Socializarea, factor al dezvoltării personalității.

Socializarea se întîmplă în fiecare zi din viaţa unei persoane, nu este planificată şi depinde de
studiile, de identitatea, de natura realităţii persoanei şi de cum se înţelege cu cei din jurul său.
Educaţia, în contrast, este planificată, de obicei implică o organizare formală cu responsibilitatea
de a furniza şi controla procesul de studiu, şi se concentrează asupra unor abilitaţi şi cunoştiinţe
specifice.
În linii generale, socializarea se defineşte ca fiind procesul complex prin intermediul căruia
individul, în interacţiune cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme,
comportamente şi atitudini privitoare la condiţiile existenţei sale în cadrele societăţii. Conduitele
sociale dezirabile, indiferent de gradul lor de complexitate, nu apar şi nu sunt puse în joc de la
sine ci sunt rezultatul învăţării acestora ca urmare a derulării acţiunii educaţionale.

În acest sens, socializarea este un proces comunicaţional interactiv ce are ca

finalitate transformarea individului din entitate biologică izolată în fiinţă socială şi culturală,
capabilă să asume, să interiorizeze şi să transpună constant în practică valorile şi normele de
conduită specifice societăţii în care acesta îşi desfăşoară existenta.

Considerând că socializarea este un proces de însusire de la cele mai timpurii vârste a

normelor, valorilor si regulilor de conduita concordante cu modelul etico-normativ al societatii,
aceasta presupune dobândirea unor abilitati prin:

– capacitatea de a exercita în mod adecvat rolurile sociale, orientându-se dupa reguli si norme
specifice;

– participarea la scopurile si idealurile societatii, în cunostinta de cauza (nivel de întelegere);

– dobândirea unor capacitati corecte de discernamânt pentru a realiza distinctia dintre conduite
permise si prohibite, între mijloace legitime si ilegitime, între scopuri dizerabile si indizerabile, din
punct de vedere social:

Pentru a dovedi eficacitatea procesului de socializare trebuie favorizată creativitatea în

sensul formarii capacitatii tânarului de a se autoeduca, de a constientiza semnificatia propriei
conştiinte morale, de a discerne, treptat, singuri, ceea ce este rau de ceea ce este bine în
atitudinile morale. Pornind de la cresterea capacitatii tânarului de a discerne asupra propriului
comportament si de a face predictibile reactiile celorlalti fata de comportametul sau pe linia
procesului de socializare, rezultanta eficienta este configurarea personalitatii sale. În cadrul
constituirii personalitatii sociale, motivatiile interne se împletesc armonios cu cerintele normative
ale mediului social.

Socializarea însă nu presupune un proces de conformare mecanică şi de adaptare

unilaterala a tânarului la acţiunile educative ci şi o relaţie activă, creativă, în concordanţă cu
modurile de gândire şi simtire specifice societăţii.