Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880,[1][2][3] Pașcani, Iași, România – d.

19
octombrie 1961,[4][1][5][3] Vânători-Neamț, Neamț, România) a fost un scriitor,
povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre
cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al
XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este
cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a
creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura
României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a
fost unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte
de a deveni un scriitor realist și adept al curentului poporanist reprezentat de
revista literară Viața Românească. Opera sa se poate grupa în câteva faze care
corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o
primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și
povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în
romane precum Creanga de aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea
operelor sale are loc în general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate
din istoria medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul
Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor precum
Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare
perioadă de timp, ajungând până în istoria contemporană, în care abordează și alte
stiluri precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde
realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu
va adera ideologic.

Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând

în perioada interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte
mai întâi din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul
Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului. A
fost colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta
unei campanii de presă venite din partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost
un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea,
își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte
din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării
Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al
Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea
regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre
operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și
celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca
propagandă în favoarea comunizării.

A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921,
membru al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul
1928 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România.[6] A fost cumnatul
criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan. Copiii săi, Profira și Paul-Mihu
Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit la rândul lor scriitori.

Ca om politic a avut o carieră destul de controversată, fiind președintele comisiei

ce a refuzat ca sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i rămână statului român.[7]
[8][9]Origini
Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail
Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia,[10] și
Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși analfabeți[11] din localitatea Verșeni.
[12] Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a fratelui său
Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891.
Familia își avea originile în Sadova, conform numelui ales (lit. „din Sadova”),[13]
adoptat de aceasta abia în 1891.[14][15] Tatăl Alexandru avea o căsnicie
nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un impact negativ asupra întregii
familii.[16]Istoricul literar Tudor Vianu considera că acest contrast dintre
identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în formarea autorului,
deschizându-i calea spre o „universalitate românească”, notând totodată că
Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale moldovenești.[17] Mihail a mai avut un
frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a fost criticul literar Izabela
Morțun (cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului socialist
Vasile Morțun).[18] Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.[19]

Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său
preferat, Dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești
Domnu Trandafir.[20] În timpul liber, tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze
regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare, pescuind, sau doar pentru a contempla
natura.[21] Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele mamei.[15][22]
În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în
prezența autorităților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra
societății.[23] Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și
Liceului Național din Iași.[24][25][26] La Fălticeni a fost coleg cu viitorii
scriitori Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile
Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale
termină anii de gimnaziu în fruntea promoției.[26]

Primele încercări literare, căsătoria și familia

Fiicele lui Sadoveanu, portrete de Aurel Băeșu: Profira,

Despina-Lia,

Theodora
În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu
un coleg, o monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din
lipsă de izvoare istorice.[27] Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897,[25]
[28] cu schița Domnișoara M din Fălticeni, pe care îl semnează cu pseudonimul Mihai
din Pașcani.[25] În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă a lui Ovid
Densusianu, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu
numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz,[27] cu un alt scheci și un poem.[29]
Totuși, Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea
simbolistă românească la care adera revista.[29] Începe să scrie pentru reviste
non-simboliste precum Opinia și Pagini Literare.[25][29] În paralel, a fondat și
tipărit manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub numele de Aurora[29]
sau Lumea.[14]

Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la

Universitatea din București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica
literaturii.[14][25][30] A început să frecventeze societatea boemă a Capitalei,
[14], hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și să scrie numai proză
realistă.[30] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la
Fălticeni,[15][25][26][31] unde începe să lucreze la primele nuvele și se decide să
trăiască din cariera de scriitor.[25] În 1902 apare primul manuscris al romanului
Frații Potcoavă, unele dintre fragmentele acestuia fiind publicate în revista
Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz.[32] În iunie 1903, Sadoveanu este
incorporat și face armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să
scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”.[30] Această primă perioadă din viața sa
avea să fie evocată de scriitor în opera sa Anii de ucenicie (1944).

După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie.

[33]La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în 1903,[32][37] Sadoveanu
contribuie cu lucrări la revista tradiționalistă Sămănătorul, condusă la acea vreme
de istoricul și criticul Nicolae Iorga. A mai colaborat la ziarul Voința Națională,
publicat de Partidul Național Liberal și condus de politicianul Vintilă Brătianu.
La începutul lunii decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi publicat Șoimii,
primul său roman, o variantă dezvoltată a povestirii Frații Potcoavă, cu o
introducere de istoricul Vasile Pârvan.[32] În 1904 se întoarce la București,
pentru a ocupa postul de copist la „Casa Școalelor”, care se afla în subordinea
Ministerului Educației, întorcându-se doi ani mai târziu la Fălticeni.[25][38] După
anul 1906, s-a alăturat grupului de scriitori format în jurul revistei Viața
Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela.[18]

Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în cadrul

literaturii române. Ele susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși
mai târziu au adoptat o politică de stânga, cunoscută sub denumirea de Poporanism.
Liderul acestei ideologii, omul de cultură Garabet Ibrăileanu, redactor până în
anul 1933 al Vieții Românești, devine un admirator și prieten apropiat al lui
Sadoveanu, invitându-l la o excursie pe Râul Râșca.[39] În această perioadă, o
tânără scriitoare, Constanța Marino-Moscu, l-a acuzat că a plagiat lucrările sale
în Mariana Vidrașcu, un roman în serie care nu a fost terminat și care a fost dat
uitării.[40]

1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru volume:
Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu,[15][25][27][30][41]
[42] volume în care Sadoveanu abordează cu precădere teme istorice. Acestea au
marcat începutul unei cariere prolifice în literatură, care avea să dureze pentru
mai mult de jumătate de secol și o lungă colaborare cu editura Minerva. Debutul a
fost pregătit din timp, bazându-se pe exercițiile literare din deceniul trecut.[32]
[41][43] Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu
Maiorescu, lider al mișcării conservatoare Junimea, a făcut o recenzie pozitivă
volumului Povestiri, propunându-l totodată la premiile Academiei Române din 1906.
Într-un eseu din 1908, Maiorescu îl menționa pe Sadoveanu, alături de alți
scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai României.[44] Conform lui
Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei
sale bazată pe o formă „populară” a realismului, teorie apărută în eseurile sale
încă din anul 1882.[45] Sadoveanu i-a amintit pe Iorga, Maiorescu, și în special pe
Constantin Banu și poetul sămănătorist George Coșbuc ca cei care l-au ajutat să
capteze interesul colegilor săi scriitori și a publicului.[32] Până atunci,
scriitorul avusese parte de manifestări de adversitate din partea oponenților
Sămănătorului, în principal din partea criticului Henric Sanielevici. În recenziile
sale din Curentul Nou, volumele lui Sadoveanu erau considerate ca promovând acte
imorale precum adulterul și violul, criticul exprimându-și totodată opinia că
programul lui Iorga de didacticism moral era unul ipocrit.[32] După cum avea să-și
amintească mai târziu, Sadoveanu însuși era deranjat de unele aprecieri critice în
legătură cu opera sa, menționând că decanul Sămănătorist l-a considerat odată
egalul lui Vasile Pop (unul din protejații lui Iorga, considerat supraapreciat de
Sadoveanu).[32]

În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga
și de Iosif.[46] Revista avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare
de emancipare față de influențele străine.[47] Totuși, conform lui George
Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar printr-o „mare influență culturală”,
jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât
tradiționaliștii rurali ai „tendinței naționale”, precum și adepții unor curente
cosmopolite precum simbolismul.[48] Călinescu și Vianu au fost de acord cu faptul
că Sămănătorul a fost, în mare parte, promotorul unor reguli mai vechi, trasate
inițial de Junimea.[49] Vianu mai adaugă și că aportul lui Sadoveanu la cercul
literar a fost principalul element artistic din istoria acestuia, felicitându-l pe
Iosif pentru predicția sa conform căreia, în timpul unei perioade de „criză”
literară, Sadoveanu era persoana generatoare de inovație.[50]

Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume

fiind date spre publicare în anul 1906.[41] În paralel, Sadoveanu continuă să
lucreze ca funcționar de stat. În 1905, este numit la Ministerul Educației, condus
pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu. Supervizorul său era poetul D. Nanu; i-
a avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.[51] Nanu scria în acea
perioadă: „Este o clădire plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează. Oamenii
fumează, își beau cafeaua, creează vise, poeme și proză [...].”[51] Slujba sa
administrativă este întreruptă de o a doua încorporare în 1906, în Forțele
Terestre, fiind înaintat la gradul de sublocotenent.[41][52] Fiindcă era deja
supraponderal, marșul de la Probota, din centrul Moldovei, până în Bucovina, i-a
cauzat mari suferințe.[41]