Sunteți pe pagina 1din 129

Conf. Dr Ing. Sofia TOTOLICI

Conf. Dr Ing. Sofia TOTOLICI Gala ţ i, 2006

Galaţi, 2006

Tehnologie şi inovare

Cuprins

OBIECTIVELE CURSULUI STRUCTURA CURSULUI

- 5 - - 6 -

CAPITOLUL 1 ELEMENTE DE TEHNOLOGIE INDUSTRIALĂ

- 7 -

OBIECTIVE

 

- 7 -

1.1. DEFINIREA NOŢIUNILOR FUNDAMENTALE

- 7 -

1.2. CLASIFICAREA PROCESELOR TEHNOLOGICE

- 10 -

 

1.2.1 Desfăşurarea în timp sau regimul de lucru

- 10 -

1.2.2 Modul de comandare al desfăşurării procesului tehnologic

- 11 -

1.3.

BILANŢURI DE MATERIALE ŞI DE ENERGIE

- 13 -

1.3.1 Bilanţul de materiale

- 13 -

1.3.2 Bilanţul de energie

- 17 -

1.3.3 Importanţa bilanţurilor de materiale şi de energie

- 18 -

1.4.

INDICATORI TEHNICO-ECONOMICI

- 18 -

1.4.1 Definire şi clasificare

- 18 -

1.4.2 Indicatori de consum

- 19 -

1.4.3 Indicatori de utilizare

- 21 -

1.5.

NOŢIUNI DE AUTOMATIZARE ŞI CIBERNETIZARE A PROCESELOR TEHNOLOGICE

- 24 -

1.5.1 Automatizarea proceselor tehnologice

- 24 -

1.5.2 Modelarea matematică a proceselor tehnologice

- 31 -

1.5.3 Cibernetizarea proceselor tehnologice

- 33 -

1.6.

ROBOTIZAREA PROCESELOR TEHNOLOGICE

- 35 -

1.6.1

Definiţie, însuşiri

- 35 -

1.6.2.

Clasificarea roboţilor industriali

- 37 -

1.6.3.

Structura generală a robotului condus de calculator

- 37 -

1.6.4.

Aspecte tehnico-economice asupra utilizării roboţilor industriali

- 40 -

CONCLUZII

- 40 -

TESTE GRILĂ

- 42 -

CAPITOLUL 2 VALORIFICAREA RESURSELOR NATURALE

- 54 -

OBIECTIVE

 

- 54 -

2.1

APA

- 54 -

2.1.1 Noţiuni introductive

- 54 -

2.1.2 Sursele de apă

- 55 -

2.1.3 Tratarea apelor de suprafaţă

- 58 -

2.1.4 Epurarea apelor uzate

- 60 -

2.1.5 Indicatori tehnico-economici specifici

- 62 -

2.2

ELEMENTE DE ENERGETICĂ INDUSTRIALĂ

- 64 -

2.2.1 Forme şi surse de energie

- 64 -

2.2.2 Lanţuri de transformări energetice

- 69 -

2.2.3 Producerea aburului tehnologic prin arderea combustibililor

- 70 -

2.2.4 Producerea energiei electrice în centralele termoelectrice pe abur

- 72 -

2.2.5 Producerea energiei electrice în centrale cu turbine pe gaze

- 76 -

2.2.6 Producerea energiei electrice în centrale nucleare

- 78 -

2.2.7 Producerea energiei electrice în centrale hidroelectrice

- 83 -

2.2.8 Indicatori tehnico-economici specifici sistemului energetic naţional

- 86 -

- 3 -

Tehnologie şi inovare

CONCLUZII

- 89 -

TESTE GRILĂ

- 92 -

CAPITOLUL 3 INOVAREA ÎN INDUSTRIE

- 104 -

OBIECTIVE

- 104 -

3.1 DEFINIREA CREATIVITĂŢII ŞI A INOVĂRII

- 104 -

3.2 TIPURI DE INOVARE TEHNOLOGICĂ

- 106 -

3.3 SURSE ŞI TEHNICI DE CREATIVITATE ŞI INOVARE

- 111 -

3.3.1 Sursele potenţiale ale inovării

- 111 -

3.3.2 Tehnici de creativitate şi inovare.

- 114 -

3.4

ROLUL TEHNOLOGIEI ÎN DOBÂNDIREA ŞI MENŢINEREA AVANTAJULUI CONCURENŢIAL. - 115

-

3.4.1 Tehnologia şi competitivitatea

- 115 -

3.4.2 Diagnosticul portofoliului de tehnologii

- 117 -

3.4.3 Prognoza tehnologică

- 118 -

CONCLUZII

- 122 -

TESTE GRILĂ

- 123 -

RĂSPUNSURI

- 129 -

BIBLIOGRAFIE

- 130 -

- 4 -

Tehnologie şi inovare

TEHNOLOGIE ŞI INOVARE

Obiectivele cursului

Orice activitate economică implică utilizarea unor resurse, cele mai des întâlnite fiind:

-

resursele financiare (bani, credite);

-

resursele umane (inclusiv nivelul de pricepere şi implicare a forţei de muncă);

-

resursele informaţionale (informaţiile necesare desfăşurării coerente a oricărei activităţi economice);

-

resursele tehnologice (cunoştinţele necesare transformării materiilor prime şi utilajele aferente);

-

resursele materiale (materii prime, energie).

O

economie evoluează la nivel micro şi macro mulţumitor numai dacă

fiecare din resursele de care dispune este gestionată şi valorificată optim.

Deoarece, în ultimele decenii, s-a înregistrat o reducere însemnată a rezervelor de resurse materiale, concomitent cu creşterea semnificativă a preţurilor acestora, gestionarea lor implică două aspecte:

-

utilizarea cu maximă eficienţă;

-

conservarea resurselor în ideea de a nu lăsa generaţiile viitoare într-o situaţie mai rea decât cea pe care am moştenit-o noi de la predecesori.

În

ultimul deceniu, din ce în ce mai mulţi economişti îşi îndreaptă atenţia

către resursele tehnologice, pornind de la următoarele considerente:

- utilajele unei firme (pot fi şi reţeaua de calculatoare a unei bănci, aparatura de investigare a unui spital) reprezintă investiţii deosebit de mari, de aceea deciziile privind o opţiune sau alta trebuie să se bazeze pe efectele pe termen relativ lung;

- cunoştinţele necesare realizării unor produse cât şi natura acestor produse, cunoaşte în prezent o evoluţie extraordinar de rapidă. Orice rămânere în urmă poate avea efecte catastrofale, foarte greu şi uneori chiar imposibil de recuperat. Rezultă că, în prezent, un sistem economic nu poate acţiona eficient, mai ales la nivel micro, decât dacă se va modifica continuu în raport cu cerinţele mediului în care funcţionează şi cu evoluţiile celorlalţi componenţi ai sistemului, faţă de care nu trebuie să rămână în urmă. Singura soluţie care permite atingerea unor asemenea obiective o reprezintă angajarea într-un proces de inovare continuă. Un student economist, pentru a deveni un bun specialist, trebuie să fie în măsură, în primul rând, să exploateze în mod inteligent toate resursele de care dispune, cu atât mai mult cu cât ele sunt puternic intercorelate. De aceea, cursul

- 5 -

Tehnologie şi inovare

de Tehnologie şi inovare îşi propune să abordeze problemele resurselor materiale şi, mai ales, a celor tehnologice, încadrarea lor în sistemul economic global, precum şi aspecte legate de activitatea de inovare şi efectele ei economice. Aceasta cu atât mai mult cu cât trăim într-o societate puternic tehnologizată. Orice om care doreşte să se integreze cu succes în aceasta sau să o descrie cât mai bine, trebuie să o înţeleagă şi din acest punct de vedere.

Structura cursului

Cursul este structurat în patru părţi mari:

I. Elemente de tehnologie industrială, parte în care se prezintă elemente comune tehnologiilor din toate domeniile activităţii economice. Se acordă o atenţie deosebită tipurilor de tehnologii şi efectelor economice pe care le produc utilizările acestora. Sunt prezentaţi indicatorii tehnico-economici folosiţi pentru măsurarea şi optimizarea efectelor produse de diferitele tehnologii. Sunt descrise aspecte privind automatizarea, cibernetizarea şi robotizarea proceselor tehnologice ce reprezintă principalele căi de creştere a productivităţii muncii.

II. Apă şi energie, parte care cuprinde procese tehnologice ce susţin celelalte

tehnologii. Fără energie nu poate funcţiona nici o industrie, de aceea am acordat o atenţie deosebită surselor şi formelor de energie utilizate.

III.

Creativitate şi inovare, în care prezentăm principalele elemente care

definesc creativitatea umană şi tehnicile care ne permit să o dezvoltăm.

fi

prognoza tehnologică, organizarea şi optimizarea activităţii de cercetare- dezvoltare, veghea tehnologică şi economică.

IV.

Instrumente

de

optimizare

a

resurselor

tehnologice,

cum

ar

- 6 -

Tehnologie şi inovare

Capitolul 1 ELEMENTE DE TEHNOLOGIE INDUSTRIALĂ

Obiective

Să prezinte noţiunile fundamentale legate de procesul de producţie şi procesul tehnologic, principalele criterii de clasificare a proceselor tehnologice, indicatorii tehnico-economici utilizaţi pentru aprecierea variantei tehnologice optime. Să evidenţieze şi să definească elementele componente ale bilanţului de materiale şi ale celui energetic. Să prezinte noţiuni referitoare la automatizarea, cibernetizarea şi robotizarea proceselor tehnologice, principale căi de creştere a productivităţii produselor.

1.1. Definirea noţiunilor fundamentale

Se numeşte proces de producţie totalitatea activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă, precum şi toate procesele naturale care au loc în legătură cu transformarea obiectelor muncii în produse finite. Transformarea obiectelor muncii este organizată, condusă şi realizată de oameni. În funcţie de volumul producţiei şi mărimea intervalului de lansare în

fabricaţie, procesele de producţie pot fi de trei tipuri:

- de masă;

- de serie;

- de unicate. În producţia de masă produsul se realizează continuu, în sensul că, la majoritatea locurilor de muncă operaţiile executate nu se schimbă timp îndelungat. În producţia de serie produsul este lansat periodic, la intervale bine stabilite de timp, astfel că, la un loc de muncă se prelucrează loturi succesive de piese diferite. După mărimea lotului şi frecvenţa lansării în fabricaţie a produsului, producţia poate fi:

- de serie mare;

- de serie mijlocie;

- de serie mică. Când lotul se reduce la un singur exemplar se spune că producţia este individuală (unicate).

- 7 -

Tehnologie şi inovare

Procesul de producţie este format din:

- procese tehnologice (de bază);

- procese auxiliare;

- procese de deservire.

Procesul tehnologic este definit ca fiind ansamblul complex de cunoştinţe, utilaje şi proceduri, organizat în scopul de a realiza un anumit produs, pornind de la anumite materii prime, într-un context local şi în condiţii economic avantajoase. De remarcat este faptul că un proces tehnologic este definit prin trei elemente, a căror importanţă este practic egală (fig. 1.1):

Cunoştinţe

ţă este practic egal ă (fig. 1.1): Cuno ş tin ţ e Utilaje Proceduri Fig. 1.1
ţă este practic egal ă (fig. 1.1): Cuno ş tin ţ e Utilaje Proceduri Fig. 1.1

Utilaje

Proceduri

egal ă (fig. 1.1): Cuno ş tin ţ e Utilaje Proceduri Fig. 1.1 Rela ţ ia

Fig. 1.1 Relaţia dintre elementele definitorii ale unui proces tehnologic

- cunoştinţele tehnologice, care stau la baza transformărilor (elemente de fizică, chimie, ştiinţa materialelor etc.);

- utilajele, elemente materiale care sprijină transformarea materiilor prime în produsul finit;

- procedurile, care se referă la modul în care trebuie exploatate utilajele pentru a se obţine rezultatele dorite în condiţiile dorite. Atunci când se cumpără o linie de fabricaţie „la cheie”, de regulă utilajele se plătesc separat, iar procedurile – numite în acest caz know-how – se achiziţionează separat.

Modul de realizare al unui proces tehnologic depinde de o serie de condiţii locale, de care trebuie neapărat să se ţină seama, cum ar fi:

- disponibilitatea sau indisponibilitatea unor materii prime, funcţie de care se pot adopta procese tehnologice mai simple (mai ieftine) sau mai complexe (mai scumpe). De exemplu: pentru fabricarea unor mase plastice, ţările care au resurse petroliere folosesc un proces tehnologic simplu şi ieftin, ce are la bază gazul de sondă, în timp ce ţările sărace în astfel de resurse (Franţa, Germania) folosesc un proces tehnologic mai complex, care pleacă de la fracţiuni petroliere (uşor de transportat din ţările de origine, spre deosebire de gazul de sondă);

- costul forţei de muncă, în ţările cu o forţă de muncă foarte scumpă s-a extins robotizarea proceselor tehnologice;

- cultura dintr-o anumită ţară.

- 8 -

Tehnologie şi inovare

Lucrul cel mai important este ca procesul tehnologic să decurgă în condiţii economic avantajoase. Un proces tehnologic trebuie să realizeze produse cerute de piaţă (care satisfac o utilitate socială) la preţuri atractive şi care să conducă la obţinerea unui beneficiu pentru firma producătoare (să fie profitabil). Există situaţii când un proces tehnologic profitabil, în timp devine neeconomic, ca urmare a scumpirii într-o proporţie semnificativă a materiilor prime folosite. Uneori scumpirile materiilor prime fac ca produse tehnologice neinteresante economic să devină profitabile, de exemplu, după 1973, extracţia ţiţeiului din Marea Nordului a devenit profitabilă ca urmare a creşterii de 20 de ori a preţului ţiţeiului pe plan mondial.

Din punct de vedere al organizării muncii, al evidenţei operative şi al evidenţei contabile, procesele
Din punct de vedere al organizării muncii, al evidenţei operative şi al
evidenţei contabile, procesele tehnologice se împart în: stadii, faze, operaţii,
etape, fig. 1.2.
Proces
Stadii
Faze
Operaţii
Etape
tehnologic

Fig. 1.2 Elementele componente ale unui proces tehnologic

Succesiunea operaţiilor tehnologice, în ordinea desfăşurării lor în timp sau în ordinea aşezării utilajelor în secţiile de producţie reprezintă fluxul tehnologic. Fluxul tehnologic se prezintă sub forma unei scheme, căreia, adesea, i se asociază o schemă a utilajelor în care se realizează transformările succesive. Timpul necesar parcurgerii fluxului tehnologic, de către materiile prime, de la prima până la ultima operaţie de prelucrare reprezintă ciclul de fabricaţie. Procesele auxiliare asigură condiţiile pentru desfăşurarea proceselor tehnologice. În această categorie intră:

- întreţinerea utilajelor în stare de funcţionare;

- alimentarea cu energie şi apă;

- funcţionarea instalaţiilor de automatizare.

Procesele de deservire sunt considerate:

- transportul intern;

- depozitarea materialelor, materiilor prime şi produselor;

- activitatea laboratoarelor

- 9 -

Tehnologie şi inovare

1.2. Clasificarea proceselor tehnologice

Clasificarea se face ţinând seama de o serie de criterii. Vom prezenta, în cele ce urmează, câteva dintre aceste criterii şi gruparea corespunzătoare a proceselor tehnologice.

1.2.1 Desfăşurarea în timp sau regimul de lucru

După acest criteriu, se disting:

- procese tehnologice continue;

- procese tehnologice discontinue;

- procese tehnologice combinate.

Procese tehnologice continue sau în regim staţionar

Aceste procese se caracterizează prin faptul că procesele tehnologice se realizează în utilaje specializate, concomitent în timp şi succesiv în spaţiu. Instalaţiile sunt alimentate continuu cu materii prime obţinându-se neîntrerupt produse finite. Transportul materialelor între diferitele utilaje se face prin conducte sau cu alte mijloace mecanizate, ceea ce permite scurtarea ciclului de producţie. Parametrii tehnologici cum ar fi: presiune, temperatură, timp rămân constanţi, ceea ce asigură o calitate uniformă produselor, o utilizare raţională a energiei, sub diversele ei forme şi cheltuieli de întreţinere a utilajelor mai mici, comparativ cu procesele tehnologice discontinue. Eficienţa economică a proceselor tehnologice continue este mai mare pentru producţia de masă şi de serie mare. Exemple de procese tehnologice continue: în construcţia de maşini, la prelucrarea prin deformare plastică a pieselor din bandă; în industria chimică de mare tonaj, la fabricarea sodei calcinate, a amoniacului; în industria de încălţăminte; în industria de tricotaje etc.

Procesele tehnologice discontinue sau periodice

Aceste procese se caracterizează prin faptul că toate operaţiile fluxului tehnologic se realizează în acelaşi utilaj, succesiv în timp, pe şarje. Utilajul de bază se încarcă cu materie primă, are loc procesul de transformare, urmat de operaţia de descărcare a utilajului. Reducerea ciclului de producţie se realizează prin diminuarea timpului operaţiilor auxiliare de încărcare-descărcare.

- 10 -

Tehnologie şi inovare

Aceste procese se utilizează, mai ales, pentru fabricarea produselor de mic tonaj (prelucrarea unor medicamente, coloranţi) sau acolo unde tehnica nu a ajuns încă la un proces continuu (elaborarea fontei şi a oţelurilor). Cheltuielile de întreţinere sunt mai ridicate, deoarece operaţiile de aducere a utilajului de bază la parametri necesari în regim de funcţionare au loc în mod periodic, ceea ce produce o uzură mai mare a elementelor componente a utilajelor, precum şi consumuri energetice mai mari.

1.2.2 Modul de comandare al desfăşurării procesului tehnologic

Conform acestui criteriu se disting:

- procese tehnologice manuale;

- procese tehnologice mecanizate;

- procese tehnologice automatizate;

- procese tehnologice cibernetizate.

Procese tehnologice manuale

Sunt procesele în care toate operaţiile sunt executate direct de către om folosind unelte simple şi forţa sa. Schema de principiu este prezentată în fig. 1.3:

Proces OM tehnologic Fig. 1.3 Schema procesului tehnologic manual
Proces
OM
tehnologic
Fig. 1.3 Schema procesului tehnologic manual

Procese tehnologice mecanizate

Sunt procesele în care forţa omului a fost înlocuită cu cea a maşinilor, acestea fiind dirijate în orice moment de către om. Schema de principii este la fel ca la procesele manuale (fig. 1.3).

Procesele tehnologice automatizate

Sunt procesele în care, după ce parametrii de funcţionare au fost stabiliţi de către om, maşini şi instalaţii specializate asigură singure menţinerea nivelului acestor parametrii şi avertizează în caz de avarie. Rolul omului constă în supravegherea instalaţiei şi în luarea deciziilor de modificare a parametrilor de funcţionare. Aceste operaţii se execută de la distanţă, de la panoul de comandă şi control. Schema de principiu se prezintă în fig. 1.4:

- 11 -

Tehnologie şi inovare

Proces Bloc de OM tehnologic comandă Fig. 1.4 Schema procesului tehnologic automatizat
Proces
Bloc de
OM
tehnologic
comandă
Fig. 1.4 Schema procesului tehnologic automatizat

Procese tehnologice cibernetizate

Sunt procesele în cadrul cărora şi etapa de stabilire a valorilor parametrilor, în funcţie de condiţiile concrete de funcţionare a instalaţiei, este preluată de către un dispozitiv specializat în acest sens, calculatorul electronic de proces. În fiecare moment calculatorul estimează utilitatea menţinerii sau modificării valorii unor parametri, astfel încât, să se realizeze condiţiile optime de desfăşurare a procesului tehnologic. Aceste procese asigură cea mai mare viteză de prelucrare a datelor. Rolul omului la procesele cibernetizate constă în stabilirea ecuaţiilor matematice care modelează procesul şi în conceperea unor programe, care vor fi implementate pe calculatorul de proces (în cadrul fazei de proiectare). În faza de desfăşurare a procesului tehnologic prezenţa omului, practic, nu mai este necesară. Schema de principiu se prezintă în fig. 1.5:

Proces Calculator OM tehnologic de proces Fig. 1.5 Schema procesului tehnologic cibernetiza
Proces
Calculator
OM
tehnologic
de proces
Fig. 1.5 Schema procesului tehnologic cibernetiza

Exemplu

Se consideră procesul tehnologic de frământare a aluatului pentru pâine. În procesul manual, gospodina cântăreşte făina şi drojdia, măsoară apa, le amestecă şi le frământă cu mâna. În procesul mecanizat, muncitorul deschide ventilele şi alimentează malaxorul cu făină şi apă, urmărind în permanenţă debitmetrele. Atunci când cantităţile prescrise au fost introduse, închide ventilele şi porneşte malaxorul, urmărind în acelaşi timp ceasul, pentru ca la scurgerea duratei prescrise să oprească malaxorul. În procesul automatizat, operatorul introduce, de la panoul de comandă, datele privind cantităţile de făină şi apă după care va aştepta semnalul, care indică încheierea operaţiei de alimentare, va ordona apoi pornirea malaxorului şi aşa mai departe. În procesul cibernetizat, se va indica doar numărul de pâini de fabricat, restul operaţiilor (inclusiv calculul cantităţilor, al timpului de malaxare şi aşa mai departe) fiind preluate de calculatorul de proces. În cazul în care secţia dispune de mai multe malaxoare şi produce concomitent mai multe sortimente de pâine, tot calculatorul este acela care decide repartizarea malaxoarelor, în funcţie de capacitatea acestora şi de cantităţile de fabricat din fiecare sortiment. Se asigură astfel o încărcare şi o exploatare optimă a utilajelor existente.

- 12 -

Tehnologie şi inovare

1.3. Bilanţuri de materiale şi de energie

Plecând de la legile conservării masei, respectiv a energiei, trebuie să admitem că întreaga cantitate de materii prime, materiale şi de energie trebuie regăsită, într-o formă mai mult sau mai puţin transformată, la sfârşitul procesului tehnologic. Bilanţurile sunt expresia numerică a acestor legi.

1.3.1 Bilanţul de materiale

Bilanţul de materiale exprimă cantitativ transformările pe care materiile prime, materialele le suferă, prin prelucrarea lor, într-un proces tehnologic. Aprecierea modului de folosire a materiilor prime şi a celorlalte materiale într-o anumită perioadă de activitate a unei secţii sau întreprinderi se face pe baza bilanţului de materiale antecalculat, care se întocmeşte pe baza consumurilor specifice planificate (din fişele tehnologice). La sfârşitul perioadei se întocmeşte bilanţul de materiale post calculat luând în considerare consumurile reale, rezultate din fişele de evidenţă primară. Comparând rezultatele celor două bilanţuri se poate evidenţia situaţia reală şi se pot lua măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii (dacă este cazul). Bilanţul de materiale post calculat permite compararea rezultatelor economice obţinute de două sau mai multe întreprinderi care au acelaşi profil şi utilizează acelaşi proces tehnologic. Bilanţul de materiale se calculează pe produs, pe secţie, pe întreprindere (obţinut prin însumarea bilanţurilor de materiale pentru toate produsele fabricate). Se pot calcula bilanţuri de materiale pentru părţi din procesul tehnologic, numite bilanţuri parţiale sau pentru întregul proces tehnologic, numite bilanţuri totale sau globale. La baza calculelor bilanţurilor de materiale stă legea conservării materiei. Suma maselor materiilor prime intrate în procesul tehnologic trebuie să fie egală cu suma maselor produselor procesului. Admiţând că pe parcursul desfăşurării procesului tehnologic apar şi pierderi, relaţia care exprimă legea conservării masei este:

n

mm

∑∑∑ i

M

=

M

r

+

111

irp

===

M

pr

(1.1)

în care: M i este masa materiei prime „i” care intră în procesul tehnologic; M r – masa produsului „r” rezultat din proces; M pr – masa pierderilor înregistrate la realizarea produsului „r”; n – numărul de materii prime introduse în proces;

- 13 -

Tehnologie şi inovare

m – numărul de produse finite obţinute.

În cazul unui proces discontinuu, relaţia (1.1) se aplică foarte bine, calculul fiind făcut pentru o şarjă. În cazul proceselor continue, prin faptul ca instalaţia funcţionează neîntrerupt, bilanţul se face pe un interval de timp (o oră, o zi), ţinând însă cont de faptul că şi la începutul perioadei de bilanţ ca şi la sfârşitul ei, în instalaţie există cantităţi de materie de care trebuie ţinut seama. Bilanţul de materiale se prezintă sub forma unui tabel cu două coloane, intrări şi ieşiri, cantităţile fiind trecute în unităţi de masă şi în procente, totalul celor două coloane trebuind să fie identic, tabelul 1.1

Tabelul 1.1

Bilanţul de materiale

 

INTRĂRI

   

IEŞIRI

Nr.

Denumire

Cantităţi

Nr.

Denumire

Cantităţi

Crt.

Unităţi

%

Crt.

Unităţi

%

masă

masă

 

1 Materii prime

   

1

Produse finite

   
 

2 Materiale

   

2

Semifabricate

   
 

3 Combustibil

   

3

Produse secundare

   
 

4 Apă

   

4

Deşeuri

   
 

5 Materiale

   

5

Rebuturi

   

recuperabile

       

6

Pierderi

   
 

Total

M

100

 

Total

M

100

Materiile prime sunt materiale iniţiale supuse transformărilor, în diverse procese tehnologice, cu scopul obţinerii produselor finite. Sub aspect economic, materia primă este obiectul muncii tuturor ramurilor industriale, chiar şi a industriei extractive, care pe lângă dislocarea rocilor şi aducerea lor la suprafaţă realizează şi operaţii de preparare. După rolul lor în realizarea produselor, materiile prime sunt de bază şi auxiliare. Materiile prime de bază sunt materiile prime care se regăsesc, mai mult sau mai puţin transformate în produse. Materiile prime de bază pot fi:

- materii prime naturale, cele luate direct, ca atare, din natură (ouă, lapte, minereuri metalifere şi nemetalifere, lemn, cărbune etc.);

- semifabricate, materialele care au suferit anterior prelucrări industriale (făină, zahăr, fontă, oţel etc.). Ponderea semifabricatelor (materialelor) este, de cele mai multe ori, mai mare decât cea a materiilor prime naturale.

- 14 -

Tehnologie şi inovare

Materiile prime auxiliare sunt materiile prime care nu se regăsesc direct în produse. Un exemplu tipic îl constituie apa folosită pentru răcirea utilajelor, spălarea şi menţinerea curăţeniei. Apa apare ca materie primă auxiliară în toate procesele de producţie. Sunt procese unde apa joacă un dublu rol: materie primă de bază şi materie auxiliară (procesul tehnologic de preparare a pâinii, cozonacului). În categoria materiilor prime auxiliare intră uleiurile de ungere a utilajelor, reactivii care se consumă în laboratoarele de analiză.

O materie primă aparte, care apare în toate procesele tehnologice şi care se regăseşte în toate produsele obţinute (deşi nu direct) este energia, în specia sub forma energiei termice sau mecanice.

Produsele finite reprezintă scopul activităţii de bază a întreprinderii. Produsele finite se prezintă ca sortimente variate, cu proprietăţi fizice şi chimice bine stabilite şi, în majoritatea cazurilor, de mai multe calităţi. Produsele ajunse în faza de prelucrare corespunzătoare finisării se numesc produse finite. În industrie sunt frecvente cazurile când se ajunge la produse intermediare, care sunt supuse unor transformări ulterioare în scopul obţinerii produselor finite.

Semifabricatele sunt produse ajuns la diferite niveluri de prelucrare corespunzătoare procesului tehnologic şi pot fi folosite, fie în aceeaşi întreprindere, fie livrate altor întreprinderi.

Produsele secundare nu caracterizează activitatea de bază a întreprinderii şi rezultă inevitabil din procesul tehnologic de bază. Întreprinderile sunt preocupate de valorificarea lor în scopul creşterii rentabilităţii produsului principal, precum şi pentru a pune în valoare \tot ce conţine materia primă, ceea ce contribuie la lărgirea bazei de materii prime.

La cocsificarea cărbunelui rezultă gaze de cocserie care conţin amoniac. Purificarea gazelor cu acid sulfuric, conduce la formarea sulfatului de amoniu, îngrăşământ agricol valoros.

Deşeurile sau materiale refolosibile sunt părţi din materia primă care a fost supusă prelucrării tehnologice, dar, încă de la prima operaţie, părăseşte fluxul tehnologic. Deşeurile apar la operaţia de croire în industria confecţiilor, la croirea în construcţii metalice, la concentrarea minereurilor şi cărbunilor. Deşeurile au aceleaşi proprietăţi ca materia primă. Ele sunt materiale recuperabile şi reprezintă rezervele interne ale întreprinderilor. Nefolosirea lor încarcă costul produselor finite.

- 15 -

Tehnologie şi inovare

Rebuturile sunt produse care nu corespund, din punct de vedere calitativ, condiţiilor impuse pentru anumite operaţii de prelucrare. Dacă aceste defecte pot fi remediate prin prelucrări suplimentare rebuturile sunt recuperabile şi numai costul recondiţionării încarcă costul de producţie.

Rebuturile nerecuperabile sunt cele la care, pe de o parte, abaterile faţă de normele de calitate sunt atât de mari încât ele nu mai pot fi utilizate în scopul pentru care au fost produse, iar pe de altă parte, materiile prime au fost transformate până la un grad la care ele nu mai pot fi returnate în proces. În cazul rebuturilor întreprinderea suferă pierderi. Apariţia rebuturilor poate avea numeroase cauze, cum ar fi:

- imperfecţiuni din proiectare ale procesului tehnologic (în acest caz se admite din start un procent de rebuturi, care nu poate fi evitat din cauza lipsei cunoştinţelor noastre teoretice sau a parametrilor maşinilor cu care lucrăm);

- calitatea necorespunzătoare a materiilor prime (lucrurile se complică în cazul proceselor continue când modificarea calităţii materiilor prime impune modificarea regimului de fabricaţie);

- gradul înaintat de uzură a utilajelor (conduce la creşterea costului de fabricaţie);

- nivelul insuficient de calificare al personalului şi/sau insuficienta respectare a disciplinei tehnologice.

Mai sunt şi materii prime care au parcurs întreg procesul tehnologic şi se găsesc ca atare la ieşire, ele purtând denumirea de materii prime netransformate. Acestea trebuie separate la ieşirea din proces, recuperate şi reintroduse în procesul de transformare. Sub aspect economic, parcurgerea fluxului tehnologic de către un procent

de materii prime care nu se transformă implică o reduce a beneficiilor deoarece:

- operaţiile suplimentare de separare/recirculare costă;

- parcurgerea în mod inutil al fluxului de către materiile prime implică o serie de cheltuieli (preîncălziri, răciri, pompări şi altele);

- materiile prime care circulă fără a se transforma ocupă un anumit volum care ne obligă la supradimensionarea instalaţiilor cu efecte negative asupra mărimii investiţiei a amortizărilor ce trebuie plătite, a cheltuielilor de întreţinere, a consumurilor globale de energie.

Pierderile tehnologice apar în mod inevitabil în urma desfăşurării procesului tehnologic. Acestea stau în atenţia specialiştilor pentru a fi reduse la minim. Astfel se asigură valorificarea integrală a materiilor prime şi a materialelor utilizate.

- 16 -

Tehnologie şi inovare

1.3.2 Bilanţul de energie

În principiu, bilanţul de energie este întru totul similar bilanţului de materiale, cu rezerva că materialele care intră în proces conţin o energie internă, din care, eventual, o parte poate fi cedată în cursul transformărilor (cazul metalelor introduse în instalaţii în stare topită, de exemplu). De asemenea produsele părăsesc sistemul cu o anumită energie internă, din care o parte o preiau din materiile prime, eventual o altă parte din alte forme de energie prezente în sistem. Ţinând cont de intervenţia energiei interne a materialelor în bilanţul energetic, aceasta se va scrie:

n

m

q

s

t

∑∑∑∑∑

i

=+++

WWWWW

rur

d

i

=

1

rd

1111

gu

===

=

unde: W i – energii intrate;

(1.2)

W

g – energii generate în sistem (de exemplu din combustie);

W

u – energii folosite în mod util (eventual înmagazinate în produse);

W

r – energii rezultate , reutilizabile în alte procese;

W

d – energii disipate în mediu (asimilate tehnologic cu pierderile de

energie); n,m,q,s,t – numărul din fiecare tip de energie luat în considerare.

O altă formă de exprimare a bilanţurilor, care are meritul de a fi foarte

expresivă, este cea a diagramelor SANKEY. Aici materiile prime şi produsele sunt reprezentate prin săgeţi a căror grosimi sunt proporţionale cu cantităţile de materie primă intrată, respectiv de produs rezultat. Cel mai adesea, diagramele

SANKEY se folosesc la prezentarea bilanţurilor energetice, fără ca aceasta să fie însă o regulă absolută. În figura 1.6, se prezintă un exemplu de diagramă simplificată:

se prezint ă un exemplu de diagram ă simplificat ă : Fig. 1.6 Diagrama Sankey (simplificat

Fig. 1.6 Diagrama Sankey (simplificată) pentru bilanţul energetic al unui motor de automobil

- 17 -

Tehnologie şi inovare

1.3.3 Importanţa bilanţurilor de materiale şi de energie

Bilanţurile de materiale şi energie descriu în mod cantitativ un proces tehnologic – aşa cum fluxul tehnologic îl descrie sub aspect calitativ. Ele reprezintă, pe de altă parte, baza de calcul pentru consumurile specifice care se pot calcula direct pornind de la bilanţ, atunci când produsul principal se exprimă în unităţi de masă. De la consumurile specifice se pleacă apoi în calculul costurilor de fabricaţie, la planificarea aprovizionării cu materii prime şi la dimensionarea stocurilor. Bilanţul evidenţiază pierderile care, atunci când nu sunt inerente, contribuie mult la creşterea costurilor de fabricaţie şi la diminuarea beneficiilor. Evoluţia în timp a datelor de bilanţ ilustrează evoluţia modului în care este exploatată o anume instalaţie. De exemplu o creştere a uzurii instalaţiei se manifestă printr-o creştere a pierderilor. O scădere a disciplinei tehnologice se caracterizează printr-o sporire a ponderii rebuturilor sau a produselor altele decât produsul principal. Raportul existent între produsul principal şi produsele secundare poate constitui un argument puternic pentru încercările de valorificare a acestora din urmă.

În sfârşit, însăşi evidenţierea pierderilor nu este posibilă decât prin intermediul bilanţurilor şi ele pot indica în ce punct al tehnologiei trebuie acţionat cu prioritate pentru îmbunătăţirea performanţelor.

1.4. Indicatori tehnico-economici

1.4.1 Definire şi clasificare

O întreprindere este apreciată prin intermediul unor indicatori economici globali, cum ar fi: beneficiul realizat, cheltuieli la unitatea valorică de producţie etc.

Indicatorii globali se află la extremitatea unui lung şir de calcule economice, care pornesc de la elementele cantitative ce descriu procesul de producţie, elemente cunoscute sub numele de indicatori tehnico-economici.

Indicatorii tehnico-economici sunt expresii numerice cu ajutorul cărora se caracterizează modul de desfăşurare al proceselor de producţie. Ei sunt utilizaţi pentru aprecierea şi compararea rezultatelor tehnice şi economice obţinute în întreprinderi industriale cu acelaşi profil sau pentru compararea a două sau mai multe procese tehnologice care conduc la obţinerea aceluiaşi produs finit.

- 18 -

Tehnologie şi inovare

În practică se disting trei clase de indicatori tehnico-economici, în care accentul se pune, pe rând, pe materiile prime, pe modul în care se desfăşoară fabricaţia şi pe produsele rezultate:

- indicatori de consum;

- indicatori de utilizare;

- indicatori de calitate.

Se poate stabili o corelaţie directă între etapele fluxului tehnologic şi indicatori, fig. 1.7.

Materii prime

tehnologic ş i indicatori, fig. 1.7. Materii prime TRANSFORM Ă RI Produse Indicatori de consum Indicatori

TRANSFORMĂRI

ş i indicatori, fig. 1.7. Materii prime TRANSFORM Ă RI Produse Indicatori de consum Indicatori de

Produse

indicatori, fig. 1.7. Materii prime TRANSFORM Ă RI Produse Indicatori de consum Indicatori de utilizare Indicatori
indicatori, fig. 1.7. Materii prime TRANSFORM Ă RI Produse Indicatori de consum Indicatori de utilizare Indicatori
indicatori, fig. 1.7. Materii prime TRANSFORM Ă RI Produse Indicatori de consum Indicatori de utilizare Indicatori

Indicatori de consum

Indicatori de utilizare

Indicatori de calitate

Fig. 1.7 Corelaţia dintre etapele fluxului tehnologic şi indicatori

În ceea ce urmează se vor prezenta primele doua categorii de indicatori, aceştia fiind cei mai folosiţi în practică.

1.4.2 Indicatori de consum

Din această categorie fac parte consumurile specifice. Consumul specific reprezintă cantitatea dintr-o materie primă dată necesară pentru obţinerea unei unităţi de produs principal. Se determină cu o relaţie de forma:

C sp

=

M

A

(1.3)

în care: C sp este consumul specific [unităţi de materie primă/unităţi de produs]; M – cantitatea de materie primă folosită; A – producţia obţinută.

Unităţile de măsură a consumului specific sunt funcţie de unităţile de măsură a materiei prime şi a produsului obţinut.

- 19 -

Tehnologie şi inovare

Exemplu

Pentru produsul cozonac vom avea:

- consumul specific de făină [kg făină/kg cozonac];

- consumul specific de ouă [bucăţi ouă/kg cozonac];

- consumul specific de lapte [litri lapte/kg cozonac] ş.a.m.d.

Se poate raporta consumul specific nu la un kg cozonac, ci la un cozonac. În mod similar, la o fabrică de pantofi, consumul specific se va raporta la o pereche de pantofi.

Consumurile specifice se pot clasifica după mai multe criterii:

a) după materia la care se referă, vom distinge consumuri specifice pentru:

- materii prime principale;

- materii prime auxiliare;

- energie, apă, utilităţi.

b) după

modul

în

care

se

calculează

valoarea

indicatorului se evidenţiază:

- consumuri specifice teoretice;

- consumuri specifice normate;

- consumuri specifice reale.

numerică

ataşată

Consumurile specifice teoretice se calculează pornind de la legile fizice şi chimice care dirijează transformările ce se desfăşoară pe parcursul procesului tehnologic. Acestea sunt valori ideale, care s-ar atinge dacă nu ar exista deloc produse secundare, nici pierderi, nici rebuturi şi dacă totul ar funcţiona în mod perfect. Consumurile specifice normate se stabilesc considerând că instalaţia ar funcţiona în cele mai bune condiţii, luând însa în considerare imperfecţiunile existente în concepţie, proiectare şi construcţie. Ele se calculează prin proiect, înainte ca întreprinderea să înceapă să producă. Consumurile specifice reale se calculează pornind de la datele culese de pe instalaţie în timpul funcţionării ei. Între aceste consumuri există întotdeauna relaţia:

CCC<

sp

teoretic

sp

normat

sp

real

(1.4)

Dacă într-o întreprindere lucrurile merg bine, consumurile specifice reale sunt egale cu cele normate. Dacă însă apar rebuturi, pierderi, materii prime care se transformă anapoda din cauza conducerii incorecte a procesului tehnologic sau a uzurii unor utilaje, consumurile reale cresc şi ajung mai mari decât cele normate. Urmărirea dinamicii consumurilor specifice ne dă indicaţii preţioase asupra conducerii şi realizării producţiei.

- 20 -

Tehnologie şi inovare

În perioada de punere în funcţiune a unei instalaţii noi se acceptă ca valorile consumurilor specifice reale să fie mai mari decât cele normate. Ca regulă generală, această perioadă trebuie să fie cât mai scurtă (de ordinul lunilor la tehnologiile complexe), iar scăderea valorilor până la cele normate urmează o curbă cu aspect hiperbolic cunoscută în literatura economică sub numele de „curbă de învăţare”. Pentru calcularea gradului de valorificare a unei materii prime într-o operaţie tehnologică, se calculează randamentul ca element de apreciere a eficienţei tehnico-economice şi de alegere a variantei optime. Definim randamentul ca fiind fracţiunea din materia primă care s-a transformat pe filiera dorită de noi. Dacă valoarea randamentului este mai mică decât 1 înseamnă că o fracţiune din materia primă s-a pierdut, s-a transformat în rebuturi sau în alte produse decât cele care fac obiectul procesului de producţie. Din definiţie rezultă că vom avea atâtea randamente câte materii prime sunt. În practică, însă, se calculează doar randamentele care de referă la materiile prime principale, la energie şi, eventual, la acele materii prime auxiliare care sunt foarte scumpe. Valoarea numerică a randamentului se poate calcula pornind de la consumul specific de materie primă (relaţia 1.5) sau de la cantitatea de produse rezultate la o cantitate dată de materie primă (relaţia 1.6), obţinându-se aceeaşi valoare.

η=

η=

C sp

teoretic

C sp

real

cantitatea produsa real

cantitatea teoretica

(1.5)

(1.6)

La transformările de tip chimic, se întâlneşte noţiunea de conversie. Definim conversia ca fiind procentul din materia primă care suferă transformări la o parcurgere a fluxului tehnologic. Dacă valoarea conversiei este sub 100%, atunci se va regăsi, printre produsele rezultate şi materie primă netransformată.

1.4.3 Indicatori de utilizare

Indicatorii de utilizare exprimă prin valori numerice modul în care sunt exploatate utilajele. Se cunosc două tipuri de indicatori:

- indicatori de utilizare intensivă;

- indicatori de utilizare extensivă.

- 21 -

Tehnologie şi inovare

A. Indicatorii de utilizare intensivă

Aceşti indicatori ilustrează performanţele tehnice ale unui utilaj, într-un mod care face legătura cu elementele economice ale tehnologiei. Principalii indicatori sunt:

- capacitatea de producţie;

- producţia specifică.

Capacitatea de producţie arată cât poate produce, în unitatea de timp, un utilaj care este exploatat în cele mai bune condiţii. Este cea mai importantă caracteristică a unui utilaj, care va fi întotdeauna menţionată în prospectele de vânzare şi în cărţile tehnice. Valoarea capacităţii de producţie a diferitelor utilaje este esenţială şi în proiectarea unei linii tehnologice, utilajele aşezate în succesiune de-a lungul fluxului tehnologic trebuie să aibă aceeaşi capacitate de prelucrare. Pentru compararea mai multor utilaje care pot realiza operaţii similare se foloseşte producţia specifică.

Producţia specifică (numită uneori indicator de utilizare intensivă) se defineşte ca fiind capacitatea de producţie a utilajului raportată la dimensiunea sa caracteristică. Dimensiunea caracteristică a unui utilaj este acea dimensiune a utilajului care îi defineşte regimul de funcţionare. De exemplu: la un automobil dimensiunea caracteristică este capacitatea sa cilindrică; la un cuptor de copt pâine – suprafaţa vetrei; la un vas de reacţie din industria chimică – volumul acestuia etc. Există o producţie specifică (şi o capacitate de producţie) proiectată şi una reală. Dacă valoarea reală este mai mică decât cea proiectată, aceasta indică o exploatare necorespunzătoare, în special sub aspect tehnologic, a instalaţiei sau un grad de uzură foarte avansat.

B. Indicatorii de utilizare extensivă

Indicatorul de utilizare extensivă al unui utilaj se defineşte ca raportul între timpul cât utilajul a funcţionat efectiv şi timpul pe care l-a avut la dispoziţie. Noţiunea de timp la dispoziţie are semnificaţii diferite, în funcţie de natura utilajului şi de modul în care este realizat procesul de producţie. Pentru utilajele cu funcţionare continuă (furnalul, instalaţiile de cocsificare a cărbunilor), timpul disponibil este egal cu timpul calendaristic (365 zile/an * 24 ore/zi = 8760 ore/an).

- 22 -

Tehnologie şi inovare

Pentru utilajele care funcţionează în trei schimburi dar care, prin proiect, se revizuiesc o dată pe an, timpul se reduce corespunzător cu cel de revizie. În secţiile în care întreruperea producţiei nu provoacă perturbaţii procesului de producţie, dar se lucrează în trei schimburi, se mai scad şi zilele libere din săptămână precum şi sărbătorile legale. În cazul în care se lucrează doar în unul sau două schimburi, timpul disponibil se reduce şi el proporţional. Teoretic, valoarea indicatorului de utilizare extensivă ar trebui să fie egală cu unitatea. În practică el atinge rareori valori mai mari de 0,90.

Valorile indicatorului de utilizare extensivă scad, în principal, din următoarele cauze:

- organizarea necorespunzătoare a fluxului de producţie, care conduce la utilizarea intermitentă a unor utilaje;

- organizarea necorespunzătoare a operaţiilor de întreţinere şi reparaţii capitale, fie că ele se prelungesc dincolo de intervalele stabilite prin proiect, fie că nu sunt de calitate şi, ca urmare, în perioadele când utilajul ar trebui să lucreze apar defecţiuni accidentale care reduc din timpul său de funcţionare;

- uzura excesivă a unor utilaje (defectări dese);

- lipsa de disciplină a personalului care nu utilizează tot timpul disponibil;

- gestionarea incorectă a întreprinderii, care poate conduce la lipsa temporară a unor materii prime, la lipsa unor spaţii de depozitare a produselor etc.

Rezultă că indicatorul de utilizare extensivă va lua valori ce nu depinde de caracteristicile tehnice ale instalaţiei, ci de modul în care producţia a fost concepută, organizată şi conducă. Valorile sale pot fi îmbunătăţite adesea doar prin aplicarea unor măsuri organizatorice. Importanţa acestui indicator constă în rolul său în realizarea producţiei. Producţia unui utilaj este dată de produsul a patru factori:

Q = CP s ·D c ·t d ·I ue ;

(1.7)

în care: Q este producţia unui utilaj; CP s – capacitatea de producţie specifică; D c – dimensiunea caracteristică; t d – timpul disponibil; I ue – indicatorul de utilizarea extensivă.

Pentru o secţie, calculul se face pe utilajul conducător (utilajul de care depinde , în cea mai mare măsură, producţia secţiei).

- 23 -

Tehnologie şi inovare

În relaţia (1.7), primii trei factori au valori ce nu pot fi, în mod normal, modificate. Rezultă că I ue are o influenţă determinantă în realizarea producţiei. În plus, deoarece cei patru factori au ponderi egale în determinarea valorii producţiei se pot lua unele măsuri forţate pentru a se obţine producţia planificată şi în situaţiile în care unii factori scad (uzura avansată a utilajelor poate determina extinderea timpului de lucru şi în zilele de sărbători) Indicatorii de utilizare sunt esenţiali şi în calcului investiţiilor şi ulterior a cotelor de amortizare a utilajelor. Fracţiunea din valoarea utilajului care va intra în amortizare în costul fiecărei unităţi de produs va creşte pe măsură ce I ue a utilajului respectiv scade.

1.5. Noţiuni de automatizare şi cibernetizare a proceselor tehnologice

Automatizarea permite efectuarea unei operaţii fără intervenţia de dirijare a omului, ca urmare a dotării instalaţiilor cu dispozitive automate. Cibernetizarea este o treaptă superioară a automatizării. Este definită ca fiind ştiinţa fenomenelor de conducere automată. Automatizarea şi cibernetizarea asigură obţinerea unor produse cu o calitate ridicată şi la costuri mici. Ca urmare, produsele sunt competitive, lucru deosebit de important într-o economie de piaţă.

1.5.1 Automatizarea proceselor tehnologice

Prin automatizare se înţelege echiparea unei instalaţii cu dispozitive automate în vederea efectuării unei operaţii fără intervenţia de dirijare a omului. Toate funcţiile umane de observaţie, decizie, memorizare şi efort fizic sunt înlocuite cu funcţiile unor sisteme tehnice, care realizează aceleaşi scopuri prin mijloace electronice şi mecanice, pe baza unor programe bine stabilite în prealabil.

Ansamblul de elemente şi aparate cu care este echipată o instalaţie,

pentru

a

putea

funcţiona

fără

dispozitivul de automatizare.

intervenţia

omului

de

dirijare,

alcătuieşte

Instalaţia automatizată împreună cu dispozitivul de automatizare formează un sistem automat.

Automatizarea se aplică operaţiilor care constau din anumite transformări cinematice sau energetice (deplasări şi prelucrări de piese, transmiteri de

- 24 -

Tehnologie şi inovare

energie) sau la operaţii care sunt cerute de transmiterea şi prelucrarea

informaţiilor (transmiterea de semnale, selecţii de date, clasificări, calcule etc.).

se

deosebesc:

După

felul

acţiunii

automatului

asupra

instalaţiei

automatizate,

sisteme automate cu comandă continuă;

sisteme automate cu comandă discontinuă.

În sistemele automate cu comandă continuă, acţiunea automatului asupra instalaţiei automatizate nu se întrerupe pe toată durata procesului de comandă. În sistemele automate cu comandă discontinuă, comanda executată asupra obiectului automatizat se transmit la intervale de timp, care se repetă după anumite legi.

Principalele sisteme de automatizare sunt:

comandă automată, care urmăreşte realizarea unor operaţii pe baza informaţiilor transmise printr-un dispozitiv tehnic;

reglarea automată, prin care se urmăreşte menţinerea unui regim de lucru al sistemului;

semnalizarea automată, prin care se transmite automat semnale purtătoare de informaţii pe baza unui cod convenţional;

avertizarea automată, prin care se indică apariţia unor condiţii noi în procesul tehnologic;

protecţia automată, prin care se previne depăşirea limitelor admisibile de lucru a instalaţiilor ce sunt protejate;

blocarea automată, cu ajutorul căreia se împiedică automat efectuarea unor operaţii incorecte, nedorite.

Oricare ar fi sistemul de automatizare, el asigură, fără intervenţia omului, transmiterea şi efectuarea unei comenzi iniţiale, caracterizată printr-o mărime de comandă a, cu scopul de a mo