Literatură universală

– suport de curs,
clasa a XII-a –

Stănilă Ana-Maria

1
 Cuprins

Omul antic

• Homer – Iliada

Omul Evului Mediu

• Dante Alighieri – Divina comedie

Evaluare

2
 Omul antic

Antichitatea este epoca care se întinde pe aproximativ 5000 de ani și care este
delimitată, pe de o parte, de apariția primelor documente scrise (scrierea cuneiformă
apărută în Sumer, Mesopotania, în perioada 3500 î. Hr.) și, pe de altă parte, d e căderea
Imperiului Roman de Apus ( 476 d. Hr.), dată ce marchează începutul Evului Mediu.
În perioada Antichității, motorul dezvoltării culturale a fost civilizația antică - grecească,
a cărei naștere poate fi plasată la începutul mileniului ll î. Hr., literatura vechilor greci care a dat
capodopere ce au intrat în patrimoniul literaturii universale, apărând și dezvoltându-se în legătură
cu condițiile economice, istorice, sociale și politice ale antichității elene.
Secolul al Xll-lea î. Hr. este considerat a fi începutul celei mai vechi epoci culturale ale
lumii grecești, numită homerică și care se va întinde până către secolul al Vlll-lea î. Hr. În acestă
perioadă se trece de la orânduirea primitivă la cea sclavagistă, apare orașul-stat și stratificarea
socială, iar în plan literar se dezvoltă genul epic prin epopeele homerice Iliada și Odisea și prin
poemele lui Hesiod.
În secolul al V-lea, cunoscut și sub denumirea de epoca lui Pericle, s-a intensificat comerțul
și practicarea meșteșugurilor, a avut loc victoria grecilor asupra perșilor; se caracterizează prin
hegemonia Atenei şi consolidarea democraţiei de tip sclavagist. În plan cultural, se caracterizează
prin înflorirea artei, literaturii şi a filozofiei.
Dezvoltarea culturală continuă şi după cucerirea Greciei de către romani, iar în ceea ce
priveşte literatura, aceasta cunoaşte declinul, dar se dezvoltă critica filozofică a textelor. Cadrul
prielnic pentru dezvoltare fara precedent a literaturii îl constituie deci secolul de aur a lui Pericle,
în care îşi desfăşoară activitatea marii filozofi ai Antichităţii, Platon şi Aristotel, care au, în ceea
ce priveste arta şi lumea, două viziuni diferite. De exemplu, pentru Platon, esenţa adevărată a
lucrurilor nu este dată de realitatea materială, ci de lumea ideilor, el considerând că tot ceea ce
există în realitate sunt copii ale ideilor sau prototipurilor eterne. În viziunea sa, arta este o
activitate iraţionala care dăunează, iar statul ideal ar trebui să se disperseze de artişti şi scriitori.
Arta (copie a copiei) nu are valoare cognitivă, ea îl împiedică pe om să cunoască esenţa culturală,
iar inspiraţia poetică are un caracter mistic.
În schimb, Aristotel (Poetica) crede că frumosul este o însuşire obiectivă şi există ca o
proprietate a lumii reale. Pentru el arta este o imitaţie a realităţii, iar poetul trebuie să vorbească
3
despre realitate, sursa de inspiraţie trebuind să rămână viaţa umană. El crede că poezia trebuie să
fie imitaţie de fapte, nu de sentimente, şi că activitatea poetică nu presupune har divin. Pentru
Aristotel arta este o formă de cunoaştere, iar opera literară trebuie să aibă o finalitate educativă.
Tot în această perioadă, literatura antichităţii cunoaşte apogeul, mai ales prin dezvoltarea
speciei tragediei, care ajunge acum în epoca sa de maximă strălucire şi care îşi are originea în
poemele lirice ce se cântă la sărbătorile lui Dionysos, spre lauda acestui zeu al vegetaţiei, al recoltei
bogate şi al vinului. De la măştile purtate de corişti şi de la ţapul care era jertfit lui Dionysos în
cadrul acestui ritual provine numele tragediei, întrucât cuvântul tragos din greaca veche înseamnă
ţap (tragedia - cântec al ţapului).
Apogeul genului dramatic se datorează activităţii celor trei dramaturgi ai Antichităţii:
Eschil, Sofocle şi Euripide.
Sofocle este cel de-al doilea mare poet tragic al epocii clasice, care la 28 de ani castigă,
pentru prima dată, premiul I la concursul dramatic din Atena, premiu pe care îl va mai obţine încă
de 23 de ori, depăşindu-l astfel pe Eschil, maestrul său.
Cunoscut în istorie şi pentru importanta sa activitate publică, Sofocle a scris 123 de piese,
alţi cercetători atribuindu-i 133, ba chiar 140, din care s-au păstrat doar şapte: Aices, Antigona,
Oedip rege, Electra, Trahiemienile şi Oedip in Colonos. Sofocle reprezintă cu siguranţă un mare
pas înainte pentru cultura antică. El a ajutat la dezvoltarea tragediei, adăugând, faţă de Eschil,
elemente de noutate. Faţă de predecesorul său, Sofocle introduce şi un al treilea actor: tragediile
din tragedii nu mai sunt totdeauna legate prin subiect, iar zeii apar mai puțin, omul fiind pus în
contact direct cu destinul său. În tragediile sale, Sofocle tratează materialul tradițional (mitologic)
cu mai multă libertate, prezintă conflicte între caractere constante și pune în lumină caracterele
personajelor. În opera sa predomină conținutul moral, iar cel mai important element de noutate
este introducerea pasajelor lirice (lirismul pătrunde și prin intermediul unor personaje sau al
corului).
Antigona, scrisă de Sofocle, în 442 i.e.n., și considerată de unii cercetători drept cea mai
veche tragedie păstrată, face parte din ciclul teban care prezintă nenorocirile familiei domnitoare
din Teba, alături de Oedip rege și de Cei Șapte împotriva Tebei, de Eschil. Această tragedie
prezintă ciocnirea dintre două caractere puternice: Antigona și Creon. Aceste personaje
simbolizează confruntarea dintre credințele tradiționale și rațiunea de stat. Acțiunea tragediei
se desfășoară în cetatea Tebei, în timpul domniei lui Creon, fratele Iocastei, urcat pe tron în urma

4
loviturilor destinului abătute asupra lui Oedip. Fiii lui Oedip s-au ucis sub zidurile cetății
părintești: Etiocles apărând-o, iar Polynikos asediind-o. Regele Creon și tebanii hotărăsc ca
Etiocles și ceilalți eroi căzuți să fie înmormântați cu multă pompă. Sufletul lui Polynikos este
lăsat însă lângă zidurile orașului, pe câmp, pentru a fi sfâșiat de fiare și de păsările de pradă ca
unul care adusese oaste străină împotriva Tebei. Astfel, trupul acestuia era osândit să pribegească
veșnic, el nu-și putea găsi liniștea în împărăția umbrelor celor morți.
Antigona, sora celor doi, nu poate suporta ca fratele ei să fie pângărit și se hotărăște
să înmormânteze trupul acestuia, fiind astfel dispusă să încalce porunca regelui Creon care
amenințase cu moartea pe oricine ar fi îndrăznit acest lucru. Antigona cere ajutor surorii sale,
Ismena care, temându-se de mânia lui Creon, ezită în a o ajuta și cautaă să o înduplece, amintindu-
i soarta pe care o avusese mama și frații lor. Aceasta însă nu-i ascultă sfatul și își îngroapă fratele.
Este zărită însă de unul dintre străjeri care este amenințat cu chinuri groaznice de regele Tebei
dacă nu vor descoperi pe cel ce-i încălcase porunca. Străjerul descoperă trupul lui Polynikos de
tărână și astfel reușește să descopere fapta Antigonei venită să-și jelească fratele. Adusă în fața
unchiului său, Creon, Antigona își recunoaște fapta și consideră că, deși îi nesocotise porunca,
împlinise legile și voința zeilor. Nu o îngrozește moartea, ba chiar și-o dorește, pentru că
viața ei e plină de amărăciune. Mâniat, Creon amenință că o va omorî și pe Ismena, considerând
că aceasta își ajutase sora. Îndurerată de soarta ce o va aștepta pe sora ei, Ismena are curajul să
împărtășească soarta Antigonei, spunând că și ea a fost părtașă la fapta acesteia. Creon nu este
înduplecat de vorbele Ismenei, care îi amintește că Antigona este logodnica fiului său, și le pune
sub pază în palat. Deși cetătenii Tebei erau de partea Antigonei, considerând că făcuse o faptă
bună, teama de regele tiran îi făcea să nu scoată o vorbă.
Aflând de hotărârea tatălui său, Hemon are curajul să-l înfrunte și îi spune că moartea
Antigonei va aduce după ea o alta, dar Creon, orbit de mânie și crezând că Hemon o apără pe
cea osândita doar pentru că este îndrăgostit de ea, rămâne neclintit în hotărârea sa și
poruncește ca Antigona să fie zidită de vie în mormântul Labdakizilor.
După ce Antigona este luată, în scenă apare prorocul orb, Tiresias, adus de mână de un
copil care îi vorbește lui Creon despre mânia zeilor pentru că trupul lui Polynikos nu fusese
îngropat, iar Antigona a fost închisă de vie. Creon îl acuză pe proroc că fusese cumpărat, iar
acesta, mâniat, îl învinovățește de mânia zeilor și că aceștia îl vor pedepsi crunt, ca toată casa sa
va fi urnită și că blestemul va cădea asupra aceluia care îi este lui cel mai drag.

5
 Inspăimântat, Creon aleargă el însuși și-i îngroapă trupul lui Polynikos și merge la
mormânt pentru a o elibera pe Antigona. Ajunge însă prea târziu, pentru că aceasta se spânzură,
iar Hemon, aflat la mormânt, își ia viața cu sabia în fața tatălui său care plânge amarnic. Vestită
de un slujitor de moartea fiului ei, Euridice fuge în palat și își curmă viața la fel ca fiul său. În
acest timp vine și Creon, purtându-și pe brațe fiul mort, și își găsește și soția sinucisă. La acest
moment trufia și setea de putere îi sunt înfrânte și, deznădăjduit, își cheamă la rândul său moartea.
In această tragedie în care destinul, ca forță implacabilă, nu mai apare, în care zeii nu
mai produc prăbușirea personajului, eroismul se naște din felul în care personajul principal,
Antigona, își adaptează conduita la o situație extremă. Este un personaj marcat, care
acționează în situații anormale. Emoții deosebit de intense preced hotărârea, de aceea noblețea
umană și măreția Antigonei sunt cu atât mai evidente. Ea are de ales între legile firii, legi veșnice,
și legea unui om, legea conjuncturală, din această situație născându-se tragicul. Actul firesc al
Antigonei este perceput însă de Creon drept prejudiciu al statutului său aristocrat.
Episodul confruntării dintre Creon și fiul său, Hemon, este structurat antitetic, pe de o
parte înverșunarea lui Creon, de cealaltă parte echilibrul lui Hemon. Laitmotivul monologului lui
Hemon este înțelepciunea, care apare în trei ipostaze: înțelepciunea tuturor (cea mai de prețuit
dintre comori), apoi înțelepciunea de care Creon nu dă dovadă, fiind încăpățânat, și înțelepciunea
care se vădește pe sine, acceptând sfatul bun al unui nevăzător: De-i drept ce-ti spun, asculta-
ma,/ Tu nu cata/ La varsta mea,/ La faptele-mi sa mi te uiti. Orbul sacru Tiresias este un personaj
simbolic. Acesta, deși badjocorit, îl previne pe rege, întărind advertismentul lui Hemon.
Tăcerea Euridicei marchează suferința dusă la paroxism. Ea se retrage tăcută în palat,
loc al destinului, langă altor străpunsu-s-a c-un fier taios. Valetul lui Creon este ecoul acestei
tăceri, iar lipsa de măsură în vorbe, în gând și în fapte, care tulbură armonia și echilibrul,
este aducătoare de nenorociri, este unul din resorturile tragediei. Antigona, ca și celelalte tragedii
ale lui Sofocle, are o adevărată valoare culturală și merită să fie studiată, pentru că la fel ca și
știința și filozofia, tragedia se prezintă ca un mod de explicație și de cunoaștere a lumii ( A.
Bonnord).
Ideea confruntării dintre om și destin, fără ca destinul să se manifeste prin intervenția
zeilor, apare și în altă tragedie a lui Sofocle, Oedip rege, doar că aici destinul este văzut ca o forță
supremă căreia individul nu i se poate sustrage. În această tragedie a cunoșterii, eroul este stăpânit
de patosul adevărului, pe care îl va afla cu prețul propriei sale prăbușiri. Oedip, regele Tebei,

6
vrând să-și salveze cetatea de ciuma venită ca pedeapsă pentru faptul că moartea regelui
Laios nu a fost răzbunată, aruncă un blestem asupra criminalului necunoscut, jurând să-l descopere
și să-l pedepseasca. Destinul î l va lovi însă greu, deoarece află că el este ucigașul tatălui său și
soțul mamei sale. Acest lucru o va face pe aceasta să se sinucidă, iar Oedip își ia lumina ochilor
spre a se pedepsi și a nu-și vedea fărădelegile, acest lucru fiind simbolic pentru cunoașterea
profundă. În acest simbol găsim și sensul înălțător al tragediei, destinul l-a învins pe Oedip, dar
acesta s-a ridicat asupra sorții prin demnitatea cu care a înfruntat-o și prin patosul cu care s-a
pus în slujba adevărului. Superioritatea omului asupra destinului potrivnic stă în cunoaștere
- acesta este sensul mereu actual pe care ni-l transmite peste milenii tragedia lui Sofocle.
Ideea destinului apare în literatură încă de la începuturile ei, sugestivă în acest sens fiind
cea mai veche scriere literară a umanității, relatând din mileniul al III-lea i.H., Epopeea lui
Ghilgameș, care aparține culturii sumero-babiloniene. Această epopee construită în jurul
prieteniei dintre Ghilgameș, regele Urukului, și Enkidu, animalul cu chip omenesc trimis de zei
pentru ai domoli firea neastâmpărată, prezintă aventurile celor doi prieteni care ucid Taurul
Ceresc, trimis împotriva lor de zeița Istar, moartea lui Enkidu și călătoria lui Ghilgameș cu scopul
de a căuta nemurirea, sperând să-și poată readuce prietenul la viață. Va afla secretul nemuririi de
la înțeleptul Uta-napistim, dar va pierde darul și se va întoarce în Uruk, unde va îmbătrâni și va
muri la fel ca semenii sai. Deci, epopeea nu prezinta numai forța prieteniei, ci și imposibilitatea
ființei de a se sustrage destinului său de muritor, observându-se și faptul că zeii intervin în viața
oamenilor.
În concluzie, întreaga literatură a Antichității, perioadă care va influența în mod constant
dezvoltarea civilizației europene și care va fi considerată model în anumite perioade
(Renastere, Neoclasicism), este construită în jurul confruntării dintre ființă și destin, care este o
constantă în viața omului antic, chiar dacă acesta luptă să-și învingă soarta.

7
 Homer

Homer (Homeros) s-a născut, după spusele lui Herodot, în Ionia sau în
insula Chios în secolul al VIII-lea î.H. El a fost poet epic și aed. Numele lui
înseamnă Orbul sau Ostaticul. Potrivit legendei, a călătorit mult și se
presupune că a trait în insula Chios. Cu timpul, biografia sa devine legendară.
Există cel puțin șapte biografii fictive ale lui Homer și el este revendicate de
patru regiuni ale Greciei antice: regiunea Smyrnei, a Colofonului, insula
Chios, Ionia. O parte din critica modernă a negat însă existenţa lui fizică, instituindu-l ca personaj
mitologic. Marile creații epice care i se atribuie, Iliada și Odiseea, au fost considerate de unii
exegeți drept o redactare unitară a unor cântece epice din Ciclul troian. Aristotel, în Poetica, îi
atribuie lui Homer și o epopee comică, Margites. De asemenea, este considerată a fi scrisă tot de
către Homer și epopeea parodică Batrachomyomachia (Bătălia broaștelor cu șoarecii).

Iliada

8
 Iliada este o epopee ce cuprinde 24 de cânturi (15.000 de versuri). Epopeea este un poem
de mari dimensiuni, în versuri, în care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice. Aceasta
are în centru un singur personaj, grup de oameni sau un popor şi este dominată adesea de acțiuni
cu totul ieșite din comun, care se petrec în locuri stranii și îndepărtate. Cuprinde personaje
extraordinare și/sau supranaturale.
Acţiunea operei Iliada se petrece pe parcursul celui de-al nouălea an de asediu al Troiei,
locul fiind câmpia Troiei. Aceasta se desfășoară pe două planuri: uman și divin. Omul Antichității
grecești trăiește sub imperiul fatalității și al spaimei de reacțiile divinităților olimpiene.

Iliada povestește luptele pe care grecii din insule și din peninsula – aheii sau danaii, într-
un cuvânt – le dau de nouă ani încheiați împotriva troienilor, din pricină că frumosul Paris,
protejatul zeiței Afrodita, a răpit-o [...] pe Elena, mult frumoasa soţie a lui Menelaos, regele
Spartei şi fratele lui Agamemnon. Poema începe cu sfada între Agamemnon, mai marele tuturor
oştilor, şi Ahile, căpetenia Mirmidonilor, care se şi retrage supărat în cort, la corăbii, şi nu mai
ia parte la lupte din clipa în care Agamemnon, pentru că fusese silit s-o dea înapoi pe roaba sa,
Hriseis, părintelui ei, preotul Hrisis, protejat de yeul Apolo, se despăgubeşte, luând+o pe
Briseis, roaba lui Ahile. Luptele înverşunate ce urmează şi în care atâţia dintre eroii ambelor
tabere cad victime, în frunte cu Patroclu şi Hector, acesta fruntaş al troienilor, celălalt al
aheilor, scot la lumină diversitatea caracterelor şi a patimilor, uneori meschine, ce-i frământă
pe eroii greci și troieni, cum ar fi de pildă dihonia dintre Ahile și Agamemnon, pricinuită mai
puțin din cauza unei femei, cât din împărțirea prăzii de război.
(Perpessicius)

Cântul I

Cântã, zeiţã, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,

Patima crudã ce-Aheilor mii de amaruri aduse;
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltã,
Trupul fãcându-le hranã la câni și la feluri de pãsãri

9
Și împlinitã fu voia lui Zeus, de când Agamemnon, 5
Craiul nãscut din Atreu, și dumnezeiescul Ahile
S-au dezbinat dupã cearta ce fuse-ntre dânșii iscatã.
Care fu zeul ce-i puse pe ei sã s-apuce de sfadã?
Fiul lui Zeus și-al Letei, Apolon. În ciuda-i pe craiul,
Molimã grea rãspândise și oastea-i pornise sã piarã, 10
Pentru că Atrid cutezase pe preotul Hrises sã-nfrunte,
Când cuviosul veni la corãbii, în tabãr-ahee,
Ca sã-și rãscumpere fata cu-o mare mulțime de daruri.
Cârja de aur ținând cu podoabe de sfinte cordele,
Daru-nchinat lui Apolon, de-Ahei se ruga deopotrivã, 15
Dar mai cu seamã de-Atrizi, cele douã mai mari cãpetenii:
„Voi, cãpetenii Atrizi și Ahei cu frumoase pulpare,
Fie ca zeii-ntronați în Olimp la rãzboi sã v-ajute
Troia ușor sã luați și cu bine s-ajungeþi acasã!
Ci-napoiaþi-mi copila robitã, primind aste daruri, 20
Dacã vã temeþi de fiul lui Zeus, de-arcașul Apolon.”
Asta vorbi, și cu toþii strigau, învoindu-se-Aheii
S-aibã rușine de preot, primindu-i mândreþea de daruri.
Nu i-a plãcut lui Atrid Agamemnon îndemnul acesta,
Și l-a respins fãrã milã pe preot cu asprã poruncã: 25
„Vezi, o moșnege, sã nu te mai prind pe-aici la corãbii,
Ori între noi zãbovind ori încoace venindu-ne iarã;
Mi-e cã ți-or fi de prisos a ta cârjă și semnele sfinte.
Nu-ți voi da fata-napoi, ba chiar cãrunți-va-n robie
Tocmai în Argos acasã la mine, de țara-i departe, 30
Pânzã țesând la rãzboi și culcându-se-alãturi de mine.
Du-te dar, nu mã-ndârji, dacã teafãr dorești sã poți merge.”
Astfel a zis, și bãtrânul de teamã, auzindu-i porunca,
Merse tãcut pe la marginea mãrii bãtutã de valuri
Unde deoparte stãtu și rugare rosti cãtre zeul 35

10
Febos Apolon, nãscutul din Leto, pletoasa zeițã:
„Tu cel cu arcul de-argint, tu paznicul Hrisei, Sminteus,
Care vârtos ocrotești Tenedos și Chila prea sfântã,
Dacã ziditu-ți-am eu vreun mândru locaș de mãrire,
Ori închinatu-ți-am grasele buturi de capre și tauri, 40
Glasul auzi-mi-l, Doamne, și-o singurã vrere-mplinește-mi:
Stropii de plâns, cu sãgețile tale plãteascã-mi Danaii!”
Astfel rugatu-s-a el. Auzi sãgetașul Apolon
Și mânios de pe vârful Olimpului merse la vale
Arcul pe umãr având și tolba vârtos cãpãcitã. 45
Lung zuruirã sãgețile-n tolba-i din spate, când zeul
Plin de mânie porni, nãlucindu-se-asemenea nopții,
Stete deoparte de tabãr-apoi și da drumul sãgeții.
Groaznic fu zãngãnul arcului cel luminos ca argintul
Zeul întâi nimerit-a în muli şi-n ogarii cei sprinteni, 50
Dar mai ţinti dup-aceea şi-n oaste sãgeţi otrãvite,
Morții ardeau sumedenii pe ruguri. Și-n vreme de nouã
Zile, prin lagãr, zburarã sãgeșile dumnezeirii.
Dar într-a zecea pofti Peleianul la sfat ostãșimea,
Povãțuit el fiind de zâna cu brațele albe, 55
Hera, ce fuse-ngrijatã cã pier de nãpastã Danaii,
Când laolaltã se strânse și fu așezat-adunarea,
Iutele-Ahile, sculându-se, așa începu cuvântarea:
„Cred, o Atride, cã noi o sã fim nevoiți sã ne-ntoarcem
Iar înapoi, rãtãcind, dac-o fi sã scãpãm de la moarte, 60
Cãci deopotrivã ne secerã oastea rãzboiul și ciuma.
Sã întrebãm dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care-i de vise tâlmaci, cã și visele vin de la Zeus,
Ca sã ne spunã de unde-i înverșunul zeului Febos?”
[…] Dar iatã, se scoalã-ntre dânşii
Fiul lui Testor, întâiul şi fala prorocilor, Calhas,

11
Care ştia câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor, 70
Și cârmuise ale Aheilor vase pe mare spre Troia
Numai cu darul ghicirii, cu care-l cinstise Apolon.
Bine cu mintea-i chitind, luã Calhas cuvântul şi zise:
„Scumpe lui Zeus Ahile, tu-mi ceri sã vã spun tuturora
Care sã fie necazul arcaşului, Febos Apolon? 75
Eu bucuros o voi spune; ia seama tu însã şi jurã-mi
C-ai sã fii gata sã-mi dai ajutor cu vorba şi fapta.
Mi-e sã nu supãr cumva între Domnii Ahei pe acela,
Care-i mai tare ca toţi şi de care cu toţii ascultã.
Biruie craiu-n mânie pe cel care-i stã sub poruncã; 80
Ciuda-i, mãcar cã pe o zi şi-o ascunde şi-o-nãduşã-n sine,
Colcãie totuşi în pieptu-i şi catã prilej mai pe urmã
Ca s-o descarce. Deci juruie-mi tu, dacã vrei sã mã aperi.”
Numaidecât îi rãspunse lui Calhas șoimanul Ahile:
„Inimã prinde, destainã şi spune ce cugetã zeii [...]”. 85
Negreşitorul proroc mai prinse curaj şi rãspunse:
„Nu pentru jertfe, şi nici juruite prinoase ne ceartã,
Ci-i supãrat el de preot, cã prea-l necinsti Agamemnon,
Nu dezrobi pe copilã, nici daruri primi de la dânsul. 95
De-asta ţintaşul atâtea necazuri ne-a dat şi-o sã deie.
Molima n-o sã se-ndure s-abatã din tabãr-ahee
Pânã ce tatãlui pe sprâncenata copilã n-om da-o.
Fãrã de daruri şi platã şi nu-i vom aduce la Hrisa
Jertfa spãşirii. Aşa împãca-vom pe zeu îmblânzindu-l.” 100
Zise şi-ndatã şezu; dar iatã se scoalã-ntre dânşii
Plin de mâhnire şi ciudã viteazul Atrid Agamemnon;
Mintea-i cu totului tot cuprinsã de negrele gânduri
Și de mânie aprinşi ca focul îi scânteie ochii.
Catã hain mai întâi la Calhas şi astfel îi zice: 105
„Calhas, tu cobe, în veci nu mi-ai spus o prielnicã vorbã;

12
[...] Chiar și acum prorocind, Danailor spui tuturora
Cum cã de-aceea pedepse ne dete țintașul olimpic, 110
Numai cã eu am respins bogatul rãscumpãr al fetei,
Pentru c-aș vrea înadins ca ea sã rãmâie la mine.
Drept e cã-mi place mai mult decât Clitemnestra, soția
Din tinerețele mele; doar nu-i mai prejos ca femeie
De priceputã, de harnicã ce-i și de-naltã și mândrã. 115
Totuși voi da-o-napoi la pãrinți, dac-așa e mai bine.
Nu voi sã-mi piarã oștirea, ci teafãrã toatã sã-mi fie.
Iute-mi alegeți o altã rãsplatã, ca nu cumva singur
Nedãruit sã fiu eu între Ahei, cã doar nu se cuvine.
Bine cu toții vedeți ce fel de rãsplatã voi pierde.” 120

13
 Omul Evului Mediu

Evul mediu este o epocă istorică cuprinsă între Antichitatea târzie (destrămarea Imperiului
Roman de Apus – anul 476) și epoca modernă (căderea Constantinopolului, 1453); este
caracterizată prin: migrația popoarelor și prin etnogeneza popoarelor europene, prin răspândirea
creștinismului și cruciadele împotriva păgânilor. Este o perioadă profund religioasă, influența
bisericii Catolice în Europa occidentală și centrală făcându-se simțită în toate aspectele vieții, de
la viața politică, până la cea socială și manifestările artistice. S-au remarcat:
- Trubadurii, poeți provensali (sudul Franței, secolul al XI-lea) care cântă iubirea curtenească;
- Truverii, poeți medievali din nordul Franței, care diversifică temele liricii trubadurești; specia
predilectă este sonetul;
- Minnesangerii, poeți germani care asociază iubirii tema naturii, având ca element de originalitate
și elemente de inspirație populară;
- Poeții vaganți (poeții rătăcitori) și geoliarzii, care crează o lirică orălenească, definită prin
registrul stilistic ironic, sarcastic sau umoristic.

14
 Dante Alighieri

Dante Alighieri (1265-1321), poet italian și filosof, este considerat

cel mai mare scriitor al Evului Mediu. Întreaga lui existență va fi marcată
de o dragoste care ajunge să depășească, prin literatură, orice limită impusă
unei ființe umane. Altfel spus, la doar nouă ani se îndrăgostește de Beatrice
Portinari, care moare în 1290, dar care îi și inspiră primele poezii, publicate
în 1292, sub titlul Vita nuova. În 1295 se căsătorește cu Gemma Donati, cu
care are trei fii.
Angajat în politică, Dante este implicat în luptele politice dintre
guelfi (partizani ai instituției papalității) și ghibelini (partizani ai împăratului). În 1295 este ales în
Consiliul celor o sută, iar în 1301 intră în conflict cu Papa Bonifaciu al VIII-lea, ajungând, un an
mai târziu, să fie exilat din Florența, deoarece ghibelinii, sprijiniți de papă, iau puterea. Pribegește
pănă la sfârșitul vieții de la Verona (unde începe scrierea părții a treia din Divina Comedie,
începută în 1307) la Padova și Ravenna, unde întemeiază o școală literară. Își termină capodopera
puțin înainte de moarte.

Divina Comedie

Poem vizionar și alegoric, epos de sinteză a tuturor cunoștințelor științifice, morale,

teologice și cosmologice ale Evului Mediu, autobiografie spirituală unică în literatura lumii,
Divina comedie este viziunea poematică a unei călătorii imaginare în Infern, Purgatoriu și
Paradis. Amplul poem, alcătuit din trei cânturi, dezvoltă în incipit un topos al literaturii medievale,
amiaza vieții, durată înterioară a răscrucii și a dilemelor morale. Cuprins de regretul de a-și fi irosit
viața în plăceri iluzorii după moartea preaiubitei Beatrice, Dante are o viziune care îi oferă
adevăratul sens existențial. Călătoria imaginară a poetului prin ținuturile morții începe ca rătăcire
printr-o pădure întunecată, sugerând labirintul lăuntric.
Ameninţat de trei fiare, o panteră, o lupoaică şi un leu - simboluri alegorice ale vicleniei,
lăcomiei și violenței – cel ce s-a abătut de la cale este salvat de apariția lui Vergiliu, poet divin,
lumină fără moarte. Călăuzit de cel trimis de Beatrice, florentinul își începe călătoria în Infern,
15
intrând în ținutul morții și al disperării. Infernul este alcătuit din nouă cercuri; primul, Limbul, îi
ţine pe vecie pe cei nebotezaţi. Celelalte opt sunt organizate în trei lumi, care corespund celor trei
mari categorii de nelegiuiri.necumpătarea şi violenţa/șiretenia/ trădarea. Călătoria lui Dante în
infern se încheie cu o contemplare a chipului hihos al lui Lucifer, îngerul exilat în punctul cel mai
de jos al Infernului.
În cea de-a doua parte a operei, sensul călătoriei se schimbă. Dante începe ascensiunea pe
Muntele Purgatoriului, intrând pe tărâmul celor care au conștiința justiției divine.
Alături de Vergiliu, el trece printr-o nouă Poartă, unde primește însemnul ezoteric, înțeles
numai de cei inițiați. Pe frunte i se imprimă cele șapte P-uri, semn al păcatelor care vor fi ispășite,
deci șterse pe rând, pe cele șapte trepte ale Purgatoriului. Aici, prin penitență, spiritele se purifică
de trufie și de invidie, de mânie și de nepăsare, de patima zgârceniei și de cea a risipirii, de lăcomie,
de păcatul plăcerilor ușoare și de instinctul nestăpânirii.
Spirala ascensiunii prin Purgatoriu are o funcție purificatoare și Dante depășește propriile
patimi și incertitudini, înălțându-se în Paradisul terestru, Edenul, în care Beatrice îi apare învăluită
într-o eterna luce. Spălarea de păcate se săvârșește ritualic, prin cufundarea în apa uitării, Lethe,
și în râul sacru Eunou. Dobândit harul, călăuzit acum de iubita îndelung visată, Dante poate urma
o cale cum nicicând n-a fost și nu-i, calea spre sfere celeste.

Cele nouă cercuri ale Infernului

16
Primul cerc – Limbul
Înainte de primul cerc sau anticamera Infernului, se află hoarda lașilor. Aceștia se zbat goi,
mâncați de viermi și de muște. Apoi, înaintând, descoperim primul cerc, cel al oamenilor virtuoși,
dar care nu au pucat să fie botezați, fiind astfel considerați păgâni. Pedeapsa lor e că sunt situați
într-o formă inferioară Paradisului și locuiesc într-un castel cu șapte porți, reprezentativ pentru
cele șapte virtuți: castitatea, cumpătarea, caritatea, hărnicia, răbdarea, bunătatea şi modestia, opuse
celor şapte păcate capitale. Aici îi întâlnim pe Aristotel, Socrate, Iulius Caesar etc.

31. Şi-mi zice-atunci preabunul meu părinte:

- „Nu-ntrebi ce duhuri scot aici suspine?
deci vreau să știi de-aici de mai ‘nainte

34. că n-au păcat, dar chiar de au vrun bine,

nu e de-ajuns, căci n-au botezul care
e poarta voastr-a legii cei creștine.”

Al doilea cerc – Desfrânaţii

Următorul cerc descendent le este rezervat desfrânaţilor şi păcătoşilor din dragoste. Aici,
sufletele celor ce au comis păcatele acestea sunt condamnate să fie spulberate de un vânt violent,
ce le împiedică să-și găsească liniștea. Dante și Vergilius îi întâlnesc aici pe Cleopatra, Elena din
Troia, Paris, Ahile sau Tristan.

25. Acu-ncepui s-aud acele toate

urlări de-aici și-amar fui străbătut
de multul plîns ce tristul neam îl scoate.

28. Era-ntr-un loc de-orice lumină mut,

ce muge-așa ca marea-ntărâtată
cînd largul ei de volbură-i bătut.

31. Vîrtej drăcesc ce nu mai stă vreodată,

17
 ia morți de-a valma-n furia lui cu sine,
să-i zguduie-nvîrtindu-i și să-i zbată.

34. Iar când simt furia volburii ce vine

cum plîng atunci, cum urlă toți în vale,
și-azvîrl blăstem puterilor divine!

37. Știui că ăstor chinuri infernale

supuși sînt cei ce-avînd plăcerea țel
fac mintea roabă pftelor carnale.

Al treilea cerc – Mâncăii

Când ajung în cel de-al treilea cerc, Dante și Virgil dau peste un monstru infiorător,
Cerberul, care stă de pază și îi veghează pe cei ce nu au cunoscut cumpătarea în desfătările trupești.
Păcătoșii se zvârcolesc întru eternitate într-o mocirlă întreținută perpetuu de o grindină. Starea în
care se află sufletele e rezultatul unei vieți fără limite, în care doar plăcerile egoiste au primat. În
acest cerc, cei doi întâlnesc oameni obișnuiți.

Trufia, pizma, pofta de avere

sînt trei schîntei cari foc cetății dau.

Al patrulea cerc – Zgârciții și risipitorii

Nenorociții din cercul al patrulea îndură o pedeapsă sisifică, fiind forțați să împingă cu
pieptul roci enorme, simbol al ambițiilor și lăcomiei după bani. Ei sunt împărțiți în două părți: cei
care acumulau posesii şi cei care le risipeau. Păcătoşii aceştia se canonesc atât de tare şi se
concentrează atât de mult asupra muncii lor, că Dante şi Vergiliu nu apucă să le adreseze vreun
cuvânt. Printre aceşti păcătoşi se află şi oameni ai bisericii sau chiar papi.

55. Ciocni-se-vor etern aceste cete

astfel, şi-ieși-vor unii din morminte
cu pumnii-nchiși, iar alții făr’ de plete.

18
 58. I-a smuls a da şi- a strînge fără minte
din dulcea lume, de se bat mereu
cum vezi aici, că-ți stau aci’nainte.

61. Aici vezi scurtul joc ce-au, fătul meu,

averile ce sorţii-s rînfuite,
cari zbuciumă pe om atît de greu.

64. Acum oricâte-averi sînt grămădite

și-au fost sub lună n-ar putea să dea
odihn-acestor suflete-ostenite.

Al cincilea cerc – Furioșii

Este locul în care cei mânioși și cei ursuzi sunt pedepsiți din pricina mâniei, fiind nevoiți
să se zvârcolească în noroi, pe deasupra râului Styx, luptându-se cu pumnii, mușcându-se și
sfâșiindu-se între ei. Pentru păcatul de a nu avea răbdare, de a sări să judece și să spurce, aceștia
sunt astfel forțați să-și ducă povara păcatului lor fără odihnă. Tot aici, Dante și Vergiliu sunt
întâmpinați de furiosul reprezentativ, și anume politicianul Filippo Argeti, un om de vază florentin.

49. Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor

ca porcii aci-n putoare-o să se-nfunde,
cumplit dispreț lăsând în urma lor!

Al șaselea cerc – Ereticii

Cu cât coborîm mai adânc în măruntaiele iadului, cu atât densitatea și intensitatea trăirilor
se amplifică. Astfel, în această regiune au fost adăpostiți ereticii și blasfemiatorii, scepticii care au
fost blestemați să se perpelească în morminte de foc, simbolul patimilor și urilor ce i-au mistuit
cât erau în viață.

34. Mai multe-a spus, dar nu le mai țin minte,

19
 Căci eu de mult țintisem ochii mei
spre naltul turn cu vîrfu-acel fierbinte,

37. de unde-au răsărit deoadată trei

de sânge pline furii infernale,
ce-aveau mișcări și chip ca de femei.

40. Cu hidre verzi încinse-ale lor șale

cu păr de șerpi mărunți (ca mărăcinii,
făcuți cununi pe tîmplele fatale.)

43. Virgil pe-aceste serve-ale Reginii

durerii cei de veci le cunoscu

Al șaptelea cerc – Violenții, sinucigașii, cămătarii

Cercul următor este împărțit în trei brâuri. În primul brâu se află cei care, în viața lor, s-au
arătat violenți cu aproapele lor. Păcatele de care se fac vinovați i-au azvârlit într-un mal de sânge
clocotitor, pănă la gât, în care se frământă. Sunt guvernați de Minotaur, iar printre figurile
importante peste care Dante va da se numără Alexandru cel Mare sau Dionis.
Al doilea brâu al cercului este mai îngrozitor. Aici se află sinucigașii, transformați într-un
desiș de crengi noduroase, pline de țepi și otrăvitori, sfâșiate de Harpii, torționari antici. Dante
rupe o creangă care apoi sângerează. Figura reprezentativă pentru acest loc este juristul Pier delle
Vigne. Tot în acest loc se află cei care și-au bătut joc de bunurile personale, păguboșii sau
pustiitorii, vânați de câini fiorosi și înfometați, și care sfârșeau prin a fi hăcuiți de aceștia.
În cel de-al treilea și ultimul brâu al cercului șapte, Dante dă peste o întindere pustie și
stearpă, unde sufletele sunt goale, hăituite de o ploaie de foc eternă, pârjolite și urlând a disperare.
Locul le este rezervat cămătarilor, sodomiților.

28. De-aceea-mi zise el: - „Un spin rupându-l

dintre-aste plante-ori de-unde-ţi este placul,
vede-ți-vei fals întreg în tine gîndul.”

20
 31. Întinsei mîna deci şi-am rupt din cracul
cu foi o creang-a unui mare spin;
Şi-atunci: - „De ce mă rupi?”, striga copacul,

34. și-umplut de sînge negru ca din vineri

din nou striga: - „De ce mă mai depoi,
or nici un simţ de milă n-ai tu în tine?

37. Noi oameni fost-am și-azi copaci cu foi;

de noi îns-ar putea mai mult să-ți pese
chiar suflete de șarpe de-ar fi-n noi.”

Al optulea cerc – Proxeneții, lingușitorii, simoniacii, ghicitorii

Un cerc imens, alcătuit din mai multe bolgii, terifiant și sinistru, alocat unora dintre cei mai
mari nevrednici. Avem, așadar, prima bolgie, pentru proxeneți și seducători, care ni se înfățișează
goi, biciuiți de diavoli. A doua bolgie le e rezervată lingușitorilor, care sunt obligați să stea într-o
mare de scârnă. Bolgia a treia este destinată simoniacilor, preoților ce eliberau indulgențe și celor
cărora nu te puteai spovedi fără să plătești. Aceștia atârnau cu capul în jos în gropi minuscule, iar
tâlpile le erau arse de flăcări.
Dante trece podul către bolgia a patra, unde întâlnim ghicitorii. Păcătoșii aceștia au capul
întors în spate și plâng încontinuu. Bolgia a cincea este locul politicienilor corupti, delapidatorilor,
care sunt aruncați în smoală și sunt împinși cu sulițele înapoi când încearcă să iasă. Bolgia a șașea,
ipocriții, care pășesc sub povara unei mantii de plumb. Aici îl întâlnim pe unul dintre cei mai mari
ipocriți, preotul Caiafa, care a îngăduit răstignirea lui Iisus, în ciuda faptului că știa că era
nevinovat. Damnații din această bolgie îl calcă în picioare în defilarea lor veșnica sub greutatea
capei de plumb.
Bolgia a șaptea îi înfățișează pe hoți, fugăriți de șerpi care îi mușca; a opta bolgie le este
rezervată sfătuitorilor de rău, care se bălăcesc pe fundul bolgiei, învăluiţi de limbi de foc, iar în
bolgia a noua sunt semănătorii de vrajă, care bântuie evisceraţi, cu organele la vedere, alţii cu
căpăţânile în mâini. În ultima bolgie, îi găsim pe falsificatori, alchemişti şi cei care au comis

21
sperjur. Falsificatorii zac grămadă unii peste ceilalţi, smulgându-şi pielea, pe când alchemiştii au
trupurile putrede, unflate de apă.

10. Şi dînd vederii-o mai departe cale,

ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui
cu-ntregul trunchi din gît pînă sub șale,

13. spre spate-avînd întoarsă fața lui.

De-a-ndosul ei deci trebuie să vie,
că-n față văzul stins era oricui.

Al nouălea cerc – Trădătorii

Aici suntem cel mai aproape de Lucifer. În viziunea lui Dante, trădătorii sunt cei mai mari
păcătoși și sunt scufundați și claustrați pe vecie într-un lac de gheață. Și acest cerc este alcătuit din
mai multe brâuri, și anume patru. În funcție de severitatea păcatului, sufletele sunt fie mai aproape
de suprafață, fie mai adânc înfipte în gheață. Cei mai mari trădători sunt cei care i-au vândut pe
făcătorii de bine (Iuda). Aceștia stau paralizați în gheață și își ronțăie țestele unii altora pe vecie.

34. așa-s mîhniții-aici în gheață stînd

pîn-unde roșul rușinării-apare,
și-n dinți, ca berzele din cioc, bătînd.

37. Cu fața-ntoarsă-n jos sta fiecare;

de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

22
 Evaluare

1. Citiți fragmentul dat din opera Iliada (Cântul 1) și rezumați întâmplările.

2. Pornind de la fragmentul de mai jos, prezentaţi, în minimum 50 de cuvinte, relaţia dintre

oameni şi zei în Iliada:

„Tu cel cu arcul de-argint, tu paznicul Hrisei, Sminteus,

Care vârtos ocrotești Tenedos și Chila prea sfântã,
Dacã ziditu-ți-am eu vreun mândru locaș de mãrire,
Ori închinatu-ți-am grasele buturi de capre și tauri, 40
Glasul auzi-mi-l, Doamne, și-o singurã vrere-mplinește-mi:
Stropii de plâns, cu sãgețile tale plãteascã-mi Danaii!”
Astfel rugatu-s-a el. Auzi sãgetașul Apolon
Și mânios de pe vârful Olimpului merse la vale
Arcul pe umãr având și tolba vârtos cãpãcitã. 45
[...]
Zeul întâi nimerit-a în muli şi-n ogarii cei sprinteni, 50
Dar mai ţinti dup-aceea şi-n oaste sãgeţi otrãvite,
Morții ardeau sumedenii pe ruguri. Și-n vreme de nouã
Zile, prin lagãr, zburarã sãgeșile dumnezeirii.

3. Demonstraţi, în minimum 30 de cuvinte, pe baza fragmentului din text şi a informaţiilor din

suportul de curs, că opera Iliada este o epopee.

4. Căutați și explicați titlul inițial al operei Divina Comedie. Menționați și sursa (linkul site-ului).

5. Menționați care este, din punctul vostru de vedere, cel mai îngrozitor păcat din Infernul lui
Dante? Dar cea mai aspră pedeapsă?

23
6. Redactați un text argumentativ, de minimum 150 de cuvinte, despre importanța studierii
operelor literare vechi în școală.

În redactarea textului, veți avea în vedere următoarele repere:

- formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea
corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei şi formularea unei concluzii pertinente;
- utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de
exprimare, de ortografie, de punctuație), așezarea în pagină, lizibilitatea.

Vă rog să țineți cont de structura textului argumentativ.

24