Regnul animal

Organismul este un sistem viu (animal, plantă, microorganism) care este capabil de

reproducere, creștere, evoluție și dispune de metabolism. Un organism este un sistem deschis
care face schimburi de materie, energie și informație cu mediul înconjurător, este "viu" și
dispune de "viață" (trăiește) o anumită perioadă limitată, care se sfârșește odată
cu moartea organismului. Organism este și orice individ din cadrul unei specii.

1.Funcțiile de relație

Funcţiile de relaţie includ sensibilitatea şi mişcarea. Sensibilitatea este corelată cu

activitatea sistemului nervos şi a analizatorilor, precum şi cu activitatea glandelor endocrine.
Mişcarea este corelată cu activitatea sistemului muscular şi osos.
               Sistemul nervos
     Pentru a reacţiona la stimuli şi pentru a întreţine activitatea organelor, organismul are
nevoie de două sisteme informaţionale corelate: sistemul nervos şi sistemul endocrin.
               Asemeni unei reţele telefonice la care este conectată cea mai mică localitate, dar nu
şi toate casele, în cazul sistemului nervos informaţia nu ajunge, la fiecare celulă în parte din
întreg organismul.
               Nervii sunt fascicule de fibre nervoase unite prin ţesut conjunctiv şi acoperite cu un
înveliş comun. Însuşirile nervilor sunt: excitabilitatea şi conductibilitatea. În urma acţiunii
unui excitant, nervii reacşionează şi transmit influxurile nervoase.

Clasificarea nervilor:
               După modul cum este recepţionată excitaţia şi transmit influx nervos, nervii se
împart în:
               - senzitivi, prin care excitaţiile sunt transmise sub formă de impuls nervos la encefal;
               - motori, prin care influxul nervos se transmite de la encefal la organele efectoare;
               - micşti, care au atât fibre nervoase, senzitive, cât şi motorii; ei sunt cei mai
răspândiţi din organism

Măduva spinăriiEste segmentul SNC protejat în canalul vertebral şi se prezintă ca un

cilindru plin(43-45 cm lungime), uşor turtit anteroposterior, mai îngroşat în regiunea cervicală
şi lombară, unde se găsesc centrii nervoşi pentru membrele superioare, respectiv inferioare.
O secţiune transversală în interiorul măduvei spinării este reprezentată de substanţa cenuşie
care aminteşte de silueta unui fluture, mărginită de un înveliş albicios- substanţa albă.
               Substanţa cenuşie este formată din corpul neuronilor care mijlocesc recepţia şi
transmisia de informaţii către creier şi organele de execuţie.
               Substanţa albă este alcătuită din celule gliale şi fibre nervoase, care fac legătura atât
între măduvă şi encefal cât şi invers. Din măduva spinării, de-o parte şi de alta, se desprind 31
perechi de nervi spinali, care fac legătura dintre măduvă şi periferia corpului.
               Un nerv spinal este alcătuit din: duoă rădăcini, un trunchi comun şi ramuri.
               Rădăcina anterioară este alcătuită din prelungirile axonice ale neuronilor motori din
coarnele anterioare şi cele axonice vegetative din coarnele laterale ale măduvei.
               Rădăcina posterioară are pe traiectul ei un ganglion spinal. Ea este formată din
prelungirile axonice ale neuronilor din ganglionii spinali, care pătrund în coarnele posterioare
ale măduvei.
               Trunchiul comun rezultă din asocierea prelungirilor dendritice ale neuronilor din
ganglionul spinal de pe traiectul rădăcinii posterioare cu axonii neuronilor din rădăcina
anterioară.
               Ramurile sunt mixte, ele conţinând atât fibre motorii cât şi senzitive.

  Funcţiile măduvei spinării sunt: de centru reflex şi de conducere.

            În cadrul funcţiei de centru reflex, măduva primeşte neîncetat excitaţii atât din mediul
extern cât şi din interiorul organismului. Un exemplu concret: în pielea tălpii piciorului se află
numeroase celule senzoriale care transmit informaţii la măduva spinării prin intermediul
ramurilor senzitive ale nervilor. În substanţa cenuşie a măduvei, neuronii preiau excitaţia şi,
prin fasciculele motorii, transmit un număr sporit de impulsuri către musculatura piciorului,
determinând contracţia rapidă a muşchilor şi mişcarea flexorului gambei, care retrage laba
piciorului. În acest caz este vorba despre un arc reflex necondiţionat.

Experimentul a dovedit că răspunsul reflex este în funcţie de intensitatea excitaţiei; cu

cât aceasta este mai mare, cu atât răspunsul este mai puternic. Pe toată lungimea măduvei se
închid numeroase arcuri reflexe, având centrii nervoşi în substanţa cenuşie, iar fibrele
nervoase ale neuronilor senzitivi şi motori din constituţia arcurilor, aparţin nervilor spinali. În
cazul reflexului de flexiune a piciorului, când se produce o înţepătură în laba piciorului acesta
nu s-ar retrage dacă s-ar secţoina rădăcinile anterioare ale nervilor spinali respectivi sau cele
posterioare întrucât s-ar întrerupe legătura cu centrul de comandă care este măduva spinării.
 În cadrul funcţiei de conducere măduva spinării reprezintă o staţie în care fibrele ei
nervoase fac legătura dintre diferiţi centri medulari, dintre măduvă şi encefal, dar şi dintre
encefal şi părţile corpului. Deci măduva spinării nu este un organ izolat.

Encefalul este situat în cutia craniană. În plan sagital, văzut lateral, encefalul apare ca
un organ voluminos la care se disting două emisfere cerebrale, o porţiune din cerebel şi o
prelungire a măduvei spinării mai umflată care constituie trunchiul cerebral. În plan median
are o structură mai complexă. La fel ca măduva spinării, acesta este acoperit de meningele
cerebrale: duramater, arahnoida şi piamater. Între arahnoidă şi piamater se găseşte lichidul
cerebrospinal care are rol protector, trofic şi menţine constantă presiunea intracraniană.

Trunchiul cerebral cuprinde trei etaje: bulb rahidian, puntea lui Varolio şi

mezencefal.
               Bulbul rahidian numit şi măduva prelungită, conţine substanţa cenuşie şi substanţa
albă. Datorită încrucişării fasciculelor ascendente şi descendente, substanţa cenuşie este
fragmentată în numeroşi nuclei, care constituie centri nervoşi ai bulbului; ei sunt şi originea
majorităţii nervilor cranieni.
               Funcţiile bulbului sunt aceleaşi cu cele ale măduvei: funcţia reflexă şi funcţia de
conducere.
               Funcţia reflexă este mai comlpexă, deoarece bulbul conţine centrii nervoşi mai
specializaţi, primeşte excitaţii direct de la organele de simţ, arcurile reflexe au mai mulţi
neuroni şi sunt legate permanent de scoarţa cerebrală, unde au o reprezentare bine definită.

Funcţia de conducere este asigurată de: căile nervoase ascendente care transmit
excitaţiile de la măduvă la creier, fasciculele piramidale descendente care conduc impulsul
motor de la scoarţa cerebrală până în neuronii motori din coarnele anterioare ale măduvei,
căile nervoase care vin direct prin nervii cranieni.

 Puntea lui Varolio este o bandă de substanţă nervoasă albă aşezată în partea

superioară a bulbului, care are legătură cu cerebelul prin pedunculii cerebeloşi mijlocii.
             Mezencefalul este alcătuit din pedunculii cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni.
Pedunculii cerebrali sunt în număr de doi şi formează etajul superior al trunchiului cerebral;
pe faţa posterioară au 4 tuberculi cvadrigemeni. În ei se găsesc centrul reflexului pupilar,
centrii motori principali ai globilor oculari, precum şi nucleul roşu, care are legături cu
cerebeleu şi scoarţa cerebrală; el trimite spre măduvă impulsuri inhibitorii asupra tonusului
muscular.

Nervii cranieni au originea, reală sau aparentă în encefal şi sunt 12 perechi. Spre
deosebire de nervii spinali, ei nu-şi mai păstrază dispoziţia metamerică şi nu au toţi o funcţie
identică; ei pot fi motori, senzitivi sau micşti.
               Dacă originea fibrelor motorii se află în trunchiul cerebral, cea a fibrelor senzitive se
află în afara acestuia, într-un ganglion situat pe traiectul nervului. Fibrele senzitive pătrund în
trunchiul cerebral şi se termină în nucleii senzitivi ai acestuia. Cu excepţia nervului olfactiv şi
a nervului optic, toţi ceilalţi nervi cranieni îşi au centrii în trunchiul cerebral.

 Sistemul nervos vegetativ

               SNV, numit şi sistemul nervos autonom controlează şi coordonează activitatea
organelor interne. Cu toate acestea el este legat anatomic şi funcţional cu SNC, care exercită
permanent o influenţă asupra sa. Împreună integrează funcţiile vegatative în activitatea
întregului organism.
               SNV are o porţiune centrală reprezentată prin centrii nervoşi vegetativi situaţi în
axul cerebrospinal şi o porţiune periferică reprezentată prin ganglionii vegetativi. SNV este
alcătuit din: sistem nervos simpatic şi parasimpatic.
               Sistemul nervos simpatic. Centrii vegetativi simpatici sunt localizaţi în coarnele
laterale ale măduvei spinării toracolombare. Fibrele preganglionare părăsesc măduva pe calea
rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali şi fac legătura cu ganglionii nervoşi, aşezaţi la
stânga şi la dreapta coloanei vertebrale, care formează două lanţuri ganglionare
simpatice.Sistemul nervos simpatic are o acţiune, de cele mai multe ori, excitantă asupra
organelor deservite, ceea ce se traduce printr-o creştere a consumului energetic. El este
solicitat în situaţii de pericol sau stres.

 Sistemul nervos parasimpatic. Centrii vegetativi parasimpatici sunt localizaţi în

bulb, punte, mezencefal şi în regiunea sacrală a măduvei spinării. Fibrele parasimpatice
preganglionare din porţiunea craniană iau calea unor nervi cranieni, iar cele din măduva
sacrală intră în alcătuirea nervilor pelvici. În majoritatea cazurilor, SNV parasimpatic
realizează economie de energie, regenerare şi refacere. De regulă, are o acţiune de relaxare.
               Deoarece SNV se află în legătură cu SNC, funcţia organelor interne poate fi
influenţată de anumite cauze externe. O emoţie negativă permanentă (stresul) poate fi cauza
unor afecţiuni gastrice, cardiace sau circulatorii.
 Modul de funcţionare a SNV

Unitatea funcţională a SNV este tot arcul reflex, ca şi în cazul SNC, dar cu unele
deosebiri:
               - calea aferentă este de obicei iniţiată prin excitarea interoreceptorilor;
               - arcul reflex vegetativ se poate închide fie în centrii din axul cerebrospinal, fie în
unii ganglioni periferici;
               - calea eferentă este formată din doi neuroni: un neuron preganglionar situat în SNC
şi un neuron postganglionar situat la periferie, într-un ganglion vegetativ;
               - un reflex vegetativ are trei neuroni: un neuron senzitiv şi doi neuroni motori.

Aparatul locomotor (sistemul muscularo-osos) este, anatomic, aparatul care dă posibilitate

oamenilor și animalelor să se miște folosindu-se de o structură organică locomotoare formată
din sistemul osos și cel muscular. La vertebratele superioare, inclusiv la om s-au diferențiat, în
decursul evoluției, grupuri de organe puse în slujba îndeplinirii unor majore funcțiuni ale
întregului organism. Un astfel de "complex funcțional" este și aparatul locomotor. Aparatul
locomotor este alcătuit din oase, tendoane denumite și ligamente, îmbinările mobile dintre
oase - articulațiile, și din mușchi. Totalitatea structurilor osoase ale unui organism formeaza
scheletul. Acesta constitue un fel de "schelă" de susținere, care dă și formă generală și
proporții, corpului omenesc. Elementele scheletului contribuie esențial la menținerea posturii
organismului, opunându-se încovoierilor posibile datorate împovărării reprezentate de
greutatea corpului, acesta care aflându-se sub acțiunea gravitației terestre. Oasele sunt legate
între ele prin structuri de îmbinare de diferite feluri și forme, care le asigură mobilitate
reciprocă, adică posibilitatea deplasării unora în raport cu altele. Aceste structuri sunt
articulațiile. Oasele și articulațiile formeaza partea pasivă a aparatului locomotor. Pe oase se
fixeaza mușchii striați scheletici. Aceștia acționeaza asupra oaselor și articulațiilor lor, ca
asupra unor pârghii, constituind partea activă a aparatului locomotor, adică elementele lui
mișcătoare, dinamice. În afară de imprimarea unor mișcări segmentelor osoase, mușchii mai
intervin și în imobilizarea acestor segmente în anumite posturi, atitudini fizice.

2.Funcția de nutriție

Nutriția autotrofă și heterotrofă

În lumea vie există 2 mari tipuri de nutriție. Autotrofă – organismele își sintetizează
substanțele organice din substanțele anorganice. Heterotrofă – indivizii biologici consumă
substanțele gata preparate.

Nutriția autotrofă

Tipuri de nutriție autotrofă: fotoautotrofă (fotosinteză) și chemoautotrofă (chemosinteză).

Fotosinteza este procesul prin care plantele verzi, în prezența luminii și a pigmenților
clorofilieni, sintetizează substanțe organice din substanțe anorganice. Factorii care
influențează fotosinteza sunt de două tipuri: externi și interni. Factorii externi sunt: lumina,
temperatura, apa, concentrația de C02 și sărurile minerale. Pentru majoritatea speciilor de
plante, fotosinteza începe de la o temperatură de 0 grade Celsius și crește proporțional cu
temperatura până la 25 – 30 grade Celsius pentru plantele cu origine nordică, sau 35 – 40
grade Celsius pentru plantele cu origine sudică (de exemplu pătlăgelele roșii).

Nutriția heterotrofă

Nutriția saprofită: este caracteristică unor ciuperci și bacterii care descompun cadavre sau
părți moarte ale organismelor vii. Saprofitele pot fi cu specificitate de substrat: mucegaiul alb.
Fără specificitate de substrat: pe perete, pâine, gem. Ciuperci saprofite: ciupercile care
realizează fermentația alcoolică: drojdia de bere, drojdia de vin. Fermentația: se realizează sub
acțiunea ciupercii care acționează asupra alcoolului etilic, transformându-l în acid acetic. Ex:
Când vinul se acrește într-un vas. Fermentația lactică se realizează sub acțiunea bacteriilor din
genul lactobacil care determină obținerea untului. Saprofitele au importanță și în industria
antibioticelor, ciupercile din genul streptomicius.

Nutriția parazită

Paraziții consumă substanțe organice din organisme vii. Virusurile, ribovirusuri cu genomul
format din ARN, virusul HIV. Toate virusurile gripale, poliomielitei... Dezoxiribovirusuri cu
genomul format din ARN. Bacteriofacii - virusuri care parazitează bacterii. Virusurile sunt
paraziți intracelulari. (entități corpusculare de dimensiuni infime) Bacterii (patogene),
determină infecții la plante, animale, ex: treponema pallidum determină sifilis. Ciuperci
parazite: rugina viței-de-vie, flagelate parazite, Giardia intestinalis care parazitează în duoden
(se elimină odată cu fecalele); Trichinela vaginalis parazitează în vagin, determină secreții
urât mirositoare. Viermi lați: tenii, cilindrici, limbric Viermi inelați: anelide, lipitoarea

Digestie poate însemna:
- procesul de fagocitoză a celulelor sistemului imun, sau

- digestia (absorbția) hranei de către organismele pluricelulare, proces prin care se realizează
desfacerea moleculelor mari de hidrocarbonate (polizaharide), grăsimi (lipide) și proteine în
molecule mai mici, ca mono-, dizaharide, acizi grași, aminoacizi, tripeptide, rezultând energie
și, pe de altă parte, substanțe necesare sintezei țesuturilor organismului.

Astfel, se poate deosebi :

 o digestie intracelulară în vacuolele digestive din cadrul celulei și

 digestia extracelulară în afara celulelor pe traiectul digestiv intestinal.
La om, procesul de digestie începe în gură, se continuă, apoi, în stomac (gaster), intestinul
subțire, cu segmentele: duodenum, jejunum și ileum (absorbția hranei producându-se numai
la nivelul intestinului subțire). În cazul mamiferelor, particularitățile sunt specifice speciei,
modului de hrănire: erbivore rumegătoare, carnivore ,omnivore. Astfel tubul digestiv este
adaptat modului de hrănire al speciei.

Respirația este un proces fiziologic fundamental prin care organismele realizează un schimb

de oxigen și dioxid de carbon cu mediul înconjurător. O respirație completă include două faze
distincte: inspirație, adică preluarea aerului (gazelor) din mediul înconjurător în organism,
și expirație, prin care se elimină în afara organismului aerul folosit (uzat). Prin respirație,
oxigenul (O2) din aerul inspirat ajunge la nivelul celulelor, iar dioxidul de carbon (CO2)
rezultat este eliminat prin intermediul expirației.

Toate organismele aerobe au nevoie de oxigen pentru a-și crea energia prin respirație,
prin metabolismul moleculelor bogate în energie, precum glucoza. Pe Pământ există însă și
organisme anaerobe, ca de exemplu unele microorganisme din lacurile subterane.

Din punct de vedere fiziologic și biochimic, se pot deosebi: respirația externă și respirația
internă (sau celulară).

Se deosebesc următoarele tipuri:

 Respirație cutanată: schimbul de gaze are loc la nivelul suprafeței corpului (piele
(anatomie)). Dacă prin arsuri sau acoperirea pielii cu substanțe nepermițătoare trecerii
aerului se anihilează 30% din suprafața pielii, se creează o situație gravă pentru viață, iar
la 50% moartea este aproape inevitabilă
 Respirație branhială: schimbul de gaze se efectuează prin intermediul branhiilor.
Apare la pești.
 Respirație traheeală, în cazul insectelor.
 Respirație pulmonară: apare în cazul mamiferelor și păsărilor. Organul în cauză
este plămânul, situat în cutia/cușca toracică, prin care oxigenul din aerul inspirat este
transmis sângelui din aparatul circulator, iar dioxidul de carbon și acizii carbonici din
sânge sunt preluați de aerul de expirat, fiind eliminați.
Sistemul cardiovascular (circulator) este un aparat care
permite circularea sângelui și limfei în corp pentru a transporta nutrienți, oxigen, dioxid de
carbon etc. Acesta este compus din inimă și vasele de sânge (arterele, venele și capilarele) ce
sunt răspândite într-o rețea deasă prin tot corpul.

Excreția reprezintă procesul de eliminare a substanțelor rezultate în urma procesului de

descompunere datorat metabolismului, alături de alte materiale inutile organismului, care
trebuie eliminate.[1] Acesta este un proces esențial pentru toate formele de viață existente.
Excreția reprezintă un proces total opus secreției, prin care substanțele secretate pot avea
sarcini specifice după ce au părăsit celula.

La organismele unicelulare substanțele rezultate în urma procesului de descompunere se

elimină direct de pe suprafața celulei. Organismele pluricelulare posedă un aparat excretor
mult mai complex. Plantele superioare elimină gazele prin intermediul stomatei sau a porilor
de pe suprafața frunzelor. Animalele au organe speciale de excreție. La mamifere procesul
de excreție reprezintă formarea urinei în rinichi și formarea de molecule de dioxid de
carbon (reziduuri metabolice abundente specifice mamiferelor) ca urmare a respirației, care
apoi sunt exhalate din plămâni. Aceste materiale inutile sunt eliminate prin urinare și
respectiv prin exhalare. În procesul de urinare, controlul hormonal al excreției apare la nivelul
tubilor distali ai rinichilor în funcție de instrucțiunile provenite de la hipotalamus. În cazul în
care nu se produce excreție într-un organism, se vor acumula substanțe reziduale care vor
duce la îmbolnăvirea și ulterior la moartea organismului.

3.Funcția de reproducere
Reproducerea este o caracteristică a organismelor vii, care se manifestă prin naștere
din părinți , ca rezultat al fecundării, a unui urmaș , care din punct de vedere morfologic și
genetic este asemănător părinților. Prin acest proces asigurându-se perpetuarea speciei.
Reproducerea este o formă a înmulțirii în cadrul unei specii.
În reproducere, prin intermediul materialului genetic, caracterele părinților sunt transmise mai
departe urmașilor, fiind moștenite.

Din cauza diversității formelor de celule care iau naștere prin reproducere, se face o
diferențiere între o înmulțire pe cale sexuată, având la bază gameții (celulele sexuale), care are
loc prin procesul de meioză și pe de altă parte prin procesul de mitoză (diviziune celulară)
care este o înmulțire asexuată, caracteristică organismelor unicelulare, plantelor și la
unele animale.

Reproducerea, din punct de vedere biologic, reprezintă sensul existenței organismelor vii.
Această idee este subliniată și de existența în cazul majorității speciilor vii a două forme de
existență: mascul/femelă

Nevertebrate
1.Spongieri
Spongierii sunt un grup de animale nevertebrate, aparținând încrengăturii Porifera. Acestea
sunt primele animale aparute pe pământ,tot odata si cele mai simple. Denumirea de spongieri
vine de la substanța numită spongină care se găsește între cele două straturi de celule și
formează scheletul buretelui. În total se cunosc 9.233 de specii de spongieri.

Acestea sunt organisme pluricelulare care au corpul format din un număr variabil de pori și
sisteme canaliculare dezvoltate pe un schelet direct amplasat în mediul marin, pe fundul
căreia aceștia proliferează. Structura lor poate fi rezumată din punct de vedere structural ca un
strat gelatinos de spongină poziționat între două straturi externe de celule.

Deși acestea posedă structuri care îi permit clasificarea ca animale, spongierii nu

posedă celule capabile de diferențiere și specializare. Pe lângă această particularitate,
spongierii nu posedă nici sistem nervos, digestiv, circulator ori excretor, majoritatea funcțiilor
necesare vieții fiind asigurate de puținele tipuri de celule specializate existente și de circuitul
apei în cadrul acestora.

Caracteristici generale

Sunt organisme pluricelulare organizate pe un sistem de exoschelet anorganic, care asigură

substratul fixării acestora, din un corp didermic, format din ectoderm și endoderm, separate
printr-o masă gelatinoasă care conține spongină și spiculi de carbonat de calciu și siliciu care
formează scheletul. Endodermul este format din celule numite coanocite (cu guleraș și flagel),
cu rol în digestie, realizată printr-un sistem de vacuole digestive. Cavitatea internă comunică
cu exteriorul prin pori (inhalanți) și oscul (orificiu exhalant), pe unde circulă hrana antrenată
de apa circulantă care asigură mișcarea flagelilor coanocitelor. Spongierele sunt organisme
hermafrodite; din oul spongiferelor se dezvoltă o larvă ciliată liberă, care apoi se fixează pe
substratul mineral. Înmulțirea asexuată se face prin înmugurire. Datorită naturii structurale ale
acestora, spongiferele sunt organisme acvatice într-o proporție covârșitoare marine, dar există
și specii de spongifere de apă dulce.

Alcătuirea spongierilor

Spongierul (buretele) este un organism pluricelular care se asociază și își duce viața în colonii
împreună cu un număr mai mare de indivizi. Corpul spongierelor constă în un corp gelatinos
format dintr-un mezohil pe bază de colagen numită spongină și care se atașează unui schelet
format din pinacocite și coanocite, schelet care este atașat de patul marin prin intermediul
depozitelor de CaCO3. Atât structura cât și funcționarea acestui ansamblu se bazează pe
circulația apei în cadrul acestuia astfel ca porii spongierelor constituie orificiile multiple de
intrare ale apei, pe când fiecare spongier posedă un singur orificiu de ieșire al apei, numit
oscul.

Nutriție

Se realizează intracelular cu ajutorul vacuolelor digestive din apa aspirată prin pori și face
digestia microorganismelor existente în apă, antrenate de aceasta.

Respirație

Schimbul respirator se realizează la nivel celular pe un principiu bazat pe circulația apei în

cadrul spongierelor.

Reproducere și proliferare

Se poate realiza atât sexuat cât și asexuat prin înmugurire. Fiind organisme hermafrodite,
fiecare individ produce un spermatozoid și un ovul care formează celula ou. Din această
celulă ou se dezvoltă o larvă ciliată care dă naștere unui nou individ. Cand reproducerea
sexuată nu poate avea loc din cauza condițiilor nefavorabile, spongierele formează muguri
care cad pe fundul apei și care devin viabili odată cu realizarea condițiilor de mediu favorabile
dezvoltării noilor indivizi.

Clasificare
Se face in funcție de natura scheletului și spiculilor. Ei se clasifică în spongieri: calcaroși,
silicioși, cărnoși (buretele de baie).

2. Celenterate
Celenterate (Coelenterata, Radiata) sunt o subdiviziune de animale nevertebrate, acvatice, ce
trăiesc în orice mediu salin.

Sunt organisme diploblastice propriu-zise, având corpul format din două foițe embrionare și
anume ectoderm și endoderm. Între aceste două foițe embrionare aceste organisme au
o mezoglee care poate fi anhistă sau celulară.

Posedă celule urzicatoare sau lipicioase.

Simetria corpului

Primitiv este radiară. Aceasta devine secundar bilaterală ca la anthozoare, sau biradiară

la ctenofori.

Hrănirea

De regulă celenteratele se hrănesc cu pești. Cavitatea gastrică are aspect saciform, ca la

hidrozoare. Secundar această cavitate se compartimentează cum se întâmplă la polipii de
scifozoare și anthozoare.

Sistemul nervos

Celenteratele sunt organisme neuromiare (organisme care posedă sistem nervos și

musculatură). Sistemul nervos este reprezentat de un plex subepitelial difuz, care este legat de
ectoderm și endoderm. La unele grupe, ca de exemplu: la meduze și ctenofori se dezvoltă
organe de simț (oceli, statociști, ropalii). Această dezvoltare se datorează vieții active pe care
o duc acestea. Sunt prezente și condensări nervoase.

Sistemul muscular

Este format din celule epitelio-musculare. Aceste celule pot avea fibre netede longitudinale în
ectoderm, sau circulare în ectoderm. În subumbrela meduzelor aceste celule au fibre striate.

Reproducerea

Se poate face fie asexuat prin înmugurire sau diviziune, sau sexuat. Majoritatea celenteratelor
au metageneză în ciclul de viață.
Mediul de trai și diversitatea

Încrengătura celenterate cuprinde cca 9.000 de specii de animale acvatice fixate-polipii si

libere-meduzele.

Hidra sau polipul de apa dulce (din lat.polis-mult,podos-picioare) se fixează de plantele

acvatice cu tentaculele în jos. Corpul ei este cilindric,iar cavitatea bucală este înconjurată de
5-12 tentacule.

Actiniile sunt polipi marini de dimensiuni mari viu colorați în verde,albastru, roșu.Ele au în

jurul orificiului bucal-anal câteva coroane de tentacule scurte și groase care-i dau aspectul
unor "flori de mare" sau "anemone".

Meduzele sunt celenterate înotătoare care au corp gelatinos cu aspect de umbrelă(Aurelia

aurata,Rizostoma). În centrul părții inferioare a corpului se deschide orificiul buco-anal, iar pe
marginile corpului sunt dispuse tentaculele.

3. Viermi
Viermii sunt animale nevertebrate inferioare, mai evoluate decât celenteratele, lipsite
de picioare, care au corpul moale, lunguieț, cu piele lucioasă, ale căror medii de trai sunt cel
subteran și cel acvatic. De asemenea, mulți viermi sunt paraziți, ale căror gazde sunt plantele
și animalele. Viermii cad deseori pradă păsărilor insectivore, dar și a unor lipitori. Sunt
folosiți uneori ca momeală pentru pești. Nu sunt dăunători, deci nu reprezintă un stres pentru
oameni.

Caractere generale ale viermilor:

 sunt metazoare tridermice, cu simetrie bilaterala, la care apare mezodermul;

 majoritatea se deplaseaza prin tarare;
 sunt forme libere (traiesc de obicei in mediul umed) si forme parazite

Clasificarea

Viermii sunt grupați în corespundere cu structura corpului în trei încrengături: Viermi

plați, Viermi cilindrici și viermi inelați.

Principalele clase de viermi sunt:

 Acanthocephala
 Annelida (viermi inelați)
 Chaetognatha
 Gnathostomulida
 Nematoda (viermi cilindrici)
 Nematomorpha
 Nemertea
 Onychophora
 Platyhelminthes (viermi lați)
 Sipuncula

Viermi plați (Platyhelminthes)

Tenia este un vierme plat parazit, care se dezvoltă în corpul a două gazde: omul, gazda
principală în intestinul căruia trăiește și produce ouă, și porcul sau vitele cornute mari, gazde
intermediare în care se dezvoltă larvele.

Corpul ei are o lungime de 4-6 metri, fiind segmentat și având culoarea albă. La capătul
anterior se găsește o umflătură numita scolex pe care se află 4 ventuze și o coroană dubla de
cârlige cu care se prinde de peretii intestinului. Între scolex și corp se află gâtul. În ultimele
segmente se formeaza în jur de 150.000 de ouă care sunt eliminate în mediul extern cu
fecalele. De aici ele împreună cu iarba sau apa pătrund în stomacul animalelor, unde se
dezvoltă în larve. Din stomac larvele trec în sînge care le transportă în mușchi unde se
transformă în cistireci - vezicule de mărimea bobului de mazăre care conțin capul și un gât
scurt al teniei

Omul se poate infecta cu tenie dacă consumă carne, care n-a fost suficient prelucrată
termic (fiartă sau prăjită), cu cisticerci viabili. Dacă cisticercii ajung în intestinul omului din
ei se dezvoltă viermele matur.

Tenia, în urma metabolismului propriu, excretă în organismul gazdei substanțe toxice, care
dereglează funcțiile intestinului și provoacă intoxicarea gazdei.

Viermele-de-galbează are aspectul unei semințe de dovleac, atingând o lungime 3-4

centimetri și având culoare alb-gălbuie. El parazitează ficatul oilor, provocând boala numita
galbează. Datorită vieții de parazit la el nu sunt prezente aparatul circulator și cel respirator,
având în schimb un aparat gastro-vascular, care ține locul aparatelui digestiv și circulator. Mai
posedă un orificiu buco-anal și cordoane ramificate. Sistemul nervos este reprezentat de niște
aglomerari de ganglioni, fiind de tip ganglionar. Reproducerea este sexuată, la fel ca cea a
teniei.

Viermi cilindrici (Nematoda)

Ascarida, numită popular limbric, este un vierme cilindric parazit de culoarea alb-galbuie și

are o lungime de circa 15-20 centimetri. Orificiul bucal se află la capătul anterior, iar cel anal
se afla la capătul posterior. Femela depune circa 200.000 de oua zilnic în intestinul omului sau
al altor animale. Ele sunt eliminate cu excrementele gazdei. Ouale ajungâng in corpul omului
sanătos și se transforma în larve, provocând ascaridioza.

Viermi inelați (Annelida)

Majoritatea viermilor inelați au corpul cilindric, segmentat în inele numite metamere.

Numărul segmentelor în funcție de specie ajunge până la 800. Pe fiecare metamer se află niște
perișori mici și elastici, numiți cheți, care servesc la fixarea corpului de substrat.Corpul
viermilor inelați este cilindric, slab sau turtit dorso-ventral, cu lungimea între 0,2 mm și 3 m.
Culoarea corpului variază de la alb sau brun întunecat pînă la verde sau roșu.Organele interne
ale viermilor inelați se află în cavitatea corpului propriu-zisă, care este împărțită în camere
prin pereți transversali (septe). Fiecare cameră internă corespunde unui metamer.

Viermii inelați pot fi semiparaziți (lipitorile) sau neparaziți (râma).

Râma are corpul acoperit cu o piele subtire, umeda, si bogat vascularizata, masurand 15-25
centimetri lungime. Orificiul bucal se afla la capatul anterior, iar cel anal se afla la capatul
posterior. Corpul este format din inele, de aici si numele de inelati. Inelelor circulare le
corespund pereti despartitori.Ea se poate regenera. Ventral,rama are cate 4 perechi de peri
scurti si aspri,numiti cheti. Râma se hraneste cu substante organice din sol, eliminandu-le prin
orificiul anal. Nu are aparat respirator. Respira prin piele. Vasele de sange sunt reprezentate
de vasul dorsal si cel ventral, cate unul pentru fiecare inel, sangele este rosu, dar nu prezinta
inima. Sistemul nervos este ganglionar, ventral si scalariform. Ganglionii dintr-un inel sunt
legati cu ganglionii din celelalte inele. Rama este hermafrodita.Organele de inmultire se afla
in treimea anterioara a corpului. Indivizii pot face schimb de organe sexuale. Ouale sunt
depuse intr-un cocon. Din oua ies rame mici.

Lipitorile sunt viermi inelați, majoritatea paraziți, care se hrănec cu sângele animalelor

superioare, dar există și lipitori libere care se hrănesc cu larve și râme. Majoritatea speciilor
trăiesc în lacuri și ape curgătoare. Lipitorile parazite au câte o ventuză cu care se fixează de
corpul victimei. Cavitatea bucala prezinta o ventuza bucala cu 3 falci chitinoase care au forma
literei Y. O lipitoare poate suge până la 32 grame de sânge, ce nu e coagulează un timp
îndelungat, deoarece glandele intestinale ale acestei animale secretă o substanță
anticoagulantă, numită hirudină. Ea este utilizată în medicină (în pecial specia Hirudo
medicinalis).

Alți viermi paraziți

Oxiurul trăiește în intestinul gros. Ei sunt mici de vreo 5-12 milimetri și au culoare alba.
Noaptea femelele ies in jurul orificiului anal și depun oua determinand mancarime. Având
mâinile murdare, ouale pot ajunge in corp și provoca oxiuraza.

Trichinele au o lungime de 3-4 milimetri. De obicei ei se află în mușchii șobolanului și ajung

la porc dacă aceștia manâncă șobolani. În cazul în care carnea de porc nu este controlata și
omul o manâncă, larvele ajung în corp și provoaca trichineloza.

4. Moluște
Moluștele (lat. Mollusca) sunt animale nevertebrate protostomiale. Denumirea de moluște
provine din latinescul molluscus (mollis însemând moale) și reprezintă principala
caracteristică a corpului acestor organisme. Printre reprezentanții moluștelor
sunt scoicile, melcii, sepiile, caracatițele. Sunt metazoare celomate protostomiene, cu simetrie
bilaterală. În cursul evoluției, unele au devenit asimetrice (majoritatea melcilor).

Morfologie externă

Scoică
Caracatiță

Corpul moluștelor nu este segmentat, dar la majoritatea se disting trei regiuni: cap, picior și
masă viscerală.

Capul este bine dezvoltat și distinct la gasteropode și cefalopode, și redus la amfineurieni și

scafopode. În cazul lameli branhiatelor, capul a regresat până la dispariție. Melcii, limacșii,
caracatița, sepia și nautilul au capul bine diferențiat, iar la scoici acesta este practic inexistent.

Piciorul este un organ muscular situat în partea ventrală a corpului. La cefalopode, picioarele
sunt aranjate în regiunea capului.

Masa viscerală are forma unui sac, în care sunt localizate organele interne ce realizează funcții
de relație, de nutriție și de reproducere.

În afară de cap, picior și de masa viscerală, majoritatea moluștelor mai au manta și cochilie.
Mantaua și cochilia sunt organe caracteristice moluștelor. Aspectul mantalei este de
membrană. Ea mai poartă și denumirea de pallium și este formată din unul sau două pliuri
care provin din peretele corpului. Funcțiile mantalei sunt diferite. Astfel, ea protejează corpul
(în special masa viscerală), secretă cochilia, iar la unele moluște servește ca organ respirator.
Între manta și peretele corpului se găsește un spațiu numit cavitate paleală. Această cavitate
mai poartă și denumirea de cavitatea mantalei. În cavitatea paleală sunt adăpostite branhiile și
alte organe.

Cochilia (numită popular și scoică) este caracteristică moluștelor, asemenea cavității paleale.
Ea este o formațiune dură, calcaroasă, cu rol principal de protecție a masei viscerale și a
întregului animal. Mai are și rol de schelet extern, pe cochilie fiind fixat o parte din
musculatura corpului. Forma cochiliei diferă de la un grup de moluște la altul. De asemenea,
diferă și gradul ei de dezvoltare. Ea poate fi formată din una, două sau mai multe bucăți. La
unele moluște, cochilia a regresat până la dispariție.
Funcții de relație

Sistemul nervos la moluște este de tip ganglionar și constă în ganglioni nervoși, concentrați în
partea anterioară a corpului, și în cordoane nervoase, care pleacă de la ganglioni spre toate
organele corpului. Organele de simt sunt bine dezvoltate la moluștile mobile în special la cele
răpitoare și slab dezvoltate sau lipsesc la cele bentonice și la cele putin mobile.

Funcții de nutriție

 Sistemul digestiv
o Osfradiul

 Sistemul respirator
 Sistemul circulator
 Sistemul excretor

Funcții de reproducere

 Reproducerea la moluște se face prin oua.

Gastropodele sunt organisme hermafrodite, cu fecundația încrucișată. Ele depun ouă sau nasc

pui vii. Bivalvele si cefalopodele sunt organisme unisexuate.

5. Artropode
Artropodele (din greacă arthron, "articulație" și podos, "picior") sunt animale nevertebrate,
ce au membrele articulate. Încrengătura
include insecte, milipede, centipede, arahnide, crustacee etc. Artropodele sunt organisme cu
un exoschelet (schelet extern), corp segmentat și membre (apendice) anexate de cap și torace.
Artropodelor sunt caracterizate cuticulele chitinizate, la crustacee cuticulele sunt mineralizate
cu carbonat de calciu. Cuticula este rigidă și nu se întinde, de aceea procesul de creștere e
însoțit de năpârlirea periodică. Primele membre participă la apucarea hrănii și fărâmițarea.
Corpul este alcătuit din segmente, fiecare având câte o pereche de membre. În prezent
artropodele constiuie cel mai variat grup de animale. Peste 80% din toate speciile descrise
revin artropodelor. Spre deosebire de alte nevertebrate, organele de simț ale atropodelor sunt
foarte dezvoltate, au inimă ce pompează sângele, iar cavitatea internă constituie hemocelul.
Artropodele sunt unisexuate, se reproduc doar pe cale sexuată (sunt și excepții, unii se
înmulțesc prin partenogeneză). Toate speciile sunt ovipare, numai scorpionii pot fi clasificați
ca vivipari. Se dezvoltă prin metamorfoză incompletă, completă sau direct.
Ele populează cele mai diverse ecosisteme: terestre, marine, aeriene.
Artropodele au o mare importanță pentru om. Unele fac parte din dieta omului, sunt
polenizatoare ale plantelor angiosperme. Altele ducând un mod de viață parazit, generează
boli grave, sau aduc pagube agriculturii.

Artropodele sunt nevertebrate cu corpul segmentat și membre articulate[2]. Membrele

la fel ca și corpul sunt acoperite cu cuticulă, care este alcătuită în principal din α-chitină, un
derivat al glucozei[3]. Pe lângă aceste trăsături, artropodele se caraterizează prin simetrie
bilaterală, posedă un creier dorsal de care e conectat lanțul nervos ventral ce străbate corpul
longitudinal[4].

Segmentarea

Toate artropodele în stadiul de embrion sunt segmentate, constituite dintr-o serie de module

ce se repetă. Numărul de segmente variază în dependență de clasă și ordin. De exemplu la
unele chilopode numărul lor ajunge până la 181, iar la unii acarieni corpul este nesegmentat[5].
Fiecărui segment corespunde câte o pereche de apendice (membre). La majoritatea
artropodelor actuale segmentele sunt grupate în regiuni, numite și tagme[5]. De asemenea, și
modul de repartizare a tagmelor este divers. La chelicerate corpul este divizat în două
tagme: prosomă (cefalotorace) și opistosomă (abdomen).
Corpul insectelor și crustaceelor cuprinde cap, torace și abdomen[6]. Iar la miriapode corpul
este alcătuit din cap și trunchiul divizat în segmente aproximativ egale, fără vreo delimitare în
torace și abdomen. În segmentarea corpului, artropodele au unele caracteristici, anterior gurii
se află acronul și posterior anusului – telsonul[5]. Acestea nu fac parte din segmentarea
descrisă anterior, ele sunt lipsite de membre. Pe acron sunt plasați ochii.
Membrele (apendice) artropodelor sunt biramate. Ramura superioară externă îndeplinește
rolul branhiilor, iar cea inferioară internă servește drept membre locomotoare. Membrele
artropodelor au structură deosebită și îndeplinesc funcții diferite: tactilă (antene)[6],
fărâmițarea hrănii (chelicere), apucarea și reținerea prăzii (pedipalpii)[7], sunt implicate în
acuplare (gonopodele). Numărul membrelor locomotoare variază. Crustaceele au 5 perechi de
picioare, arahnidele – 4 perechi, insectele – 3 perechi. Abdomenul, la cele mai multe dintre
clase, este lipsit de membre.

Cuticula

Cuticula reprezintă exoscheletul acelular secretat de celulele epidermei[5]. Structura cuticulei

lor variază în detalii, dar, în general, este compusă din trei straturi principale: epicuticulă –
strat extern subțire și impermeabil pentru apă și care oferă o anumită protecție; exocuticulă –
strat mediu mai gros, constă din chitină și proteine; endocuticulă – strat intern, la fel constă
din chitină și proteine, dar este mai elastic[8]. Exocuticula și endocuticulă împreună se numesc
procuticulă. Fiecare segment a corpului este învelită cu cuticulă rigidă. Regiunile de articulare
a segmentelor și articolelor membrelor sunt acoperite cu o cuticulă flexibilă[5].
Cuticula crustaceelor acvatice este biomineralizat cu carbonatul de calciu extras din apă[9].
Unele crustacee terestre au capacitatea de a depozita substanțe minerale, deoarece în mediul
terestru carbonatul de calciu dizolvat e greu de găsit. Impregnarea cuticulei cu carbonat de
calciu are loc în exocuticulă și în stratul exterioar a endocuticulei[8]. Datorită biomineralizării
cuticula crustaceelor este mai rezistentă la factorii mecanici externi[10].
Cuticula poate avea perișori aspri, excrescențe ale unor celule speciale din epidermă. Firele
sunt de formă diferită și funcționează ca anexe. De exemplu, ele sunt folosite ca receptori
pentru a detecta curenți de aer sau apă, sau ca senzori tactili, facilitează înotul, filtrează
substanțele nutritive din apă etc[5].

Năpârlirea

Cuticula nu se poate întinde și împiedică creșterea animalului. Artropodele înlocuiesc periodic

cu o cuticulă nouă pe cea veche, proces numit năpârlire. Năpârlirea are loc pe tot parcursul
dezvoltării, până când artropodul ajunge la dimensiunea completă[11].
Debarasarea de vechea cuticulă are loc simultan cu formarea cuticulei noi. În faza inițială a
năpârlirii, animalul încetează să se alimenteze și epiderma elaborează un lichid special pentru
năpârlire, un amestec de enzime care ajută la dizolvarea endocuticulei (stratul intern al
cuticulei). În acest fel, cuticula veche se va putea desprinde de corp. Această etapă începe
atunci când epiderma a secretat noua epicuticulă, pentru a proteja cuticula nouă de enzime.
Epicuticula nu poate fi dizolvată de enzime. Sub epicuticulă se realizează producerea
celorlalte straturi noi: exocuticula și endocuticula. Când această etapă este completă, animalul
își umflă corpul inspirând o cantitate mare de apă sau aer. Din cauza presiunii exercitate din
interior, apare o fisură în cuticula veche de-a lungul punctelor slabe ale exocuticulei vechi[11].
Este nevoie de câteva minute pentru ca artropodul să scape de cuticula veche. După aceasta,
cuticula nouă este moale, având nevoie de ceva timp ca să se întărească. În acest moment,
când cuticula încă nu s-a întărit, are loc creșterea în dimensiuni a corpului. Unele artropode
pompează apă sau aer, pentru ca la întărire cuticula să capete un aspect mai voluminos. Multe
artropode consumă vechea cuticulă pentru a readuce în organism substanțele necesare[11].
Deoarece în timpul năpârlirii cuticula nouă este moale, artropodele sunt practic neprotejate și
aproape imobilizate până la întărirea ei. Din numărul total de omoruri a artropodelor de către
alți prădători, perioadei de năpârlire îi revine 80-90%[11].

Anatomie

Organele interne ale artropodelor, la fel, prezintă o anumită metamerie (dispunere

segmentară). Cavitatea internă a corpului este ocupată de hemocel, în care se revarsă
hemolimfa[12]. Celomul înconjoară inima și glandele sexuale.

Sistemul nervos

Modul de trai al artropodelor este strâns legat de dezvoltarea sistemului nervos, de tip

scalariform. El este reprezentat de creier și lanțul nervos ventral. Creierul este concentrat în
cefalotorace sau cap, deasupra esofagului. El este constituit din 3 regiuni: protocerebron –
inervează ochii, deutocerebron – inervează antenele și tritocerebron – inervează chelicerele
sau mandibulele. Lanțul nervos ventral se află sub intestin, de-a lungul abdomenului. În
fiecare segment al corpului lanțul nervos formează câte un ganglion. Ganglionii sunt conectați
prin comisuri (fascicule, relativ groase, de nervi) și conective. Ganglionii toracici reprezintă o
masă unică sub- sau cricumesofagiană. Numărul ganglionilor la diverse artropode este
diferit[13].

Aparatul circulator

Aparatul circulator al artropodelor este de tip deschis. Inima tubulară este situată în partea

dorsală a abdomenului și opistosomei. Contracția inimii se realizează din posterior spre
anterior, împingând hemolimfa spre cap. Inima se sprijină pe cuticulă cu ajutorul unor mușchi
mici[12]. De la inimă pleacă una sau două ?aorte? ce se ramifică spre toate organele și
țesuturile. Lichidul intern care circulă prin vase se numește hemolimfă. La chelicerate și unele
crustacee oxigenul e transportat prin pigmenți, iar la insecte și miriapode prin trahei puternic
ramificate. Hemolimfa se întoarce în inimă prin osteole laterale. Osteolele permit hemolimfei
să intre în inimă, dar împiedică revenirea ei în corp. Pigmentul respirator, care
transportă oxigenul este hemocianina la arahnide, centipede și la unele crustacee
sau hemoglobina la insecte și unele crustacee. Hemocianina conține atomi de cupru de care se
leagă oxigenul, iar hemoglobina atomi de fier. Spre deosebire de vertebrate, pigmenții sunt
dizolvați în hemolimfă, și nu sunt incluși în componența unor celule speciale cum ar
fi eritrocitele[12].
Respirația

Organele respiratorii ale artropodelor sunt diverse. Crustaceele și unele chelicerate acvatice

respiră prin branhii, altele prin plămâni (saci pulmonari) și trahei. Miriapodele și hexapodele
respirația e realizată de trahei ramificate prin tot corpul, oxigenând direct țesuturile.
Artropodele de dimensiuni foarte mici, în special cele acvatice, efectuează schimbul de gaze
prin tegument, datorită difuziei[14].

Excreția

Artropodele marine realizează excreția prin glande antenale, cele terestre au mai multe moduri
de a elimina metaboliții, produsele metabolismului. Tuburile lui Malpighi sunt unice printre
animale. Ele reprezintă tuburi care plutesc în cavitatea corpului și se deschid la granița dintre
intestinul mediu și posterior. Majoritatea artropodelor terestre și marine au glande coxale, de
asemenea niște tuburi. Pe lângă acestea, mai sunt și nefrocite, celule specializate în colectarea
produselor excretoare. La unele, metaboliții se acumulează în cuticulă și sunt eliminați la
năpârlire, împreună cu cuticula veche.

Artropodele se clasifică în:

Artropode cu chelicere
Reprezentanți: păianjeni; scorpioni; căpușe;

 au corpul alcătuit din cefalotorace și abdomen

 la nivelul cefalotoracelui se găsesc 8 ochi simpli (oceli), 2 chelicere și 4 perechi de
picioare
 respirația este traheală și pulmonară.

Artropode cu antene
Reprezentanți: crustacee; miriapode; insecte;

6. Echinoderme
Echinoderme (Echinodermata) provine din greacă ἐχῖνος echinos-arici; δέρμα derma -
piele este o încrengătură care cuprinde cca 6.300 de specii de animale marine, ca de exemplu
„ariciul de mare” și „steaua de mare”. Echinodermele sunt animale cu simetrie radială, unele
forme posedă simetrie bilaterală. În straturile inferioare ale pielii se dezvoltă scheletul alcătuit
din plăci calcaroase, terminațiile cărora ies la suprafața pielii sub formă de numeroase cârlige,
ace etc.
Organele interne sunt situate în cavitatea internă largă, numită celom. Una din cele mai
deosebite particularități a echinodermelor constă în diferențiera complicată a celomului și
formarea sistemului ambulacrar, care servește în calitate de organe de deplasare. Sistemul
nervos este situat în profunzimea epiteliului dermal sau în epiteliul unor regiuni din peretele
corpului, invaginate în interior. Organele respiratorii sunt reduse sau absente, organele de
excreție lipsesc.

Sexele la echinoderme sunt separate. Pe parcursul dezvoltării individuale apare larva, numită
bipinarie, supusă unor metamorfoze complicate.

Vertebrate

1. Pești
Peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic. El
respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29000 de specii de pești. Știința ce se
ocupă cu studiul peștilor se numește ihtiologie. Peștii sunt animalele cele mai puțin dezvoltate
dintre craniate.

Corpul este fusiform, are forma hidrodinamică, dar poate fi turtit dorsoventral. Este alcătuit
din 3 părți: cap, trunchi și coadă. Peștii au 2 tipuri de înotătoare: Perechi (pectorală și
abdominală) și neperechi (dorsală, codală și anală). Cele perechi au o structură stabilă, fiind
formate din piesele osoase ale centurii scapulare și pelviene. Ele ajută peștii să se scufunde în
apă, să facă rotații, să mențină corpul într-o poziție normală. Cele neperechi sunt pliuri ale
pielii, susținuți de raze osoase externe. Înotătoarea codală participă la propulsarea înainte a
peștelui, înotătoarele anale și dorsale participă la menținerea echilibrului în timpul înotului.
Pielea este acoperită cu un mucus secretat de celulele glandulare tegumentare. Corpul este
acoperit cu solzi protectori sau plăci osoase de origine dermică. Colorația este determinată
de cromatofori, celule care se află sub piele și conțin granule de pigmentare.

Organe de simț

Văzul

Ochiul are o structură și origine complexă de forma unui glob, însoțit de organe anexe.
Celulele fotosensibile se găsesc în retină și recepționează lumina. Ochii nu au pleoape și au o
membrană nictitantă. Ochiul peștilor osoși este hipermetrop (nu vede aproape) și se poate
acomoda numai pentru o vedere în depărtare. Distanța minimă la care poate vedea este de 5m.

Mirosul

Organul olfactiv nu este dezvoltat, fiind reprezentat de 2 nări și 2 săculeți dinăuntrul capului,
ce conțin câteva celule olfactive.

Auzul

Organul auditiv este reprezentat numai prin urechea internă (labirintul membranos) formată
din utriculă, cu trei canale semicirculare și saculă, cu o formațiune numită lagenă.

Gustul

În piele se află celulele gustative și tactile ale peștilor.

Tactilitatea

Receptorii tegumentari se prezintă în special prin linia laterală. Excitațiile tactile sunt

percepute și de mugurii senzitivi, comuni pentru excitațiile gustative. Ei sunt răspândiți în
cavitatea bucală, pe buze, pe mustăți, pe cap și toată suprafața corpului.

Scheletul

Oasele craniului peștilor teleosteeni

Peștii dispun de schelet intern format din scheletul capului, trunchiului și înotătoarelor.
Scheletul capului cuprinde cutia craniană, oasele feței, oasele gurii, operculele. Scheletul
trunchiului este format din coloana vertebrală care cuprinde un număr diferit de vertebre. De
apofizele acestora sunt prinse coastele. Coloana vertebrală este unită de un os cartilaginos
direct cu cutia craniană și coastele. Ea se împarte în 2 regiuni: toracală și codală. Peștii nu au
stern. Conformația membrelor este în strânsă legătura cu modul de locomoție, care este tipic
acvatic. Înotătoarele neperechi (dorsală, codală și anală) au un schelet format din raze externe
osoase ce susțin o membrană tegumentară. Înotătoarele perechi sunt formate din structuri
osoase ale centurilor și structuri ale părților libere ale înotătoarelor. Prin intermediul centurilor
scapulară și pelviană, înotătoarele perechi sunt prinse de scheletul corpului și musculatură.

Musculatura

Musculatura peștilor este reprezentată, în principal, de 2 bande de celule musculare, întinse

de-a lungul fiecărei laturi a corpului. Acestea asigură flexiunea trunchiului. Alți mușchi sunt
cei cranieni. Aproape toți peștii au vezica înotătoare (scrumbia nu are vezică), care este
umplută cu o mulțime de gaze, în special oxigen. Ea ajută peștele să-și modifice densitatea
corpului.

Sistemul nervos

Sistemul nervos central

Sistemul nervos tip tubular central la pești constă din encefal și măduva spinării.

Encefalul

Encefalul se caracterizează printr-un mezencefal mare, în care se localizează terminațiile

neuronilor ce pornesc de la retină, și hipotalamus cu lobi inferiori, sacul vascular și un
cerebel, de regulă foarte dezvoltat. Are 10 perechi de nervi cranieni, fiziologic fiind nervi
senzitivi, motori și micști.

Măduva spinării

Nervii rahidieni au 2 rădăcini care se unesc în afara măduvei, formând un nerv mixt. Nervii
rahidieni sunt în legătură cu sistemul nervos simpatic.

Sistemul circulator

Cea mai mare deosebire a sistemului circulator la pești față de celelalte vertebrate este că
sângele trece o singură dată prin inimă, de aceea circulația este simplă și închisă. Prin inimă
curge sânge bogat în dioxid de carbon, care prin aorta ventrală ajunge în branhii, unde
cedează dioxidul de carbon și se îmbogățește cu oxigen. Aorta dorsală asigură transportarea
lui spre organe. Sunt animale poichiloterme (temperatura corpului variază în raport cu
temperatura mediului).

În anul 2015 a fost descoperit pentru prima dată o specie de pește cu sânge cald - Lampris
guttatus.

Inima

Inima peștilor este bicamerală, fiind compusă dintr-un atriu și un ventricul.

Sistemul digestiv

Aparatul digestiv începe cu cavitatea bucală. Limba și glandele salivare lipsesc. Urmează
faringele, esofagul, apoi stomacul. La peștii lipsiți de stomac, esofagul este scurt și continuă
cu intestinul. La peștii răpitori stomacul este voluminos și se poate dilata ușor. Ficatul este
bilobat sau trilobat și are vezică biliară. Pancreasul endocrin este reprezentat prin insulele
Langherhans. La peștii cartilaginoși, apar dinții, din solzii placoidali. Aceștia sunt slab
diferențiați, fixați de maxilare și permanent schimbați.

Sistemul reproducător

La pești, reproducerea are loc în mediul acvatic. Sunt animale unisexuate. Fecundația este în
general externă, mai rar internă (la peștii cartilaginoși). Dezvoltarea oului în afara
organismului parental se întâlnește la peștii ovipari. La speciile ovovivipare (rechini,
crosopterigeni), dezvoltarea embrionară are loc în interiorul corpului (de exemplu, în gură).
Speciile vivipare nasc pui care s-au dezvoltat în organismul matern, embrionul fiind adăpostit
în ovar.

Organele sexuale la mascul sunt testiculele, unde se dezvoltă spermatozoizii scufundați în

lichid lăptos (lapții), iar la femele – ovarele în care se dezvoltă ovulele (icrele).

Sistemul excretor

Aparatul excretor este reprezentat prin doi rinichi alungiți în apropierea coloanei vertebrale cu
câte un ureter scurt, care se unesc într-un canal ce se deschide în cloacă. În stadiul embrionar
rinichiul este de tip pronefros – este alcătuit din tuburi urinifere așezate perechi și care
comunică cu cavitatea corpului printr-o pâlnie ciliată numită nefrostom; în apropierea ei se
găsește glomerul vascularizat cu rol în transportul produselor de excreție; tuburile urinare se
deschid în afara corpului prin canalul Woff, care se deschide în cloacă. La adult –
mezonefros, nefrostomul este rudimentar și închis. Tuburile urinifere formează capsula lui
Bowman, care acoperă glomerulul vascular. Tuburile urinifere primesc produsele toxice direct
din sânge, iar glomerulul vascular devine intern (glomerulul lui Malpighi). Rolul ureterului îl
are canalul Woff. Vezica urinară se formează prin dilatarea uterului. La excreție participă și
branhiile și pielea.

Aparatul respirator

Aparatul respirator este reprezentat de aparatul branhial. În inspirație, apa pătrunde prin gură
în cavitatea branhială și scaldă branhiile. În expirație, gura se închide și apa, fiind împinsă
prin lamelele branhiilor, se elimină de sub opercule. La unii pești (crosopterigeni și dipnoi)
sunt prezenți plămânii saciformi, cu o structură simplă și o vascularizare tipică.

Clasificare:

Din punct de vedere al mediului

 pești de apă dulce (șalău, crap, biban, păstrăv etc.)

 pești de apă sărată sau de mare (scrumbia de mare, pălămida etc);
 pești de mare migratori, care trăiesc atât în ape dulci cât și în ape sărate (chefalul de
mare, nisetrul, morunul etc).

După felul scheletului

 pești cu schelet osos (crap, șalău, știucă, păstrăv, somn, biban etc);

 pești cu schelet cartilaginos-osos (sturioni)
 pești cu schelet cartilaginos (rechin, sturion, câinele de mare, pisica de mare etc).

După regimul alimentar

Carassius auratus

 pești carnivori (răpitori), de exemplu știuca;

 pești cu regim vegetal (fitofagi), de exemplu crapul chinezesc;
 pești cu regim mixt: crap, caras.

2. Amfibieni
Amphibia (din greaca veche: ἀμφίβιος, amphíbios - „ambele moduri de viață”) este o clasă de
animale ovipare și poichiloterme, de dimensiuni diferite. Acestea au fost printre
primele animale, ce au cucerit uscatul, apărând cu aproximativ 350 milioane ani în urmă. Din
punct de vedere sistematic, clasa amfibienilor se împarte în categorii: Caudata - amfibieni cu
coadă - și Ecaudata - amfibieni fără coadă. Primul ordin cuprinde specii ca tritonul
obișnuit, salamandra cu pete etc., iar din al doilea fac parte numeroase varietăți de broaște.

Pe la sfârșitul Devonianului în apele dulci apar primii amfibieni - ihtiostega (Iphthyostega). Ei

au constituit adevărate forme de trecere de la crosopterigieni la amfibieni.

Morfologie externă

Scheletul la broască (Rana esculenta).

Pielea amfibienilor este subțire, lipsită de pilozități, bogat vascularizată, delicată și conține
mulți pori, ce participă la respirație. Respirația prin piele la amfibieni este foarte importantă,
unele specii, precum salamandra, depinzând aproape exclusiv de acest mod de respirație.
Pielea amfibienilor are foarte multe glande, ce secretă mucus. Ochii amfibienilor sunt mari și
sunt dispuși lateral, pentru a mări câmpul vizual și pentru a se feri de prădători.

Sistemul nervos

Sistemul nervos este mai dezvoltat decât la pești.

Encefalul la amfibieni prezintă emisfere cerebrale mai bine individualizate, iar tuberculii
bigemeni au tendința să se dedubleze. Epifiza este dezvoltată la anure, la mormolocii acestora
prezentându-se sub forma unei vezicule situate deasupra craniului, sub piele.

Sistemul circulator

Inima este alcătuită din trei camere: doi atrii și un ventricul. La formele inferioare (apode și
caudate) atriul stâng și cel drept nu sunt complet separați. La formele superioare atrii sunt
complet separați, dar la toți amfibienii ambii atrii comunică cu ventriculul printr-un orificiu
comun.

Sistemul digestiv

La amfibieni aparatul bucal este reprezentat prin orificiul bucal și cavitatea bucală mare în
care se află limba, a cărei formă diferă de la specie la specie. La toți amfibienii limba este
lipicioasă și ajută la prinderea prăzii. Prada este prinsă cu partea anterioară a limbii. În
cavitatea bucală se deschid ductele glandelor salivare. Dinții la amfibieni sunt mărunți sau
lipsesc. Dinții sunt dispuși pe maxilarele superioare, pe vomer, la unele specii și pe
mandibulă. Din cavitatea bucală hrana trece în esofagul scurt ce se deschide într-un stomac
mic, unde se digeră parțial. Sistemul digestiv al amfibienilor se deosebește de cel al peștilor
prin:

 apariția limbii;
 apariția glandelor salivare;
 diferențierea intestinului în intestin gros și subțire;
 diferențierea duodenului.

Hrănirea

Broaștele se hrănesc cu prăzi mișcătoare, de obicei insecte. Mărimea prăzii depinde de

mărimea broaștei și a gurii sale. Broasca-bou africană mănâncă aproape orice poate înghiți,
inclusiv șerpi veninoși, miriapode uriașe, scorpioni și chiar alte broaște-bou. După ce și-a
localizat prada, broasca se întoarce spre ea, se năpustește asupra ei, și o prinde cu vârful limbii
lipicioase. Insecta nu este mușcată sau mestecată, ci înghițită de vie.

Reproducere și dezvoltare

Reproducerea amfibiilor este sexuată și se petrece în mediul acvatic. Fecundația este externă.
Din ouă ies larve branhiate denumite popular „mormoloci”. Aceștia au coadă și au respirație
branhială. Dezvoltarea se face prin metamorfoza ou-mormoloc-adult.

3.Reptile
Reptilele sunt o clasă de vertebrate ovipare, poichiloterme, cu corpul acoperit de o piele
groasă, solzoasă, fără picioare sau cu picioare scurte, dispuse lateral, și cu inima tricamerală.
Doar câteva duc un mod de viață acvatic ori semiacvatic. Se cunosc aproximativ 7000 de
specii de reptile. Formele actuale includ șopârlele, șerpii, broaștele țestoase și crocodilii.

Caractere generale

 sunt mai bine adaptate la viața terestră decât amfibienii.

 au piele solzoasă sau acoperită cu plăci cornoase dublate de plăci osoase.
 sunt animale târâtoare.
 respirația este pulmonară.
 înmulțirea se face prin ouă care se clocesc singure la soare; fecundația este internă.
 temperatura corpului este variabilă după temperatura mediului înconjurător
(poichilotermie).

Morfologie externă

Corpul reptilelor poate fi alungit (șopârlă, șarpe, crocodil) sau rotund (broască țestoasă).

Pielea lor solzoasă micșorează evaporarea apei din corp și le dă posibilitatea să trăiască în
zone aride. Ochii sunt destul de dezvoltați. Ei au un cristalin foarte elastic, ce le permite să
vadă la distanțe mari.

Morfologie internă
Schelet

Coloana vertebrală are 10 vertebre (șopârla) sau mai multe. Cutia craniană este unită cu prima
vertebră. Din această cauză mobilitatea capului este mare.La șerpi, coastele nu sunt unite între
ele prin intermediul sternului, putând să înghită hrana mai bine.

Musculatura

Reptilele au o musculatură dezvoltată, în special pe cea a membrelor.

Sistemul digestiv

Sistemul digestiv este împărțit în mai multe părți: cavitate bucală, faringe, esofag, stomac,
intestin subțire, intestin gros. Cavitatea bucală este bine delimitată. Mandibula se articulează
de craniu prin intermediul osului pătrat. Acest mod de articulare permite deschiderea extrem
de largă a cavității bucale. Spre deosebire de pești și amfibieni, dinții prezintă o relativă
specializare. Intestinul gros se deschide în cloacă.

Sistemul respirator

Reptilele sunt primele vertebrate, a căror respirație este exclusiv pulmonară. Plămânii sunt
alungiți.Inspirarea se face datorită lucrului mușchilor intercostali.Expirarea se face pasiv.La
aproape toate reptilele, inima este tricamerală, numai la crocodili este din 4 camere.

Sistemul circulator

Inima prezintă 3 camere: două atrii și un ventricul. Sângele arterial este separat de cel venos

mai bine decât la amfibieni datorită unui început de perete despărțitor în ventricul și
amplasării principalelor vase arteriale. Sângele realizează două circuite: mare și mic.

Sistemul nervos

Sistemul nervos este mai dezvoltat ca la amfibieni și pești. Cerebelul, care controlează
echilibrul, este foarte dezvoltat. Emisferele cerebrale sunt mari și au scoarță cerebrală. Este un
sistem nervos centralizat.

Mediul de trai

Reptilele trăiesc pe aproape toate continentele, în afară de Antarctica. Majoritatea reptilelor

trăiesc în țările cu climă foarte caldă , fiind nocturne.În zonele acestea pot fi întâlnite unele
specii de șopârle și șerpi diurne. Iarna ele hibernează, din cauza micșorării temperaturii
externe și interne.
Reproducerea

Înmulțirea se face prin ouă depuse de femelă în locuri însorite. Ele sunt clocite cu ajutorul
căldurii solare. Dezvoltarea embrionului se face fără metamorfoza.

Dieta și comportamentul

Carnivore sau insectivore

4.Păsări
Păsările (Clasa Aves) sunt vertebrate ovipare înalt dezvoltate care au capacitatea de a zbura,
deși sunt reprezentanți ce trăiesc doar în mediul terestru. Sunt mai mult de 9000 de specii.
Păsările au fost împărțite după Feider și colab. în 1976, în două subclase și
anume Saurure (Archaeornithes) și Ornithurae (Neornithes).

Caracteristici generale

 Forma corpului este aerodinamică; învelișul extern, produs de piele, este alcătuit din
pene, fulgi și puf.
 Membrele anterioare sunt transformate in aripi, iar cele posterioare cu piele solzoasă
care ne amintește de reptile.
 Maxilarele sunt acoperite de teci solzoase și formează ciocul.
 Aparatul digestiv este alcătuit din cavitate bucală fără dinți, gușă, stomac glandular,
stomac musculos (pipotă), intestin subțire și intestin gros, care se temina cu cloaca.
 Respirația este pulmonară; plămânii sunt in legătură cu 9 saci aerieni și cu oasele
pneumatice.
 Temperatura corpului este constantă datorită respirației și circulației active.
 Lipsește vezica urinară
 Înmulțirea se face prin ouă, pe care le clocesc.

Morfologie externă
Morfologia capului

Morfologie externă, vezi:

 Capul
 Trunchiul
 Membrele
o Membrele anterioare la păsări
o Membrele posterioare la păsări
Morfologie internă

Tegumentul păsărilor

Este acoperit de pene, fulgi sau puf, adică solzi cornoși metamorfozați.
Schelet

Scheletul porumbelului

Ca să zboare, păsările au făcut multe adaptări: a fost redusă masa oaselor și numărul lor
(păsările au între 11 și 20 de vertebre, în funcție de specie). A apărut carena, ce asigură o
mișcare mai bună a aripilor. În urma adaptării, scheletul păsării a devenit atât de ușor, încât nu
cântărește mai mult de 5% din corpul oricărei păsări. Acest schelet este destul de elastic,
păsările putând să-și întoarcă , capul la un unghi de până la 180 de grade.

Scheletul craniului

Craniul păsărilor se împarte după Feider și colab., 1976 în:

 neurocraniu;
 viscerocraniu.

După alți autori craniul păsărilor constă din 3 părți:

 dermatocraniu;
 viscerocraniu;
 neurocraniu.

Scheletul trunchiului

Scheletul păsării constă din:

 Coloana vertebrală la păsări.

 Coaste
 Stern.

Abdomenul păsărilor constă din coaste, coracoid și osul iadeș, care se unesc prin

intermediul carenei. Coastele se împart în mai multe regiuni:

1. secțiunea vertebrală;
2. secțiunea sternală;
3. procesul urcinat.

Scheletul membrelor

Scheletul membrelor anterioare

Aripile păsărilor sunt foarte dezvoltate. Umărul este alcătuit din

1. scapula;

2. procesul acromion al scapulei;

3. clavicula;

4. fossa glenoidă;

5. coracoid și

6. humerus.

Humerusul se unește cu ulna și radius pentru a forma cotul. Acestea din urmă sunt unite cu
osul carpometacarpus, prin intermediul oaselor radiale și ulnare, care formează un fel de mână
a păsării. Aceasta are 3 degete, (excepție struțul) dintre care 2 sunt nedezvoltate, fiecare deget
constând din câte 2 falange.
Scheletul membrelor posterioare

Pelvisul păsărilor este format din 4 oase și formațiuni osoase:

1. Illium;

2. Ischium;

3. Pubis;

4. Fossa acetabulară.

Partea superioară a membrelor constă din osul femur lung. La genunchi se unește

cu tibiotarsus și fibula. Acestea se unesc cu tarsiometatarsus, care constituie partea inferioară
a membrelor.

1. Femur;

2. Patella;

3. Tibiotarsus;

4. Fibula;

5. Tarsometatarsus;

6. Hallux.

Musculatura

Musculatura păsărilor este destul de dezvoltată, ajungând la unele specii până la 20% din
masa corpului, numai membrele având până la 35 de mușchi separați și bine dezvoltați.
Penele , ritmul respirației perfecționat, consumarea unei mari cantități de hrană, frecvența
mare a bătăilor de inimă, precum și absorbția rapidă a oxigenului a dus la accelerarea
metabolismului. Păsările au o temperatură a corpului de 43 de grade Celsius.

Sistemul nervos

Sistemul nervos este asemănător celui de la reptile. El constă din:

1. Sistem nervos central;

2. Sistem nervos periferic.

Funcțiile sistemului nervos aviar

1. Obținerea informației despre mediul intern și extern;

2. Analizarea și la acea informație;
 3. Păstrarea informației sub formă de memorie și reflexe condiționate;

4. coordonarea impulsurilor motorii către mușchii scheletici.

Sistemul nervos central

Sistemul nervos central este alcătuit din encefal și maduva spinării.

Encefalul

Encefalul păsărilor constă din medulla oblongata, lob optic, diencefal, cerebel și cerebrum.

Medull

Medulla la păsări include neuronii, ce participă la menținerea unor funcții vitale, precum
respirația constantă, un ritm constant al bătăilor de inimă și valori normale ale tensiunii
cardiace. Este situat în trunchyul cerebral.

Lob optic

La păsări, lobul optic este situat lângă cerebrum. El este mai mare la păsări comparativ cu
alte vertebrate și ocupă un volum mai mare, conținând un număr mare de aglomerări de
neuroni senzitivi. Volumul mare al lobului optic reflectă importanța vederii pentru majoritatea
păsărilor.

Cerebel

Cerebelul este implicat în coordonarea mușchilor scheletici, și deci a zborului. Are o mărime

destul de mare .

Cerebrum

Cerebrumul la păsări este alcătuit din telencefal și lobii olfactivi.El este responsabil de
activitatea nervoasă superioară și de așa procese nervoase, precum memoria, gândirea și
învățarea ( formarea reflexelor condiționate).

Telencefal

Telencefalul păsărilor se deosebește de cel al altor cordate. Acesta este alcătuit dintr-
un pallium aviar dorsal și un subpallium ventral. La păsări, paliumul ocupă 70% din volumul
telencefalului, encefalul având o structură palială unică. Cortexul cerebral este subțire și
controlează unele activități nervoase superioare. La păsări pot fi observate 2 emisfere: una
stângă, care controlează formarea reflexelor condiționate, și una dreaptă, care monitorizează
și analizează mediul înconjurător. În telencefal poate fi localizat și un centru vocal( în
emisfera stângă), care este un punct de origine al drumurilor aferente și eferente nervoase
către mușchii syrinxului. Mărimea sa este variabilă, adică crește anual în fiecare primăvară
din cauza eliberării de hormoni sexuali maculini.

Palliumul

La păsări, palliumul se organizează în 4 mari subdiviziuni:

1. Hyperpallium;

2. Mesopallium;

3. Nidopallium;

4. Arcopallium.

Lobii olfactorii

Lobii olfactivi se găsesc in cerebrum. Ei au funcția de interpretare chimică a mirosurilor

intrerceptate de pasăre. La majoritatea păsărilor acestea sunt relativ mici, excepții făcând
unele păsări răpitoare.

Diencefalul

Diencefalul este situat în partea centrală a encefalului, mai jos de lobii optici și cerebel.
Regulează somnul, setea, foamea și hormonii. Diencefalul conține talamusul și hipotalamusul.

Măduva spinării

Măduva spinarii, ca la alte cordate, este formată din materie albă(fibre lungi myelinate) și
materie cenușie (neuroni nemyelinați).Porțiunea dorsală a măduvii spinării 'trimite informație
senzorială către creier, iar cea ventrală transportă informația motoare către efectori.Măduva
spinării la păsări are unele diferențe de structură față de cea a altor cordate. Astfel, în regiunea
cervicală se observă o porțiune mai largă a măduvii, formată din aglomerări masive de axoni,
necesari unei mai bune coordonări ai mușchilor aripilor. Lărgirea regiunii lombare se
datorează aglomerărilor axonilor, necesari coordonării mușchilor membrelor inferioare. În
regiunea toracală nu pot fi întâlnite asemenea aglomerări. Măduva spinării este înconjurată de
un canal central cu rolul de protecție, care conține lichidul cerebrospinal.

Sistemul nervos periferic

Sistemul nervos periferic cuprinde nervii cranieni, spinali și autonomi, ganglionii și organele

de simț. In total sunt 12-14 perechi de nervi cranieni și 38 de perechi de nervi spinali atașați la
măduva spinării.
Organe de simț
Ochiul păsărilor este alcătuit din învelișul scleroid, învelișul coroid (coroida, irisul, pupila,
mușchii ciliari) și învelișul interior (lentila, umoarea vitroasă, retina, fovea, pecten și
nervul optic.

Sistemul nervos autonom

Sistemul nervos autonom este parte componentă a sistemului nervos a vertebratelor, care

este alcătuită din neuroni motori, care inervează organele interne ale animalelor și care nu
sunt controlați în mod voluntar de către animal. La păsări este asemănător celui mamiferic. El
constă din sistemul nervos simpatic și sistemul nervos parasimpatic.

Sistemul nervos simpatic

Sistemul nervos simpatic la păsări lucrează în strânsă legătură cu sistemul endocrin, pentru a
putea elibera unii hormoni, pentru a face față unelor situații de pericol. El de asemenea are un
rol la manifestarea unor reflexe necondiționate la păsări.

Sistemul nervos parasimpatic la păsări este alcătuit din grupuri de ganglioni, situați lângă
așa organe, precum inima, pulmonii și organele digestive. Aceste organe sunt controlate și
regulate de sistemul nervos central prin intermediul acestor ganglioni.

Sistemul circulator

Sistemul circulator la păsări este în principiu asemănător celui de la mamifere și de la alte

vertebrate. Însă păsările și-au dezvoltat un sistem cardiovascular foarte puternic, care le
permite să-și satisfacă nevoile metabolice ale locomoției( zborul, înotul, etc). Astfel, sistemul
circulator nu îndeplinește rolul de transportator al oxigenului către țesuturi, ci joacă un rol
important în menținerea unei temperaturi constante a corpului. Sistemul circulator constă din
inimă plus vasele de sânge care transportă:

1. nutrienți;
2. oxigen și dioxid de carbon;

3. reziduuri;
4. hormoni;

5. căldură.
Inima

Inima aviară s-a dezvoltat într-un organ puternic și destul de mare, putând face contracții
musculare rapide.În general, la păsări se aplică regula:cu cât este mai micâ specia, cu atât
este mai mare mărimea relativă a inimii. Comparativ cu mamiferele, păsările au inima mai
mare și aceasta are mai multe bătăi pe minut. Masa inimii la păsări constituie 1-2% din masa
corpului( la mamifere ea constituie 0,1-0,4% din masa corpului).Inima păsărilor are 4 camere,
ca la mamifere, cu 2 ventricule și 2 atrii.

Sângele

Sângele păsărilor constă din plasmă plus elemente formate:

Plasma

Plasma constă mai mult din apă (~85%).De asemenea 9-11% din plasmă o constituie
proteinele. Alți constituienți ai plasmei sunt glucoza( 200–400 mg/dl), amino acizii, reziduuri,
hormoni, anticorpi și electroliți.

Elementele figurate

Trombocitele, leucocitele și eritrocitele constituie elementele figurate ale sângelui.

Sistemul respirator

Sistemul respirator la păsări constă în efectuarea schimbului de gaze și joacă un rol foarte
important în termoregulare. De asemenea el joacă un rol în detoxifierea produselor metabolice
și în vocalizare. El diferă de sistemele respiratoare ale altor cordate, având pulmoni relativ
mici și 9 saci aerieni.

Plămâni

Plămânii parabronhiali ai păsărilor sunt diferiți față de cei ai mamiferelor. Astfel, ei sunt rigizi
și nu își modifică volumul în timpul respirației. Ei se subdivid în largi capilare aeriene, care se
înrămuresc de la parabronhii. Pulmonii aviari au numai funcția de schimb de gaze, cea de
ventilație revenindu-le sacilor aerieni.

Sacii aerieni

Sacii aerieni au pereți foarte subțiri, cu foarte puține capilare, deci nu joacă vreun rol în
schimbul de gaze. În schimb, participă la ventilarea pulmonilor. Majoritatea păsărilor au 9
saci aerieni:
 1 sac interclavicular;
 2 saci cervicali;
 2 saci anteriori toracici;
 2 saci posteriori toracici;
 2 saci abdominali.

Structura aparatului respirator

Păsările inspiră prin intermediul nărilor, situate pe cioc, sau respiră deschizând ciocul. Aerul
trece prin faringe, apoi prin trahee. Trahea se bifurcă apoi în 2 bronhii primare la syrinx.
Bronhiile primare se prelungesc în pulmoni, prelungirile acestea fiind numite mesobronhii. De
la mesobronhii se ramifică tuburi mici, numite ventrobronhii. Ventrobronhiile se ramifică
în parabronhii mai mici. Acestea pot fi de 2 mm în diametru. De asemenea de la bronhiile
primare se mai prelungesc un număr de bronhii secundare de-a lungul părții anterioare a
pulmonilor, care aprovizionează sacii aerieni abdominali cu aer. Alte bronhii secundare, care
se ramifică deasupra suprafețelor mai joase ale pulmonilor aprovizionează sacii aerieni
anterior toracici. De asemenea, de la bronhii primari se mai ramifică 7-10 perechi de bronhii
dorsali, care se ramifică de-a lungul suprafeței dorsale a pulmonilor, și bronhii ventrali, care
se ramifică de-a lungul suprafeței ventrale a pulmonilor. În final, este o rețea de bronhii
terțiare, care leagă bronhiile ventrale cu cele dorsale. De la bronhiile terțiare pornesc
capilarele aeriene, care sunt responsabile de schimbul de gaze dintre sistemul de ventilație și
sânge..

Sistemul digestiv

Sistemul digestiv la păsări este total diferit de cel al mamiferelor. Începând cu cavitatea
bucală și terminând cu cloaca, sistemul digestiv aviar reprezintă o bună adaptare la stilul de
viață al păsărilor. Din cauza unei rate metabolice înalte, păsările consumă mai multă hrană în
raport cu corpul lor decât alte cordate, unele păsări mici consumând zilnic hrană, cu o masă de
pânâ la 20% din corpul lor. Hrana păsărilor este variată , în dependență de specie:
nevertebrate, vertebrate mici, fructe, plante, etc. Pentru a menține o greutate optimă pentru
zbor, păsările au o limită de grăsime, pe care o pot depozita. La păsări, un mod eficient de
hrănire presupune o ingerare și o digerare cât mai rapidă a hrănii. Sistemul digestiv constă
din:

 Cavitatea bucală
 Esofaguli;
 Faringele;
 Proventriculul ;
 Ventriculul i;
 Intestinele;
 Ficatul ;
 Pancreasul i
 Cloaca.

Sistemul excretor

Funcția sistemului excretor este de a elimina toate deșeurile din corp (în special a celor
azotoase). El de asemenea regulează cantitatea de apă și ioni în fluidele corpului.

Sistemul reproducător

Pasarile sunt animale unisexuate care prezinta frecvent un dimorfism sexual. Fecundarea este
intotdeauna interna iar ouale depuse prezinta un invelis calcaros si necesita o perioada de
incubare in anumite conditii de temperatura si umiditate.

Locomoția

Păsările sunt foarte mobile, iar mișcările lor sunt foarte variate: ele zboară, înoată, se cațără pe
substraturi verticale, aleargă, execută salturi și merg pe un substrat orizontal.

Habitatul[modificare 

 Păsările din zona arctică;

 Păsările din tundră;
 Păsările din zona temperată;
 Păsările din zona subtropicală;
 Păsările din zona tropicală;
 Păsările din zona subecuatorială;
 Păsările din zona ecuatorială.
 5.Mamifere
Mamiferele sunt o clasă de animale vertebrate. Mamiferele sunt cele mai dezvoltate,
adaptabile vertebrate, fiind animale homeoterme, care trăiesc în toate mediile de viață. Există
peste 5 700 specii de mamifere.

Corpul lor este acoperit cu păr, blană, țepi sau plăci, îsi hrănesc puii cu laptele produs de
mamele, sunt animale homeoterme, avânt o temperatură medie a corpului de 36-38 de grade
Celsius, au glande mamare sub piele, inima este cvadricamerală, cu două atrii și două
ventricule, dentiția este alcătuită din dinți specializați (canini, molari, ș. a.) și prezintă 3
osișoare ale urechii medii: ciocan, nicovală și scăriță.

Morfologie externă

Marea majoritate a mamiferelor au corpul acoperit de păr/blană, (în afară de cetacee, care însă
pot avea urme de pilozitate).

Blana mamiferelor are mai multe funcții vitale. Împiedică răspândirea căldurii corpului
în mediul înconjurător. Mamiferele, având o temperatură internă de 36 - 39° Celsius, adică o
temperatură mai mare decât cea a mediului extern, cedează căldură, în special în sezonul rece,
când temperatura mediului extern devine mult mai mică decât cea a corpului. Când însă în
mediul exterior temperatura devine aproape la fel de mare ca cea a corpului, la unele
mamifere se manifestă fenomenul invers, de năpârlire, atunci când cade părul, ca cedarea
temperaturii să se accelereze; oferă protecție mamiferului contra unor factori externi, precum
radiațiile solare, suprafețe dure, plante sau animale ce pot afecta tegumentul mamiferului;
părul/blana poate asigura o adaptare mai bună a mamiferului la condițiile externe.

Morfologie internă

Structura internă la toate mamiferele este cam aceeași. Cavitatea toracică este la fel,
conținând inima și plămânii, iar cea abdominală
conține stomacul, intestinele, ficatul, rinichii, splina etc.

Tegumentul

Tegumentul mamiferelor (pielea), este un strat exterior protector, care este de cele mai
multe ori acoperit de pilozitate, (cazuri excepționale sunt cetaceele, care din cauza mediului
marin și-au pierdut pilozitatea). Are o structură complexă, constituită din epidermă, dermă și
țesutul subcutanat (hipoderma). Pielea mamiferelor cuprinde multe glande sudoripare și mai
cuprinde glandele mamare, precum și vase de sânge.

Scheletul

Toate mamiferele au un endoschelet dur. Au o cutie craniană dezvoltată. Dantura este mai

puternică și dinții sunt diferențiați în canini, molari și incisivi.

Regiunea cervicală a coloanei vertebrale este la toate mamiferele alcătuită din 7 vertebre.
Coloana vertebrală este mai mobilă decât la celelalte viețuitoare. Cu regiunea toracală a
coloanei vertebrale (12-15 vertebre) sunt unite coastele, alcătuind împreună cutia toracică.

Fiind animale terestre, mamiferele dispun de patru membre bine dezvoltate, având fiecare câte
cinci degete. La unele specii membrele au suferit pe parcursul evoluției un șir de modificări
esențiale care le-au permis să se deplaseze cu ușurință în cele mai diverse medii de viață-
subteran, terestru, aerian și acvatic.

Musculatura

Mamiferele au o musculatură bine dezvoltată. Mușchii sunt foarte dezvoltați, în special

mușchii membrelor fiind dezvoltați. Mușchii scheletici ai vertebratelor participă
la termoreglare, la comunicare și la locomoție. Ei se leagă de oase prin tendoane și sunt
acționați voluntar de către creier.

Sistemul nervos

Sistemul nervos îndeplinește mai multe funcții și anume: asigură integrarea sistemelor de
organe în cadrul organismului, asigură integrarea organismului în mediu. Aceste funcții se
realizează prin primirea, prelucrarea, elaborarea și transmiterea de mesaje, mesaje care au ca
scop păstrarea integrității organismului și integrarea sa în mediu său de viață.

Sistemul nervos al organismelor ce se încadrează în clasa Mammalia (mamifere) are același

plan de organizare cu al organismelor încadrate în clasele: Cyclostomata
(ciclostomi), Pisces (pești), Amphibia (amfibieni), Reptilia (reptile), Aves (păsări) și poate fi
reprezentat schematic ca în tabelul de mai jos.
La majoritatea speciilor, creierul are multe circumvoluții cerebrale. Cu cât mai multe
circumvoluții, cu atât este mai complex comportamentul. Astfel, iepurele are o suprafață
aproape netedă, fără prea multe circumvoluții, iar pisica, câinele și maimuța, fiind mai
dezvoltate, au creierul „brăzdat” de cute.

Organele de simț

Organele de simț ale mamiferelor sunt:

 ochii, pentru vederea și localizarea spațială

 urechile, pentru receptarea semnalelor sonore
 nasul, pentru perceperea diferitelor mirosuri
 limba, pentru perceperea gusturilor
 pielea, pentru pipăit

Aparatul digestiv

Aparatul digestiv, la mamifere, este adesea specializat pe tipul de hrană consumat de animal
(vegetal sau animal) și procesează treptat mâncarea în următorii pași:

În gură, hrana este mestecată de dinți, umezită și amestecată, până când ajunge destul de
omogenă pentru a putea fi înghițită și a ajunge în stomac după ce parcurge esofagul. În
stomac, mâncarea este dizolvată până la cele mai simple substanțe, prin intermediul acidului
gastric. Din stomac, mâncarea trece în intestinul subțire, unde sunt amestecate cu lichidul
biliar și unde sunt extrase substanțele nutritive și transferate în sânge. Resturile nedigerate,
împreună cu celule moarte și ajung în intestinul gros, înainte de a fi eliminate prin anus.

Unele mamifere erbivore, ca iepurele, alimentele trec și prin cecum, unde vegetalele sunt
digerate de către niște bacterii, înainte de a ajunge în colon.
Aparatul respirator

Este format din căi respiratorii și plămâni. Aerul pătrunde prin cele 2 nări ale nasului, apoi
trece prin faringe, laringe, trahee, bronhii și ajunge în plămâni, unde se efectuează schimbul
de gaze la nivelul vaselor de sânge.

Aparatul circulator

Sistemul circulator este diferit de cel al păsărilor. Acesta constă dintr-un miocard și o rețea
densă de vase sanguine, care transportă sângele. Inima are 4 camere, cei 2 atrii, cel drept care
primește sângele dezoxigenat de la vena cava, și cel stâng care primește sângele oxigenat de
la plămâni prin vena pulmonară, și cei 2 ventriculi, cel drept pompează sângele dezoxigenat
spre plămâni, și cel stâng pompează sângele oxigenat spre artere. Pereții groși ai miocardului
asigură circulația rapidă a sângelui, care duce mai repede oxigenul către țesuturi.

Aparatul excretor

Aparatul excretor la mamifere se ocupă cu filtrarea și eliminarea tuturor

deșeurilor metabolice, apărute în corpul mamiferelor în urma proceselor metabolice. De
asemenea, acesta controlează nivelul de lichide prezent în corp. Cel mai des întâlnit deșeu
este acidul uric, sau ureea, care sunt eliminate din corp prin intermediul urinei, prin vezica
urinară.

Aparatul reproducător

Masculii au o pereche de testicule care produc spermatozoizi iar femelele au două ovare, care

produc ovule. În timpul contactului sexual, un spermatozoid pătrunde într-un ovul, astfel
realizându-se fecundația. Ovulul fecundat devine zigot. Imediat zigotul (celula ou) începe să
se dividă devenind un embrion, apoi un fetus. Durata de gestație diferă de la specie la specie.
Spre exemplu, rozătoarele au durata de gestație de 2-3 săptămâni, pe când la elefanți puiul stă
în pântecul mamei circa 24 de luni înainte de a se naște.

Metabolism și termoreglare

Având sistemele de organe mai dezvoltate ca la alte organisme, mamiferele au un metabolism

mai ridicat. Datorită acestuia, cât și blănii, ele au tot timpul o temperatură internă ridicată, iar
datorită termoreglării (dilatarea sau comprimarea capilarelor, transpirația) temperatura este
constantă.

Multe mamifere s-au adaptat la mediile lor de viață, creându-și metode mai ușoare de
termoreglare. Iepurele de deșert își folosește urechile pentru a răci sângele, elefanții își fac
vânt cu ajutorul urechilor pe când animalele care trăiesc la Poli înmagazinează grăsimea, au
extremitățile mai mici și blana mai deasă.

Reproducerea

Majoritatea mamiferelor nasc pui vii, complet dezvoltați. Există însă și excepții,
precum monotremele (care se reproduc prin ouă) și marsupialele (care nasc pui vii, dar slab
dezvoltați).

Pentru că mamiferele nu se pot înmulți decât pe cale sexuată, competiția este feroce.[3] Multe
mamifere recurg la pețirea partenerului, înainte de împerechere. Această „pețire” poate
include lupte între masculi, ritualuri de împerechere (mai mult sau mai puțin violente),
demonstrații de forță.[3]

După ce sunt născuți, puii, neajutorați la început, învață tehnicile de hrănire, apărare, vânare
de la părinții lor, iar când puii sunt destul de mari pentru a se descurca singuri, ei sunt înțărcați
de către părinții lor, adică sunt alungați de la căminul lor și obligați să se descurce singuri.

Comportament

Comportamentul mamiferelor este foarte variat. El poate fi social sau

singuratic, activ sau pasiv, blând sau violent, după specie.

Majoritatea speciilor prezintă comportamentul de hrănire încă de la naștere, de altfel primul

care apare la puii nou-născuți; printre primele lucruri pe care le fac ei este să caute glandele
mamare și să sugă laptele matern, care le va fi o vreme hrana de bază.

Comportamentul de apărare se învață exclusiv de la părinți; puii mamiferelor nu se nasc cu

instinctele deja formate, ca peștii, păsările sau ca insectele și au nevoie de ajutorul părinților
pentru a-l dobândi. Adesea puii se implică în jocuri inocente dar care le formează instinctele
și comportamentul de apărare de care vor avea nevoie mai târziu.

Comportamentul sexual este de cele mai multe ori instinctiv, el declanșându-se de obicei după
ce puii sunt înțărcați, la atingerea maturității sexuale. El include pețiri, lupte, alergături,
demonstrații de forță, de culoare, pentru a impresiona perechea.

Bioritmurile circadiene ale mamiferelor sunt de obicei diurne, excepție făcând liliecii, care

sunt exclusiv nocturni.

Locomoție
Întrucât sunt animale active, locomoția este un proces esențial în viața mamiferelor. Ele s-au
adaptat pentru un anumit tip de locomoție.

Pe uscat

Cele mai multe mamifere sunt terestre și se deplasează pe uscat. Toate aceste mamifere se
deplasează cu ajutorul picioarelor, cele inferioare fiind mai scurte decât cele posterioare la
cele care se deplasează prin salturi.

Cangurul, mamifer inferior, se deplasează prin salturi mari, folosindu-și coada grea ca o
contragreutate.[3] Alte animale se deplasează prin mers plantigrad (exp. cârtița) sau mers
digitigrad (exp. câinele). Felinele africane, tigrul, leul, ghepardul, cita, etc, au corpul ușor și
fără surplusuri de grăsime, atingând rapid viteze de până la 70 km/h atunci când își aleargă
prada.[4]

În apă

Delfin

Puținele mamifere exclusiv acvatice (cele mai reprezentante fiind delfinul și balena) se

deplasează cu ajutorul cozii musculoase sau a aripilor.

Există și mamifere terestre care pot înota, ca de exemplu ursul polar. Ursul polar are nevoie
de această îndeletnicire mai ales pentru a se hrăni, hrana lui de bază fiind peștele, dar și pentru
a se deplasa între banchizele de gheață. Ursul polar poate înota pe o distanță de aproape
100 km fără să se odihnească, se scufundă până la 4,5 metri și poate rezista sub apă până la
două minute.[5] Straturile groase de blană și grăsime asigură flotabilitatea.[5] Hipopotamul, deși
este un mamifer terestru, este bine adaptat vieții acvatice. Urechile, ochii și nările sunt
poziționate pe vârful capului, astfel încât poate vedea, respira și mirosi în timp ce se află în
apă.[5]
În aer

Liliac

Un mamifer care efectiv zboară este liliacul. Liliacul, făcând parte din grupul insectivorelor,
are aripile formate dintr-un pliu tegumentar care leagă membrele anterioare de cele
posterioare. Mai există mamifere care se pot deplasa pe calea aerului planând, fără a zbura.
Un exemplu este veverița zburătoare.

Comunicarea

Cimpanzeul este cel mai capabil să se facă înțeles cu ajutorul mimicii, după om. [1]

Fie că folosește la apărarea teritoriului, la atragerea partenerului sau la chemarea puilor,

comunicarea este crucială în viața mamiferelor, în special a celor care trăiesc în grupuri.

După specie, mamiferele au dezvoltat diferite metode de a comunica, cele mai complexe
fiind vocalizările articulate ale primatelor. Alte metode de comunicare includ
undele sonore pe frecvență înaltă, diferite mirosuri corporale, mârâituri și chițăituri sau chiar
lovituri sau împunsături.[6]

Mamiferele comunică cel mai frecvent prin sunete. Balenele emit un fluierat deosebit de

sonor, care poate străbate întreg Oceanul Pacific.[6] Suricatele folosesc o largă gamă de sunete
pentru a comunica între ele, fiecare sunet având un anumit înțeles.[6] Primatele își
folosesc inteligența pentru a comunica folosind sunete articulate, chiar dacă pot comunica și
prin diferite gesticulări și semne simple.[6]
Habitat și răspândirea biogeografică

Mamiferele sunt răspândite pe toată suprafața Pământului, de la Polul Nord la Ecuator și până

la Polul Sud și s-au adaptat atât la viața terestră cât și la viața marină sau chiar subterană.[7] O
primă explicație pentru această imensă adaptabilitate a mamiferelor este faptul că au sânge
cald și își păstrează temperatura corporală constantă indiferent de vreme.[8] Mamiferele s-au
adaptat în foarte multe habitate și ecosisteme, incluzând cel de baltă, cel de mlaștină, cel
de pădure și chiar oceanul, în cazul delfinului și al balenei.

De departe, concentrația cea mai mare de mamifere este în zona tropicală și subtropicală, pe
când cea mai mică este la Poli.[7]

Iată mai jos exemplare din aceeași familie (Ursidae), împreună cu răspândirea lor geografică.
Observați adaptările fiziologice ale urșilor și habitatul lor.

Surse:
https://ro.wikipedia.org/