UNIVERSITATEA OVIDIUS

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ 1 IFR GRUPA 2

STUDENT: STOIAN (RAZEM) SILVIA NICOLETA

Materia: Istoria Administrației Publice

Profesor: Conf. Univ.dr. Marin Marilena

REFERAT

EPOCA MODERNĂ
 CUPRINS

1. Introducere
2. Începuturile dreptului modern în Țările Române
3. Revoluția de la 1821
4. Organizarea de stat între 1821-1848
5. Evolutia dreptului în perioada regulamentară și a revoluțiilor de la 1848
6. Formarea Statului Român
7. Legea pentru organizarea ministerelor
8. Organizarea administrativă
9. Parchetul militar şi justiţia militară

10. Concluzie

11. Bibliografie

12. Anexa 1

13. Anexa 2

1. Introducere

Importanţa istoriei dreptului românesc decurge din însăşi necesitatea de a nu transmite

cunoştinţe de specialitate, pe un loc gol, fără o bază. La oricare dintre ramurile dreptului – civil,
comercial, administrativ, penal etc. – trebuie să ne raportăm şi din perspectiva istoriei, adică a
evoluţiei conceptelor şi noţiunilor cu care operează ramura de drept respectivă. Pe de altă parte,
legislaţia, care reprezintă unul dintre principalele fundamente ale dreptului, este parte integrantă
din evoluţia socială şi morală a unei naţiuni; ea reflectă aproape direct, ca şi o parte a
limbajulului, transformările politice şi de mentalitate care au loc în istoria unui popor.
Studiul dreptului românesc din perspectivă diacronică înlesneşte stabilirea unor concluzii cu
privire la evoluţia formelor statale, la raporturile dintre stat şi cetăţean, la transformările care au
loc în societate generate de evoluţia generală în ansamblu; demersul fiind un suport metodologic
necesar pentru abordarea instituţională a fenomenului juridic în evoluţia sa istorică.1
De-a lungul vremii, s-au transmis în istoria dreptului românesc, ca reflexe ale dreptului roman,
concepte care asigură perenitatea şi corectitudinea actului de justiţie (nulla poena sine lege),
faptul că orice individ are dreptul la apărare, că răspunderea este individuală, că nimănui nu-i
este permis să se îmbogăţească fără temei legitim în dauna altuia etc 2. Toate aceste principii care
formează deontologia actului juridic se pot transmite şi prin studierea istoriei dreptului, ca
depozitar al lor.

1
ION NEGRU ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC NAGARD LUGOJ 2014
2
Pentru repere în dreptul românesc transmise pe filieră romană și asimilate de populația locală din Dacia, a se vedea M. V. Jakotă, Dreptul
roman, vol. I, Edit. Fundației „Chemarea”, Iași,

2. ÎNCEPUTURILE DREPTULUI MODERN ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

Organele de stat şi dreptul din Ţara Românească şi Moldova în
perioada descompunerii feudalismului
Din a doua jumătate a secolului a XVII-lea şi trecerea către secolul al XVIII-lea întreaga Europă
înregistrează prefaceri structural însemnate3. În apus relaţiile capitaliste iau, treptat, locul celor
feudale iar evul mediu cedează în faţa epocii moderne. În partea de răsărit a Europei evul mediu
şi relaţiile feudale îşi mai prelungesc existenţa un interval de timp.
Războiul de 30 de ani (1618-1648) zgudiuie Europa având repercusiuni şi în Transilvania care
participă la mai toate fazele închizând habzburgilor posibilitatea de expansiune spre apus. La
acestea se mai adaugă războaiele turco-polone, polono-ruse, turco-austriece a căror urme vizibile
se găsesc şi asupra ţărilor române
Reformele lui Constantin Mavrocordat şi ale lui Alexandru Ipsilanti au deschis pentru
Principatele române porţile Europei. Începe să se închege pe ambele versante ale Carpaţilor ideea
de naţiune română care îşi formează prin reprezentanţii săi primul său program politic Supplex
libellus Valachorum (1791).4
Formarea şi dezvoltarea relaţiilor de producţie moderne

Pentru ţările române, formarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale moderne a cunoscut un ritm destul
de lent, mai cu seamă în Moldova şi în Ţara Românească.
Cu toate obstacolele existente, treptat producţia simplă de mărfuri începe să se transforme în
producţie de piaţă, sub influenţa ţărilor din apusul Europei apar manufacturile, se intensifică
schimburile comerciale, se dezvoltă vechile pieţe şi apar altele noi, creşte exportul de producţie
agricolă şi circulaţia monetară. În acelaşi timp, în domeniul producţiei agricole îşi face apariţia
munca salariată în paralel cu extinderea marilor latifundii în dauna suprafeţelor mici şi mijlocii.
Aceste împrejurări duc la ruina micilor producători.5
Încep să apară răbufniri iniţial în rândurile ţărănimii, datorită condiţiilor deosebit de grele în
Transilvania ţăranii se răscoală în anul 1789 sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan. În Ţara
Românească în anul 1821 are loc puternica mişcare revoluţionară sub conducerea lui Tudor
Vladimirescu. Frământări cu caracter revoluţionar au existat şi în Moldova după mişcarea
revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu în Ţara Românească. Toate nu sunt decât prefaţa
noilor schimbări moderne care aveau să cuprindă ţările române aşa cum au cuprins întrega
Europă.4

3
Fl. Negoiță, op. cit.,
4
ION NEGRU ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC NAGARD LUGOJ 2014
5
L. P. Marcu, op. Cit.

3. Revoluția de la 1821
Revoluția de la 1821 este expresia unui proces complex care a cuprins toate laturile vieții
economice, sociale și politice, proces caracterizat prin adâncirea contradicțiilor dintre clasa
feudală și celelalte clase și categorii sociale pe de o parte, dintre poporul român și fanarioții aflați
în slujba turcilor de altă parte, aceasta având un profund caracter social și național.
Așa cum rezultă din desfășurarea mișcării revoluționare, precum și din actele adoptate în
decursul ei, Tudor Vladimirescu a constituit o veritabilă Adunare a poporului, stabilind ca
principale obiective înlăturarea dependenței feudale, a fiscalitații excesive, a abuzurilor și
venalitaților fanarioților, a instabilității politice și dominației otomane
Tudor Vladimirescu a refuzat să se angajeze într-o acțiune aventuristă și a încercat o apropiere de
Turcia, urmărind să realizeze măcar o parte a dezideratului eliberării; el a condiționat această
apropiere de înlaturarea domniilor fanariote și revenirea la sistemul tradițional al domniilor
pamantene.6
Deși Revoluția de la 1821 a avut loc numai în Țara Românească, programul său democrat,
progresist, a avut ecou în toate cele trei state române, îndeosebi în Țara Românească și
Moldova.7 În plus, în perioada 1821-1822 au fost adresate Porții peste 70 de proiecte de reforme
și memorii ale boierilor, orașenilor și țăranilor, prin care se cerea:
a) revenirea la sistemul domniilor pământene în Țara Românească și Moldova;
b) desființarea raialelor turcești de pe teritoriul tărilor românești și înființarea armatei naționale;
c) stabilirea granițelor și talvegul Dunării;
d) libertatea comerțului și industriei autohtone;
e) reorganizarea administrativ-teritorială a celor două țări române etc

4. Organizarea de stat între 1821-1848

Organizarea politică a societății romanesti din cele două state române a fost influențată atât de
programele constituționale apărute în cadrul Revoluției de la 1821, cât și de Regulamentele
organice adoptate de Adunările obstești extraordinare și întărite de Înalta Poartă.
Domnul - Ca o consecință a Convenției de la Akkermam încheiată între Rusia și Turcia, s-a
ajuns la recunoașterea autonomiei Țărilor Române, în care conducerea de stat urma să fie
exercitată de către domn și divan.
Între anii 1822 și 1830, în Țările Române puterea supremă de stat a fost exercitată de către
domnii pamânteni, regim înlăturat de Regulamentele organice adoptate în vremea
„protectoratului” exercitat de Rusia. Potrivit Regulamentelor organice, instituția domniei era
electivă, nobiliară și viageră.
Domnul avea prerogative legislative, executive și judecătorești. El avea initiațivă legislativă,
legile votate putând fi aprobate sau respinse și îi numea pe dregători în dregătoriile mai
importante. În această epocă dispar prerogativele financiare ale domnului, deoarece fixarea
impozitelor și cheltuielilor țării erau date prin lege în competența obisnuinței obstești adunări.
Comanda armatei naționale, aparținea de asemenea domnului. El nu mai avea dreptul de a
judeca, ci numai de a întări hotărârile judecătorești definitive, ăn mod excepțional, în Moldova
conducând însuși dezbaterile Divanului domnesc, judecând ca instanța supremă.7
6
Amelia Chirtea
7
In acest sens, Documentele privind istoria Romaniei, vol.III, Solidaritatea romanilor din Transilvania cu
miscarea lui Tudor Vladimirescu, Ed.Academiei RSR,Bucuresti 1967
Administrarea justiției se făcea separat de activitatea altor autorități. de stat, potrivit
Regulamentelor organice, sistemul organelor cu activitate jurisdicțională fiind format din:
Tribunalele sătesti ,Ispravnicii județelor și Zapcii ținuturilor, Tribunalele poliției îndreptătoare,
Tribunalele județene în Țara Românească și de ținut în Moldova, Divanurile judecătoresti,
Tribunalele apelative de comerț, Înaltul divan în Moldova și Înalta Curte de Revizie în Țara
Românească, Divanul domnesc.8

Organizarea administrativ-teritorială este configurată în cadrul județelor, ținuturilor, plășilor,

ocoalelor, orașelor și satelor. Prin Regulamentele organice, orașele din afara domeniilor feudale
au obținut personalitate juridică și au primit dreptul de se administra prin Sfatul orășenesc, ales
de locuitorii orașului și confirmat de către domnul tarii. 9 Celelalte orașe erau conduse de către
efașii, alese de asemenea de către locuitori și aflate sub controlul statului.

5. Evolutia dreptului în perioada regulamentară și a revoluțiilor de la 1848

În această perioadă s-a accelerat procesul descompunerii feudalismului și al ascensiunii
capitalismului, deoarece vechiul drept feudal, cu toate modificările aduse de legislația progresistă
în ultimele decenii, nu mai corespundea noilor cerințe ale societații românesti.
În consecință au fost adoptate coduri noi, ceea ce a constituit un vădit progres cu efecte directe
în următoarele direcții:
1. Accentuarea rolului legii scrise, în raport cu obiceiul pământului;
2. Sistemul juridic din perioada 1821-1848 a consacrat principiul legalității, prin impunerea
obligației de a respecta normele de drept pentru toate persoanele, indiferent de poziția lor
socială sau politică;
3. Pentru formarea cadrelor necesare aplicării dreptului, s-a organizat la nivel superior pregătirea
juridică, prin organizarea cursurilor de drept, continuându-se în paralel practica trimiterii unor
tineri la studii juridice în străinatate (Franta, Austria si Italia);10
4. Are loc o reala modernizare a formei dreptului, prin elaborarea de noi coduri, care sa le
completeze pe cele anterioare In acest context, se accentueaza una din trasaturile proprii
sistemului de drept burghez, si anume diviziunea tot mai neta intre dreptul public si dreptul
privat.
În această perioadă apar elemente de drept constituțional, civil, comercial, penal, procesual,
sistemul penitenciar român.
În Moldova în 1820 a aparut prima carte a „Condicii Criminalicești” (Pravilnicestile oranduieli
intru cercetarea faptelor criminalicesti) care este un cod de procedură penală, ce a fost elaborat
de Iordache Cantacuzino, Grigoraș Sturdza și Iordache Ruset.
Întrucât nu a putut fi aplicat și nici redactată continuarea sa, în 1826 apare într-o nouă redactare
din inițiativa lui Ionita Sandu Sturdza, alcătuit de o comisie care s-a inspirat din Bazilicale,
obiceiul pământului, Codul penal austriac din 1803 și Codul Caragea cartea a V-a.
Potrivit concepției consacrate în Criminaliceasca condică, toate infracțiunile erau considerate
criminale, faptele criminale fiind împărțite în două categorii:

8
Amelia Chirtea
9
P.Negulescu, Istoricul judetelor in Romania, Bucuresti, 1942
10
V.Sotopu, Proiectele de constitutie, programele de reforma si petitiile de drepturi in Tarile Romane in sec. al XVII-lea si prima jumatate a sec.
al XIX-lea, Bucuresti, 1976
1. Fapte pricinuitoare de tulburarea liniștii și siguranței obstești, așa cum era considerată
răzvrătirea și împotrivirea față de dregători și judecători.
2. Fapte pricinuitoare de vătămare particularilor, constând în tulburarea stăpânirii moșiei și casei,
punerea de foc, furtișagul, tăinuirea, prădăciunea, uciderea, pruncuciderea, rănirea, violul,
plastografia etc.
Pentru unele infracțiuni au fost introduse reguli referitoare la prescripția răspunderii penale (30
ani pentru furtisag, 3 luni pentru adulter)11

Aspecte ale revoluţiei din Ţara Românească. În Ţara Românească, Proclamaţia de la Izlaz a fost
redactată de un grup de revoluţionari ai vremii din rândurile cărora se detaşează Nicolae
Bălcescu. Proclamaţia a fost expusă publicului în ziua de 9 iunie 1848 de Ion Heliade
Rădulescu.12 Domnul Ţării Româneşti a fost silit să semneze Constituţia şi să recunoască noul
guvern, însă uneltirile ulterioare au dus la eşecul revoluţiei şi al programului său revoluţionar.13
Proclamaţia de la Izlaz cuprinde o serie de principii noi corespunzătoare concepţiilor
constituţionale burgheze (monarhie constituţională, domn ales pe o perioadă de 5 ani,
emanciparea clăcaşilor, principiul separaţiei puterilor în stat, principiul responsabilităţii
ministeriale, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, regim reprezentativ materializat printr-o adunare
general copmpusă din reprezentanţii tuturor stărilor sociale).14
Până în anul 1851, principalele izvoare de drept penal au fost aceleași ca în Moldova , și de la
această dată Condica Criminalicească, aceeași denumire, același conținut în linii mari, dar altă
lucrare.
Condica Criminalicească din Țara Românească a fost inspirată de Codul Penal și Codul de
instrucție criminală din Franța și a cuprins dispoziții mai puțin numeroase decât modelele sale
franceze.
Particularităţi ale revoluţiei din Transilvania. Programul revoluţiei din Transilvania se referă la
necesitatea egalităţii în drepturi a naţiunii române, formarea unui stat bazat pe principii
democratice în care majoritatea populaţiei de origine română să se poată afirma deplin.
În Transilvania, revoluţia, pe lângă caracterul antifeudal proclamat de toate celelalte din revoluţii
din Europa îmbracă şi caracter antiabsolutist, aspect ce rezultă atât din programul revoluţiei cât şi
din forţele sociale participante.15
11
Amelia Chirtea
12
A. Stan, Revoluția de la 1848 în Țara Românească,. Boieri și țărani, Ed. Saeculum I.O., București, 1998.
13
Vl. Hanga, Proclamația de la Izlaz (1848) – declarație a drepturilor omului și cetățeanului, în Revista română de drept nr.4/1968
14
Fl. Negoiță, op. cit.
15
V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate națională (1848-1881), București, 1974

6. FORMAREA STATULUI ROMÂN

Aspecte din perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea de la 1859, infăptuită sub semnul ideilor revoluţionare de la 1848, prin lupta poporului
roman, a deschis o nouă pagină în istoria României, prin formarea statului naţional modern.
Unirea Principatelor Române, realizată prin dubla alegere a lui Al. Ioan Cuza, a reprezentat un
act de curaj şi de demnitate naţională. Perioada domniei lui Al. I. Cuza a marcat trecerea de la
organizarea feudală la organizarea burgheză de tip modern.
Romania cunoaşte o perioadă de mari transformări sociale, economice, juridice, însă evoluţia
modernistă este stopată de existenţa unor instituţii învechite a unei legislaţii reprezentând
interesele unei minorităţi aflate la putere şi a unei opoziţii înverşunate a acestei minorităţi.
Principatele române constituiau o zonă tampon între imperiile europene care îşi disputau
controlul asupra zonei.
În 1858, în cadrul Convenţiei de la Paris s-a hotărat unirea formală a Principatelor sub
suzeranitatea Porţii.
Opoziţiei unora dintre marile puteri europene, românii din ţările române le-au propus un act de
mare abilitate, alegându-l pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei la 5 ianuarie
1859 şi apoi al Ţării Româneşti la 24 ianuarie 1859.
Intreaga activitate a domnitorului a urmărit şi ea tot două mari obiective, respectiv unificarea
legislaţiei şi a instituţiilor în vederea înfăptuirii deplinei uniri politico-administrative şi
realizarea reformelor fundamentale care să aşeze statul român pe principii moderne.
Primele măsuri care au stat în atenţia domnitorului după unire au fost organizarea de stat şi
reforma agrară.16
După 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii lui Cuza a fost obţinerea recunoaşterii de către
puterile garante a dublei sale alegeri, desăvârşirea unităţii politice şi administrative a tânărului
stat naţional. În martie 1859, reprezentanţii Franţei, Angliei, Rusiei, Sardiniei şi Prusiei au
recunoscut oficial pe Cuza ca unic domnitor al Principatelor.
Situaţia politică internă din primii ani ai domniei lui Cuza se caracterizează printr-o puternică
instabilitate a guvernelor; în trei ani au avut loc alegeri pentru cinci adunări legiuitoare şi s-au
schimbat 20 de formaţii ministeriale.
Alexandru Ioan Cuza împreună cu cei mai apropiaţi colaboratori ai săi au dat atenţie deosebită
unificării şi organizării armatei.17
În 1859, în Moldova şi Ţara Românească funcţionau aceleaşi instituţii reglementate prin legi
diferite.
În Muntenia în dreptul civil se aplică legiuirea Caragea, iar în Moldova Codul Calimach.
Alexandru Ioan Cuza a procedat la unificarea treptată a organelor centrale ale statului, în fiecare
guvern a numit persoane originare din ambele principate, iar ministerele de la Iaşi au fost
transformate în directoratul ministerelor corespondente din Bucureşti.

16
M. T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, Ed. Cerna, București, 1992
17
ION NEGRU ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC NAGARD LUGOJ 2014
Referitor la organizarea armatei, regulamentele de instrucţie au devenit comune, armamentul
acelaşi, ministerul armatei unic şi acelaşi Stat Major. Unificarea administrativă s-a realizat prin
crearea unei reţele comune de poştă, de telegraf, sanătate şi de transport.
Pe plan extern, Principatele Unite au reunit reprezentanţele diplomatice de la Constantinopol,
celelalte ţări trimiţând deasemenea reprezentanţe diplomatice unice.

Pe plan legislativ epoca lui Cuza se caracterizează prin fecunditate în numeroase domenii. În
această perioadă s-a înfiinţat Curtea de conturi, instituţie de control asupra utilizării banului
public. În ianuarie 1864 s-a înfiinţat Consiliul de Stat, instituţie deosebit de importantă şi de
mare ajutor pentru domn în înfăptuirea marilor reforme ce aveau să urmeze.
În procesul de modernizare a ţării se include şi legea învăţământului din 1864 care a stat la
temelia învăţământului modern din România; s-au legiferat principiile învăţământului; s-au
organizat treptele şi reţeaua instituţiilor de învăţământ iar legile ulteriore în domeniu o vor
completa, o vor perfecţiona însă, bazele a fost pusă atunci.18
Tot în perioada lui Cuza s-a votat legea pensiilor, legea contabilităţii şi legea prin care s-a
reglementat interdicţia cumulului de funcţii. A fost aprobată prin lege concesionarea construirii
primei căi ferate şi s-a votat primul împrumut extern. Alături de celelalte reforme cu caracter
economic sau social, introducerea sistemului zecimal de măsuri şi greutăţi face parte din
măsurile legislative tehnice puse în beneficiul economiei naţionale.19
Conform legilor adoptate, organele centrale ale statului au fost :
Parlamentul. Acest organ a fost constituit potrivit dispoziţiilor Convenţiei de la Paris care au
prevăzut câte o Adunare electivă pentru fiecare principat, organizată unicameral.
Senatul adoptă sau respingea proiectele de lege supuse dezbaterii. Dacă proiectul era adoptat
fără modificări, legea era promulgată de domn. Dacă proiectul era amendat de Senat, el era
restituit Adunării Elective şi dacă acesta aprobă amendamentele, legea era supusă sancţiunii
domnului ţării.
Domnitorul. Potrivit Statului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnul cumula atribuţii
executive şi legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori
situaţia impunea măsuri urgente.
Puterea legislativă în stat urma să fie exercitată de domn împreună cu parlamentul. Iniţiativa
legislativă o avea numai domnul care pregătea proiectele de legi cu concursul legislatorilor
existenţi în Consiliul de Stat al României.
Proiectele de legi erau susţinute iî parlament de către miniştri sau de către funcţionarii
Consiliului de Stat.
Guvernul României. Contopirea efectivă a guvernelor celor două principate a dus la formarea in
1861 a Guvernului Romaniei, urmată de unificarea deplină a administraţiei Centrale a statului şi
proclamarea oraşului Bucureşti drept capitala ţării.
În această perioadă pe plan central, puterea executivă aparţinea domnitorului, care o exercita prin
guvernul său şi prin miniştrii numiţi şi revocaţi de el.
Reforma agrară a fost adoptată la 14 august 1864, potrivit acestei legi, ”sătenii clăcaşi sunt şi
rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea
în fiinţă”. Prin aceaşi lege era desfiinţat sistemul clăcăşiei, în schimbul unei despăgubiri pe care
ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani în sume distribuite anual.
18
ION NEGRU ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC NAGARD LUGOJ 2014
19
G. D. Iscru, op. cit.
Urmare a acestei legi, aproximativ 2/3 din pământurile moşiereşti au trecut în proprietatea
ţăranilor.
Legea electorală a fost adoptată prin plebiscit în 1864. Potrivit acestei legi, electorii erau
împărţiţi în două categorii, respectiv alegători primari şi alegători direcţi.20
Nu trebuie omise Codurile adoptate în perioada lui Cuza care au constituit temelia dreptului
modern. Efectul a fost formarea „monstruoasei coaliţii” dintre conservatori şi liberali ducând, în
final, la abdicarea reuşită a lui Cuza în 10/11 februarie 1866 iar în fruntea statului a fost adus un
domn străin. Noul domn adus pe tronul ţărilor româneşti unite, făcea parte din cadrul marilor
dinastii familiare domnitoare ale Europei – Hohenzolern-Sigmaringen.
Codul Civil a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 sub numele “Codul
Civil Alexandru Ioan”, iar după abdicare, codul civil roman – în cea mai mare parte, încă în
vigoare în zilele noastre.
Codul Civil roman era format la data adoptării lui din preambul, Cartea I, Cartea II, Cartea III
şi dizpoziţii finale.
Codul Penal a fost publicat in 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. Odată cu adoptarea lui,
au fost abrogate condicile criminaliceşti, fiind unificate toate dispoziţiile de drept penal.
Codul Penal de la 1865 era structurat în trei cărţi :
Cartea I - dispoziţii referitoare la pedepse şi felul lor;
Cartea II - norme referitoare la crime şi delicte;
Cartea III - materia contravenţiilor.
Codul de Procedură Civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul Civil în anul
1865. El a avut ca izvoare Codul de Procedură al Cantorului Geneva, Codul de Procedură Civilă
francez, legea belgiană referitoare la executarea silită şi unele norme de drept procesual din
legiuirile mai vechi.
Lucrarea era impărţită în 7 cărţi: procedura înaintea judecătorului de plasă, tribunalele de judeţe,
curţile de apel, arbitrii, executarea silită, proceduri speciale şi dispoziţii generale.
Codul de Procedură Penală. Adoptat şi aplicat concomitent cu Codul Penal, Codul de Procedură
Penală a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez adoptat în 1808. Prin acest cod, s-a
realizat o cale de mijloc între vechea şi noua procedură de judecată.
Chiar dacă Constituţia României din 1866 a fost una din cele mai democratice şi progresiste
constituţii europene, odată cu trecerea timpului şi cu noile realităţi s-a impus elaborarea unei noi
constituţii.21Noua Constituţie a fost adoptată la 29 martie 1923, însă lucrările pentru elaborarea ei
au fost începute mai înainte cu circa una an şi au existat patru proiecte până s-a adoptat forma
finală.22 Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi cetăţenii ţării.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18, pentru prima dată a fost reglementat în
Constituţie posibilitatea prin care „numai românii şi cei naturalizaţi români pot dobândi cu orice
titlu şi deţine imobile rurare în România”. Pentru străini s-a dat dreptul de a avea numai valoarea
acestor immobile.23
20
Amelia Chirtea
21
În doctrina de specialitate părerile sunt împărțite cu privire la Constituția din 1923. Sunt autori (E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și
dreptului românesc, 2001, p. 250) care susțin că este vorba într-adevăr de o nouă constituție adoptată în 1923, aspect care se deduce din modul de
prezentare al problematicii. Alți autori (I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Proarcadia, București, 1993; E. Focșăneanu,
Istoria constituțională a României, 1859-1991, Ed. Humanitas, București, 1992; D. V. Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, Ed.
„Chemarea”, Iași, 1993) susțin că, în realitate, nu este vorba despre o nouă constituție ci de revizuirea Constituției din 1866. Ne raliem fără
rezerve opiniei și argumentelor prin care Constituția din 1866 a fost doar modificată în anul 1923.
22
A. Banciu, Istoria vieții constituționale din România, București, 1996
23
Gh. Iancu, Drept constituțional și instituții politice, cit. supra.
7. Legea pentru organizarea ministerelor. În anul 1929 a fost promulgată Legea pentru
organizarea ministerelor pe baza căreia s-a dispus centralizarea aparatului administrativ, toate
ministerele fiind organizate într-un sistem unitar. De acum, potrivit Constituţiei şi Legii pentru
organizarea ministerelor, regele şi guvernul au fost organele centrale ale administraţiei de stat.
Preşedintele Consiliului de Miniştri era însărcinat de rege prin constituţie să formeze guvernul şi
deţinea preşedinţia Consiliului. A fost creat în anul 1920 Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale,
însă prin rolul său a slujit în mare măsură interesele guvernanţilor. De asemenea, în anul 1934 a
fost creat Ministerul Armamentului iar în anul 1936 Ministerul Aerului şi Marinei şi s-a dispus
reorganizarea unor ministere existente, pentru a corespunde din punct de vedere politic şi militar
pentru apărarea integrităţii teritoriale a ţării.
Guvernul (Consiliul de Miniştri) devine de acum organul executiv colegial în care se întruneau
miniştri cu scopul de a stabili şi duce la îndeplinire politica ţării. Deşi s-a admis să fie ministru
fără portofoliu, de regulă, primul-ministru era şi titularul unuia din ministere (la Interne sau
Externe).24

Legea  din 2 august 1929 care viza atât crearea unui  cadru general de organizare a ministerelor
cât şi centralizarea administraţiei, mai prevedea gruparea serviciilor statului pe următoarele zece
ministere: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Ministerul de Finanţe, Ministerul de
Justiţie, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor, Ministerul de Industrie şi Comerţ, Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor,
Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale.

Din anul 1934 numărul ministerelor creşte, prin scindarea celor existente, cum a fost cazul
Ministerului Instrucţiunii şi a Cultelor şi Artelor sau prin crearea de noi ministere, cum ar fi:
Ministerul Cooperaţiei, Ministerul Armamentului, Ministerul Aerului şi Marinei.
8. Organizarea administrativă.
Tot în această perioadă s-a dispus organizarea administraţiei locale, noua reglementare au
menţinut judeţul şi comuna ca unităţi administrative cu personalitate juridică. Comunele se
împărţeau în două categorii: rurale (se puteau forma din unul sau mai multe sate) şi urbane (fiind
centre de populaţie recunoscute ca atare prin lege).
Au existat şi plăşi, ca simple unităţi de control stabilite de Ministerul de Interne după consultarea
consiliului judeţean. Plasa a fost condusă de un prim-pretor având rolul de a informa pe prefect
de evenimentele din comună şi a lua toate măsurile care se impun pentru menţinerea autorităţii
statale pe plan local.25
În fruntea judeţului s-a menţinut în continuare prefectul, cu atribuţii sporite faţă de perioada
anterioară. Pe lângă prefect a fost creat un organ ajutător denumit Consiliul de prefectură, la
început ca organ consultativ, ulterior transformat în organ administrativ.
Începând cu anul 1923 în viaţa administrativă locală a fost înfiinţat Statutul funcţionarilor
publici, în baza căruia s-au stabilit principalele reguli de recrutare, avansare, salarizare, transfer
şi răspundere disciplinară a funcţionarilor publici locali.
În fiecare comună era ales câte un primar, la comunele compuse dintr-un singur sat, în restul
comunelor fiind desemnat de către Consiliul comunal.
Pe plan local, au existat în baza legii organe ale poliţiei, jandarmeriei, garada financiară etc., cu
rolul de a duce la îndeplinire politica statală pe plan local.
24
M. Guțan, op. Cit
25
D. V. Firoiu, op. cit., 1993
În domeniul contenciosului administrativ a fost adoptată legea din 1925 prin care această materie
a fost dată în competenţa curţilor de apel şi a Curţii de casaţie

Conform legii de organizare administrativă, art. 36 spunea :

Primarul este președintele consiliului comunal și al delegațiunii consiliului.

El este capul administrațiunii comunale. El convoacă, prezidează și închide sesiunile consiliului

comunal rural, precum și ședințele delegațiunii.

El conduce desbaterile consiliului și supune deliberărilor acestuia toate chestiunile cari privesc
interesele comunei.

El aduce la îndeplinire hotărîrile consiliului și delegațiunii comunale.

El are dreptul să ceară, oricând are nevoie, pentru îndeplinirea obligațiunilor sale, avizul și
asistența delegațiunii consiliului.

El are datoria în deosebi să invite la ședințele delegațiunii pe primarii sătești respectivi, în

cazurile când urmează să fie discutate chestiuni cari privesc satele lor.

El supraveghează pe primarii sătești din cuprinsul comunei și are dreptul să inspecteze toate
serviciile lor.

El conduce toate serviciile comunale.

El are datoria să supravegheze încasările impozitelor, să controleze pe încasatorii sătești și să

verifice gestiunea lor.

El publică în cuprinsul comunei, legile, regulamentele și ordinele guvernului sau ale autorităților
superioare.

El are datoria, în caz de turburare a ordinei publice, să ia până la sosirea autorităților polițienești,
toate măsurile necesare pentru restabilirea, ordinei, pentru paza persoanelor și a averilor și pentru
poprirea vinovaților prinși asupra crimei sau delictului (flagrant delict).
El este dator să comunice imediat autorităților în drept toate infracțiunile săvârșite pe teritoriul
comunei și să dea concursul necesar pentru cercetările justiției.

Prefectul județului se numește prin decret regal, în urmă propunerii Ministerului de Interne.

Pentru a fi numit prefect, pe lângă celelalte condițiuni cerute funcționarilor publici, cu excepția
examenului de capacitate, candidatul trebuie să aibe vârsta de 30 ani și să posede studii
universitare.

Foștii senatori și deputați, care au fost aleși în cel puțin trei legislaturi, pot fi numiți prefecți, fără
altă calificație

Ca delegat al autorității centrale, prefectul de județ reprezintă guvernul și puterea executivă și stă
în legătură cu fiecare minister prin directoratul ministerial și prin serviciile ministeriale locale.

Prefectul, ca reprezentant al guvernului, exercită controlul și supravegherea tuturor

administrațiunilor locale din județ, în care calitate el poate cere pedepsirea funcționarilor.

Prefectul este șeful poliției în județ și exercită atribuțiile sale polițienești, în conformitate cu
dispozițiunile art. 68 și 69 din Legea de organizare a poliției generale a Statului.

În această calitate el ia măsuri pentru prevenirea delictelor și îngrijește de menținerea ordinei și

siguranței publice.

El dă ordine tuturor organelor polițienești și jandarmeriei, care sunt obligate să le execute de

îndată, în conformitate cu legea polițiilor.

El poate să ceară punerea în mișcare a forței armate. În caz de rebeliune, sedițiune, atrupamente
tumultoase, împotrivire la executarea legilor sau a ordonanțelor legale sau alte evenimente
neprevăzute, care ar amenința ordinea publică, siguranța persoanelor și a proprietăților. În acest
caz, în afară de raportul către directorat, el informează direct și Ministerul de Interne și de
Răsboi. Ofițerii comandanți sunt ținuți însă a satisface de îndată cererea scrisă a prefectului, fără
a mai aștepta alte aprobări.

Prefectul de județ, care are sarcina de a supraveghea și controla toate administrațiunile autonome
din cuprinsul județului; el are ca auxiliar, în ce privește supravegherea și controlul
administrațiunilor satelor și comunelor rurale și a orașelor nereședință, pe prim-pretorii din
plășile respective;26
9. Parchetul militar şi justiţia militară. Din anul 1937 a fost elaborat noul Cod al justiţiei
militare, prin care a fost reglementată organizarea şi funcţionarea justiţiei militare pe timp de
pace şi de război. Parchetul militar a fost reorganizat ca organ ce exercita acţiunea publică şi
tragerea vinovaţilor la răspundere prin judecată, fiind subordonat Ministerului de război.27
10. Concluzii
Prin urmare, începând cu anul 1821 când are loc revoluția condusă de Tudor Vladimirescu până
în anul 1937, au loc o serie de schimbări cu privire la dreptul român, apare prima Constituție a
țării, se introduc legi, se formează ministere, guvern, senat, are loc reforma agrară, apare
organizarea administrativă.
Majoritatea modificărilor legislative sunt inițiate și introduse de domnitorul Alexandru Ioan
Cuza, astfel putem spune că a pus bazele Dreptului Modern al Țărilor Române.

26
Legea nr. 167/1929 pentru organizarea administrațiunii locale
27
Fl. Negoiță, op. Cit.

11. Bibliografie
1
ION NEGRU ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC NAGARD LUGOJ 2014
2
Pentru repere în dreptul românesc transmise pe filieră romană și asimilate de populația locală din Dacia, a se vedea
M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. I, Edit. Fundației „Chemarea”, Iași,
3
Fl. Negoiță, op. cit.,
4
ION NEGRU ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC NAGARD LUGOJ 2014
5
L. P. Marcu, op. Cit.
6
Amelia Chirtea
7
In acest sens, Documentele privind istoria Romaniei, vol.III, Solidaritatea romanilor din Transilvania cu
miscarea lui Tudor Vladimirescu, Ed.Academiei RSR,Bucuresti 1967
8
Amelia Chirtea
9
P.Negulescu, Istoricul judetelor in Romania, Bucuresti, 1942
10
V.Sotopu, Proiectele de constitutie, programele de reforma si petitiile de drepturi in Tarile Romane in sec. al
XVII-lea si prima jumatate a sec. al XIX-lea, Bucuresti, 1976
11
Amelia Chirtea
12
A. Stan, Revoluția de la 1848 în Țara Românească,. Boieri și țărani, Ed. Saeculum I.O., București, 1998.
13
Vl. Hanga, Proclamația de la Izlaz (1848) – declarație a drepturilor omului și cetățeanului, în Revista română de
drept nr.4/1968
14
Fl. Negoiță, op. cit.
15
V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate națională (1848-1881), București, 1974
16
M. T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, Ed. Cerna, București, 1992
17
ION NEGRU ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC NAGARD LUGOJ 2014
18
ION NEGRU ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC NAGARD LUGOJ 2014
19G.
D. Iscru, op. cit.
20
Amelia Chirtea
21
În doctrina de specialitate părerile sunt împărțite cu privire la Constituția din 1923. Sunt autori (E. Cernea, E.
Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, 2001, p. 250) care susțin că este vorba într-adevăr de o nouă
constituție adoptată în 1923, aspect care se deduce din modul de prezentare al problematicii. Alți autori (I. Muraru,
Drept constituțional și instituții politice, Ed. Proarcadia, București, 1993; E. Focșăneanu, Istoria constituțională a
României, 1859-1991, Ed. Humanitas, București, 1992; D. V. Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, Ed.
„Chemarea”, Iași, 1993) susțin că, în realitate, nu este vorba despre o nouă constituție ci de revizuirea Constituției
din 1866. Ne raliem fără rezerve opiniei și argumentelor prin care Constituția din 1866 a fost doar modificată în anul
1923.
22
A. Banciu, Istoria vieții constituționale din România, București, 1996
23
Gh. Iancu, Drept constituțional și instituții politice, cit. supra.
24
M. Guțan, op. Cit
25
D. V. Firoiu, op. cit., 1993
26
Legea nr. 167/1929 pentru organizarea administrațiunii locale
27
Fl. Negoiță, op. Cit.

12. Anexa 1
Glosar
-capitalism=Sistem social-economic și politic-ideologic bazat pe proprietatea privată, piața liberă
și libertatea de acțiune
-feudalism=1.Ansamblul raporturilor, întemeiate pe fidelitatea personală, dintre suzeran și vasal,
cel dintâi asigurându-i celui din urmă protecție și o sursă de venit, iar vasalul fiind obligat față de
suzeran cu sprijin militar și participare la adunările de judecată.
-reforma=Transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură pentru a
realiza un progres
-fanarioți=Demnitar al Porții Otomane ori dregător sau domn în țările românești care provenea
dintre fanarioți
-revoluționari=Care produce o transformare radicală într-un anumit domeniu

13. Anexa 2
Chestionar
1. Cine a condus Revoluția de la 1821 din Tara Românească?
a) A.I. Cuza;
b) C. Mavrocordat;
c) T. Vladimirescu
R.: Tudor Vladimirescu
2. Care au fost primele măsuri care au stat în atenţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza după
unire?
a) alipirea Țărilor Românești
b) organizarea de stat şi reforma agrară
c) Adoptarea Constituției
R.: organizarea de stat şi reforma agrară
3. Cum era denumit conducătorul țării în perioada 1859-1866?
a) rege
b) domn
c) președinte
R.: domn