Tema 6

Tehnici de rezolvare eficientă a conflictelor pentru preșcolari și școlarii mici

Motto :“Fericit este copilul care găseşte, în fiecare etapă a drumului, pe educatorul
capabil  să  insufle treptat forţa şi  elanul necesare împlinirii destinului său de om”  Maurice
Debesse

Activitatea de management (conducere) este definită în literatura de specialitate ca ,,un

ansamblu de acţiuni de planificare, organizare, îndrumare, control, decizie cu privire la un sistem
(organizaţie, instituţie, grup de oameni, proces, tehnologie ) acţiuni susceptibile de a asigura
atingerea scopului fixat, în condiţiile respectării legităţilor, obiective generale şi speciale, ale
satisfacerii nevoilor sociale concrete şi ale promovării dezvoltării sociale. Managerul este
reprezentat de persoana care exercită funcţiile managementului în virtutea obiectivelor,
sarcinilor, competenţelor şi responsa-bilităţilor specifice funcţiei pe care o ocupă. Managerul are
un statut social bine definit, ce prevede o serie de drepturi şi obligaţii, prin care managerii se
deosebesc de celelalte categorii de profesionişti.

Din punct de vedere al educaţiei, managementul este un sistem de concepte, metode,

instru-mente de orientare şi conducere, coordonare, utilizat în realizarea obiectivelor educaţiei, la
nivelul per-formanţelor aşteptate. Managementul, în maniera lui actuală de abordare îşi găseşte o
aplicare specifică şi în domeniul conducerii educaţiei, ca acţiune complexă de dirijare ,
proiectare şi evaluare a formării , dezvoltării personalităţii  fiecărui individ, conform unor
scopuri formulate.

Managementul clasei, ca disciplină din sistemul ştiinţelor educaţiei, vizează acest aspect
esen-ţial al muncii profesorului: administrarea eficientă, sub semnul valorilor civic - democratice
a activi-tăţilor specifice sălii de clasă, plecând de la premisa că şcoala anticipează şi pregăteşte
absolvenţii în vederea implicării în viaţa socială,dar şi pentru a reacţiona adecvat în rezolvarea
conflictelor inerente unei societăţi democratice.

Managementul clasei cuprinde trei componente esenţiale:managementul conţinutului,

manage-mentul problemelor disciplinare şi managementul relaţiilor interpersonale.

Managementul conţinuturilor nu se referă la deprinderile de a preda o disciplină

specifică, ci mai degrabă la acele deprinderi aplicabile tuturor disciplinelor şi activităţilor. Doyle
a accentuat că managementul educaţional se caracterizează mai ales prin asigurarea cooperării
elevilor în timpul activităţilor de învăţare.

Managementul problemelor disciplinare se fundamentează pe credinţele despre natura

umană. Prin integrarea ideii diversităţii umane (şi a individualităţii în acelaşi timp) în filosofia
lor educaţională, cadrele didactice pot îmbunătăţi managementul clasei. Managementul eficient
al problemelor dis-ciplinare se referă şi la controlul profesorului asupra consecinţelor demersului
didactic. Componentele unui plan de manager al problemelor disciplinare sunt: recompensarea
comportamentului responsabil, corectarea comportamentului iresponsabil şi in-adecvat,
ignorarea, controlul consecvent, mustrări verbale uşoare, aşezarea preferenţială în bănci etc.

Managementul relaţiilor interpersonale se focalizează asupra clasei ca microsistem social.

Rolurile şi expectaţiile cadrului didactic şi elevilor construiesc un mediu de învăţare. Cu alte
cuvinte, cultura şcolară a unei instituţii educaţionale este unică. Cu toate acestea , ea este
influenţată de cultura comunităţii în cadrul căreia funcţionează, ale cărei obiective educaţionale
trebuie respectate. Trebuie să existe o legătură strânsă între şcoală şi comunitate, care să fie
revizuită şi modificată constant în conformitate cu dinamica socială.

Managementul grupei de preşcolari - se arată în literatura de specialitate - presupune

consi-derarea acesteia ca un microgrup, formaţie de mai multe persoane, aflate în relaţii de
interacţiune şi dependenţă reciprocă, mediate de implicarea într-o activitate comună, dezvoltate
în timp, norme şi valori care reglează comportarea comună. Deoarece fiecare copil, în funcţie de
individualitatea sa , îşi „dezvoltă” o metodă proprie de a reacţiona la evenimentele din jurul său,
în colectivitate apar stări tensionale, provocate de cauze diferite, manifestate în forme variate, de
scurtă sau de lungă durată, cu efecte imediate sau întârziate.

Managementul situaţiilor conflictuale presupune abordarea acestora prin

cooperare,negociere, preferabile competiţiei, ce poate genera conflicte în ,,lanţ”şi chiar reale
crize organizaţionale, blocaje.

În sistemul educaţional, relaţiile interpersonale din cadrul unei organizaţii stau la baza
desfăşurării unei activităţi didactice de calitate. Pot exista dezacorduri legate de atitudini, sco-
puri,mentalităţi, roluri, responsabilităţi,aspiraţii,etc.

Factorii răspunzători de apariţia dezacordurilor sunt, de cele mai multe ori de natură
internă şi se materializează în conflicte de idei,de generaţie.

Astfel apar conflicte în diverse planuri:

 conflict copil-copil;
 conflict între cadrele didactice;
 conflict cadru didactic - manager;
 conflict cadru didactic-părinţi (şi invers);
 conflict manager - părinţi, etc.
Experienţa managerială selectează ca stil de management al conflictelor pe acela
colaborativ, scopul final constituindu-l obţinerea unui acord integrativ cu premise câştig-câştig.
Cum un conflict poate fi mediat, arbitrat sau negociat, metoda negocierii s-a dovedit în practica
managerială a fi cea optimă, eficientă. Abordarea conflictului şi rezolvarea acestuia însă, nu
trebuie evitată şi nici amânată nejustificat, deoarece procesul conflictual include şi factori ca
nevoia de a câştiga o dispută, stereo-tipizarea negativă a celeilalte părţi. De asemenea ,
persistenţa stării tensionale în cadrul colectivului poate genera blocaje, ce duc mai devreme sau
mai târziu la destabilizarea întregii grupe.

Spre deosebire de managementul şcolii sau al altor medii educaţionale, managementul

grupei de copii este definit de două aspecte: de specificul relaţiei educator-copii, al cărei scop
este formarea dezvoltării personalităţii copiilor şi de problematica specifică – pedagogică şi
metodică. Iar aceste două aspecte generează maximă responsabilitate în ceea ce priveşte
comportamentele şi intervenţiile educatorului.

Se spune că „în lume sunt mai multe conflicte decât fire de nisip” şi poate că este
adevărat, tot atât de adevărat pe cât este şi faptul că însuşi societatea ne influenţează sistemul de
valori, principii şi credinţe, comportamentul şi punctele de vedere asupra conflictelor. O privire
ofensivă, o replică depreciativă sunt capabile să determine un conflict. Oricine poate şi trebuie să
trateze situaţiile conflictuale astfel încât comportamentul atacatorului să nu se accentueze şi
respectul faţă de propria persoană să nu fie lezat. Cauza generală a unui conflict este ineficienţa
sau incompatibilitatea comunicării. Comunicarea a dus la progrese de-a lungul timpului.
Progresul e stimulat de îmbunătăţirea comunicării. Cauzele ce generează conflicte între copii
sunt însă diverse şi specifice.

Iată câteva dintre cauzele ce generează conflicte între copii:

 sentimente diferite;
 existenţa grupurilor, prieteniilor;
 o situaţie de adaptare;
 o sarcină grea, inedită;
 un membru agresiv;
 resurse limitate ( spaţiu, logistică, materiale );
 distribuirea unor roluri;
 ambiguitatea sarcinilor, cerinţelor;
 schimbarea, ieşirea din rutină;
 încălcarea nevoilor fundamentale ale omului: libertatea, afirmarea, succesul,
cunoaşterea, acţiunea;
 valori morale, sociale diferite;
 percepţii diferite ale realităţii;
 interese diferite – care determină explicaţii şi preocupări diferite;
 alterarea nevoilor psihologice: respectul de sine,liniştea interioară,
afecţiunea, feri-cirea – care pot genera conflicte între indivizi
În grădiniţe, conflictul intre colegi poate să nu ajungă sau să treacă prin toate etapele de
desfăşurare. Un conflict presupune 5 etape relativ
distincte:dezacordul,confruntarea,escaladarea,deescaladarea şi rezolvarea. Analiza oricărui
conflict preşcolar ne demonstrează faptul că orice situaţie de comunicare afectată de o tensiune
devine automat dependentă de 3 factori: sursa (emiţătorul)
mesajul şi mediul si canalele de comunicare.
 Pentru a asigura reuşita în manangementul conflictelor între copii, educatoarea ar trebui
să întreprindă cel puţin următoarele acţiuni:

 să identifice rapid eventualele bariere de comunicare;

 să îndepărteze barierele de comunicare;
 să informeze receptorul (copilul) despre scopul demersulului;
 să răspundă şi să acţioneze oportun faţă de receptor;
 să propună soluţii de rezolvare a conflictului şi să le argumenteze;
 să propună – daca e cazul – introducerea unui mediator (care poate fi şi o
jucărie);
 să asculte activ;
 să fie ca şi un membru al grupului şi să fie solidară cu acesta.
Pentru a manageria corect un conflict, educatoarea va comunica eficace dacă alege
cuvintele potrivite în momentul potrivit, timpul alocat rezolvării , medierii conflictului fiind
scurt. Se impun dez-bateri si negocieri scurte şi un feed-back imediat si apropiat.
Ca educatoare avem datoria de a-i ajuta pe copii să obţină o imagine cât mai clară
despre ei înşişi şi despre societate şi să transformăm conflictele în şanse educative. Conflictul
este o componentă naturală a existenţei noastre. Educatoarele ar trebui să-l privească precum o
şansa de maturizare, copiii conştietizând consecinţele acţiunilor lor. Capacitatea educatoarelor de
a manageria conflictele într-un mod constructiv contribuie la sănătatea mentală individuală şi de
grup şi are efecte pozitive asupra societăţii în general. Abilităţile pentru rezolvarea unor conflicte
între copii nu s-au învăţat ştiinţific până acum în procesul de formare al educatoarelor, dar
experienţa şi cunoaşterea psihicului copilului ne-au arătat cum să procedăm în managementul
situaţiilor conflictuale. Pentru a fi eficientă în rezolvarea unui conflict, educatoarea îşi va
diversifica modul de a acţiona, alegând ceea ce este mai oportun pentru situaţia respectivă. Va fi
oricând capabilă să îşi schimbe strategia, ca să rezolve optim situaţia de conflict. Educatoarea
trebuie să-şi dezvolte continuu abilitaţi de a aborda conflicte grele, astfel încât să nu manifeste
neajutorare şi disperare când se confruntă cu cei care nu vor să se angajeze într-o soluţionare sau
folosesc şiretlicuri. Ea trebuie să rămână o persoană morală, adică atentă şi dreaptă.

Un management eficient se fundamentează pe negocierea sistemului de reguli care

funcţionează în clasă. Negocierea presupune implicarea elevilor, activarea lor, într-un câmp
esenţial pentru individ, acela al exerciţiului democratic. Dacă elevul este subiect pasiv în şcoală,
nu i se va putea cere să manifeste ulterior atitudini şi comportamente specifice unui om al cetăţii,
unui cetăţean. De aceea, John Dewey considera şcoala un spaţiu privilegiat,
care trebuie să ofere o densitate mare de oportunităţi, apte să potenţeze „creşterea” elevului.
Acest lucru nu este posibil dacă - aşa cum nota Wragg - cele mai multe reguli sunt decise de
către adulţi, iar conţinutul lecţiilor, de asemenea, este ales de profesori. Parteneriatul şi
negocierea sunt necesare nu numai pentru a asigura un control eficient al clasei, dar şi pentru
implicarea elevilor într - un exerciţiu esenţial al democraţiei: alegerea şi acceptarea
responsabilităţii pentru alegerea făcută. Cercetările demonstrează că un număr prea mare de
reguli atestă o situaţie explozivă, uneori generată tocmai de numărul exagerat de mare al acestora
(avem in vedere mai ales reguli cu caracter punitiv) : „ Fiecare clasă trebuie să aibă reguli. Orice
clasă are nevoie de câteva reguli, niciuna nu are nevoie de prea multe; prea multe reguli creează
confuzii în rândul elevilor şi pot deveni imposibil de impus. Câteva reguli bine definite, care să
convină atât elevilor cât şi profesorului, se vor dovedi ideale”( K. Moore) .

Regulile care guvernează situaţia „normală” dintr - o sală de clasă trebuie să satisfacă
urmă-toarele criterii: relevanţa, proprietatea de a fi semnificative, pozitivitatea. Pentru a fi
relevante, regulile trebuie să evite extremele: să nu fie nici atât de generale încât să nu se
potrivească nici unei situaţii reale, dar nici atât de specifice încât fiecare lecţie nouă să reclame
alte reguli. Relevanţa presupune o anumită ierarhie a regulilor, prezenţa unei compatibilităţi între
acestea, precum şi o relativă flexibilitate în interiorul ierarhiei respective. Educatoarele ar trebui
să negocieze lista de reguli încă în cursul primelor întâlniri cu părinţii şi preşcolarii. Acestea pot
acoperi mai multe domenii : intrarea în clasă, mişcarea în timpul activităţilor, modalităţi de
adresare, când se vorbeşte şi când se tace în sala de clasă, cine se ocupă de distribuirea
materialelor.

Voi prezenta cateva reguli stabilite impreuna cu copiii grupei la care lucrez:

 salutul la sosirea si plecarea din gradinţa, folosirea formulelor de politeţe;

 să lucreze în linişte pentru a nu deranja pe ceilalţi;
 ă asculte pe cel ce vorbeşte fără a-l întrerupe ;
 să respecte munca colegului şi să se ajute între ei;
 să se deplaseze şi să acţioneze într-o manieră ordonată;
 să evite comportamentul de bătăuş;
 să întreţinem jucăriile şi materialele cu care lucrăm şi să le aşezăm la locul
lor după folosire.
O formulare pozitivă a regulii oferă o ţintă de atins şi este preferabilă unei formulări
negative, care implică ceva de evitat. Este mai eficient să spui „lucrează în linişte” decât „să nu
vă mai aud că vorbiţi”.

Componenţa grupei de copii pe care o conduc este foarte diversă: copii de etnii
diferite,copii cu cerinţe speciale,cu ritmuri şi nivele diferite de dezvoltare şi mai ales copii de
vârste diferite.În această situaţie m-am angajat într-un permanent maraton al schimbării,într-o
continuă căutare şi găsire de soluţii care să permită adaptarea grădiniţei la nevoile şi
particularitaţile copiilor.

„Sprijin şi educaţie pentru toţi,grijă şi atenţie pentru fiecare“- aceasta este politica pe care
o promovez.

Crezul meu este acela că educatoarea este cea care deţine cheia reuşitei copilului. Ea este
cea care face ca grădiniţa să fie o instituţie plăcută şi respectată,în care copiii şi părinţii păşesc
cu drag. De ea depinde dacă copilul,cu modul său propriu de dezvoltare,cu influenţele socio-
familiale ce acţionează asupra sa,reuşeşte să se pună cu adevărat în valoare.
 Printr-o bună cunoaştere a fiecărui copil,educatoarea este în măsură să adapteze
curriculum-ul astfel încât să sprijine dezvoltarea adecvată a tuturor copiilor.

Dacă educatoarea reuşeşte să găsească locul şi rolul adecvat prin care fiecare copil să se
pună în valoare după forţele şi posibilităţile sale, atunci putem spune că în grădiniţă se realizează
educaţia pentru toţi.

În cele ce urmează voi prezenta o serie de situaţii conflictuale întâlnite şi modul în care
le-am rezolvat:

Copilul C.S. perturbă mereu activitatea, tot timpul are ceva de spus, sau răspunde când nu
este întrebat,fără a lăsa şi pe ceilalţi să răspundă. Chiar colegii au început să-i facă observaţii.
Obiectivul urmărit în această situaţie a fost: formarea deprinderii de a răspunde când e întrebat,
conştientizarea de către preşcolar a faptului că doresc să aflu şi răspunsurile celorlalţi.

În această situaţie am intervenit astfel:

 amintindu-i regula “lucrăm în linişte “ sau “ răspundem când suntem întrebaţi” –

intervenţia directă;
 repetând întrebarea şi ascultând răspunsul altui copil - ignorarea ;
 de fiecare dată când ridică mâna va fi “recompensat” cu laude - principiul
alternativei incompatibile ;
 o modalitate eficientă de a-l determina să respecte regulile deja cunoscute este
contactul din priviri .
După multe astfel de modalitaţi de stabilire a ordinii, e îndeajuns contactul din priviri sau
legănarea capului a dezaprobare.

Regula pe care D.F.C.o încalcă de câte ori nu reuşeşte ceea ce doreşte în relaţiile cu
colegii este “Să evităm comportamentul de bătăuş”.Copiii au spus şi acasă , s-au sesizat şi
parinţii.Izolarea (“Stai la colţul inimii negre până te linişteşti!”) sau pedepsirea (confiscarea unui
lucru care îi face plăcere) au avut efecte de scurtă durată.În această situaţie, obiectivul urmărit a
fost : optimizarea capacitaţii de relaţionare cu colegii,educarea spiritului de echipă, de cooperare.

Modalitaţi folosite:

 cererea de scuze în faţa întregii clase;

 sugerarea punerii în situaţia celuilalt;
 discuţii individuale şi de grup –“Cum îmi ajut colegul?”,”Ce inseamnă să fii un
coleg bun?”;
 responsabilizarea “ajută te rog pe...”, “ai grijă te rog de Y ,că e mic”;
 acordarea atenţiei şi aprecierea comportamentelor pozitive, recompensele ;
Toate acestea au contribuit la schimbarea comportamentului copilului si la o bună relaţionare cu
colegii.

Regula „Toţi copiii trebuie să participe la strângerea jucăriilor” este încălcată de D.S.O.
Copilul nu vrea să participe la strângerea jucăriilor .
Tehnici de rezolvare :

 le spun să strângă jucăriile cu care s-au jucat;

 acord recompense celor care au strâns jucăriile;
 le spun o poveste despre felul cum este răsplătită hărnicia;
 le dau jucării noi cu care se joacă doar acei copii care au participat la strângerea
jucăriilor, explicându-le celorlalţi că jucăriile nu vor să se joace cu copiii leneşi;
 îi laud atunci când participă la strângerea jucăriilor .
În ceea ce priveşte integrarea copiilor cu CES, modalităţile de intervenţie sunt variate.
Cele mai la îndemâna cadrelor didactice sunt cele privind recuperarea prin învăţare care se
realizează prin adaptarea de soluţii care să sporească activismul copiilor, să determine achiziţii
care să-l apropie pe copilul cu deficienţe de copilul normal. Recuperarea trebuie să înceapă de la
vârsta preşcolară şi să fie în funcţie de tipul de handicap şi cu respectarea particularităţilor
psihoindividuale. La toate tipurile de copii cu cerinţe speciale recuperarea cuprinde
complementar învăţarea morală şi motrică.
Grădiniţa trebuie să se alinieze principiilor educaţiei integrate şi educaţiei incluzive în
special. Astfel, toţi copiii trebuie să înveţe împreună, indiferent de dificultăţile pe care le
întâmpină şi de diferenţele dintre ei şi e nevoie de acordarea întregului sprijin suplimentar
copiilor cu cerinţe speciale care au nevoie de educaţie corespunzătoare.

Copilul D.I. este un copil cu CES. Am constatat că are o metodă proprie de a reacţiona la
evenimentele din jurul sau, în colectivitate. Deşi l-am primit cu căldura, „sensibilizând”
copiii să-i acorde o atenţie deosebită, pentru a-i facilita acomodarea, D.I. refuza orice
încercare de apropiere, având izbucniri de furie, de violenţă: „nu vreau sa fiu prieten cu
nimeni”, „eu sunt rău”etc., copiii începând sa-l evite , cu toate îndemnurile mele adresate grupei
de „a-l înţelege”. Am gândit o strategie, stabilind etapele ce trebuie urmate, pentru rezolvarea
conflictului dintre copilul D.I şi copiii din grupă:

 analiza şi diagnosticarea surselor şi tipurilor de conflict;

 selectarea strategiei potrivite, în baza diagnosticului stabilit;
 rezolvarea conflictului, din perspectiva colaborării şi a rezolvării.
Mi-am dat seama ca asa incerca D.I. să se apere în faţa unui mediu considerat de el “ostil”,
rapor-tându-l la cel anterior, aşa îşi manifesta neîncrederea, frustrarea de a nu putea comunica cu
ceilalţi.Am identificat comportamentele problema, le-am definit în termeni observabili şi am
stabilit şi aplicat strategiile de soluţionare:controlul proxemic,contactul vizual, aşezarea
diferenţiată în clasă, comunicarea asertivă, stabilirea unui ansamblu de reguli referitoare la
comportarea zilnică a copiilor din grupă, acordarea de atenţie pozitivă, folosind diferite tipuri
de întăriri a comportamentelor dezirabile, recurgerea la regula şi aplicarea imediată a
consecinţelor comportamentului, eliminarea din spatiul activităţii, într-un loc special-
“scăunelul de liniştire”, tehnica “timpului datorat”, aplicarea unei “amenzi” simbolice,
stabilită împreuna cu părinţii, implicarea părinţilor prin unitate în respectarea regulilor în
familie şi grădiniţă, timp zilnic acordat lui D.I., “crearea” unor momente speciale în familie,
participarea părinţilor la activitati comune cu copiii- “Părinţi buni, copii şi mai buni!”
 Copilul trebuie să fie liber să se joace, să crească sănătos şi să fie hrănit, să primească o
educaţie, să fie tratat fără prejudecăţi. El trebuie să înveţe să interacţioneze cu semenii săi, să
beneficieze de şanse egale indiferent de etnie, să fie sprijinit când are necazuri, ajutat să devină o
persoană responsabilă,capabilă la rândul său să ofere sprijin mai departe unei familii şi să fie într-
adevăr un stâlp al societăţi în care s-a născut.

BIBLIOGRAFIE:

1. BĂBAN, ADRIANA - Consiliere educaţională, Cluj Napoca, 2001.

2. STAN, EMIL - Managementul clasei - Aramis Bucureşti -2006
3. NICULA,IOAN – „Microsociologia colectivului de elevi”,Revista
Învăţământul preşcolar nr.3-4/2006
4. IUCU,ROMIŢĂ B.- Pedagogie,Editura Humanitas Bucureşti, 2002
5. UNGUREANU, D.- Educaţia integrată şi şcoala incluzivă, Editura de Vest,
Timişoara, 2000

6. JOIŢA , ELENA - Managementul educaţional , Editura Polirom Bucureşti,

2000
7. JINGA , IOAN , Managementul învăţământului , Editura Aramis Bucureşti,
2002