Liceul Teoretic Decebal

Rezistoare electrice
Drăguț Florentin Marian
1. Caracterizarea principalelor tipuri de rezistoare
Există o mare varietate de rezistoare ce sunt realizate de diverse firme, având în vedere
tehnologiile şi materialele utilizate la realizarea elementului rezistiv, dar şi la celelalte părţi
constituente: suport dielectric, zone de conectare, terminale, element de protecţie. Pe de altă
parte se are în vedere marea diversitate a valorilor parametrilor caracteristici: rezistenţa
nominală, toleranţă, putere nominală, tensiune nominală, coeficient de variaţie cu temperatura,
stabilitate, temperatură maximă de utilizare, dar şi costul rezistoarelor. Această mare varietate de
rezistoare a apărut în timp ca o necesitate, datorită diversificării circuitelor electronice şi
dezvoltării continue a tehnologiilor de realizare, noile tehnologii electronice determinând
realizarea de noi rezistoare specifice. Pentru o utilizare corectă a unui rezistor într-o aplicaţie
dată, utilizatorul trebuie să cunoască tipurile de rezistoare şi caracteristicile acestora.
- Rezistoare bobinate
Rezistoarele bobinate reprezintă primele tipuri de rezistoare produse în practică, realizarea lor
bazându-se pe rezistivitatea relativ constantă a conductoarelor filare. Deşi prezintă o ”vârstă
venerabilă,, principiul de realizare al acestora a rămas cel iniţial (figura 2.27a), bobinarea unui
conductor de înaltă rezistivitate pe un suport dielectric şi conectarea terminalelor prin
intermediul unor căpăcele metalice.
Caracteristicile electrice esenţiale depind în primul rând de tipul conductorului utilizat, dar şi
conectarea terminalului la elementul rezistiv poate fi relevantă pentru stabilitatea şi fiabilitatea
componentei.
Construcţia tipică a unor rezistoare bobinate este prezentată în figura 2.27. Din punct de vedere
constructiv există o mare varietate de rezistoare bobinate având în vedere diversele modalităţi de
realizare a părţilor constructive.
Conductorul utilizat pentru bobinare poate fi diversificat, vezi tabelul 2.7. Se utilizează
actualmente, predominant aliaje Cu-Ni, Cr-Ni. Tipul aliajului se alege în funcţie de valoarea
rezistenţei, stabilitate şi coeficientul de variaţie cu temperatura. Suportul dielectric poate fi din
ceramică (figura 2.27a), sau fibră de sticlă (figura 2.27 b, c, d); ca formă este în general cilindric,
putând fi şi tubular din ceramică pentru rezistoare bobinate de mare putere.
Contactul terminalelor la elementul rezistiv (conductorul bobinat) se realizează prin intermediul
unor căpăcele. Există însă trei modalităţi de contactare. Varianta din figura 2.27a, când
terminalul, respectiv capătul conductorului bobinat sunt sudate la căpăcelul metalic amplasat la
capătul suportului dielectric prin sertizare. Varianta din figura 2.27b, situaţie în care se utilizează
un terminal cu o suprafaţă de contactare de tip ”lingură„ amplasat între capătul bobinajului şi
căpăcelul metalic ce este presat. La varianta trei, cea din figura 2.27c şi 2.27d, terminalul este
sudat la căpăcel şi acesta este presat (str‚ns, sertizat) la capetele elementului rezistiv. Cea mai
bună stabilitate şi fiabilitate o are contactarea realizată conform figurii 2.27a, şi este indicată
pentru rezistoarele bobinate de precizie. În varianta din figura 2.27b, căpăcelul metalic participă
la contactare numai mecanic, nu şi electric ca în celelalte variante.
 a) Rezistor bobinat cu elementul rezistiv sudat la căpăcelul metalic, [24]. 1-suport dielectric
ceramic cu conductorul bobinat; 2-căpăcel metalic; 3- sudura conductorului la căpăcel; 4-
terminal sudat la căpăcel; 5- element de protecţie.

b) Rezistor bobinat cu terminale cu un capăt în formă de lingură, [24]. 1- suport din fibră de
sticlă cu conductorul bobinat; 2- căpăcel metalic; 3- terminal cu un capăt în formă de lingură; 4-
material de umplutură; 5- corp ceramic.

c) Rezistor bobinat cimentat. 1-suport dielectric din fibră de sticlă; 2-element rezistiv; 3-căpăcel
metalic; 4-sudură terminal ñ căpăcel; 5-terminal; 6-ciment siliconic
 d) Rezistor bobinat în corp ceramic. 1-suport dielectric din fibră de sticlă; 2-element rezistiv;
3-căpăcel metalic; 4-ciment siliconic; 5-material de umplutură (nisip cuarţos);
6-corp ceramic; 7- terminal.
Fig. 2.27 Structura constructivă a unor rezistoare bobinate.
Terminalele sunt predominant pentru plantare (inserţie). Cele utilizate în electronică sunt din
conductor de cupru dublu cositorit. Pentru puteri foarte mari, rezistoarele bobinate pot avea şi
terminale ”plate,, prevăzute cu conductoare şi papuci, etc. Pot fi axiale (pentru montaj orizontal)
sau verticale (pentru montaj vertical).
Protecţia mecano-electro-climatică este foarte diversificată. Faţă de alte tipuri de rezistoare,
rezistoarele bobinate fiind de putere, elementul de protecţie are şi rolul de radiator termic.
Protecţia poate fi realizată prin acoperire cu glazură (fig. 2.27a), ciment siliconic (fig. 2.27c),
prin introducerea tronsonului rezistiv în corpuri ceramice (fig. 2.27b şi 2.27d), sau metalice de
obicei din aluminiu (fig. 2.28). În cazul utilizării corpurilor metalice sau ceramice, bobinajul este
acoperit cu un strat subţire de ciment siliconic sau glazură, pentru a se rigidiza şi a nu se deplasa
în timpul utilizării datorită vibraţiilor mecanice. De asemenea, pentru îmbunătăţirea conducţiei
termice, spaţiul dintre tronsonul rezistiv şi corpul ceramic este umplut cu material bun conductor
termic, cum este nisipul cuarţos. La capete are loc o etanşare cu ciment siliconic sau alte
materiale electroizolante. Având
în vedere modalităţile expuse pentru realizarea părţilor constituente ale rezistorului bobinat,
utilizând diverse combinaţii, rezultă o mare varietate de asemenea rezistoare. În figura 2.28 sunt
prezentate alte tipuri de rezistoare bobinate.
Rezistoarele bobinate sunt utilizate ca rezistoare de putere şi/sau rezistoare de precizie. Ca
rezistor de putere, de obicei stabilitatea şi toleranţa nu sunt esenţiale, în majoritatea cazurilor
acceptându-se rezistoare cu o abatere de 2...10%, deci cu un preţ scăzut.
Din punct de vedere al preciziei, rezistoarele bobinate pot fi realizate cu un coeficient de variaţie
al rezistenţei cu temperatura de ± 1 ppm/°C şi o toleranţă de ±0,01%. Multă vreme rezistoarele
bobinate au fost utilizate ca rezistoare de precizie şi etalon. In timp au fost înlocuite de cele cu
peliculă metalică şi folie metalică, care prezintă în plus, în afară de precizie şi dimensiune mică,
frecvenţă de lucru ridicată. În etapa
actuală, rezistoarele bobinate sunt preponderent folosite ca rezistoare de putere sau în medii cu
temperaturi foarte ridicate. Trebuie însă făcută observaţia că şi acestea au început să fie înlocuite
de cele peliculare, care au ajuns să aibă puteri nominale de 200 W. Rezistoarele
bobinate uzuale de putere pot fi caracterizate de următorii parametrii: rezistenţa nominală de la
0,1 Ω la 100 kΩ; toleranţa de ±1%; ±2%; ±3%; ±5%; ±10%; puterea nominală de la 1 W la 100
W; domeniul temperaturilor de utilizare pot fi [-55, 175] °C...[-55, 350] °C; stabilitatea de ±2%,
±3%; factorul de zgomot mai mic decât 0,1µV/V; inductanţa parazită mare. Aceste tipuri de
rezistoare sunt folosite în circuite în care este necesară utilizarea unor rezistoare ce trebuie să
disipe o putere mare, sau funcţionează în mediu cu temperatură ridicată, fără ca stabilitatea
(abaterea) să fie critică şi frecvenţa semnalului redusă, respectiv frontul relativ ridicat.
Rezistoarele bobinate de precizie pot avea RN până la 200 kΩ; PN∈[0,5...10]W; t ≥ ±0,1%; αT ≥
±1ppm/°C; θM = 175...350°C;pot fi antiinductive (cu inductivitate redusă). După cum s-a mai
precizat mai sunt utilizate eventual la puteri ridicate şi temperaturi mari ale mediului ambiant,
dar este posibil ca şi costul uneori să aibă mare influenţă.
Concluzionând se poate spune că rezistoarele bobinate prezintă avantajele: -
Putere disipată (nominală) mare; în electronică se utilizează uzual zeci de W; dar pot fi realizate
şi la sute de W, cu utilizare în special în electrotehnică şi energetică.
-Temperatură maximă de utilizare mare, ajungând până la 350°C, deci pot fi utilizate în medii cu
temperaturi ridicate.
-Se pot obţine valori foarte mici ale valorii rezistenţei.
- Reprezintă rezistoare de precizie pentru puteri relativ ridicate, temperaturi ridicate ale mediului
ambiant. Ca dezavantaje se pot specifica:
- Valoarea maximă a rezistenţei nominale este relativ scăzută, 100 kΩ...200 kΩ.
- Inductanţa parazită relativ ridicată, neputând fi utilizate peste frecvenţa de 1MHz în general.
Sunt indicate în domeniul AF (p‚nă la 20 kHz). În domeniul digital sunt indicate pentru fronturi
ale semnalelor digitale mai mari de 50 ns. - Dimensiune mare, deci rezistenţa specifică mică,
ceea ce conduce la cost ridicat al modulelor electronice. În afara rezistoarelor precizate anterior
trebuie specificat că există şi alte tipuri de rezistoare bobinate. În acest sens se pot specifica
rezistoarele de valoare a rezistenţei foarte redusă. Acestea au parametrii esenţiali: RN∈[3m ... 1]
Ω; PN∈[1...10] W; t ≥ ±1%; ±2%; ±5%; αT = 100...1000 ppm/°C; θM = 175°C...350°C;
inductanţa parazită foarte redusă. În figura 2.29 sunt prezentate câteva tipuri de asemenea
rezistoare. Deşi teoretic de multe ori producătorii le introduc în categoria rezistoarelor bobinate,
acestea diferă oarecum constructiv. Elementul rezistiv este sub forma unei bande metalice din
diferite aliaje, pe bază de CuNi cu diferite adaosuri. Terminalul din conductor de cupru stanat
este sudat la platbandă şi apoi protejat sau nu.
 Fig. 2.29 Rezistoare bobinate de rezistenţă redusă.
Rezistoare bobinate utilizate ca senzor rezistiv. În asemenea aplicaţii este necesar ca raportul U/I
=R să fie cât mai constant, astfel încât informaţia ce este purtată de curent să fie cât mai puţin
distorsionat transmisă tensiunii. Ca element de bază rămâne stabilitatea rezistorului utilizat. Se
realizează ca senzor rezistiv rezistoare cu aceeaşi structură ca cea din figura 2.29a. Parametrii
importanţi în acest caz sunt: RN∈[0,5m...1] Ω; PN∈[1...10] W; t ≥ ±3%; ±5%; αT = -
80...40ppm/°C; θM = 350°C; stabilitate ≅ ± 0,5%; curent nominal (2...10)A sau la cerere.
Rezistoare bobinate utilizate ca jumpere (ştrapuri sau conexiuni săritoare). Ştrapurile, conexiuni
electrice săritoare, sunt utile atât în cadrul cablajelor imprimate, cât şi în diverse circuite
electronice pentru modificarea parametrilor. De aceea producătorii de rezistoare realizează şi
asemenea componente care pot fi numite impropriu rezistoare, pentru că la acestea se doreşte ca
rezistenţa electrică să fie cât mai mică posibilă (o conexiune ideală). Ca parametrii esenţiali sunt:
IN ≅ 5...15A; UN ≅ 30...1000 V; R < 10mΩ.

2. Rezistoare de volum
Cronologic acest tip de rezistoare se află pe locul doi. Au apărut iniţial ca o necesitate a
înlocuirii principalului dezavantaj al rezistoarelor bobinate, de a nu se putea realiza valori ale
rezistenţei mai mari de sute KΩ. Completând valoric rezistenţa nominală, având o dimensiune
mult mai mică faţă de cele bobinate, la vremea lor, rezistoarele de volum au fost în topul
utilizării. Elementul rezistiv este constituit de o masă compactă, care este realizată din mai multe
elemente: unul conductor (carbonul sub formă de grafit), un izolant de umplutură (bioxid de titan
sau caolin) care dă o mai bună stabilitate termică şi higroscopică şi un liant de legătură, de obicei
o răşină formaldehidică. După măcinarea, cernerea amestecului dozat al elementelor anterioare,
şi alte procese intermediare, are loc presarea la cald sau extruderea amestecului, rezultând în
final elementul rezistiv sub forma dorită. Conectarea terminalelor are loc prin presare la
elementul rezistiv. Protecţia poate fi realizată prin mulare în bachelită. Ca parametrii generali
caracteristici pot fi: RN∈[10...10M] Ω; PN∈[0,25...1] W; t ≥ ±5%; ±10%; ±20%; αT =
-200...2000 ppm/°C; αU ≤ 350 ppm/V; stabilitate ≅ ±8%. Rezistoarele de volum prezintă cea mai
slabă stabilitate (±8%), deci o Îmbătrânire rapidă în timp, o mare variaţie a rezistenţei cu
temperatura şi tensiunea.
 De aceea în etapa actuală nu mai sunt utilizate în mod curent, fiind considerate ca fiind
rezistoare speciale. Având în vedere construcţia lor, au o inductanţă parazită relativ redusă şi
rezistă la impulsuri de tensiune de ordinul KV, ceea ce conduce la utilizarea lor ca rezistoare
pentru protecţia descărcărilor electrostatice, ca exemplu.

3. Rezistoare peliculare
După apariţia componentelor electronice active, dar mai ales o dată cu creşterea gradului de
integrare al acestora, rezistoarele peliculare au început să predomine ca utilizare în electronică,
dar mai ales au trebuit să ţină pasul cu noile tehnologii electronice, ceea ce a impus o permanentă
perfecţionare a acestora şi apariţia de noi tipuri specifice tehnologiilor electronice. În acest
context se va accentua mai mult pe rezistoarele specifice montării pe suprafaţă, tehnologie ce
predomină de multă vreme producţia electronică.
a) Rezistoare cu peliculă de carbon
Cronologic reprezintă al treilea tip de rezistoare. Se disting două tipuri de astfel de rezistoare
realizate în practică: rezistoare cu peliculă de carbon aglomerat şi carbon pirolitic.
- Rezistoare cu peliculă de carbon aglomerat.
Pelicula rezistivă se obţine dintr-o soluţie coloidală pe bază de carbon (negru de fum sau
grafit) şi răşină fenolică depusă pe suportul ceramic. Structura constructivă este prezentată în
figura 2.30. Nu se spiralizează. Este protejată prin mulare fenolică. Sunt rezistoare cu stabilitate
redusă, au un pronunţat coeficient de îmbătrânire. Parametrii generali: RN∈[10 Ω...10 MΩ]; PN
≅ 0,25 W; 0,5 W; 1 W; t = ±5%; ±10%; αT = -200...-2000 ppm/°C; αU < 350 ppm/V; stabilitate
≅ ±8%.
Rezistoarele cu peliculă de carbon aglomerat, ca şi cele de volum, au o abatere mare, sunt
instabile cu temperatura şi tensiunea, stabilitatea este redusă, zgomotul în domeniul de
radiofrecvenţă este ridicat. Se vor utiliza în circuitele în care iniţial este acceptabilă o abatere de
±5%...±10%, iar în timp abaterea poate ajunge la ±25%.

Fig. 2.30 Structura constructivă a rezistoarelor cu peliculă de carbon aglomerat

Rezistoare cu peliculă de carbon pirolitic. Structura constructivă este prezentată în figura 2.31 .

a) Rezistor cu terminale contactate b) Rezistor cu terminale prin intermediul

căpăcelelor contactate prin lipire

Fig. 2.31 Structura constructivă a rezistoarelor cu peliculă de carbon pirolitic.

Suportul dielectric este cilindric, din ceramică, de diverse dimensiuni în funcţie de puterea
nominală. Pelicula rezistivă se depune pe toată faţa laterală a corpului ceramic prin piroliza
(descompunere termică) unei hidrocarburi gazoase (metan, benzen) în vid sau în atmosferă
inertă. Grosimea peliculei este de 0,5...1,5 µm. La capetele corpului ceramic, pentru conectarea
terminalului se depune chimic o peliculă de Ni. Întrucât rezistenţa maximă a peliculei obţinută
este de aproximativ 3kΩ, pentru creşterea rezistenţei şi ajustarea ei, simultan cu măsurarea
valorii rezistenţei are loc spiralarea elementului rezistiv, crescând valoarea rezistenţei de 5...2000
ori. Spiralarea se realizează cu discuri abrazive sau laser. Terminalele pot fi conectate prin lipire,
figura 2.31b, sau prin intermediul căpăcelelor metalice la care s-a sudat terminalul, figura 2.31a.
Se protejează cu lacuri electroizolante. Având în
vedere rezistivitatea ridicată a peliculei de carbon, nu se pot obţine valori sub 10 Ω...300 Ω,
valoarea diferă de la o firmă la alta. Seria de valori mici ale rezistenţei, este completată cu
rezistoare cu peliculă de Ni depusă prin electroliză . La acestea diferă doar modul de realizare al
peliculei rezistive, în rest toate celelalte operaţii sunt identice. Parametrii
generali ai acestor rezistoare sunt: RN∈[1 Ω...10 MΩ]; PN ≅ 0,125 W; 0,25 W; 0,5 W; 1W; 2 W;
t = ±2,5%; ±5%; ±10%; ±20%; αT = -200...-1200 ppm/°C; stabilitate ≅ ±1%...±3%; zgomot
ridicat; inductanţă ridicată. În figurile 2.32
ñ 2.36 sunt prezentate câteva caracteristici ale acestor rezistoare.