinsă într-o
normă juridică. Atunci când norma juridică obligă la o anumită conduită, iar prin fapta sa un
subiect încalcă această prevedere (afişând dispreţ faţă de reglementarea legală), intră în acţiune
sancţiunea normei juridice. Spre exemplu, se încheie un act fără să se respecte condiţiile puse de
lege, se livrează un produs necorespunzător sau cu vicii ascunse, un angajat îşi îndeplineşte
necorespunzător sarcinile, lipseşte nemotivat, un om atentează la cinstea, onoarea, la integritatea
corporală a unui alt om etc. în asemenea cazuri, poate să apară un raport juridic de constrângere
şi să se declanşeze o formă de răspundere juridică (civilă, disciplinară, administrativă, penală).
Neobservarea şi încălcarea prescripţiei cuprinse într-o normă juridică lezează ordinea de drept,
echilibrul vieţii sociale şi pun în pericol siguranţa circuitului juridic.
Răspunderea juridică intervine nu numai în condiţiile unei acţiuni - comiterea unei fapte ilicite -
ci şi în condiţiile unei abstenţiuni. Abţinerea, în acest caz, nu este o simplă nonexecuţie, ci este o
nonexecuţie deliberată într-o circumstanţă în care subiectul era obligat prin norma juridică să
săvârşească acţiunea. Spre exemplu, legea obligă conducătorul auto care accidentează o persoană
să transporte victima la cea mai apropiată unitate spitalicească, iar un asemenea conducător auto
fuge de la locul faptei şi nu execută prevederea legală; sau omisiunea căilor ferate de a pune
bariera la pasajul de nivel.

94
Conduita ilicită prezintă - în forme şi intensităţi diferenţiate pericol social. Gradul de pericol
social delimitează formele ilicitului juridic - civil, administrativ, penal etc.
Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudicii, abaterea
disciplinară, contravenţia, infracţiunea.
3.2. Vinovăţia
Vinovăţia este o altă condiţie (o condiţie subiectivă) a răspunderii juridice. Vinovăţia este
atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele
acesteia.
Vinovăţia - ca element constitutiv şi temei al răspunderii juridice - presupune recunoaşterea
capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ, de a-şi alege modalitatea comportării în
raport cu un scop urmărit în mod conştient. Cu alte cuvinte, vinovăţia implică libertatea voinţei
subiectului, caracterul deliberat al acţiunii sale, asumarea riscului acestui comportament. In
atare condiţii, atunci când factorii naturali, procesele şi mecanismele biologice şi fiziologice
exclud posibilitatea subiectului de a acţiona cu discernământ, răspunderea juridică nu se va
declanşa. Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârşirii unui act ilicit, dar fară vinovăţie.
Spre exemplu: minoritatea exclude răspunderea pe temeiul insuficientului discernământ (factor
biologic-fiziologic) şi al precarei experienţe de viaţă (factor social); alienaţia mintală este cauză
de iresponsabilitate; legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală
sunt, de asemenea, împrejurări care exclud răspunderea juridică, bazate pe modificările ordin
biologic sau fiziologic, produse ca urmare a existenţei unor acţiuni exterioare care se reflectă în
psihicul subiectului, în comportamentul său şi care antrenează anumite instincte (cum este acela
de conservare a vieţii, spre exemplu, sau de protecţie a unor valori). Starea de necesitate există
atunci când subiectul, pentru a-şi apăra propria-i viaţă în faţa unui pericol ce-1 pune în mod
iminent sub semnul întrebării, sacrifică altă persoană sau sacrifică bunurile altei persoane pentru
apărarea bunurilor sale, atunci când în mod natural nu există altă soluţie.
Legitima apărare intervine atunci când subiectul este expus unui atac material, direct, imediat şi
injust, acţiunea sa reprezentând o ripostă imediată şi spontană.
Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa. Ştiinţele juridice de ramură detaliază modurile de
existenţă a acestor forme. Astfel, de exemplu, în dreptul penal intenţia se clasifică în: intenţia
directă (atunci când subiectul acţionează deliberat, urmărind producerea efectului, cunoscând şi
asumându-şi riscurile) şi intenţie indirectă (atunci când subiectul cunoaşte urmările şi le priveşte
cu indiferenţă). Culpa este o formă a vinovăţiei caracterizată prin aceea că subiectul nu prevede
consecinţele faptei sale, deşi trebuia să le prevadă, sau prevăzându-le, speră în mod uşuratic să
nu se producă. Şi în acest caz, ştiinţele de ramură nuanţează trăsăturile şi modurile de afirmare a
acestei forme. Astfel, se vorbeşte despre imprudenţă (lipsă de diligenţă), despre neglijenţă
(omisiune) ca modalităţi ale culpei.
3.3. Legătura cauzală
Legătura cauzală între faptă şi rezultat este o altă condiţie a răspunderii juridice. Aceasta este o
condiţie obiectivă a răspunderii. Pentru ca răspunderea să se declanşeze şi un subiect să poată fi
tras la răspundere pentru săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte anti-sociale, este necesar ca
rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale (acţiunea sa să fie cauza producerii
efectului păgubitor pentru ordinea de drept).
Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere (să declanşeze un raport
juridic de constrângere) trebuie să stabilească cu toată precizia legătura cauzală, reţinând
circumstanţele exacte ale cauzei, elementele necesare care caracterizează producerea acţiunii,
consecinţele acesteia şi să înlăture elementele accidentale, condiţiile care s-au suprapus lanţului
cauzal şi care au putut să accelereze sau să întârzie efectul, să agraveze sau să atenueze
urmările.

95
96