Lucrare indiviaduală

La disciplina ,,Securitatea si sanatatea in munca”

Elaborat: Munteanu Veronica, ML-181

Contralat: Olaru Efim

Chișinau 2022
 SMM

1. Tema 3. Contractul colectiv de munca: continutul, structra,

clauzele specifice si durata

Contractul colectiv de munca este conventia incheiata intre patron sau organizatia patronala
(pe de-o parte) si salariati reprezentati prin sindicate ori in alt mod prevazut de lege
(reprezentanti) (de cealalta parte) prin care se stabilesc clauze privind conditiile de munca,
salarizare, precum si alte drepturi sau obligatii care decurg din raportul de munca.
Contractul colectiv de munca contine si prevederi referitoare la protectia celor alesi sau
delegati in organele de conducere ale sindicatelor ori a reprezentantilor salariatilor acolo unde nu
sunt organizatii sindicale. Continutul contractului colectiv de munca rezulta si din obiectul
negocierii colective: salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru, conditiile de munca,
concediul de odihna.
In continutul contractului colectiv de munca se disting 3 categorii de clause:

Clauze care privesc drepturi de personal pentru care actele normative prevad negocierea.

art.6 alin.(2), art.17 si art.157 din Codul Muncii - salariile se stabilesc prin negociere colectiva
sau, dupa caz, individuala;

art.6 alin.(2), art.17 si art.140 alin.(2) din Codul Muncii - durata concediului de odihna, a
concediilor fara plata si a celorlalte categorii de concedii, precum si programarea lor se
negociaza;

art.3 alin.(2) din Legea nr.31/1991 - durata reducerii timpului de munca si nominalizarea
persoanelor care beneficiaza de un program de munca sub 8 ore/zi se stabilesc prin negociere;

Hotararea Guvernului nr.543/1995 - drepturile de delegare, detasare pentru personalul din

societatile comerciale si regiile autonome se stabilesc prin negociere;

Clauze in legatura cu unele drepturi de personal care nu se regasesc in legislatia muncii (in
contractul colectiv de munca unic la nivel national s-a prevazut ca, la desfacerea contractului
individual de munca din motive care nu tin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda o
compensatie de cel ptin un salariu lunar, in afara drepturilor cuvenite la zi);
Clauze privind acordarea unor drepturi de personal in cuantumuri superioare celor prevazute in
legislatia muncii (in cazurile in care unitatea este obligata, potrivit legii, sa acorde un preaviz la
desfacerea contractului de munca, durata preavizului va fi de 20 de zile lucratoare, in timp ce in
Codul Muncii, la art.73 se prevede cel putin 15 zile lucratoare (mai putin pentru persoanele aflate
in proba care nu corespund profesional).

Contractul colectiv de munca se incheie:

pe o durata ce nu poate fi mai mica de 12 luni sau

pe durata executarii unei lucrari determinate (art.23).

La expirarea termenului, partile pot hotari prelungirea contractului colectiv de munca in aceleasi

conditii sau altele convenite.

In cazul constatarii nulitatii unor clauze de catre instanta de judecata competenta, pana la
renegocierea acestora sunt inlocuite cu prevederi favorabile cuprinse in lege sau in contractul
colectiv de munca incheiat la nivel superior.

Contractul colectiv de munca se incheie in forma scrisa, se depune si se inregistreaza la Directia

Generala de Munca si Solidaritate Sociala.

Contractul colectiv de munca incheiat la nivel national sau ramura se depune si se inregistreaza la
Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale si se publica in monitorul oficial, partea a V-a, in 30 de
zile de la inregistrare.
 1. Tema 13 Clasificarea accidentelor de munca. Comunicarea
despre accidental de munca
Prin accident de muncă se înţelege un eveniment care a produs vătămarea violentă a
organismului salariatului (leziune, stres psihologic, electrocutare, arsură, degerare, asfixiere,
intoxicaţie acută, leziuni corporale provocate de insecte şi animale, de calamităţi naturale etc.), ca
urmare a acţiunii unui factor de risc (însuşire, stare, proces, fenomen, comportament) propriu
unui element al sistemului de muncă (executant, sarcini de muncă, mijloace de producţie, mediu
de muncă) şi care a condus la pierderea temporară sau permanentă a capacităţii de muncă ori la
decesul salariatului, survenit:

Prin accident de muncă se înţelege un eveniment care a produs vătămarea violentă a

organismului salariatului (leziune, stres psihologic, electrocutare, arsură, degerare, asfixiere,
intoxicaţie acută, leziuni corporale provocate de insecte şi animale, de calamităţi naturale etc.), ca
urmare a acţiunii unui factor de risc (însuşire, stare, proces, fenomen, comportament) propriu
unui element al sistemului de muncă (executant, sarcini de muncă, mijloace de producţie, mediu
de muncă) şi care a condus la pierderea temporară sau permanentă a capacităţii de muncă ori la
decesul salariatului, survenit:

a) în timpul îndeplinirii sarcinii de muncă sau obligaţiilor de serviciu;

b) înainte de începerea sau după încetarea lucrului, cînd salariatul se deplasează de la intrarea în
incinta întreprinderii, instituţiei, organizaţiei (în continuare – unitate) pînă la locul de muncă şi
invers, îşi schimbă îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecţie şi de lucru şi
invers, preia sau predă locul de muncă şi mijloacele de producţie;

c) în timpul pauzelor stabilite, cînd salariatul se află pe teritoriul unităţii sau la locul său de
muncă, precum şi în timpul frecventării încăperilor sanitaro-igienice sau auxiliare;

d) în timpul deplasării de la domiciliu la lucru şi invers, cu transportul oferit de unitate, în modul

stabilit, precum şi în timpul îmbarcării sau debarcării din acest mijloc de transport;

e) în timpul deplasării de la unitatea în care este încadrat salariatul, pînă la locul de muncă,
organizat în afara teritoriului unităţii, sau pînă la o altă unitate, şi invers, pentru îndeplinirea unei
sarcini de muncă sau a obligaţiilor de serviciu, în timpul util pentru aceasta şi pe traseul stabilit al
deplasării, indiferent de modul de deplasare sau mijlocul de transport utilizat;
f) în cadrul participării la acţiuni culturale, sportive sau la alte activităţi organizate de unitate în
baza ordinului sau dispoziţiei emise de angajator;

g) în cadrul acţiunii întreprinse din proprie iniţiativă pentru prevenirea sau înlăturarea unui
pericol ori pentru salvarea altui salariat de la un pericol în circumstanţele specificate la literele
a),b),с),d) şi f);

h) în timpul instruirii de producţie sau practicii profesionale în bază de contract încheiat între
angajator şi instituţia de învăţămînt, între angajator, elevi şi studenţi.

Comunicarea despre producerea accidentelor fiecare accidentat sau martor ocular este
obligat să anunţe imediat accidentul produs conducătorului său direct sau oricărui conducător
superior al acestuia şi să acorde, după caz, primul ajutor. Conducătorul, fiind anunţat despre
accident, va îndeplini următoarele acţiuni:

a) va organiza acordarea ajutorului medical accidentatului şi, dacă va fi necesar, îl va transporta

la o instituţie medicală de la care va solicita certificatul medical cu privire la caracterul vătămării
violente a organismului acestuia;

b) va evacua, după caz, personalul de la locul accidentului;

c) va informa angajatorul despre accidentul produs;

d) va menţine neschimbată situaţia reală, în care s-a produs accidentul, pînă la primirea acordului
persoanelor care efectuează cercetarea, cu excepţia cazurilor în care menţinerea acestei situaţii ar
provoca alte accidente ori ar periclita viaţa sau sănătatea altor persoane.

În cazul în care se impune modificarea situaţiei reale, în care s-a produs accidentul, în
prealabil se vor face fotografii şi scheme ale locului unde s-a produs accidentul, se vor aduna
probe, materiale ce pot furniza informaţii despre accidentul produs, pentru a fi predate
persoanelor care efectuează cercetarea.
 1. Tema 23 Masurile si instalatiile de asanare a microclimatului
aerului zonei de munca

Activitatea biologică normală a organismului şi înalta lui capacitate de muncă

sunt posibile numai atunci când, evitând eforturile de supraîncordare a aparatului
de termoreglare în organism, se menţine echilibrul termic, adică echilibrul dintre
cantitatea de energie produsă şi cantitatea de energie cedată mediului înconjurător.
Înrăutăţirea condiţiilor de cedare a căldurii are ca urmare acumularea acesteia în
organism şi supraîncălzirea lui, iar uneori chiar şi şocul termic. Pierderea excesivă
de căldură provoacă răcirea organismului, afecţiuni „a frigore” şi degerături.
Producerea căldurii (termogeneza) de către organism sporeşte odată cu
intensificarea actului muscular. În stare de repaus ea este egală cu 60...85 J/s, iar în
timpul muncii grele atinge 400...600 J/s şi chiar mai mult.
Pierderea căldurii (termoliza) de către organism depinde de condiţiile termice
ale mediului înconjurător, care sunt determinate de temperatura, umiditatea, viteza
deplasării aerului şi de energia radiantă, deoarece aceşti factori meteorologici luaţi
în ansamblu influenţează schimbul caloric al organismului.
Prin microclimat se subînţelege totalitatea elementelor meteorologice
[temperatura, °C; umiditatea relativă, %; viteza mişcării aerului, m/s; presiunea
atmosferică, Pa; intensitatea iradierii calorice, J/(m3·s)], caracteristice pentru un
anumit loc.
În condiţii normale (temperatura 18...20 °C) omul pierde circa 85 % de
căldură prin piele, iar 15 % - pentru încălzirea produselor alimentare şi
băuturii consumate, a aerului inspirat, precum şi pentru evaporarea apei în
plămâni. Din cele 85 % de căldură, cedată prin piele, aproximativ 30 %
se pierd prin convecţie, 45 % - prin radiaţie şi 10 % - prin evaporarea
sudorii de pe suprafaţa corpului.
Aceste relaţii se schimbă considerabil în funcţie de condiţiile
microclimatului.
Pierderea căldurii prin convecţie este direct proporţională cu
diferenţa dintre temperatura pielii şi temperatura aerului. Cu cât este mai
scăzută temperatura aerului, cu atât este mai mare pierderea de căldură prin
convecţie. Odată cu creşterea temperaturii aerului pierderea de căldură prin
convecţie devine din ce în ce mai mică, iar la temperatura de 35 - 36 °C se
opreşte definitiv.
 Pierderea căldurii prin radiaţie. Este cunoscut, că orice corp fizic, a
cărui temperatură este mai mare de zero absolut (-273 °C) emană raze
calorice. Odată cu creşterea temperaturii corpului sporeşte radiaţia calorică.
Cu cât este mai mare diferenţa de temperatură dintre corpul uman şi
obiectele înconjurătoare (pereţi, tavan, pardoseală, utilaje) cu atât este mai
mare pierderea de căldură prin radiaţie şi devine egală cu zero când
obiectele înconjurătoare ating temperatura corpului.
Pierderea căldurii prin evaporare depinde de cantitatea de
umezeală (sudoare) evaporată de pe suprafaţa corpului. Evaporarea
1 g de sudoare este însoţită de cedarea a circa 600 calorii de căldură. Atunci
când temperatura aerului şi a obiectelor înconjurătoare atinge sau depăşeşte
temperatura corpului uman unica cale de cedare a căldurii este prin
evaporare, aşa că în condiţii deosebit de grele (muncă grea, temperatură
înaltă a mediului) secreţia sudorală atinge 6...10 litri pe zi şi organismul
poate să piardă prin transpiraţie 3600...6000 kcal de căldură.
 PMA
2. Tema 3 Conceptia despre biosfera. Structura si limitele
actuale ale biosferei

Biosferă - cochilia Pământului, locuită de organisme vii. Include atmosfera

inferioară, hidrosfera și litosfera superioară. Fondatorul teoriei biosferei este V.I.
Vernadsky. El a subliniat că biosfera este rezultatul unui mecanism complex de
dezvoltare geologică și biologică și a interacțiunii materiei inerte și biogene. Materia
vie a biosferei este totalitatea tuturor organismelor sale vii. Vernadsky a numit
noosfera cea mai înaltă etapă a dezvoltării biosferei, când activitatea umană inteligentă
este factorul determinant în dezvoltarea vieții. Baza stabilității biosferei este
diversitatea biologică a tuturor vieților de pe Pământ - de la gene la ecosisteme.

Structura biosferei

Biosfera este cea mai complexă coajă planetară a vieții, locuită de organisme, care
împreună alcătuiesc materia vie. Acesta este cel mai mare ecosistem (global) al
Pământului - o zonă de interacțiune sistemică a materiei vii și inerte.
Biosfera acoperă partea inferioară a atmosferei până la înălțimea ecranului de ozon
(20-25 km), partea superioară a litosferei (scoarță de intemperii) și întreaga hidrosferă
până la straturile adânci ale oceanului. Temperaturile prea ridicate sau scăzute
limitează aria vieții. Limita inferioară a biosferei de pe continente este trasată în mod
convențional de-a lungul izotermei de 100 ° C.
La temperaturi mai ridicate, majoritatea bacteriilor nu pot supraviețui. În Europa,
această izotermă este situată la o adâncime de 10-15 km; în jgheaburile tinere alpine,
se ridică la 1,5-2 km. De fapt, viața în litosferă poate fi urmărită la o adâncime de 3-4
km. Limita lungimii biosferei este de 39-40 km. Cu toate acestea, viața în biosferă este
concentrată într-un interval mult mai îngust, acoperind doar câteva zeci de metri.
Comparativ cu diametrul Pământului (13.000 km), biosfera este o peliculă subțire pe
suprafața sa.
 2. Tema 13 Influenta poluarii aerului atmosferic asupra omului, florei si
faunei
Poluarea atmosferică este dăunătoare pentru sănătatea umană și pentru ecosisteme. O mare parte
a populației nu locuiește într-un mediu sănătos, potrivit standardelor actuale. Pentru a urma o cale
sustenabilă, Europa va trebui să dea dovadă de ambiție și să nu se rezume la legislația actuală.
oluarea atmosferică dăunează sănătății umane și mediului.

Sursele de poluare atmosferică sunt variate și pot fi antropice sau naturale:

arderea combustibililor fosili în producerea de energie electrică, transporturi, industrie și

gospodării;

procese industriale și utilizarea solvenţilor, de exemplu în industria chimică şi extractivă;

agricultură;

tratarea deşeurilor;

erupţiile vulcanice, praful aeropurtat, dispersia sării marine și emisiile de compuşi organici
volatili din plante sunt exemple de surse naturale de emisie.

În ultimele decenii factorii antropici de poluare a aerului au început să depăşească după

amploare pe cei naturali, căpătând un caracter global. Emisiile în atmosferă a nocivelor

dăunătoare nu numai că distrug natura vie, afectează în mod negativ sănătatea umană, dar de

asemenea, sunt potenţiali de a modifica însăşi proprietăţile atmosferei, ce poate duce la

consecinţe ecologice şi climatice nefaste.

Ca rezultat al impactului asupra mediului cu efect negativ sunt precipitaţiile acide, cît şi

smogul, care acţionează intens nu numai asupra organismului uman şi a biosferei, dar şi asupra

hidrosferei, stratului vegetativ, mediului geologic, clădirilor şi alte obiecte tehnogene.

Poluanţii din atmosferă variază în funcţie de natura lor, concentraţie cît şi de durata

acţiunii lor asupra organismului uman, provocînd astfel consecinţe grave. Specialiştii în

medicină şi ecologie au stabilit o legătură directă între degradarea mediului şi creşterea

numărului de persoane care suferă de alergii, astm, cancer şi alte boli. Poluanţii principali care

acţionează negativ asupra oragnismului uman sunt: oxizii de azot, dioxidul de sulf, ozonul

troposferic, monoxidul de carbon, aldehida formică, fenolii, pulberile în suspensie (PM10 şi

2,5 mkm).

Efecte asupra sănătaţii populaţiei

Dioxidul de azot este cunoscut ca fiind un gaz foarte toxic atît pentru oameni cît şi pentru
animale (gradul de toxicitate al dioxidului de azot este de 4 ori mai mare decît cel al
monoxidului de azot). Expunerea la concentraţii ridicate poate fi fatală, iar la concentraţii
reduse
afectează ţesutul pulmonar.
Populaţia expusă la acest tip de poluanţi poate avea dificultăţi respiratorii, iritaţii ale
căilor
respiratorii, disfuncţii ale plamînilor. Expunerea pe termen lung la o concentraţie redusă
poate
distruge ţesuturile pulmonare ducînd la emfizem pulmonar. Persoanele cele mai afectate
de
expunerea la acest poluant sunt copiii.
Efecte asupra plantelor şi animalelor
Expunerea la acest poluant produce vătămarea serioasă a vegetaţiei prin albirea sau
moartea
ţesuturilor plantelor, reducerea ritmului de creştere a acestora.
Expunerea la oxizii de azot poate provoca boli pulmonare la animale, care se aseamănă cu
emfizemul pulmonal, iar expunerea la dioxidul de azot poate reduce imunitatea
animalelor,
provocînd boli precum pneumonia şi gripa.
Alte efecte
Oxizii de azot contribuie la formarea ploilor acide şi favorizează acumularea nitraţilor la
nivelul solului care pot provoca alterarea echilibrului ecologic ambiental.
De asemenea, poate provoca deteriorarea ţesăturilor si decolorarea vopselelor, degradarea
metalelor