Disciplina

Fundamentele științifice ale jocurilor sportive și aplicații în

Kinetoterapie:Handbal
Kinetoterapie și motricitate specială-KMS-anul II
Seminar-Gr.1, 2.
Semestrul I,An universitar 2021-2022
Titular seminar : Prof.univ.dr.Iancu Aurel

Note de seminar:uz intern.

Seminar 13-Conținutul 13-S.13-Tema 13
Traumatologia: părților moi , articulațiilor , oaselor.

Traumatismele părţilor moi

Contuzia este o afecţiune traumatică frecvent întâlnită, care reprezintă aproximativ 32% din
totalul traumatismelor survenite la fotbalişti. Ea reprezintă strivirea într-o măsură mai mare sau mai
mică a părţilor moi - piele, ţesut adipos, muşchi, prin lovire sau presare. Cel mai des sunt întâlnite la
nivelul membrelor inferioare, dar nu lipsesc nici de la alte niveluri. Tabloul clinic, în contuziile
uşoare, se manifestă prin durere şi discretă incapacitate, iar uneori apare o echimoză. În cazurile mai
grave, se poate forma, în plus, un hematom difuz, a cărui evoluţie este, în general, favorabilă.
Evoluţia lor fiind de cele mai multe ori benignă (pozitivă), nu necesită întreruperea totală a
activităţii sportive.
Plăgile reprezintă secţionarea pielii, cu sau fără interesarea ţesuturilor subiacente. Acestea se
produc prin contactul părţilor moi cu corpuri străine ascuţite (de pe terenurile de fotbal sau din jurul
lor), dar mai ales prin lovirea cu gheata sau crampoanele. Ca şi contuzia, plaga este produsă,
frecvent, la nivelul membrelor inferioare, dar şi în alte zone (abdomen, braţe, cap etc.). Evoluţia şi
prognosticul sunt bune în plăgile superficiale, probleme deosebite fiind numai în cazul plăgilor
profunde sau al celor infectate. Dacă pentru plăgile superficiale se pot folosi trusele de prim ajutor
(obligatorii la fiecare teren), manipulate de antrenor sau jucători cu minime cunoştinţe în domeniu,
pentru plăgile profunde se va apela la primul ajutor şi intervenţia calificată, nu înainte de a aplica un
garou, pentru oprirea sau cel puţin diminuarea hemoragiei, în cazul secţionării unui traiect arterial
sau venos.
Leziunile musculare. Acest tip de macrotraumatism, de origine internă, este produs de o
contracţie bruscă a unui muşchi, în anumite situaţii favorizante şi predispozante, reprezentând 10,
25% din totalul traumatismelor jucătorilor. Printre cauzele predispozante, menţionăm: existenţa
unei spasmofilii congenitale, circulaţii sangvine deficitare şi altele. Dintre factorii favorizanţi,
amintim efortul brusc şi violent fără o prealabilă încălzire, în condiţiile unui climat rece şi umed.
CLAUDATUS şi KIRSHBERG au arătat că forţa musculară se reduce direct proporţional cu
scăderea temperaturii şi că schimbările presiunii atmosferice modifică procesul de oxigenare
tisulară.
S-au mai incriminat şi alte cauze, printre care prezenţa produşilor de catabolism (rezultaţi din
travaliul muscular), care produc o diminuare a elasticităţii musculare şi a coordonării grupelor
musculare, explicând astfel apariţia leziunilor musculare din timpul sau spre sfârşitul
antrenamentului sau al jocului. Printre factorii favorizanţi se numără şi greşelile metodice
concretizate prin antrenarea inegală a anumitor grupe agoniste, în detrimentul celor antagoniste.
Astfel, numărul mare de leziuni musculare, în fotbal, ce survin, cu precădere, la musculatura
posterioară coapsei, se datorează tocmai unei mari diferenţe de tonus şi forţă a acestor grupe,
rezultată din neglijarea antrenării lor, deşi musculatura agonistă (cvadricepsul crural) este solicitată
prin excelenţă la fotbal. Este suficient ca o contracţie a unui grup sau lanţ cinematic muscular să nu
fie dublată de o lungire - relaxare corespunzătoare a grupului antagonist, pentru ca să survină un
fenomen de „gripaj“ soldat cu ruperi (de grade diferite) ale muşchilor ce se opun mişcării
fundamentale.
Lipsa acestora de sinergie este mai netă la începutul antrenamentului sau jocului, când
jucătorul nu şi-a făcut o încălzire bună, deci nu s-au permeabilizat sinapsele şi nu s-a prestabilit
imaginea complexă şi coordonată a mişcării. Lipsa de sinergism se manifestă şi la sfârşitul jocului,
când efortul prelungit face să înceapă scăderea controlului nervos superior al coordonării, ca şi
eficienţa mecanismelor reflexe locale (muşchi-articulaţie-muşchi).
Printre cauzele favorizante mai sunt incriminate carenţele alimentare şi vitaminice, condiţiile
meteorologice grele, echipamentul necorespunzător, potenţialul biologic scăzut, datorită unor
excese şi a unei vieţi nesportive, precum şi unele greşeli în procesul de refacere. Cauze
declanşatoare ale leziunii sau ruperii musculare pot fi şi contuziile directe provocate de un adversar,
dar mai frecvent forţele opozante interne (contracţia musculară bruscă sau frânarea bruscă a
mişcării) sau, extern, agresarea jucătorului de către adversar din alergare sau în căderea simultană a
celor doi protagonişti în poziţii total necontrolate.
După întinderea (dimensiunea) ei, leziunea musculară poate fi:
 fibrilară - când sunt lezate câteva fibre;
 fasciculară - când sunt interesate câteva fascicule ale muşchiului;
 fibro-fasciculară, când reuneşte unul-două fascicule rupte şi leziunile fibrilare asociate;
 leziuni totale - când leziunea interesează o bună parte sau în totalitate corpul muscular.
Din anul 1970 s-a introdus, cu rezultate foarte bune, metoda ultrasonică pentru remedierea
rupturilor musculare.
Din anul 1980, P. Wagner, cu colaboratorii şi C. Zuinen, cu colaboratorii, au impus metoda
obiectivă „ecomiografia“ prin care se poate preciza şi existenţa leziunii musculare.
Localizarea cea mai frecventă a leziunilor musculare, în fotbal, o întâlnim la nivelul:
 cvadricepsului femural;
 ischiogambierilor;
 aductorilor coapsei;
 tricepsului.
În cazul rupturilor musculare, jucătorul accidentat va fi transportat direct la spital pentru a fi
supus intervenţiei chirurgicale, singurul mod corect de rezolvare. Încă din primele momente ale
producerii accidentului se va încerca imobilizarea segmentului şi asistenţa calificată. Reluarea
activităţii va fi permisă numai după efectuarea ecomiografiei, singura care poate preciza momentul
recuperării în totalitate şi nu după opinia subiectivă a jucătorului sau a antrenorului care îl doreşte
prezent în echipă.
Leziunile tendoanelor pot surveni brusc, în urma unui traumatism iniţial sau lent, în urma
producerii unor modificări dismetabolice locale, printr-o suprasolicitare a segmentului respectiv.
Aceste două cauze concură şi favorizează, în sensul că pe un tendon cu modificări histochi- mic
preexistente, un traumatism, chiar minor, produce leziunea care poate ajunge la rupturi de diverse
grade. În afara acestor cauze, mai pot concura şi o serie de factori predispozanţi şi favorizanţi, cum
ar fi: tulburările circulatorii, deprinderile biomagnetice greşite, tulburările endocrine. Deficienţele
alimentare şi vitaminice, condiţiile meteorologice nefavorabile ş.a.. La fotbalişti, ca forme
anatomoclinice întâlnim:
 tendinita patelară şi cea a tendonului cvadricipal, formaţiuni componente ale aparatului
extensor al genunchiului;
 tendinita complexului tendinos „laba de gâscă“ - o formă particulară de leziune a
tendonului distal comun al semitendinosului şi semimembra- nosului la nivelul
genunchiului;
 tendinita achiliană.
Ruptura de tendon, nu rar întâlnită, apare de obicei la jucătorii care au prezentat o tendinită
netratată sau insuficient supravegheată şi la o mişcare bruscă, jucătorul acuză o durere vie, ca o
tăietură de cuţit, urmată de incapacitatea funcţională a segmentului. Calea de rezolvare fiind cea
chirurgicală, jucătorul trebuie transportat direct la spital (după ce i-a fost imobilizat segmentul).
Leziuni sau rupturi ale unor aponevroze sau fascii - cele mai frecvente localizări fiind la aponevroza
solară, în treimea superioară la locul de inserţie a gemenilor şi a tractului ilio-tibial (fascia lata).

Traumatismele articulaţiilor

Entorsele sunt leziuni traumatice ale aparatului capsuloligamentar articulat, prin punerea
lui sub tensiune forţată în timpul unei mişcări exagerate ca amplitudine sau greşite, din punctul de
vedere al direcţiei. Poate fi de diferite grade de gravitate, în funcţie de mărimea leziunilor.
Din statisticile Institutului de Medicină Sportivă, articulaţiile afectate mai des, la fotbalişti,
sunt:
 articulaţia gleznei 46%;
 articulaţia genunchiului 26,6%;
 tarsometatarsiene etc..
Entorsa gleznei, după caracteristicile anatomofuncţionale şi în funcţie de mecanismul
biomecanic care o produce, prezintă trei mari varietăţi clinice:
 entorsa externă este determinată de o mişcare inversă, forţarea piciorului (supinaţie +
aducţie). Se produc leziuni ale ligamentelor astraga- localcanean lateral,
peroneosastragalian anterior, peroneocalcanean, tibio- peronier inferior,
astragalascafoidian şi calcaneocuboidian;
 entorsa internă (foarte rară) se produce prin mecanismul de eversiune (pronaţie +
abducţie), lezionându-se ligamentele tibioastragaliene şi de cele mai multe ori entorsa
este însoţită şi de fractura peroneului;
 entorsa anterioară este caracterizată prin leziuni capsulare anterioare; se produce prin
mişcarea de extensie forţată a gleznei.
Entorsa genunchiului are incidenţă destul de mare în rândul fotbaliştilor. Articulaţia
genunchiului, având o capsulă articulară bogat inervată, este puternic afectată de producerea
entorsei, fiind foarte dureroasă. Odată apărută, durerea produce contractură, iar aceasta favorizează,
la rândul ei, durerea şi, astfel cercul vicios specific se reia, repetându-se amplificat. Entorsele
genunchiului pot fi simple sau complicate. În cele simple este interesat numai un ligament colateral
intern sau extern, la cele complicate se asociază şi leziunea ligamentelor încrucişate, meniscurile şi
altele.
Entorsele piciorului (laba piciorului) se referă la afectarea traumatică a unor articulaţii din
scheletul acestui mic segment. Se întâlnesc entorse tarsometatarsiene şi metatarsofalangiene.
Luxaţiile. Dacă extremităţile osoase, care alcătuiesc o articulaţie, sunt îndepărtate prin
traumatism de la raporturile lor normale şi sunt menţinute în această situaţie, înseamnă că ea a
suferit o luxaţie.
Luxaţia traumatică implică, deci, faţă de entorsă încă două elemente de gravitate:
 dislocarea permanentă a suprafeţei articulare;
 leziuni articulare şi peri- articulare extinse.

Mecanismele de producere a acestora pot fi:

 directe (traumatismul extern al segmentului) şi,
 indirecte (contracţiile musculare).
Dintre toate localizările luxaţiilor, două se pot întâlni mai frecvent: a umărului şi a cotului.
Situaţiile în care pot apărea sunt multiple: plonjoanele acrobatice ale portarilor, aterizările (căderile)
pe umăr ale jucătorilor de câmp, şocurile prin căderea sau lovirea cotului ş.a.. Modul şi
promptitudinea cu care este repus la loc în mod corect segmentul deplasat, asigură o evoluţie şi un
prognostic favorabil.
Referitor la momentul reducerii (repausuri) este bine să se ştie că luxaţia produsă în timpul
zilei, trebuie redusă înainte de apusul soarelui, iar cea din cursul serii (în cazul meciurilor în
nocturnă) înainte de răsăritul soarelui. Insuficienta recuperare, asociată şi unei hipofuncţii
musculare sau anomaliei capsulei articulare, sunt cauzele multor luxaţii recidivante a căror
rezolvare presupune în mod obligatoriu intervenţia chirurgicală.
Disjuncţiile şi diastazisurile. Aceste două afecţiuni traumatice interesează articulaţiile fixe.
Disjuncţia echivalează cu entorsa şi se rezumă la o simplă forţare a aparatului capsuloligamentar.
Diastazisul echivalează cu luxaţia, când capetele segmentelor osoase îşi schimbă raporturile
anatomice.
 La fotbalişti, se întâlnesc la nivelul articulaţiilor tibioperoniene superioare şi inferioare.
Disjuncţia tibioperonieră inferioară însoţeşte, de obicei, entorsele ti- biotarsiene, când scoaba
tibioperonieră este forţată de mişcarea de rotaţie a piciorului. O complicaţie mai gravă a acesteia o
constituie diaslazul ti- bioperonier inferior. Prezenţa unei asemenea afecţiuni produce mari
neajunsuri jucătorului, făcând dificilă sau chiar imposibilă continuarea practicării fotbalului.
Leziunile meniscurilor genunchilor. Meniscurile sunt formaţiuni fibrocartilaginoase care
se găsesc în cavitatea articulară şi se interpun între condilii femurali şi platourile tibiale. Întrucât
condilul femural intern este mai coborât decât cel extern, suprasolicitarea acestuia explică frecvenţa
de trei ori mai mare a leziunilor meniscului intern faţă de cel extern.
Din punct de vedere funcţional, meniscurile sunt angrenate în mişcările condililor femurali.
Mişcările de flexie - extensie ale genunchilor imprimă meniscurilor o deplasare antero-posterioară.
Studiul biomecanic al mişcărilor genunchiului arată că flexia acestuia peste 70° se asociază cu o
rotaţie internă progresivă a gambei până la 20°. Majoritatea rupturilor de menisc intern se produce
în urma unei forţe interne, care impune genunchiului, semiflexat, o mişcare de extensie bruscă cu
rotaţie internă. Cum în fotbal acest lucru se întâlneşte destul de frecvent, jucătorul având sprijinul
pe un singur picior cu genunchiul flexat, imprimându-i-se o mişcare deze- chilibrantă duce la
extensia bruscă a genunchiului şi la rotaţie internă. Traumatismul direct, care se soldează cu ruptura
meniscului, se întâlneşte numai în mod excepţional.
Dintre factorii favorizanţi care duc la ruptura meniscurilor menţionăm: deformaţiile
congenitale ale axelor genunchilor (valg, chisturi de menisc), preexistenţa unui proces reumatismal
degenerativ, execuţii tehnice deficitare, existenţa unei stări de oboseală a membrelor inferioare,
terenul de joc necorespunzător şi factorii meteorologici nefavorabili (noroi, gheaţă, zăpadă cu crustă
etc.).
Fracturarea meniscului (sub formă de „franjuri“) provoacă dureri mari la nivelul
genunchiului, mai ales la încercarea executării extensiei. Ca soluţie momentană, meniscul poate fi
readus la poziţia sa obişnuită printr-o manevrare a genunchiului (prin apucare cu ambele mâini) sub
formă de rotaţie dinspre exterior-înainte-în interior. Din acel moment durerea dispare. Este total
contraindicat jucătorului (în lipsa durerii) să reintre în teren. Recidiva poate avea loc la orice flexie
a genunchiului. În consecinţă, singura soluţie este intervenţia chirurgicală, la cel mai înalt grad de
eficienţă. La indicaţia medicului, în mod obligatoriu, urmează procesul recuperării prin gimnastică
specială.

Traumatismele oaselor

În urma agresiunilor, ce pot interveni în timpul jocului de fotbal, afectate sunt destul de des
osul şi învelişul său, periostul. Agentul traumatizant poate fi de natură internă (inerţia propriului
corp sau contracţia bruscă şi puternică a unor grupe musculare) sau externă (lovitura directă de către
adversar sau de către un obiect intermediar). În funcţie de intensitatea, sensul şi suprafaţa de acţiune
a forţei traumatizante, este afectat fie periostul, fie osul sub forma unor simple deranjamente
trabeculare, fisuri sau a unor fracturi.
Periostul, după cum se ştie, este un manşon fibros care înconjură osul. Periostita acută
traumatică este de cele mai multe ori rezultatul unei lovituri directe asupra unei regiuni în care osul
este acoperit cu puţine straturi moi. Cel mai frecvent expuse la astfel de traumatisme, în jocul de
fotbal, sunt regiunea tibială anterioară şi modelele tibioperoniere, zone expuse loviturilor aplicate cu
bocancul de către adversar, mai ales când nu sunt folosite apărătorile. Nu sunt rare nici periostitele
care se produc. În urma jocurilor şi antrenamentelor repetate pe terenuri tari, a „miuţelor“ jucate pe
parchet sau bitum, ori a alergărilor pe distanţe lungi pe şosele, efectuate în timpul perioadelor
pregătitoare. Aceste periostite sunt urmarea iritării şi congestionării aseptice a periostului tibiei ca
urmare a puternicelor şi repetatelor şocuri dure în contact cu solul dur şi suprasolicitării inserţiilor
musculare pe aceasta.