Sunteți pe pagina 1din 23

PEDAGOGIA FREINET

Célestin Freinet (15 octombrie 1896, Gars - 08 octombrie 1966) a fost un pedagog
francez remarcabil și reformator educațional.
        Zilele sale de şcoala au fost profund neplăcute pentru el ceea ce i-au născut dorința de
reformă și schimbarea metodelor de predare. În 1915 a fost recrutat în armata franceză și a fost
rănit la plămâni, experiență care a condus la devenirea unui pacifist ferm.
       În 1920, el a devenit un învățător elementar în satul Le Bar-sur-Loup. Aici a început Freinet
să-şi dezvolte metodele sale de predare. De la leziunile pulmonare a fost dificil pentru el să
vorbească perioade lungi de timp așa că în 1923 Freinet a cumpărat o tipografie, inițial pentru a
ajuta cu învățătura sa. În 1926 s-a căsătorit cu Elise Lagier.
      Prin intermediul acestei prese, a tipărit texte și ziare gratuite pentru elevii săi. Copiii aveau
rolul de a compune propriile lucrări pentru presa, să discute și să le editeze ca un grup, înainte de
a le prezenta ca un efort de echipă.
      Ziarele au fost schimbate cu cele de la alte școli, iar treptat aceste texte au înlocuit manualele
convenţionale.
      Freinet a creat Sindicatul Cadrelor Didactice C.E.L. (Coopérative de l'Enseignement laic) în
1928, din care a apărut Mişcarea Şcolii Moderne (Mouvement de l'École Moderne ). Scopul CEL
a fost de a schimba educația publică din interior, cu cooperarea profesorilor.
     Metodele de predare ale lui Freinet au fost în contradicție cu politica oficială a Consiliului
Național de Educație, el dându-şi demisia în 1935, pentru a începe propria școală în Vence.
Célestin Freinet ca unul din reprezentanții curentului „Educația nouă”, este cel care din
dorința schimbării învățământului acelei vremi, considerat ca fiind unul caracterizat de verbiaj,
uniformizat, autoritarist ce nu pregătea elevii pentru viață, caută diverse soluții care să
amelioreze, dar și care să fie în concordanță cu evoluția societății. Astfel în 1935 acesta, prin
deschiderea în Vence, Franța, a unei școli marchează începutul alternativei educaționale Freinret.
Célestin Freninet critică școala tradițională pentru faptul că învățământul este „bazat
doar pe transmitere de cunoștințe prin cuvântul rostit de profesor sau cu ajutorul manualelor,
fără a ține seama de diferențele individuale, este pasiv și uniformizat, artificial și
insuficient.”(Albulescu,2014, p.164). Manualele școlare sunt astfel mijloace importante a
„pedagogiei opresive” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.29) fiind utile în special cadrelor
didactice, și nu elevului deoarece au aceleași conținuturi pentru toți copiii neglijând un aspect
foarte important și anume: caracteristicile mediului de viață ale acestora diferite de la o zonă la
alta. Însă și pentru profesori această utilitate a manualelor nu este tocmai benefică ducând la
limitarea lor din punct de vedere intelectual și nu la un progres în ceea ce privește propria lor
1
perfecționare prin rezumarea la aceleași conținuturi în fiecare an școlar. În concepția lui Freninet
o altă anomalie a sistemului tradițional este faptul că „un regim autoritar în școală nu poate
forma cetățeni democrați”. (Célestin Freinet, t.II, 1994, p.410)
Pedagogul consideră faptul că integrarea copilului într-un mediu potrivit, într-o atmosferă
prielnică, reprezintă condiția necesară pentru dezvoltarea cât mai armonioasă a acestuia.
(Célestin Freninet, 1950, p.2) Drept pentru care această alternativă „se bazează pe o serie de
principii clar stabilite: școala centrată pe elev, munca școlară motivată, activitatea
personalizată, expresia liberă și comunicarea, cooperarea, învățarea prin tatonare
experimentală, globalitatea acțiunii educative.”(Albulescu,2014, p.162)
Freinet a avut ca puncte de plecare diverse idei ale altor reprezentanți ai curentului
„Educația nouă” precum Adolphe Ferrière pe care l-a considerat „un inițiator al schimbărilor
majore în pedagogie,…un părinte spiritual” (Albulescu,2014, p.168), Roger Cousinet de la care
l-a preocupat îndeosebi munca liberă pe echipe, Ovide Decroly cel care s-a ocupat de
înțelegesrea în ansamblu a copilului, de simțul vieții și centrele de interes, John Dewey a fost cel
care a pus pe primul loc interesele copiilor, iar în concepția acestuia educația trebuie începută în
primul rând în concordanță cu acestea, William Heart Kilpatrick de la care s-a inspirat în ceea ce
privește nevoia de cultivare a creativității, a spiritului de echipă și Louis Legrand care consideră
comunicarea o verigă importantă în succesul şcolar al copilului, dar şi în reuşita integrării totale
în viaţa de adult întrucât „absența comunicării reale conduce elevii ieșiți din clasele
muncitorești la o excludere mentală de fapt dintr-un univers lingvistic care le este total străin.
De aici eșecurile școlare și absenteismul” (Legrand, 1980,p.390).
Freinet specifică faptul că orice copil atunci când este inclus într-o formă de învățământ
inițială, aduce cu el un bagaj propriu de cunoștințe în funcție de mediul în care a trăit, o
experiență proprie de viață, dar și nevoi și asprirații diferite de la un elev la altul. „A centra
școala pe elev înseamnă a lua în considerare toate acestea, adică a respecta copilul așa cum
este el, asigurându-i un învățământ personalizat.”(Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.51)
Principiile acestei pedagogii au presupus mai multe schimbări în învățământul tradițional
precum:
 Centrarea școlii pe elev presupune preluarea de către copil a locului central în ceea ce
privește acțiunea educativă, căpătând un rol activ în jurul căruia, în funcție de nevoile
sale, se construiește orice activitate de instruire. Deoarece fiecare copil este unic și
trebuie format după aptitudinile, dorințele și interesele sale în funcție de necesitățile lui și
ale societății Célestin Freinet aduce în discuție înlocuirea școlii care așeza „în centrul
preocupărilor sale educatorul și conținutul învățământului, nesocotind atât cerințele
copilului, cât și pe cele ale societății” (Stanciu, 1983, p.40), invocând importanța
2
respectului faţă de elev spre a se organiza un învăţământ personalizat. „Tehnic vorbind,
școala tradițională se concentrează pe materia de predat şi pe programele care o definesc,
o precizează şi o ierarhizează. În organizarea şcolii, profesorii şi elevii trebuie să se
adapteze la exigenţele lor. Şcoala de mâine va fi centrată pe copilul-membru al
comunităţii din nevoile sale esenţiale, în funcţie de nevoile societăţii căreia îi aparţine,
vor decurge tehnicile, manualele şi intelectuale, dominante, materia de studiu, sistemul de
achiziţie, modalităţile de educaţie. E vorba de o veritabilă redresare pedagogică raţională,
eficientă şi umană, care trebuie să-i permită copilului accesul cu maximum de forţă la
destinul său.”( Freninet, 1994, p.18). Pedagogia Freinet „are ca scop dezvoltarea deplină
a personalităţii copilului în vederea integrării lui în societate şi nu se poate reduce la
simpla transmitere de cunoştinţe considerate imuabile, dar supuse în realitate perimării.
Rolul lor este să ajute elevul să-şi construiască structurile mentale care îi permite să-şi
edifice cultura necesară; pe scurt nu o supunere docilă la cunoştinţe, ci dominarea lor.”
(Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.53).
Când se vorbeşte de centrarea şcolii pe elev se face referire şi la rolul de ajutorare
pe care îl capătă cadrul didactic acum, ce nu mai este în centrul clasei ci mereu prezent
printre elevii săi, participând la activităţile lor, sprijinindu-i, înţelegându-i, oferindu-le
încredere şi cooperând ca un conducător . „abil și discret, ocupându-se de organizarea
clasei, de alegerea tehnicilor și a mijloacelor necesare în procesul de învățare în funcție
de interesele și nevoile fiecărui copil și ale grupului în întregul său, de crearea unei
ambianțe favorabile satisfacerii lor, de asigurarea resurselor documentare necesare, de
motivarea și stimularea elevilor.”(Albulescu,2014, p.170). Astfel dascălul în clasa
Freinet are următoarele obligații: „să primească într-o ambianţă favorabilă dorinţele
elevilor, să deceleze interesele fiecăruia, să creeze un mediu polivalent, incitator la
creativitate, să fie martor binevoitor şi furnizor de securitate şi de ajutor discret pentru
elevi, să le aprobe şi să le motiveze cultivarea zonelor de interes, să le pună la dispoziţie,
dacă este necesar, sursele de documentare şi informare care permit depăşirea dificultăţii,
să canalizeze gândirea care uneori riscă să se piardă în operaţii parazite, să favorizeze
comunicarea, să planifice şi să coadministreze strategiile individuale de studiu, să
organizeze şi să structureze valorificarea colectivă, sinteza, aplicarea descoperirilor şi a
creaţiilor fiecăruia, să depăşească situaţiile de tensiune sau blocaj, indiferent dacă provin
din cauze interne şi externe” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.57). În concluzie elevul
trebuie să înţeleagă că adultul din prejma sa este cel la care poate apela cu încredere ori
de câte ori are nevoie.

3
Succesul şcolar este o altă verigă a centrării şcolii pe elev deoarece pentru a
performa acesta trebuie încurajat şi ajutat: „organizând în jurul lui munca şi viaţa,
bazându-te pe posibilităţile sale, chiar şi cele mai modeste.”(Freinet, 1980, p.50). Astfel
pentru a conştientiza propriile posibilităţi şi limite Freinet a introdus atât testele
autocorective prin care elevul îşi poate verifica cunoştinţele, întocmind singur un grafic al
greşelilor comise, cât şi consiliul care îi plasează pe rând pe copil la conducerea clasei.
Însă cu toate acestea cadrul didactic are menirea de a-şi sprijinii elevii atunci când au
nevoie, Freinet îndemnându-i pe dascăli: „Să nu vă lăsați niciodată copiii să eșueze;
faceţi astfel încât încât să reuşească, ajutându-i dacă trebuie printr-o generoasă participare
a profesorului. Să fie mândri de realizările lor. Îi veţi duce astfel la capătul
lumii”(Freinet, 1980, p.49). Însă a susține elevii nu înseamnă a „le permite să-şi urmeze
dorinţe uneori regresive” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.60) lucrând în dezordine şi
lăsându-i în voia lor deoarece la Freinet libertatea nu îţi dă posibilitatea de a nu face
nimic ci oportunitatea de a alege după propria plăcere între activităţi diverse.
 Tatonarea experimentală: învățarea se realizează prin „metoda naturală” propusă de
Célestin Freinet prin care elevul experimentează pentru a ajunge la o motivație intrinsecă
și nu extrinsecă așa cum promovează școala tradițională prin cunoștințele impuse și
transmise de profesor deoarece „legea fundamentală pe care o vom afla în centrul
tuturor resurselor umane este legea tatonării experimentale” (Célestin Freinet, t.I,1994,
p.355) echivalente învățării prin încercare și eroare. Această metodă presupune
intervenția cadrului didactic sub două aspecte: acela de organizator, dar și ca un sprijin al
elevului aflat în situația de a nu reuși să-și expună propriile idei și trăiri demersul său
fiind lipsit de constrângeri, respectând fără abatere propriile opțiuni ale copilului.
„Metoda naturală și tatonarea experimentală sunt considerate …«idei forță» ale
pedagogiei Freinet” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.71)
 Munca școlară motivată vine din dorința lui Freinet de a nu izola copilul într-un mediu
artificial precum promova școala tradițională ci de a o transforma într-un loc creionat
„după imaginea vieții, să fie ca ea – complexă și diversă” (Freinet,1994, p.303), un loc
care în același timp nu caută plăcerea, dar nu provoacă nici suferința. Această formă de
abordare a fost numită de pedagog „muncă-joc” deoarece „munca serioasă include și
elemente de joc, generând stări euforice” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.76). Însă
această muncă trebuie să fie liberă şi în primul rând dorită şi aleasă de elev chiar dacă
aceasta „implică efort, concentrare, oboseală, ea nu trebuie evitată, pentru că școala nu se
poate trata ca amuzament.” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.81). Astfel pedagogul
promovează în școala sa opt ateliere specializate dotate fiecare cu materiale specifice.
4
Primele patru ateliere vizează munca de bază în timp ce al cincilea atelier este dedicat
documentării, prospectării, cunoașterii fiind dotat cu dicționare, hărți, bibliotecă școlară,
discuri, filme și într-o permanentă actualizare cu „opera entuziastă a copiilor înșiși”
(Freinet,1994, p.307) ceea ce duce la necesitatea existenței unui index care să fie mereu
atent reorganizat. Al șaselea atelier este dedicat științelor fizice și naturale adunând la un
loc diverse aparaturi electrice și mecanice, microscop și materiale ce țin de acest domeniu
toate însoțite de instrucțiuni stricte de utilizare. Toate dotările de aici însă sunt îmbogățite
și variate pe măsura creșterii vârstei copiilor. Al șaptelea atelier atinge latura ce
reprezintă creația, exprimarea și comunicarea grafică, fiind dotat cu materiale de scris și
lectură o adevărată tipografie în miniatură prin care elevii își elaborează propriul jurnal,
dar și materiale pe care Freinet le numește „livres de vie”. Aceste creații nu numai că îi
ajută pe copii să își exprime toate trăirile ci le permite să comunicarea cu ceilalți
indiferent de distanța sau vârsta destinatarului. Ultimul atelier, cel de-al optulea este
destinat artei care adună sub același acoperiș diverse instrumente muzicale, pentru
modelaj, pictură, teatru, dans pentru a-i iniția pe cei mici în tainele acestei laturi sensibile
și pentru a-i ajuta să își formeze și capacitatea unei comunicări artistice. Motivația nu
apare de la început, în prima fază copiii având tendința de a umbla haotici de la un centru
la altul fără să realizeze nimic important, însă după o scurtă perioadă de timp aceștia se
vor canaliza în funcție de gusturile și nevoile proprii ceea ce demonstrează faptul că
diversitatea așa cum menționează Freinet este superioară autorității: „eu țin seamă de
diversitate; mă organizez în diversitate” (Freinet,1994, p.313). Pedagogul consideră că
este important ca elevul să muncească chiar dacă toate acestea se întâmplă într-un ritm
propriu și după propria dorință, rezultatele activității fiind evaluate abia la sfârșit de
săptămână sau atunci când apare un succes. Toate lucrările elevilor se înregistrează într-
un plan săptămânal de muncă care apare încă din 1936 în scrierile lui Freinet astfel: „luni
dimineață fiecare elev înregistrează pe un formular standardizat, pe care îl afișează,
numărul de fișe pe care își propune să le lucreze în cursul săptămânii: calcul, gramatică,
științe, geografie. Un loc special este rezervat pentru a-și nota lecturile și alte lucrări
personale. Sâmbătă seara, în adunare generală, se controlează lucrările executate. Un
plan neterminat nu antrenează nici o sancțiune. Aceasta nu îl împiedică deloc,
dimpotrivă, pe cel interesat să prevadă în planul lui o muncă la fel de importantă și să
depună efortul de a o realiza. La Freinet, planurile de muncă reprezintă și un mijloc de
autoevaluare” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.87)
 Comunicarea în concepţia lui Freinet capătă o altă nuanţă deoarece acesta promovează
în special limbajul scris explicând faptul că o relatare orală, punctul principal de pornire,
5
capătă valoare educativă atunci când „este destinat să fie scris, eventual chiar tipărit”
(Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.92). Însă și comunicarea orală este foarte importantă,
pedagogul subliniind faptul că aceasta trebuie înțeleasă într-un mod corect și nu trebuie
folosită „pentru a nu spune nimic” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.93) deoarece atunci va
deveni o falsă comunicare. În acest sens Freinet susţine ideea că şcoala prin cadrul
didactic trebuie să dea cuvântul copilului şi să-l înveţe să verbalizeze, să discute, dar şi să
asculte, perfecţionându-i oralitatea prin expunerea celui mic la cât mai multe situaţii reale
care implică în mare parte comunicarea atât în interiorul clasei cât şi în afara şcolii.
Pentru a se putea forma cu succes această deprindere a cuvântului Freinet evidenţiază
câteva condiţii esenţiale pe care cadrul didactic trebuie să le respecte cu desăvârşire, aici
făcând referire în mod special la diminuarea vorbirii sale în favoarea posturii de bun
ascultător manifestând toleranţă faţă de greşeli deoarece năzuinţa pentru comunicare este
mult mai importantă decât corectitudinea exprimării pentru început, ca mai apoi dascălul
într-un mod plăcut şi respectuos să organizeze cu bunăvoinţă şi cu blândeţe dialogul spre
a-l corecta, copilul prin exerciţiu aprofundând cu plăcere tainele cuvântului.
Freinet explică faptul că elevul trebuie sprijinit şi învăţat să se exprime liber,
asigurându-se în clasă un climat favorizant fără să se facă apel la metoda interogativă,
oferindu-i astfel un loc central cuvântului fie el vorbit sau scris, exprimat printr-un altfel
de limbaj cum ar fi: artele, calculul etc. ori înlocuit sau întărit de comunicarea nonverbală
sau paraverbală. Însă cum fiecare este unic şi are personalitatea sa, iar orice element ce
constituie formele comunicării sunt oglindirea acesteia copilul trebuie să-şi concretizeze
propria vorbire care să-l reprezinte din toate punctele de vedere. În școala Freinet
comunicarea este exersată prin diverse tehnici specifice „ cea mai simplă, dar de mare
eficacitate fiind convorbirea cu care debutează activitatea clasei în fiecare săptămână sau
chiar în fiecare zi…şi unde se face apel la tot ce poate spune elevul pentru plăcerea lui şi
a grupului, unele din intervenţii producând cu timpul comentarii ale ascultătorilor”
(Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.95). O altă tehnică specifică acestui principiu este
consiliul ce se organizează săptămânal şi în cadrul căruia elevii ce participă prin rotaţie
îşi exersează pe de o parte oralitatea, iar pe de altă parte beneficiază de cultivarea
spiritului civic.
 Cooperarea: este un alt principiu al pedagogiei Freinet foarte important deoarece aduce
în discuţie atât relaţia dintre profesor şi elev, cât şi pe cea între copii ca o iniţiere pentru
viaţa socială, fiind o necesitate în ceea ce priveşte munca liberă. Astfel în această
alternativă elevii sunt implicaţi în mod direct în planificarea activităţilor prin faptul că
„în loc de a stabili dinainte , în mod autoritar, munca școalră a copiilor, noi o vom
6
pregăti lunea, toți împreună, prin planurile noastre de muncă” (Freinet,1980, p.65) în
număr de patru: plan general, plan anual, planuri săptămânale şi zilnice. O astfel de
abordare are un mare avantaj deoarece „o dată ce orarul a fost adoptat în mod
cooperativ și ritmul său este cunoscut de toți, trebuie să știm să îl respectăm în mod
scrupulos” (Freinet,1980, p.89). Prin cooperare elevul nu mai este o unitate singulară ci
aparţine unui grup ce este format sub incidenţa unor legi cărora copilul trebuie să se
supună. Acţiunea în echipă duce la succesul colectiv şi o bună reputaţie a clasei care
depinde în primul rând de reuşita individuală deoarece numai prin cooperare poţi fi de
ajutor şi „fiecare dorește să muncească pentru progresul tuturor, respectând munca
celorlalți, pentru că dorește ca munca sa să fie respectată și acceptată disciplina pentru
că îi înțelege necesitatea, creându-se astfel un climat al clasei care duce la
autodisciplină , la autonomie morală a elevilor.” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.103.)
Prin cooperare se educă şi responsabilitatea deoarece elevii sunt cei care gestionează
repartizarea materialului, organizează vizite şi stabilesc diverse relaţii cu alţi elevi din
alte clase, iar experienţele individuale devin comune pentru întregul grup din care fac
parte, clasa transformându-se „într-o echipă de echipe, al cărei omolog este orchestra
unde fiecare interpret cântă partitura care corespunde competenței sale şi poartă
responsabilitatea acesteia.” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.104). Formarea grupurilor
poartă şi ea amprenta cooperării deoarece acestea nu sunt fixe nici din punct de vedere
numeric şi nici din privinţa obiectivelor ci se stabilesc în funcţie de proiectele vizate,
Freinet acordând o mare încredere copiilor şi a educabilităţii acestora. Întrajutorarea în
rândul elevilor este o altă manifestare a cooperării însă în cadrul acestei alternative
educaţionale ea este discontinuă şi punctiformă, iar la ea se apelează numai în situaţii
particulare atunci când un elev întâmpină dificultăţi pentru a se putea ajunge astfel la o
reuşită a unei acţiuni comune.
Specifică lui Feinet este relația profesor-elev devine una mult mai comodă
deoarece se bazează pe cooperare, înțelegere, încredere și sprijin cadrul didactic devenind
exemplu a unui elev mai mare, însă fără a-şi pierde autoritatea. Dascălul este „o prezenţă
constantă în grup, şi nu doar atunci când este solicitat de elevi,ci ori de câte ori
consideră necesare prezenţa şi acţiunea sa.” (Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.108).
Întrucât pedagogia Freinet presupune lucrul pe grupe, elevii fiind cei care le formează
după propriile lor alegeri, copilul reușind să-și conștientizeze valoarea ca membru al unui
grup, dar și nivelul coechipierilor săi prin creșterea încrederii în sine, intervenția cadrului
didactic devine minimă legată doar de organizarea materialelor necesare și o confirmare a
corectitudinii tuturor, acesta fiim un bun observator ce-și va lăsa elevii să activeze după
7
propriile lor idei întrucât „întreaga activitate școlară trebuie să pornească de la
preocupările, gusturile, dorințele, alegerile sale.”(Albulescu,2014, p.172).
Cooperarea are loc în această alternativă și între cadrele didactice care sfidează
fără nici o piedică distanţa dintre şcoli, reuşind să reunească dascălii din numeroase ţări
ale lumii, de pe mai multe continente. Ca activitate specifică acestei pedagogii care
apelează consecvent la cooperare putem aminti consiliul clasei, organ de discutare, de
analiză şi de decizie colegială prin care elevii învaţă să-şi „ îndeplinească rolurile într-un
grup organizat şi interactiv şi în general să se simtă în largul lui în public” .” (Mihaela
Șt. Rădulescu,1999, p.109)
 Activitatea școlară personalizată este un alt principiu care ghidează pedagogia Freinet
fiind considerată cheia spre succesul şcolar prin eliminarea eşecului, dar mai ales condiţia
prin care se poate lega şcoala de viaţă. Célestin Freinet consideră că toată acţiunea
pedagogică trebuie să se sprijine pe cunoaşterea psihologică a copilului şi să se acorde o
importanţă deosebită diferenţelor de dezvoltare ale acestuia deoarece „nu doar ritmul
diferit ci şi caracterul unic, irepetabil al întregii fiinţe a fiecărui copil impune
personalizarea învățării. Or, dacă se vrea realmente să se țină seama de datele
personale, se ajunge la o pedagogie diferențiată, în funcție de probleme, de obiective și
mai ales în funcție de elevi.(Mihaela Șt. Rădulescu,1999, p.112) în concordanță cu
posibilitățile fiecăruia și cu motivația intrinsecă a copilului care-l va sprijini în formarea
nevoii de înţelegere, de comunicare, de confort în cadrul comunităţii spre a-l încuraja să
se exprime liber. Freinet după îndelungata sa practică a observat că numai prin activități
individuale se poate ajunge la achiziţiile fundamentale precum citit, scris, calcul, desen
necesare integrării copilului la viaţa de grup şi la participarea efectivă la activităţile
acestuia. Astfel Célestin Freinet prin pedagogia sa împleteşte într-un tot unitar, acordând
o egală importanţă, munca individualizată: texte şi desene libere, munca prin fişe
documentare sau autocorective, cu munca în grupuri: tipărirea, corespondenţa şcolară,
realizarea de machete. Aşa cum viaţa fiecărui copil este diferită deoarece fiecare dintre
noi suntem supuşi altor experienţe de viaţă, avem un bioritm diferit şi o dezvoltare
diferenţiată aşa trebuie abordată şi activitatea şcolară deoarece elevii nu pot dobândi în
acelaşi timp toţi aceleaşi cunoştinţe, cadrul didactic fiind cel care este în măsură să
observe momentul oportun a fiecăruia în parte spre a oferi sprijinul atunci când este
necesar. Cu toate acestea pedagogia Freinet se supune programelor oficiale, însă contestă
anumite aspecte de conţinut ale acestora astfel că în astfel de şcoli „se acceptă ideile,
proiectele copiilor, li se permite să le dezvolte şi să înveţe astfel încât rezultatele muncii
lor să constituie o reuşită. Multiplicarea proiectelor în toate direcţiile măreşte şansele de
8
a acoperi ansamblul obiectivelor de învăţământ prevăzute de programe. Se întâmplă,
adesea, chiar să le depăşească”(Audet, 1996, p.185). Însă toate aceste plusuri și această
abordare implică și adăugarea unei evaluări specifice deoarece Freinet consideră că
examenele alături de manuale, lecții și exerciții impuse contribuie la formarea unui zid ce
separă şcoala de viaţă. Astfel pedagogul adoptă „o listă de circa zece brevete obligatorii
şi o listă de peste douăzeci de brevete facultative, obţinerea unuia sau mai multor
brevete de pe fiecare listă atestând stăpânirea domeniilor respective” (Mihaela Șt.
Rădulescu,1999, p.118) ce se dobândesc prin prezentarea la final a diferitelor lucrări ce
le-au realizat pe tot parcursul anului respectiv. Foarte important este faptul că fiecare
elev în parte îşi alege brevetul pentru care vrea să concureze, Freinet oferind încă de
atunci soluţii pentru examenele finale importante precum bacalaureatul prin
personalizarea acestora apelându-se la examene mixte formate din probe tradiţionale şi
brevete astfel diminuându-se riscul erorilor în evaluare, eliminându-se eşecul şi frauda.
Pentru a atinge această personalizare a activităţii şcolare Freinet a creat mijloace practice
adecvate precum: textul liber, fişierul documentar, fişierul autocorectiv care au înlăturat
ideea că manualele sunt singura sursă de informare a elevilor, dar şi „tutela sufocantă a
dascălilor, transformând munca școlară într-o activitate rațională și eficientă” (Mihaela
Șt. Rădulescu,1999, p.119)
 Globalitatea acțiunii educative preluată de Freinet de la Ovide Decroly presupune faptul
că învățarea începe cu percepția întregului pentru ca mai apoi să se producă o înțelegere a
elementelor ce intră în alcătuire. Copiii au o imagine de ansamblu, iar atunci când sunt
mici învață prin imitație lucruri complexe ca mai târziu, treptat să le înțeleagă
componența. De exemplu școlarul mic învață mai întâi să scrie și să citească corect
pentru ca mai apoi să-și însușească regulile gramaticale și de fonetică.

Tehnicile Freinet
Célestin Freinet prin pedagogia sa și-a propus să formeze o școală în continuă mișcare
care să modeleze tineri ce se vor adapta cu ușurință în societate. Astfel aceasta a folosit diverse
tehnici şi procedee simple, accesibile oricui care pe lângă faptul că îmbunătățesc relaţia
profesor-elev  sunt un ansamblu de instrumente materiale şi procedee didactice care pot ajuta
copilul în procesul de formare. Toate tehnicile sale pot fi folosite cu mare succes nu numai în
clasele Freinet ci și în învățământul tradițional, acesta sunt:
 Tipografia școlară,
 Textul liber,
 Jurnalul şcolar,
9
 Corespondenţa şcolară,
 Ancheta documentară,
 Exprimarea plastică,
 Exprimare corporală,
 Creaţie manuală,
 Exprimarea dramatică,
 Ieşirea şcolară.
TIPOGRAFIA ȘCOLARĂ
Este tehnica pe care însuși Freinet o consideră „prima descoperire de bază care urma să
permită reconsiderarea progresivă a întregului nostru învăţământ” (Freinet, 1980, p.20) prin care
se poate transpune mai uşor gândirea elevului pentru a se realiza legătura cu activitatea şcolii.
Este o tehnică importantă fiind folosită la tipărirea textului liber şi prin care elevul devine mai
responsabil în legătură cu ceea ce scrie deoarece realizează că textul lui poate fi citit de oricine
atâta timp cât va fi publicat. Interesul copilului provine şi din felul cum arată scrierea sa pentru
ca mai apoi să poată fi citită. Datorită progresului tehnic tipografiile clasice au fost înlocuite de
computere cărora li s-au ataşat imprimante, fax-ul a preluat şi el un loc de cinste însă „toate
acestea constituie evoluții normale, care pot compromite înzestrarea tehnică a școlii actuale, dar
nu opera lui Freinet, câtă vreme prin asimilarea lor se realizează spiritul pedagogiei sale.”
(Mihaela Rădulescu, 1999, p.126)
TEXTUL LIBER
Ce este textul liber ?„Un text liber este, aşa cum indică numele său, un text pe care
copilul îl scrie în mod liber, când are chef să-l scrie şi pe tema care îl inspiră". (C. FREINET)
Destinatarul textului liber Acesta nu mai este învăţătorul care sancţionează prin notă,
ci  colegii, grupul-clasa, corespondenţii, părinţii, vecinii etc.
Rolul cadrului didactic: să găsească spaţiu în orar pentru textul liber; să deschidă clasa
pentru viaţă; să ajute pe copil să-şi găsească cuvintele care să-i exprime cel mai bine
sentimentele, emoţiile; să nu facă tot timpul observaţii / sancţiune de genul : „ai scris cu greşeli;
ai murdărit hârtia; nu ţi-ai ales cuvintele; nu ţi-ai revăzut frazele" etc.
Prezentarea textului liber: aceasta se face dacă elevul o doreşte. Textul liber se citeşte
în faţa colegilor, într-un climat de încredere şi bunăvoinţă. Colegii au o atitudine critică
valorizantă, nu distructivă.
„Punerea la punct" a textului liber: dacă textul liber a fost ales pentru a fi publicat în
revista clasei, el va fi „pus la punct". Aceasta implică analiza textului liber,  adăugiri, modificări,
completări, în deplin respect pentru gândirea autorului. Fiind rod al unei colaborări, textul liber
nu se notează.
10
Ilustrarea textului liber: autorul sau alţi colegi pot ilustra textul liber ales spre
publicare, dându-i o formă artistică.
Prelungirile textului liber: pornind de la textul liber., pot fi organizate lecţii de
gramatică / ortografie, vocabular, istorie, geografie, biologie, se pot demara anchete documentare
etc.
Concluzie : Am observat faptul că şi în învăţământul tradiţional se foloseşte această
tehnică, sub altă formă, în orele le limba română, de creaţie, compunere când elevul este liber să
creeze anumite texte orale sau scrise, după care poate desena un aspect din textul compus,
realizându-se interdisciplinaritatea. Atitudinea  învăţătorului este de stimulare a elevilor, de
încurajare permanentă.
JURNALUL ŞCOLAR DE TIP FREINET
Un mijloc de exprimare: El este un jurnal de opinie pentru că publică ceea ce copiii
gândesc.
Un mijloc de comunicare: Este un mijloc privilegiat de a face cunoscut celorlalţi ceea ce
copilul vrea să zică.
Un mijloc de socializare şi de formare civică: Jurnalul este, ca şi textele compuse, o
recunoaştere a dorinţelor individului. Realizând un jurnal copilul primeşte o imagine pozitivă
asupra scrisului, iar  simpla difuzare a lui în afara clasei îi dă copilului o dimensiune socială.
Un mijloc de învăţare: copilul învaţă pentru că realizarea jurnalului necesită competenţe
în citire, scriere, ortografie, vocabular prin necesitatea de a se face înţeles. Nu este supus la
sancţiuni şcolare, de o notă sau alta. Singura lui grijă este aceea de a produce ceva care poate fi
citit. Pentru că iese  din clasă trebuie să fie „frumos” din respect pentru cititor, deci lizibil.
Concluzie: Elevii clasei a III-a a Scolii Gimnaziale nr. 24 au în clasă un caiet în care îşi
notează sentimentele pe care le-au avut la ore, gândurile lor, cum li s-a părut că a decurs ora, ce
ar dori să facem în plus. Ei îl numesc „Caiet de impresii”
CORESPONDENŢA ŞCOLARĂ
Ce este corespondența școlară? Aceasta permite deschiderea școlii spre viață prin
crearea legăturilor cu alte clase din apropiere sau depărtare, prin cunoașterea directă de la copii
de vârste apropiate a altor medii geografice și sociale, lărgirea câmpului de relații afective,
permițând copilului să se construiască, astfel acesta devenind un observator mult mai bun al
mediului.
Beneficii: aduce măsura timpului şi spaţiului prin trăirea afectivă, inerentă acestei
practici,care-l separă pe copil de corespondentul său, este o deschidere spre socializare, întăreşte
identitatea grupului.

11
Un mijloc de învăţare:  Activităţile determinate de corespondenţă sunt funcţionale şi
determină învăţarea, favorizând punerea în aplicare a altor tehnici: textul liber, jurnalul şcolar
etc.
Realizarea corespondenţei se face prin scrisori colective sau individuale care se schimbă
între două clase. Acestea cuprind texte libere, desene, diverse lucrări (anchete, întregistrări,
cercetări etc.) și pot fi însoțite și de colete.
ANCHETA DOCUMENTARĂ
Este o tehnică complexă de învăţare. Pentru realizarea ei se parcurg mai mulţi paşi:
 Se precizează o temă, în cadrul ei se stabileşte problematica, sursele de obţinere a
informaţiei şi modul de abordare;
 Partea de cercetare şi experimentare propriu-zisă;
 Prelucrarea informaţiei;
 Bilanţul fiecărei etape parcurse;
 Realizarea formei finale.
Ancheta documentară nu este încheiată dacă nu poate fi valorificată. Valorificarea
presupune ca informaţia oferită să fie corectă, la zi şi să poată fi folosită şi de alţii, informaţiile
să depăşească pe cele din manuale, acestea fiind tipărite la perioade relativ mari de timp,
activitatea de cercetare, de obicei,face apel la informaţiile cele mai noi şi poate fi un apendice al
manualului care să aducă informaţia la zi.
EXPRIMAREA PLASTICĂ,
La fel ca toate tipurile de exprimare liberă copilului nu i se impune nimic, el
experimentează tehnici care îi îmbogățesc modul de exprimare. După ce se realizează creaţiile
libere ele sunt afişate astfel încât toată lumea să le poată vedea, să le poatăcomenta,să aducă
opinii critice sau să le admire pur şi simplu. Cadrul didactic are rolul de consilier astfel încât
copilul să-şi pună cât mai bine în valoare originalitatea.
EXPRIMAREA CORPORALĂ
Copilul trebuie să se acomodeze cu modalitățile de exprimare pe care le oferă corpul
nostu. Acesta își însușește o cultură corporală făcând diverse încercări personalepe care apoi le
împărtășește cu ceilalți membrii ai grupului.
EXPRIMAREA DRAMATICĂ
Pe lângă exprimarea corporală exprimarea dramatică face uz și de alte mijloace: vocea, recuzita,
decorurile, costumele, muzica.
CREAŢIE MANUALĂ
Pentru a realiza un proiect un copil trebuie să-și pună imaginația la contribuție pentru a
găsi materialele necesare creației sale precum și pentru a-l realiza. Copilul își dă seama care sunt
12
caracteristicile și limitele materialelor și astfel ia contact pentru prima dată cu conceptele de bază
din ştiinţe deoarece „doar o exprimare manuală liberă creează bazele unei adevărate culturi
tehnice” (Guérin, 2008, p.23).Creaţia manuală şi tehnică introduce copilul în logica activă, alta
decât cea oferită de jocurile aşa-zis tahnice unde totul este gândit dinainte.
IEŞIREA ŞCOLARĂ
Ieșirea în afara clasei permite observarea și colectarea de elemente din mediul exterior
cunoscut și introducerea lor în clasă în vederea unui studiu aprofundat. În timpul unei plimbări
lecție se poatelua contact cu opere de artă, cu frumusețeanaturii sau cu aspectele muncii unui
adult.

Evaluarea în pedagogia Freinet


Evaluarea în pedagogia Freinet constă în verificarea realizărilor elevilor.
Punctul de plecare este planul individual de muncă.
Scopurile evaluării :
Într-o clasă Freinet evaluarea nu vizează o ierarhizare, ci are ca scopuri depăşirea
eşecurilor şcolare şi valorizarea reuşitelor parţiale ale copiilor care, ajutaţi, trebuie să ajungă
la realizarea proiectelor lor individuale.
Tipuri de evaluare:
A. - AUTOEVALUAREA
Pornind de la planul său individual de muncă elevul îşi corectează singur, cu ajutorul
fişierelor autocorective (autocorectare) munca şi-o apreciază el însuşi, printr-un cod de culori,
determinându-şi gradul de reuşită.
B. - EVALUAREA COLECTIVĂ (CO-EVALUAREA)
Rezultatul muncii individuale a elevului este prezentat grupului / clasă şi supus criticilor
valorizante ale acestuia. Clasa determină nivelul de reuşită al proiectului individual. În funcţie de
gradul de reuşită sau de eşec, educatorul decide maniera în care elevul îşi va continua munca
până la realizarea definitivă a proiectului.

C. - SOCIALIZAREA
Definitivarea proiectului individual al elevului se realizează sub forma unui articol,
album, expoziţie, înregistrare, film, program informatic etc.
Concluzie : Şi în învăţământul tradiţional se utilizează frecvent autoevaluarea, evaluarea
colectivă când munca şi rezultatele unui  elev este apreciată sau criticată constructiv de ceilalţi
colegi, se utilizează evaluarea reciprocă. Diferă sistemul de notare al elevilor.

13
Participarea democratică a elevilor la instituțiile clasei
1. Clasa cooperativă
Participarea democratică a elevilor la viața clasei face din clasă un spațiu de exercițiu
care îl conduce spre învățarea cetățeniei. Elevii sunt asociați în luarea deciziilor prin intermediul
instituțiilor și responsabilităților care le sunt încredințate. Jean Le Gal în cartrea sa Le maître qui
apprenait aux enfants à grandir (2013) arată că elevii, copiii, sunt cetățeni care trebuie să
participe la crearea și funcționarea instituțiilor democratice care să le permită exersarea
drepturilor, a libertăților alături de ceilalți membrii ai comunității educative. Fiecare copil are
dreptul la o formă care să-i permită să fie membru activ și responsabil al comunității. Dacă
abordăm clasa cooperativă din perspectiva educației civice, aceasta permite aplicarea și
respectarea în cotidian a drepturilor copiilor prevăzute în Convenția drepturilor copilului și
anume:
 Dreptul la exprimare,
 Dreptul la participare,
 Dreptul la informare,
 Dreptul la a avea o opinie,
 Dreptul la asociere.
Implementarea clasei cooperative permite respectarea copilului și a drepturilor sale
pentru că are la bază trei obiective fundamentale:
 Schimbarea atitudinii dascălului, astfel acesta nu mai este stăpânul absolut,
autoritar și nici acela care nu intervine lăsând totul la voia întâmplării. Dascălul
este acela care ajută elevii să se organizeze ântr-o structură cooperativă, educativă
și formatoare, conducându-și elevii spre învățare, autonomie și spre dobândirea
statutului său de ființă socială responsabilă.
 Recunoașterea statutului de copil al elevului. Copilul este recunoscut cu toate
drepturile și îndatoririle ce îi revin în scopul cunoașterii sale.
 Instalarea unui mediu educativ prin:
 Exprimarera liberă cu prioritate,
 Respectarea proceselor naturale – tatonarea experimentală;
 Confruntarea între creația personală și reflecția critică a grupului (conflict
socio-cognitiv);
 Deschiderea spre exterior, spre viață;
 Introducerea tehnicilor și a instrumentelor adaptate grupului – clasă;

14
 Gestionarea cooperativă a timpului, spațiului, a activităților și a vieții de
grup;
 Stabilirea sarcinilor, responsabilităților, a „puterii”;
 Personalizarea învăţării;
 Acceptarea diferenţelor.
Schimbarea atitudinii dascălului şi stabilirea unui climat educativ, nu se pot înscrie decât
într-o „pedagogie globalizată” a cărui legătură esenţială este organizarea clasei şi ar fi de preferat
în limita posibilităţilor şcolii. Dimensiunea cooperativă se aplică întregii activităţi, la viaţa clasei.
Astfel textul liber, corespondenţa, ziarul şcolar, conferinţa, cercetarea, munca individualizată,
munca personalizată, consiliul clasei, matematica, exprimarea plastică, corporală, dramatică
toate sunt marcate de amprenta cooperativă. Dacă dascălul se străduieşte să pornească de la
interesele copiilor şi este gata să le acorde încredere şi cu atât mai mult cu cât activităţile
angajate presupun şi necesită organizarea în comun între copii şi cu aportul adultului, atunci
dimensiunea cooperativă devine o necesitate.
Această alegere determină priorităţile în practica pedagogică cotidiană:
a) Să înveţe să vorbească, să citească, să scrie şi să socotească, dar permiţând fiecăruia să
înveţe în funcţie de posibilităţile sale, ritmul şi achiziţiile sale.
b) Să ghideze elevii „să devină mari”, să devină cât mai autonomi, să devină liberi şi
responsabili în cadrul şcolii şi al societăţii.
c) Să facă în aşa fel încât timpul petrecut la şcoală să fie cât mai plăcut posibil.
Acest demers nu scapă din vedere că grupul clasă aparţine unui sistem
„socio-economico-cultural” cu care interacţionează zilnic: familia, societatea, dascălul. Pentru a
atinge aceste obiective avem la dispoziţie mijloace şi tehnici, din care unele au o dimensiune
„tactică”, ordinea introduceri în clasă variază în funcţie de vârstă, de specificul clasei. Astfel, de
exemplu prin introducerea anumitor tehnici şi instrumente cum ar fi: exprimarea liberă,
corespondenţa şcolară, ziarul şcolar, „Quoi de neuf ? ” (Ce este nou ?), ancheta, proiectul
colectiv, fişiere auto-corective etc se ajunge rapid la introducerea altor tehnici care pot
determina o altă organizare. Tehnicile şi instrumentele Freinet sunt variate şi contribuie la
dezvoltarea armonioasă a dezvoltării copilului. Putem distinge următoarele tehnici şi instrumente
specifice pe care le putem clasifica astfel:
 Tehnici şi instrumente care dau cuvântul copilului: corespondenţa, ziarul, ancheta,
proiectul, cercetarea liberă sau ghidată, „Quoi de neuf ? ” (Ce este nou ?) - un copil
poate apela la acest instrument atunci când simte nevoia să împărtăşească celorlalţi colegi
o întâmplare din viaţa sa sau are ceva nou de spus. Astfel el se înscrie dimineaţa pe o listă

15
pentru a vedea toată lumea inclusiv dascălul că vrea să ia cuvântul, iar la începerea
programului în faţa colegilor expune ceea ce are de zi.
 Tehnici şi instrumente care favorizează dobândirea autonomiei: activităţi personale,
autocorectarea;
 Tehnici şi instrumente care îi învaţă să vorbească şi să citească, să scrie şi să socotească:
textul liber, corespondenţa, ziarul şcolar, tipografia şcolară, ancheta, cercetările;
 Tehnici şi instrumente care impun o organizare diferită şi împărţirea puterii: ancheta,
ziarul şcolar, atelierele sunt activităţi care se anunţă dimineaţa, fiecare dascăl anunţă câte
o activitate şi afişează listele unde copii se înscriu până la ocuparea numărului total de
locuri pentru fiecare atelier după preferinţe. După formarea noilor grupe fiecare cadrul
didactic lucrează împreună cu elevi. Deoarece copiii au tendinţa de a se înscrie pe lista
unde este trecut dascălul lor s-a ajuns la concluzia ca numele cadrului didactic care va
lucra în atelierul respectiv să fie trecut la sfârşit după completarea numărului de locuri de
către copii.
 Tehnici şi instrumente care permit accesul la alte cunoştinţe decât cele şcolare:
exprimarea liberă, ancheta, corespondenţa, cercetări pe diferite teme.
Toate aceste tehnici şi instrumente aduc viaţa în clasă, însă şi problemele pot apărea în
aceeaşi măsură drept pentru care totul trebuie gestionat foarte bine întrucât se poate vorbi de un
grup de indivizi sau un grup al grupurilor. La acest nivel apare necesitatea Consiliului clasei care
este locul de decizie, de reglare, de elaborare, cooperativă a regulilor grupului, de formare civică.
Acesta este cheia succesului şi cel care sprijină organizarea cooperativă a grupului clasă şi a
indivizilor, copii şi adult. Clasa cooperativă se organizează în mod progresiv, mai devreme sau
mai târziu în funcţie de circumstanţe. Ea are suişuri şi coborâşuri, evoluţii şi regrese,
construindu-se şi dezvoltându-se ca şi corpul unui copil şi nu ca o maşină.
2. Consiliul elevilor
În cadrul acestei activităţi se critică, se propune, se evaluează, se sancţionează, dar nu se
pedepseşte. Consiliul ocupă un loc esenţial deoarece este locul unde se vorbeşte, unde membrii
grupului analizează diferite aspecte ale vieţii lor comune, unde are loc confruntarea de idei, a
punctelor de vedere, unde se iau decizii şi se evaluează aplicarea acestora.
Organizarea consiliului
Ce este consiliul? În opinia elevilor dintr-o clasă Freinet acesta înseamnă în primul rând
respectarea regulilor stabilite de comun acord, comunicarea problemelor ivite, este locul unde au
cuvântul, unde fac propuneri, găsesc soluţii, unde se hotărăşte ajutorul pentru cei care au
probleme fără ca dascălul să ia decizii singur. Astfel ei împart puterea colectivă cu adultul, având

16
posibilitatea reală de a influenţa în mod direct condiţiile lor de viaţă şi de muncă. Însă puterea
consiliului depinde de capacitatea dascălului de a face ca aceste decizii să fie respectate.
Funcţionarea consiliului. În urma analizei procesului de autogestiune, practicienii
disting patru etape principale:
 Propunerea
 Discutarea
 Hotărârea
 Aplicarea
A. Înainte de consiliu
Fiecare copil şi adult are posibilitatea să emită critici şi să facă propuneri. Orice critică
referitoare la o persoană sau la funcţionarea clasei trebuie semnată. Cel care o face ştie că ea
trebuie justificată. Şi dascălul poate fi criticat şi va trebui să răspundă de actele sale în faţa
consiliului. Pentru Freinet „ atunci când un membru al comunității spune public ce are de spus,
indiferent cât ar fi de grav, el trebuie să fie lăudat pentru curajul său moral și civic”
B. Prevederea desfăşurării consiliului
Nu există o schemă tip de desfăşurare a consiliului. Adesea ordinera de zi se
structurează în jurul a trei domenii principale:
 Activităţile – Bilanţul muncii individuale, ateliere colective ale săptămânii şi
studiul noilor propuneri care se degajă din programarea proiectelor şi
definitivarea orarului. Proiectele implică câteodată şi reorganizarea spaţiului şi
achiziţionarea de materiale.
 Organizarea materială şi instituţională a clasei – Pentru răspunderea nevoilor,
organizarea clasei trebuie să fie foarte bine structurată. Funcţionarea echipelor, a
atelierelor, responsabilităţile şi funcţionarea diverselor instituţii este supus unei
analize permanente.
 Viaţa grupului – reglarea conflictelor şi problemelor raţionale, respectarea
regulilor de viaţă şi eventual completarea lor, constituie una din funcţiile
importante ale consiliului. Fiecare punct din ordinea de i face obiectul unei
discuţii. Când o hotărâre nu este în consens cu toată lumea, se votează.
C. Partea dascălului
Dascălul trebuie să respecte tatonările necesare şi să facă în aşa fel încât să se evite
eşecurile care demotivează copiii, trebuie să lase grupului posibilitatea să prezinte maximum de
iniţiative, dar să-i însoţească spre autonomie, să intervină pentru a-i ajuta să clarifice o problemă,
să caute o soluţie şi să refuze, explicându-le decizii contrare principiilor şi valorilor clasei.
D. Respectarea deciziilor
17
Deciziile trebuie să fie aplicate: fiecare este responsabil şi solidar cu ceilalţi. Dascălul
este garantul aplicării deciziilor, dar elevii trebuie şi ei să contribuie la aceasta, executând
sarcinile prevăzute şi îndeplinind responsabilităţile asumate
E. Crearea condiţiilor pentru realizarea consiliului
La început trebuie să le trezim interesul pentru consiliu, să creăm nevoia acestei
reuniuni pe care ei nu o cunosc, să-i facem să întrebe: Ce este consiliul? Acest lucru se poate
face rapid atunci când un copil vine să raporteze o problemă şi are o propunere i se răspunde:
Vom vorbi la consiliu! Unele clase au un singur tip de consiliu altele au mai multe cum ar fi:
 Consiliul săptămânal privind organizarea activităţilor şi a proiectelor colective,
de analiză a vieţii grupului, de cercetare a soluţiilor pentru reglarea
disfuncţionalităţilor şi a conflictelor, elaborarea „legilor vieții cooperative”. El
este condus de o echipă formată dintr-un preşedinte şi doi secretari sau în funcţie
de nevoie sub o altă structură.
 Consiliul –bilanţ, la sfârşitul fiecărei zile, cu timp limitat care permite fiecăruia
să spună care au fost reuşitele, problemele şi criticile. Este condus de
responsabilul din ziua respectivă.
 Consiliul extraordinar are loc pentru a regla „la cald” o problemă gravă sau
pentru a organiza un proiect colectiv. El este condus de cadrul didactic.
Condițiile pentru reușita consiliului:
 Cuvântul: Toți copiii trebuie să ia cuvântul, în clasă trebuie să domnească o atmosferă de
încredere, nimeni nu râde de celălalt, toți ascultă și acceptă diferențele. Pentru a putea să-
și exercite dreptul la cuvânt elevii trebuie să respecte limitele și obligațiile:
o Fiecare are dreptul la cuvânt,
o Cerem cuvântul ridicând mâna,
o Îl ascultăm pe cel care vorbește
o Nu ne batem joc unii de alții,
o Cel care nu respectă aceste reguli va primi avertisment, dacă continuă va
fi exclus din consiliu.
 Conducerea consiliului: Eficiența consiliului depinde de cel care conduce consiliul însă
fiecare are acest drept, competențele construindu-se în mod progresiv și putând fi
exersate și în cadrul altor activități cum ar fi: „Quoi de neuf ? ” (Ce este nou ?) . Este
important să se pună în practică un ritual fix: reguli privind elaborarea ordinei de zi,
desfășurarea întâlnirii, darea de cuvânt și să se stabilească folosirea unor cuvinte-cheie
precum:

18
 Consiliul începe……
 Are cuvântul…….
 Întrebări? Propuneri
 Hotărâre, se votează……. Etc.
 Frecvența. Fiecare știe că există un loc, un timp rezervat în orar, o ordine de zi: munca
încetează, toată lumea se instalează cum s-a stabilit, consiliul începe.
 Instrumentele consiliului: Acestea sunt folosite în diferite etape de funcționare ale
consiliului: înainte, în timpul și după. Astfel există panoul cu listele: „Apreciez”,
„Critic”, „Propun” şi în unele clase „Am realizat”, care permite copiilor şi dascălului să-
şi exprime părerea, să critice, să facă propuneri în fiecare zi până la consiliu, afişe care
prezintă regulile consiliului, panoul cu reprezentanţi şi registrul cu procesele-verbale ale
întâlnirilor.

O zi la grădiniţă în alternativa educaţională Freinet

1.Desfăşurarea întâlnirii de dimineaţă


 Se realizează într-un loc special amenajat.
 Se folosesc:
formule de început :
 Bună dimineaţa, grupă!
Suntem iar aceeaşi trupă,
La – ntâlnire am venit,
Că e rost de povestit.
Şi acuma, dintre toţi,
Cine povesteşte noutăţi?
formule de încheiere :
 Ce frumos aţi povestit,
Încât ne-aţi înveselit.
Timpul ni s-a terminat,
Întâlnirea s-a-ncheiat.
Mâine ne vom întâlni,
Noutăţi vom povesti
În fiecare zi câte un copil conduce întâlnirea, iar educatoarea urmăreşte desfăşurarea
acesteia, având grijă să nu se depăşească timpul acordat (15-20 min.) şi să fie respectate regulile
stabilite anterior (vorbim pe rând, după ce ni se dă cuvântul, îl ascultăm pe cel care vorbeşte.)

19
2.Desfăşurarea bilanţului zilei
Aceasta reprezintă o reactualizare şi fixare a activităţilor zilei, realizată după terminarea
acestora, înainte de plecarea copiilor acasă. Ei vor preciza: care este tema săptămânii, ce
activităţi s-au desfăşurat pe parcursul zilei, care sunt produsele activităţilor, ce le-a plăcut mai
mult, ce nu le-a plăcut.
La grupele mari se introduce consiliul grupei-întâlnire săptămânală, care are loc vinerea
şi realizează feed-back-ul asupra săptămânii care s-a încheiat şi organizarea activităţii din
săptămânacare urmează.
Copiii percep acest tip de activitate ca pe un joc de rol, în care pot fi preşedintele
consiliului, ilustratorul, organizatorul, cel care propune, etc., pot repeta un cântec care le-a plăcut
foarte mult, desfăşoară jocul îndrăgit, primesc diplome, recompense, sunt apreciaţi, învăţând
totodată să accepte să fie şi criticaţi pentru un comportament nepotrivit.
Momente colective (activităţi organizate frontal, cu întreaga grupă de preşcolari) se
reuşeşte simularea unei organizări de tip democratic a vieţii grupei cooperative, copiii
îndeplinesc roluri sociale, învaţă să-şi spună părerea asupra unei probleme, să argumenteze
aprecierile sau criticile făcute.
Momentele comune reprezintă mijloace de realizare a educaţiei pentru societate specifice
clasei sau grupei Freinet; întâlnirea de dimineaţă, bilanţul zilei, consiliul clasei, oferă cadrul
optim pentru formarea capacităţilor civice - proces continuu, care se realizează la toate vârstele,
diferind doar maniera de abordare.
Se pot constitui echipe permanente, alcătuite din 4-6 copii şi denumite cu ajutorul
codului culorilor. Membrii fiecărei echipe folosesc materialele în comun, colaborează pentru a
realiza lucrări colective, interpretează cântece împreună, desfăşoară activităţi în cooperare. De
asemenea, la bilanţul zilei, unul dintre membrii fiecărei echipe prezintă realizările acesteia din
ziua respectivă; echipele ocazionale, atunci când se realizează o anchetă, un proiect, jurnalul,
etc.
Pentru munca individualizată se utilizează instrumente speciale, denumite fişiere.
Acestea constau în seturi de fişe corespunzătoare anumitor discipline din planul de învăţământ:
matematică, educarea limbajului, cunoaşterea mediului, educaţie pentru societate (ecologică,
civică, sanitară, etc.), iar sarcinile acestora pot avea caracter de: recuperare, consolidare,
verificare a gradului de însuşire a cunoştinţelor şi a gradului de formare a deprinderilor copiilor.
Tehnicile însumate alcătuiesc pedagogia Freinet.Acestea sunt utilizate frecvent la grupa
de preşcolari : corespondenţa interşcolară, textul liber (în mai mică măsură, date fiind

20
particularităţile de vârstă), ancheta documentară, ieşirea şcolară, exprimarea plastică, exprimarea
corporală, tatonarea experimentală, tehnica intervenientului, tehnicile de evaluare.
În cadrul corespondentei interscolare, se realizează o comunicare cu o altă grupa,
gradinita, prin intermediul simbolurilor cunoscute de copii;pot fi desene, numele fiecărui copil,
lucrări realizate prin lipire, pictură, etc.
Textul liber creat de copil este notat de educatoare. Se poate provoca o discuţie pe
marginea creaţiei.
Ancheta documentară îi familiarizează pe copii cu activitatea de cercetare asupra
domeniilor de interes la un nivel accesibil vârstei. Este o tehnică similară metodei proiectelor,
destinată celor care vor să aprofundeze o anumită temă. Ancheta poate fi precedată de o ieșire
școlară, menită să completeze imaginea pe care şi-au format-o copiii despre tema respectivă s-au
să le trezească interesul pentru ea. Aşadar, ieşirea şcolară parcurge trei etape aflate în succesiune
cronologică:
 etapa pregătitoare;
 etapa deplasării propriu-zise;
 etapa sistematizării şi evaluării, cu precizarea că preşcolarii se implică activ
pe parcursul tuturor celor trei etape.
Jurnalul şcolar de tip Freinet se înscrie şi el în practica vieţii din grupa Freinet. În jurnalul
grupei sunt ilustrate (prin desenele copiilor sau fotografii) activităţile deosebite desfăşurate pe
parcursul unei săptămâni, sunt prezentate lucrări interesante realizate, texte libere create, proiecte
finalizate, noutăţi. Punctul de plecare îl reprezintă titlul jurnalului, pentru care fiecare echipă face
o propunere; în urma votării, se validează una dintre propuneri, pentru ca pe urmă să se treacă la
propunerile de ilustrare a copertei. Coperta poate să îşi păstreze forma iniţială sau poate fi
modificată în decursul unui an şcolar.
Tatonarea experimentală este o metodă de cercetare individuală care se poate exersa
doar cu ajutorul operaţiilor gândirii pe care le posedă fiecare şi porneşte de la exprimarea
dorinţei de cunoaştere. Asest proces de cercetare naturală mobilizează inteligenţa şi permite
copilului să facă propriile achiziţii în mod liber. Tatonarea experimentală ţine cont de
funcţionarea inteligenţei conform următorului traseu: observaţia, formularea ipotezei
(ipotezelor), analiza (cronologia cauzelor care provoacă efectele), explicaţia, propunerea unei
soluţii, sinteza şi verificarea. Încă din perioada preşcolară, copiii pot parcurge aceste etape în
procesul de cunoaştere, dezvoltându-li-se astfel capacităţile mentale, propria gândire logică.
Tehnica intervenientului presupune prezenţa în sala de grupă a unei persoane care nu
face parte din colectivul de copii sau de educatoare, persoană ce poate fi: un părinte sau alt
membru al familiei (bunic, frate, mătuşă, etc.), un elev, un profesor de o anumită disciplină, un
21
specialist într-un anumit domeniu de activitate (cum ar fi un medic, un poliţist, un pompier, un
consilier local...), şi care ar putea contribui cu informaţii sau activităţi care îi interesează pe
copii.
Exprimarea plastică, în grupa Freinet, vizează egalizarea şanselor, se realizează în echipă,
cu utilizarea în comun a instrumentelor. Fiecare copil îşi aduce contribuţia personală, originală şi
ceativă la finalizarea temei propuse. În felul acesta, chiar şi copiii mai puţin sau deloc dotaţi cu
calităţi artistice pot contribui la realizarea temei comune, alături de ceilalţi membri ai echipei, se
pot manifesta fără teama unui eşec. Pe de altă parte, colegii de echipă vor fi interesaţi să se ajute
unii pe alţii pentru a obţine rezultatul scontat.
Tehnicile de evaluare specifice pedagogiei Freinet se concentrează în jurul verificării
realizărilor copiilor. Într-o grupă Freinet, evaluarea nu vizează o ierarhizare, ci are ca scopuri:
 depăşirea eşecurilor şcolare
 valorizarea reuşitelor parţiale ale copiilor, care, ajutaţi, trebuie să
ajungă la realizarea proiectelor lor individuale.
Tipurile de evaluare sunt: autoevaluarea, evaluarea colectivă (co-evaluarea),
socializarea.

22
BIBLIOGRAFIE

1. Albulescu, I.(2014). Pedagogii alternative.București: Editura All.


2. Audet, M. (1996). La pédagogie Freinet,în Tardif, M. (coord.). La pédagogie. Théories
et pratiques de l’Antiquité à nos jours. Paris: Gaëtan Morin Éditeur.
3. Cousinet ,Rouger. (1978). Educația nouă.București: Editura Didactică și Pedagogică.
4. Freinet, Célestin.(1980). Les techniques Freinet de l’École moderne. Paris: Collection
Bourrelier.
5. Freninet, Célestin. (1994). Oeuvres pédagogiques.tome 2.Paris: Éditions du Seuil.
6. Freinet, Élise.(1971). Naissance d'une pédagogie populaire (méthodes Freinet). Paris:
François Maspéro.
7. Guérin, Pierre. (2008). Sur les pas de Freinet. Paris: Éditions lbis Press.
8. Legrand, Louis. (1994). Célestin Freinet 1896-1966 în Profils d'Éducateurs, vol I.
Perspectives, UNESCO.
9. Legrand, Louis. (1980). Freinet aujourd’hui în Perspectives, vol X, nr. 3. UNESCO.
10. Rădulescu, Șt.,Mihaela. (1999). Pedagogia Freinet. Un demers inovator.Iași: Editura
Polirom.
11. Stanciu,Ion-Gh. (1983) Şcoala şi doctrinele pedagogice în secolul XX (ediţia a doua,
revizuită). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

23

S-ar putea să vă placă și