Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea Educație Fizică și Sport

Master Kinetoterapie în Traumatologia Sportivă

Disciplina Prevenirea Traumatismelor Sportive

Referat
Tema :”Prevenirea
traumatismelor în
natație „
Efectuat :
Masterand anul II
Ababii Mihaela

2021
 Cuprins

Înotul și particularitățile acestui sport pag. 3

Traumatismele predominante în natație și caracteristicile acestora pag. 6

Prevenirea accidentărilor pag.7

Metode de tratament și recuperare în caz de traumă în timpul înotului pag. 8

Concluzii pag.10

Bibliografie pag.11
 Înotul și particularitățile acestui sport
Înotul dezvoltă nu numai forţa musculară ci şi capacitatea de efort, o bună coordonare neuro-
motrică, supleţea, îndemânarea şi capacitatea de concentrare a atenţiei pe durată lungă,totodată
presupune un efort de anduranţă în regim de forţă şi viteză , voinţă, rezistenţă la stres şi oboseală
psihică. Avind in vedere beneficiile acestui sport intilnim un număr mare de practicanţi ai
inotului,care de multe ori aleg sa facă performanţă in acest domeniu.
Înotul este un sport ce presupune o mișcare de deplasare a oamenilor prin apă, de obicei fără
niciun fel de asistență artificială.Sunt citeva categorii de înot:
Înotul recreativ sau de agrement se practică în diferite zone de agrement amenajate sau naturale
în care prezența unui bazin de înot, ape curgătoare, lac sau mare, oferă această posibilitate de
practicare. Acesta ofera satisfacția contactului cu apa si a deplasării în acest mediu,deseori
asociindu-se cu plaja și cu diferite activități sportive (volei, fotbal etc).
Înotul aplicativ sau utilitar este utilizat în activitățile de muncă legate de mediul acvatic și în cele
de salvamar, de salvare de la înec.În activitatea marinarilor, scafandrilor, pescarilor, a
constructorilor de poduri și baraje, constructorilor de nave, înotul este vital pentru salvarea vieții
în caz de accidente.
Înotul terapeutic are ca scop recuperarea neuro-motorie, tratamentul unor afecțiuni nervoase,
cardio-vasculare, respiratorii, etc., fiind folosit la recomandarea medicilor.
Înotul sportiv, competițional, sau de performanță, este un sport nautic ce constă în parcurgerea
anumitor distanțe în timp cât mai scurt într-un procedeu sportiv de înot, în bazine de înot special
amenajate. Activitatea competițională, este reglementată și se desfășoară sub tutela FINA
(Fédération Internationale de Natation). Înotul de performanță este practicat atât de amatori cât și
de sportivi profesioniști și este prezent la toate edițiile Jocurilor Olimpice Moderne. Înotul
sportiv se practică sub forma a patru procedee sau stiluri de bază: craul sau liber,spate sau craul
pe spate, bras,fluture sau delfin.
Stilul craul sau liber (engleză: to crawl – a se târî) apare ca procedeu sportiv de la sfârșitul
secolului al XIX-lea când în anul 1844 la Londra, doi înotători indieni din America de Nord,
demonstrau un stil total neeuropean, lovind violent apa cu brațele și bătând piciorele energic în
jos. Este procedeul cu cea mai mare utilizare pentru înotul utilitar (salvare de la înec, aplicații
militare), curse de mare fond, triatlon, traversări de cursuri de apă etc. Pentru înotul de agrement,
este unul din cele mai utilizate, mai ales datorită vitezelor pe care le poate dezvolta.
Stilul spate a fost introdus în cadrul întrecerilor de înot din programul jocurilor olimpice din
1912, de la Stockholm, de către americanul Harry Hebner care a practicat o tehnică nouă,
derivată din stilul craul.
Stilul bras a fost utilizat de către înotători de foarte multă vreme, deoarece are o mare valoare
aplicativă. De la inceputuri procedeul de bras era folosit pentru înotul pe distanțe lungi, cum ar fi
cazul cursei de o milă pe râul Tamisa,fiind utilizat si la prima traversare organizată a Canalului
Mânecii,din anul 1875. David Armbruster, un antrenor de la Universitatea Iowa a studiat
procedeul bras, unde a observat că înotătorul era încetinit semnificativ în timp ce ducea brațele
spre înainte pe sub apă. În 1934, Armbruster a perfecționat metoda, aducând brațele spre înainte
pe deasupra apei, aducind îmbunătățiri majore în ceea ce privește viteza. Un an mai târziu, în
1935, Jack Sieg, un alt înotător de la Universitatea Iowa, a dezvoltat o tehnică de înot într-o parte
și cu bătaia de picioare simultană asemănătoare unui pește, modificând ulterior tehnica și înotând
cu fața în jos.Este un procedeu foarte utilizat pentru înotul de agrement și deosebit de util pentru
înotul în scopuri utilitare sau militar.
Procedeul delfin sau fluture este cel mai nou dintre procedeele sportive de înot. Se numește
fluture sau delfin datorită mișcărilor fluturate, ondulatorii, ale întregului corp, mișcări
asemănătoare loviturilor de coadă ale delfinului. În anul 1953 FINA legiferează înotul fluture.
Cu timpul procedeul fluture devine al doilea procedeu de viteză după stilul liber.

Fiecare din cele 4 stiluri clasice de inot – craul, pe spate, bras si fluture, prezinta caracteristici
unice,per general fiind divizate in doua faze ale miscarii: faza de vaslire si pregatitoare.
a)faza de vaslire in apa presupune o activitate sustinuta din partea muschilor implicati in
miscare.In momentul intrarii palmei in apa umarul este pozitionat in rotatie externa si abductie
realizand apoi miscarea de rotatie interna si adductie putin inaintea iesirii bratului din apa, cotul
fiind flexat apoi extins. Corpul se rasuceste de la 40º-60º pana la linia de orizontala iar umarul
este in abductie de 90º si rotatie neutra in timpul fazei intermediare de propulsie.La inceputul
fazei de propulsie bratul atinge apa in fata corpului, cu mana in lateral fata de cap si median fata
de umar, degetele sunt primele care iau contact cu apa.Tragerea incepe dupa ce bratul este
pozitionat in apa si continua pana ce palma ajunge langa coapsa, inainte de iesirea acesteia din
apa.In timpul propulsiei maxime, bratul realizeaza o miscare in forma de „S ” : palma se
pozitioneaza in fata pieptului odata cu miscarea de adductie a umarului, ulterior fiind pozitionta
in lateral pe masura ce trece pe langa pelvis. Inainte de ridicarea palmei din apa, umarul se
roteste intern pentru a determina miscarea de rasucire a palmei. In timpul intrarii palmei in apa si
la inceputul fazei de tragere, cand palma traverseaza corpul, umarul este in adductie, flexie si
rotatie interna; aceasta pozitie poate produce impingementul mecanic al tendonului bicipital si
tendonului supraspinosului.Muschii activi in initierea miscarii de tragere includ trapezul superior
ce roteste in susscapula, romboidul responsabil de retractia scapulei, iar supraspinosul si
deltoidul anterior si mijlociu, actioneaza ca un cuplu de forte pentru stabilizarea humerusului. La
sfarsitul acestei faze, pectoralul mare si dorsalul actioneaza ca niste muschi propulsori; deltoidul
abduce si plaseaza bratul in pozitia corespunzatoare iesirii palmei din apa;dintatul anterior
stabilizeaza scapula iar rotundul mic si scapularul stabilizeaza humerusul.Dintatul anterior si
romboidul rotesc scapula in jos pe masura ce umarul se misca in extensie; rotundul mic asista
extensia umarului si subscapularul roteste internhumerusul.
b) faza pregatitoare este premergatoare fazei de vaslire și începe in momentul in care bratul iese
din apa si continua pana la intrarea palmei in apa. In timpul acestei faze, umarul realizeaza o
miscare de abductie si rotatie interna,trecand apoi in rotatie externa pe masura ce cotul este
ridicat si corpul realizeaza o rasucire spre partea opusa.In acest moment poate aparea fenomenul
de impingement in situatia in care forta musculara redusa impidica iesirea din apa a bratului
inaintea palmei si muschii coifului rotatorilor si bicepsul brahial nu sunt suficient de puternici
pentru a preveni depresarea capului humeral. In cadrul fazei intermediare pregatitoare, umarul
este abdus la 90º si rotat extern. Rasucirea corpului este maxima 40º-60º in momentul in care
inotatorul respira.Cand palma executa miscarea de intrare in apa, umarul este in abductie si
rotatie externa maxima, iar corpul revine la pozitia neutra. Initierea fazei pregatitoare este
realizata de muschii responsabili pentru miscarea de abductie si rotatie a humerusului si miscarea
de rotatie a scapulei,de supraspinos si deltoidul mijlociu. Pe masura ce miscarea progreseaza,
muschii romboizi retracteaza scapula, iar subscapularul roteste intern umarul si asista
infraspinosul in depresarea humerusului in glenoida inaintea intrarii palmei in apa.

Traumatismele predominante în natație și

caracteristicile acestora
Înotul este o activitate sănătoasă și relaxantă, dar poate prezenta și unele riscuri, în special atunci
când este practicat incorect. Cauzele producerii trumatismelor în timpul înotului sunt diverse , în
linii generale fiind clasificate în :
Factorii extrinseci ca oboseală treptat acumulată, refacerea spontană şi dirijată neadecvat ,
dozaj al efortului eronat, repetiţii prea frecvente, încălzire insuficientă, carenţe
alimentare, reluarea activităţii sportive – intrarea în competiţii înainte de vindecarea completă,
scăderea reflexelor musculare prin doping, existenţa unor leziuni anterioare netratate
–control şi autocontrol medical insuficient, rezistenţa generală scăzută prin lipsă de
antrenament; viaţă nesportivă.
Factorii intrinseci ca: dezanilierea segmentelor care produc modificări de statică ale aparatului
locomotor: deviaţii de genunchi, de coxofemural, de cot, depicior, bazin, coloană vertebrală,
laxitate articulară, dezechilibre musculare prin creşterea sau scăderea exagerată a forţei
unor lanţuri musculare, amiotrofiile, limitări ale amplitudinii de mişcare
articulare(mobilităţii articulare) care pot fi cu mult sub sau peste limitele normale: laxitatea
articulară congenitală, artrite, artroze, inegalităţi în dezvoltarea armonioasă fizică asociate cu
inegalităţi de membre şi alte segmente ale corpului; tehnici sportive eronat însuşite, deprinderi şi
automatisme motrice greşit aplicate.
Datorită sutelor de mişcări repetitive zilnice şi biomecanicii specifice diferitelor stiluri de înot,
înotătorii de performanţă sunt susceptibili să dezvolte leziuni de suprasolicitare și
hiperfuncţionale la nivelul aparatului locomotor. Patologia fiind dominată de afecţiunile de la
nivelul umărului,in special sindromul de impingement cu o incidenţă de 40-80%, acest fenomen
fiind numit umărul înotătorului. Pe locul doi in traumatisme caracteristice natației, aflindu-se
afectiunile de la nivelul articulaţiei genunchiului (genunchiul brasistului ), ca tendinitele (a
coifului rotatorilor sau tendinita de supraspinos) şi entezitele , urmate de afectarea articulaţiilor
interfalangiene ale mâinii ca entorsele și luxaţiile.Afecţiuni specific înotătorilor sunt și periartrita
scapulohumerală,tendinita mușchiului deltoid ,leziunile coracoacromiale. Deasemenea se pot
înregistra şi lombosacralgiile de cauză discală ,musculoligamentară sau vertebrogenă fiind
numite și spatele dureros al înotătorului de fluture. Mai sunt intilnite miozite ale
musculaturii din jurul umărului (deltoid, trapez, supraspinos,biceps brahial), ale adductorilor
coapsei, ale muşchiului croitor.
În funcţie de stilul de înot, până la 90% din forţa de propulsie este generată de mişcarea braţelor.
Sportivii care folosesc predominant stilurile liber, fluture şi spate, înregistrează cele mai multe
traumatisme ale umărului din cauza biomecanicii articulare, ce presupune mişcări ample în toate
planurile. Umarul produce o forta propulsoare pentru a permite folosirea mainii ca o „vasla” in
vederea inaintarii corpului prin apa. In timpul inotului, membrele inferioare determina o miscare
de propulsie mai mica decat cele superioare, acestea avand un rol mai important in eficientizarea
miscarii de plutireÎn cazul sportivilor care preferă stilul brass, umărul fiind mai puţin afectat
deoarece acest stil de inot implică o abducţie mai mică a braţului.
Cea mai frecventă cauză de durere şi impotenţă funcţională la nivelul umărului este
impingementul subacromial sau sindromul de suprasolicitare, explicabil datorită repetatelor
poziţii de abducţie peste 90° şi rotaţie internă maximă la nivelul umărului pe care le presupun
mişcările din înot .Abducţia asociată cu rotaţia internă determină capacitatea înotătorului de a
menţine o poziţie înaltă a cotului de-a lungul ciclului presupus de mişcările din înot. Tehnica de
înot are, de asemenea, o mare importanţă în apariţia sindromului de impingement. S-a constatat
că sportivii cu risc crescut de apariţie a acestui sindrom au trei caracteristici în tehnica lor de înot
în cazul stilului liber: a) o rotaţie internă a braţului foarte amplă în cadrul „fazei de tragere”; b) o
iniţiere tardivă a rotaţiei externe a braţului în timpul „fazei de revenire” şi, c) o înclinare mică a
ungiului scapulei .Astfel mişcarea de rotaţie internă pornind din rotaţie externă, înregistrată în
timpul înotului, face ca humerusul să urce până la nivelul arcului coracoacromial conducând la
impingement. Zonele avasculare ale tendonului supraspinos şi tendonului lung al bicepsului sunt
cele mai vulnerabile la impingementul mecanic, cu apariţia unui răspuns inflamator, micşorarea
şi mai pronunţată a spaţiului subacromial şi apariţia unui cerc vicios care devine aparent clinic.
Mulţi dintre înotătorii cu sindrom de impingement au modificări de statică (cifoză toracală şi/sau
umeri proiectaţi anterior şi în rotaţie internă) ce au favorizat un impingement secundar prin
tulburările de kinetică scapulară pe care le-au indus.
Numărul mare de miozite şi tendinopatii ale musculaturii implicate în statica şi dinamica
complexului umărului (deltoid anterior, mijlociu, posterior, coafa rotatorilor, trapez mijlociu şi
inferior, biceps brahial) comparativ cu cele cu alte localizări este uşor de explicat prin solicitările
intense impuse de mişcările repetitive de înot.
Aparitia patologiei la nivelul genunchiului, cum ar fi tendinita pes anserinus ,entezita și miozita
adductorilor coapsei, poate fi explicată prin faptul că în timpul înotului, în special în stilul brass,
cea mai mare parte a vitezei de propulsie este obţinută prin mişcarea membrelor inferioare.
Poziţia specifică determină valgus excesiv şi stres în rotaţie externă la nivelul structurilor
mediale ale genunchiului în momentul în care coapsele sunt abduse şi picioarele sunt rapid
extinse în timpul fazei de propulsie.

Prevenirea accidentărilor
Sunt câteva reguli și măsuri de prevenire a accidentărilor în timpul înotului, care ar trebui luate
în considerație pentru a beneficia la maxim de aceasta ocupație sportivă.
Încălzirea. Indiferent dacă este vorba despre înotători de performanță sau amatori, încălzirea este
o parte obligatorie a înotului precum și a oricărei activități sportive ,astfel pregătind organismul
pentru viitorul efort fizic. Există exerciții fizice speciale care vizează încălzirea acelor mușchi și
ligamente care participă cel mai activ la mișcările de înot. Încălzirea trebuie să conține atât
aerobic ușor, care să încălzească mușchii, cât și exerciții de stretching, care cresc mobilitatea și
elasticitatea. Aceasta trebuie să dureze minim 20 minute ,insistîndu-se mai mult pe zona
umărului,minii și genunchilor ,aceste arii fiind mai susceptibile la leziuni.Un bun exercițiu de
încălzire, care simulează mișcarea de împingere a picioarelor în timp înotului „bras” sunt
așezările cu înclinația tălpilor spre interior, picioarele la nivelul umerilor.
Pentru a înota corect, trebuie să se efectueze exerciții separate de înot pentru mâini și picioare,
precum și pentru partea dreaptă / stângă a corpului. Această separare ajuta inotătorul sa
ințeleaga mai bine cum sa se miște în apă. Pentru că, mișcarea armonioasă a întregului corp este
o sarcină mult mai dificilă decât mișcarea părților individuale ale corpului, este necesară mai
întâi concentrarea asupra acestora. Deseori se realizeaza exercitii folosind o placă pentru înot din
materiale spumante,cum ar fi strângerea unei astfel de placi între picioare și înotul numai cu
ajutorul mâinilor, și invers fară includerea mâinilor. Astfel de exerciții permit o antrenare mai
intensă a grupurilor musculare individuale decât în cazul înotului normal.
Respirația corectă. Aceasta este una dintre principalele probleme care apar la înotătorii
începători. Respirația incorectă duce la consumul ridicat de energie și cresterea brusca a ritmului
cardiac. Majoritatea înotătorilor inhalează mai mult oxigen decât este necesar într-o singură
respirație,deaceea este importantă păstrarea calmului și respirația adecvată. Pentru a face acest
lucru, trebuie să se învețe menținerea respirației și mișcărilor ciclice ale corpului într-un singur
ritm. Astfel, se inspiră deasupra apei, și se expiră deja sub apă, în timp ce expirarea ar trebui să
fie de două ori mai mare decât inhalarea.
Pozitia corpului in apa. Dacă corpul se află într-o poziție greșită sub apă, apare sentimentul că
înotul este o ocupație destul de consumatoare de energie. Dar de fapt, forța fizică în timpul
acestor activități nu este un element de importanță majoră. Eficacitatea înotului este influențată
foarte mult de poziția corpului și de tehnica efectuării mișcărilor.Este esențială păstrarea corpului
într-o stare orizontală ,glisînd prin apă, fără efort excesiv, în caz contrar se încetinește mișcarea
și se reduce semnificativ viteza.
Ritmul și prevenirea suprasolicitării. În timpul antrenamentului, înotul începe într-un ritm lent,
apoi se trece la o cursă mai accelerată. La sfârșitul lecției se încetinește ritmul, ceea ce va
restabili lent respirația și ritmul cardiac. Astfel înotul necesită o schimbare constantă a ritmului,
aceasta oferind efectul maxim al antrenamentului, atât în ceea ce privește îmbunătățirea stării
sistemului cardiovascular, cât și în ceea ce privește îmbunătățirea capacității fizice. Prin urmare,
atunci când apare oboseala, se recomandă trecerea la un ritm mai lent și, după odihnă se va
reveni din nou la un ritm mai accelerat.
Alimentația adecvată înainte de a începe antrenamentul, o gustare ușoară ca niște fructe sau
produse din cereale sunt cele mai recomandate. E greșit să mergi la antrenamentul de înot pe
stomacul gol, pentru că nu vor fi suficiente rezerve de energie și nu se va obține rezultatul dorit.
Este necesar ca înotătorul să-și mențină greutatea corpului în limitele optime ,și să-și cunoască
starea de sanatate si punctele slabe ale dezvoltarii fizice pentru a le corecta si a ajunge la o
forma fizică cît mai bună. Totodată să nu-și neglijeze starea în caz de traumatisme si alte semne
de boala ,chiar și minore, deoarece chiar și o durere minora poate modifica inconstient
activitatea biomecanica,datorită mecanismului de protectie, ducînd la aparitia miscarilor atipice
cu schimbarea tehnicii de înot și respectiv creșterea riscului de accidentare. Uneori fiind
necesare citeva zile de repaus sportiv (chiar partial) insotite de un minim tratament . Reintrarea
in activitate dupa pauze sau recuperare se face lent ,progresiv , cu cresterea duratei si intensitatii
antrenamentelor treptat.
O atenție deosebită trebuie acordată medicatiei urmate de catre sportiv, deoarece poate influenta
crescand riscul traumatic - fie prin modificarea simptomatologiei (cum este cazul antalgicelor in
exces), fie prin reactii adverse, fie prin modificarea reflexelor (substante dopante).
Totodată sportivul trebuie să fie pregatit fizic si psihologic pentru activitate,să aibă o atitudine
profesionista, fiind prudent în timpul antrenamentului și concursurilor. Trebuie să cunoască
regulile de siguranță în timpul înotului cît și regulamentul probei de concurs.
Totul se finisează cu refacerea adecvată dupa efort și cunoașterea propriilor limite, deoarece
scade riscul accidentarilor ulterioare.La finalizarea antrenamentului se realizează exerciții de
intensitate mai mică, pentru a aduce progresiv frecvența cardiacă și tensiunea musculară la un
nivel de repaus.

Metode de tratament și recuperare în caz de traumă în

timpul înotului
Atunci când simptomele unui traumatism sunt mici spre medii (durerea, impotența funcțională,
tumefacția) și lipsesc orice fel de simptome generale, traumatismul poate fi tratat la domiciliu.
Metoda aplicată ca și prim ajutor, dar și tratament nespecific este sintetizată prin acronimul
RICE. Indicațiile sale de tratament trebuiesc menținute pentru minim 48 de ore.
Metoda RICE însumează: Rest – odihnă, Ice – gheață, Compression – compresiune, Elevation -
elevație. Imediat după traumatism, se evită orice efort și utilizarea cât mai redusă a segmentului
afectat. Aplicarea unei pungi cu gheață pe zona afectată va reduce inflamația și tumefacția.
Atenție, însă: gheața nu se aplică direct pe piele, ci învelită într-un material textil și se menține
câte 20 de minute. În special când este vorba despre articulații, compresia poate ajuta la
reducerea tumefacției. Pentru aceasta, se poate folosi fașă elastică sau genunchiere, cotiere
elastice special destinate recuperării. Când zona lovită este umflată, este bine ca aceasta să fie
ridicată.
În cazul durerii lombare joase se poate utiliza tratamentul conservator constând în repaus
sportiv, kinetoterapie, tratament cu antiinflamatorii nesteroide, miorelaxante şi electroterapie ce
deobicei duc la rezolvarea episodului acut .În cazurile mai grave poate fi necesară intervenţia
chirurgicală . Studii relativ recente privind stabilitatea pelvisului au demonstrat că mişcările de la
nivelul umărului sunt precedate de activarea muşchilor stabilizatori ai pelvisului . Astfel pentru
recuperarea sportivilor dupa traumatisme lombare se pune accent pe recâştigarea controlului
motor al multifizilor, transversului abdominal şi a fasciculului posterior al psoasului.
Există situații în care consultarea unui specialist este indispensabilă – fracturi, luxații,
traumatisme craniene. În plus, atunci când sunt dubii despre natura traumatismului (suspecția
unei fracturi), când durerea sau tumefacția sunt severe, sau când o durere veche se acutizează,
este recomandată supravegherea medicului,care poate recomanda un tratament conservator sau
unul chirurgical, pentru o vindecare rapidă și lipsită de sechele.

Tratamentul conservator are drept țel tratarea simptomelor traumatismului și susținerea

procesului natural de vindecare. În acest scop se folosesc antiinflamatoarele nonsteroidiene,
precum aspirina sau ibuprofenul, ce reduc inflamația și durerea. În plus, pentru a pune segmentul
în repaus, poate fi necesară imobilizarea sa cu ajutorul unei eșarfe speciale sau a atelelor, gipsate
sau nu .Printre metodele de tratament și refacere în urma traumatismelor, se numără și masajul,
acesta reduce tensiunea musculară și durerea, crescând vascularizația în zonă și grăbind
vindecarea. Deasemenea se poate utiliza terapiile ce folosesc temperatura. În primele 48 de ore
se folosește gheața pentru a amorți zona și a reduce fluxul sangvin, totodată reducînd durerea și
tumefacția .Ulterior se poate folosi terapia cu căldură,cum ar fi compresele cu parafină, lămpile
sau comprese calde care sporesc fluxul de sânge în aria lezată.
Electrostimularea este un procedeu ce „amorțește” nervii, împiedicând semnalele dureroase să
ajungă la creier. Poate fi folosit și pentru a preveni atrofiile musculare, prin contracții repetate ale
fibrelor musculare.
Uneori, intervenția chirurgicală poate fi necesară pentru a asigura o recuperare cât mai bună a
funcționalității. În funcție de localizarea și severitatea trumatismului, se realizează intervenții
minim invazive sau clasice. O metoda de tratament relativ recent utilizată, este artroscopia,fiind
o intervenție minim invazivă ce poate fi folosită atât în scop diagnostic, cât și de tratament.
Perioada necesară pentru odihnirea segmentului afectat depinde de gravitatea traumatismului, dar
și de scopul urmărit - un sportiv de performanță, de exemplu, va căuta o mobilizare cât mai
precoce. În genere, se consideră că mobilizarea segmentului în primele zile după traumatism este
benefică unei vindecări complete. În general, se realizează exerciții blânde care urmăresc
recăpătarea ariei de mișcare a segmentului afectat. Se realizează mișcări care nu provoacă durere
și se crește gradual dificultatea exercițiilor, adăugându-se după recăpătarea mișcării și un ușor
antrenament de întindere și forță. Întoarcerea la sportul practicat se va realiza atunci când
segmentul afectat este vindecat, dar și aceasta se face treptat, pentru a evita un nou traumatism.
 Concluzii
Înotul este considerat cea mai sigură disciplină sportivă, putind fi practicat de toți chiar și de
către persoane cărora le este contraindicat efortul fizic intensiv,deoarece atunci când corpul se
scufundă în apă, spatele, articulațiile și discurile intervertebrale se relaxează, astfel acționînd
favorabil asupra coloanei vertebrale.
Cele mai fregvente traumatisme în natație sunt leziunile de suprasolicitare și hiperfuncţionale la
nivelul aparatului locomotor. Patologia este dominată de afecţiunile de la nivelul umărului,în
special sindromul de impingement (umărul înotătorului) cu o incidenţă de 80%. Pe locul doi,
aflindu-se afectiunile de la nivelul articulaţiei genunchiului, urmate de afectarea articulaţiilor
interfalangiene ale mâinii. Mai pot fi întilnite periartrite,tendinite, miozite ale musculaturii din
jurul umărului (deltoid, trapez, supraspinos,biceps brahial), ale adductorilor coapsei, ale
muşchiului croitor, precum și diverse lombosacralgii.
Această localizare a traumatismelor este datorată biomecanicii articulare.Umarul produce o forta
propulsoare pentru a permite folosirea mainii ca o „vasla” in vederea inaintarii corpului prin apa.
Totodată membrele inferioare determina o miscare de propulsie mai mica decat cele superioare,
acestea avand rolul eficientizării mișcării de plutire.
Traumatismele caracteristice variază în funcție de tehnica de înot .
Sindromul de impigment al umărului fiind caracteristic stilului liber, spate și fluture. Astfel
mişcarea de rotaţie internă pornind din rotaţie externă face ca humerusul să urce până la nivelul
arcului coracoacromial conducând la impingement. Zonele avasculare ale tendonului supraspinos
şi tendonului lung al bicepsului fiind cele mai vulnerabile la acțiunea mecanică,ce determină
apariţia unui răspuns inflamator și micşorarea şi mai pronunţată a spaţiului subacromial cu
apariţia unui cerc vicios.
Pentru stilul bras sunt caracteristice traumatismele de la nivelul genunchiului, ca tendinita pes
anserinus ,entezita și miozita adductorilor coapsei. În timpul acestui stil de înot traumatismele
pot apărea datorită faptului că ,coapsele fiind abduse şi picioarele fiind rapid extinse în timpul
fazei de propulsie, se determină valgus excesiv şi stres în rotaţie externă la nivelul structurilor
mediale ale genunchiului.
În cazul practicării stilului fluture cel mai des se întilnesc lombosacralgiile, determinind
sindromul spatelui dureros al înotătorului.
Pentru prevenirea traumatismelor se practică încălzirea,astfel pregătind organismul pentru
viitorul efort fizic acționand asupra mobilitații și elasticității mușchilor și articulațiilor.
Subscapularul si dintatul anterior sunt extrem de activi pe parcursul intregii miscari de inot,
astfel programul de exercitii pentru acesti doi muschi trebuie sa includa exercitii de crestere a
fortei si de imbunatatire a rezistentei pentru a obtine pozitionarea optima a umarului in timpul
inotului si a preveni traumatismele.
Un rol important îl joacă și respirația corectă, pentru consumul rațional al energiei și reglarea
ritmului cardiac, precum și poziția corectă a corpului în apa, pentru eficientizarea mișcărilor.În
timpul antrenamentului este necesar schimbarea constantă a ritmului, aceasta oferind efectul
maxim, atât în ceea ce privește îmbunătățirea stării sistemului cardiovascular, cât și în ceea ce
privește îmbunătățirea capacității fizice. Când apare oboseala, se recomandă trecerea la un ritm
mai lent și, după odihnă se va reveni din nou la un ritm mai accelerat,astfel se previne
suprasolicitarea. La finalizarea antrenamentului se realizează exerciții de intensitate mai mică,
pentru a aduce progresiv frecvența cardiacă și tensiunea musculară la un nivel de repaus.
 Bibliografie
1. Allegrucci M.S., Irrgang J.J. (1994) Clinical implications of secondary impingement of
the shoulder in freestyle swimmers.
2. Baciu Clement - „Kinetologia pre - şi postoperatorie", Editura Sport-Turism,Bucureşti,
1981
3. Bak K., Faunl P. (1997) Clinical findings in competitive swimmers with shoulder pain.
4. Ciullo J.V. (1986) Swimmer's shoulder. Clin Sports Med.
5. Cohen R.B., Williams G.R. (1998) Impingement syndrome and rotator cuff disease as
repetitive motion disorders
6. Drăgan I. (2002) Medicina sportivă. Editura medicală.
7. Hawkins R.J., Kennedy J.C. (1980) Impingement syndrome in athletes. Sports Med.
8. Sbenghe, Tudor - „Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor",
Editura Medicală, Bucureşti, 1981
9. Su K.P.E., Johnson M.P., Gracely E.J., Karduna A.R. (2004) Scapular rotation in
swimmers with and without impingement syndrome: practice effects. Med. Sci. Sports
10. Yanai T., Hay J.G., Miller G.F. (2000) Shoulder impingement in front-crawl swimming:
I. A method to identify impingement. Med. Sci. Sports Exerc.
11. www.wikipedia.com
12. www.medicinasportiva.ro
13. www.sporter.md