Curs 2

Romanicul în arhitectură 1000-1200

Raoul Glaber, mantia albă de biserici citat

”Cum se apropie al treilea an după anul 1000, s-a putut vedea pe mai toată suprafața
pământului, dar mai ales în Italia și Gallia, cum se refac clădirile bisericilor; măcar că cele
mai multe din ele, foarte bine construite, nu au nevoie a fi refăcute; o adevărată întrecere
îmboldea fiecare comunitate creștină să-și aibă o biserică mai mândră decât cea a vecinilor. Ai
fi zis că pământul însuși se scutura pentru a-și dezbrăca haina învechită și se înveștmântează
pretutindeni cu o mantie albă de biserici. Atunci aproape toate bisericile episcopale, cele ale
mănăstirilor închinate tuturor soiurilor de sfinți și chiar micile capele din sate au fost reclădite
de către credincioși mai frumoase ca înainte.”

Definiția

Romanicul este un stil architectural al Europei medievale caracterizat de preluarea și

perpetuarea unui vocabular plastic din Antichitatea clasică, în principal de arcul semicircular.
Am putea să spunem că stilul romanic este moștenitorul unei tradiții de construcție din
antichitatea clasică, în special din Roma antică.

Terminologia

Această definiție explică în mare parte numele dat acestui stil, „romanic”, care este o
sintagmă folosită începând cu secolul al XIX-lea când s-a căutat denumirea unui stil
indubitabil medieval dar care menținea arcul rotund și deci perpetua o tradiție romană în
tehnica de construcție. Dar terminologia folosită pentru a denumi acest curent în arhitectură
este mai diversă. În Anglia de pildă stilul este denumit „normand” pentru că a fost importat de
pe continent odată cu cucerirea regatului englez de către ducele Normandiei, William
Cuceritorul.

Cronologia (limitele în timp ale stilului romanic)

În ceea ce privește cronologia acestui stil, el este considerat caracteristic pentru secolele XI-
XII. Dar, în fapt, la limita inferioară el se întâlnește cu stilul „imperial” și de multe ori chiar
clădiri de secol VI seamană alarmant cu cele romanice. Stilul romanic a fost considerat greu

1
de distins de clădiri construite în așa numitul stil „imperial” sau de clădiri bizantine, care
perpetuează și ele o tradiție antică în construcții. Un exemplu relevant în acest sens este San
Marco de la Veneția. Această biserică pur bizantină este opera unui architect grec (ca. 1063),
modelată dupa Biserica Sf Apostoli din Constantinopol (sec X). Planul este cruce în pătrat cu
5 cupole. Un ultim detaliu relevant, San Marco este construită între 1063 și 1094 în timpul a
trei dogi pro-bizantini.

La limita superioară stilul începe să evolueze înspre gotic. În ceea ce privește supraviețuirea
acestui stil, trebuie să remarcăm că, în general, în teritoriile prospere clădirile medievale au
fost modificate în perioadele următoare, așa că o clădire romanică în stil pur a supraviețuit
mai ales în teritorii mai sărace care nu și-au permis finanțarea unor adăugiri gotice. De aceea
cele mai multe exemple le găsim azi în regiuni care au decăzut economic, Franța de Sud,
Spania de Nord și Italia rurală.

Contextul în care apare stilul romanic

Impulsul imperial

Arta medievală este rezultatul unei întâlniri între două tradiții, tradiția clasică și gustul estetic
al “barbarilor” care au pătruns în Europa începând cu secolul al V-lea. Arta imperială, adică
cea a Imperiului Carolingian a încercat să perpetueze tradiția romană, în ceea ce privește stilul
de construcție, limbajul formal și, evident tehnica. E adevărat că aceste tradiții în arhitectură
erau mai bine cunoscute în Italia și în sudul Europei, decât în nord, unde ele fuseseră folosite
mai mult în cazul unor clădiri oficiale. În spațiile, să le spunem periferice ale Europei, cum ar
fi Scandinavia, aceste tradiții erau complet necunoscute.

Pentru a ilustra perpetuarea tradiției clasice cu aportul casei imperiale putem invoca două
exemple extrem de relevante, momentul carolingian și cel ottonian. În primul caz, biserica
construită de Carol cel Mare la Aachen (ca. 800, consacrată în 805) este o copie a bisericii
construite la Ravenna în urmă cu 300 de ani. Perioada ottoniană este asociată cu numele lui
Otto I (936-973), încoronat de papă în 962. Descendenții acestuia au condus Germania și
Italia de Nord până în 1056. Arta acestei perioade era o reînviere conștientă a artei
carolingiene și transmitea mesaje imperiale. Fiul lui Otto I, Otto II a fost căsătorit cu o
prințesă bizantină, Theophano și a petrecut el însuși timp la curtea din Constantinopol. Acest
lucru crează un canal alternativ de transmitere a tradiției clasice înspre Europa de vest.
Biserica Sf Panteleon din Köln asociată istoriei acestei dinastii este poate exemplul cel mai

2
relevant. Episcopul Bernard cel Mare, fratele împăratului, precum și Theophano, soția lui Otto
II sunt înmormântați în această biserică. Vocabularul formal roman continua să fie apreciat și
biserica este, în bună măsură tributară tradiției carolingiene. Un alt exemplu care poate fi
invocat în acest context este biserica Sf Michael din Hildesheim a cărei construcție i se
datorează aceluiași episcop Bernard. Deja în această biserică se pot recunoaște formele
tradiționale ale stilului romanic.

Impulsul regal

Impulsul regal este mai mic decât ne-am aștepta. Patronajul regal este responsabil pentru
inițierea unor construcții care să poată fi folosite ca expresii ale autorității regale. Familia
regală stabilește locuri de încoronare, unde este marcată misiunea divină cu care este învestit
regele și locuri de înmormântare care devin un loc al memoriei pentru dinastie. Dacă
reflectăm la cele două dinastii care își pot trasa rădăcinile în această epocă, Capețienii și
Platageneții (inițiate prin încoronarea lui Hugo Capet ca rege al Franței și a lui William
Cuceritorul ca rege al Angliei constatăm că ambele case regale își leagă numele de cel puțin o
fundație abațială sau de strămoșii acesteia. Situația este mai complicată în Anglia unde de fapt
fondatorul necropolei regale este Edward Confesorul.

Basilica de la St Denis este cunoscută ca locul de înmormântare al regilor Franței. St Denis,

care este primul episcop al Parisului și sfânt patron al Franței a fost martirizat în 250 și
înmormântat în villa romană care a devenit mai târziu situl abației. În jur de 475, Sf
Geneviève a construit o mică capelă deasupra mormântului și astfel situl devine un loc de
pelerinaj. Regele Franței Dagobert I este cel care construiește o mănăstire în jurul acestei
capele și asumă locul pentru înmormântarea sa. Această practică a fost continuată de regii
Franței. În 1140, abatele Suger, consilier al regelui este cel care inițiază construcția basilicii
care este considerată primul exemplu de arhitectură gotică.

În Anglia, strămoașa abației Westminster este abația Sf Petru care exista din secolul X când a
fost instalată o comunitate de benedictini pe malul Tamisei, într-un loc unde un pescar a avut
o viziune a Sfântului Petru. Între 1042-1052, Edward Confesorul a reconstruit abația pentru a-
și stabili un loc de înmormântare. Aceasta a fost prima biserică engleză construită în stil
romanic. Succesorul acestuia, Harold a fost probabil încoronat la Westminster, deși prima
încoronare regală documentată este cea a lui William, ducele Normand, devenit după 1066
rege al Angliei.

3
Pentru William nu era prima sa fundație. El inițiase deja construcția unor abații în primul lui
centru de putere, la Caen în ducatul Normandiei. Este vorba în primul rând de abația St
Etienne fundată în 1063. La dorința lui expresă, William a fost înmormântat la Caen în
această abație. Construcția abației a marcat reconcilierea dintre William și Papa Leon IX care
îi interzisese căsătoria cu vara sa Matilda de Flandra.

William Cuceritorul era exponentul unui curent al epocii. Pentru ducatul său secolul XI
reprezintă un secol de prosperitate și întreaga regiune poartă în bisericile sale marca acestei
prosperități.

Impulsul nobiliar

Regalitatea este relativ modest implicată în acest proces în secolul al XI-lea. Secolul al XI-lea
este o epocă a dezvoltării maxime a feudalismului, unde autoritatea regională a preluat
numeroase funcții ale regalității. Diverse regiuni ale Franței sunt autonomii teritoriale
(Normandia, Burgundia, Aquitania, Languedoc, Provence) care concurează practic regalitatea.

Marii seniori, deținători de domenii autarhice reprezintă autoritatea în teritoriu, preluând

funcțiile regalității. Ei devin astfel protectorii populației care locuia pe domeniul feudal,
inclusiv a clerului care administra biserica familiei. Construcția de biserici este explicabilă
parțial prin faptul că acest grup lipsit de interese culturale, iletrizat ca să nu spunem analfabet
nu investea în cultură. Ei erau preocupați să se îmbodobească cu bijuterii și țesături scumpe,
dar nu doreau să-și decoreze locuințele, care rămân utilitare. Prin urmare, nobilii își afirmă
autoritatea înființând abații și mănăstiri. Prin aceste fundații, marii seniori feudali își asumă
protecția bisericii și a clerului. La nivel local este vorba de biserica de pe domeniul lor, unde
erau comemorați morții familiei, prin existența cărora seniorul își legitima autoritatea. Această
atitudine explică numeroasele fundații feudale care au sensul unor fapte bune menite să
asigure mântuirea donatorului și perpetuarea memoriei familiei sale. Comunitatea clericală
urma să intervină pentru mântuirea sa și pentru iertarea păcatelor sale prin rugăciunile ei
colective.

Impulsul ordinelor religioase

În secolul al XI-lea, în condițiile declinului autorității regale și a ascensiunii nobilimii feudale,

biserica era instituția unificatoare, care aspira să dețină autoritatea morală în societate și să
stabilească pacea lui D-zeu. Mănăstirile franceze, în special cele de la Cluny și Cîteaux,
inițiază mișcări reformatoare care au consecințe și în artele vizuale, mai ales în arhitectură,
4
exprimând atât puterea temporală cât și autoritatea spirituală. Pe de altă parte, episcopii erau
ei înșiși niște nobili feudali, deoarece atât episcopii cât și abații erau aleși dintre membrii
familiilor nobiliare. Ei dispuneau de resursele necesare pentru construcția de biserici.

Istoria stabilimentului de la Cluny este interesantă încă de la începuturile acestuia. În 910

ducele Aquitaniei oferă o bucată de pământ pentru întemeierea unei abații, care este liberă atât
față de controlul ecleziastic cât și față de cel secular. Situația abației este prin urmare
excepțională deoarece în acel moment majoritatea fundațiilor monastice din Franța erau sub
control secular, iar cele din Germania erau fundații imperiale. Situația specială i-a permis
abatelui de Cluny, Odo (879-942) să întemeieze un soi de imperiu monastic, fundând case
promotoare ale unui catolicism reformat. Mai mult, abații de la Cluny dezvoltă o concepție
despre poziția și rolul bisericii în societate. Ei subscriu la spiritul militant al creștinismului din
secolul al XI-lea și al unei biserici în plin efort de instituționalizare. Să nu uităm că secolul XI
este secolul apariției și dezvoltării monarhiei papale. Autoritatea bisericii este marcată de
gestul lui Grigore al VII-lea, care îl umilise pe Henric IV la Canossa (1077) și de activitatea
lui Urban II care inițiase prima cruciată în 1095. Impactul activității abației de la Cluny se
face simțit și în aceste cercuri înalte, pentru că atât Grigore al VII-lea cât și Urban al II-lea au
fost călugări la Cluny.

Abația de la Cluny, construită în valuri succesive între secolele X și XII era o fundație
benedictină. Ea a fost întemeieată de Guillaume, duce al Aquitaniei în 910. Abația nu era
supusă autorităților locale ci direct papei și era celebră pentru respectarea strictă a regulii
benedictine. Abația devine astfel, un centru al reformei regulii benedictine și o colaboratoare
strânsă a papalității. Campania de construcție la Cluny are trei faze distincte, finanțate în
diverse moduri, de exemplu de Ferdinand I al Leonului. Modelul de la Cluny a fost cel mai
influent din Europa.

Impulsul urban

Pe de altă parte, în această perioadă, secolele XI-XII, orașele din Nordul Italiei încep să
funcționeze ca republici independente și își exprimă autoritatea prin clădirile construite în
spațiul public. Cazul cel mai interesant este al orașului Pisa. Pisa, care în antichitate fusese o
baza navală romană s-a îmbogățit din comerțul cu Mediterana de Est și astfel, la începutul
secolului al XI-lea a fost recunoscută ca republică. În alianță cu Genova și cu Normanzii din
Italia de Sud, Pisa a luptat cu musulmanii și bogățiile capturate în bătalia navală din golful
Palermo au fost cele care au permis, în 1062 începerea construcției catedralei sau mai exact al
5
complexului catedral, pentru că acesta este format din dom, baptisteriu și clopotniță.
Construcția Baptisteriului a început pentru a sărbători victoria împotriva orașului Amalfi. În
secolul al XII-lea, prosperitatea orașului Pisa provine din transportarea cruciaților înspre est.
Prin urmare, clădirile din Campo Santo, deși sunt clădiri religioase, sunt în egală măsură
clădiri civice, monumente care celebrau republica. În mod similar, la Florența, ambele clădiri,
San Miniato al Monte și Baptisteriul au fost construite în perioada în care orașul se afirma ca
republică independentă.

Veneția, întemeiată în secolul V, s-a aflat sub dominația Imperiului de Est, nominal până în
secolul IX. Orașul se îmbogățește datorită comerțului între Nordul Europei și Orient. Există
prin urmare resursele pentru o campanie de construcție care să sublinieze în spațiul urban
autoritatea orașului. Astfel, biserica San Marco de la Veneția a fost construită drept capelă
atașată palatului dogelui, conducătorul ales al Republicii Venețiene. Aceasta avea funcții
similare cu Haghia Sophia de la Constantinopol sau Capela Palatină de la Aachen.

Evoluția construcției bisericii San Marco este marcată de istoria politică a statului Venețian.
În 1204, venețienii redirecționează o cruciată, în timpul căreia, cruciații, în loc să lupte cu
musulmanii, atacă și jefuiesc Constantinopolul. Ei devin astfel pentru o perioadă conducători
ai Imperiului răsăritean. Profitând de această poziție, ei devin furnizorii principali ai unor
produse orientale pentru Europa Nordică. În această perioadă, San Marco este decorată în stil
non bizantin, dar cu mosaic. San Marco simbolizează ridicarea Veneției la faimă
internațională, fiind un monument care exaltă autoritatea civică a orașului. Independența față
de papi este marcată tot de San Marco. Catedrala din Veneția, reprezentanta autorității
episcopale este o clădire modestă prin comparație cu San Marco.

Concluzie

Promotorii stilului romanic sunt locuitorii unei lumi mult mai puțin centralizate, mai ales dacă
compară cu epoca carolingiană, unde autoritatea imperiului a fost înlocuită cu autoritatea
regilor, iar autoritatea regilor a fost uzurpată de autoritatea marilor feudali laici și clerici. Pe
de altă parte, efortul de construcție în perioada romanică este o dovadă elocventă a dezvoltării
economice din secolul XI și XII, a prosperității acestei lumi.

Citind lumea secolului al XI-lea ca o societate feudală prin excelență, Georges Duby caută să
explice evoluția stilului în arhitectură prin racordarea la acest model social. El consideră că
ordinul de la Cluny are un rol important în apariția și răspândirea romanicului. Benedictinii

6
sunt ordinul predilect al societății feudale, deoarece, în cazul lor, o comunitate monastică
(echivalentul unei familii) este instalată pe un domeniu, este autarhică și izolată. Ordinul de la
Cluny s-a instalat în regiunile unde se manifestă cel mai puternic fărâmițarea feudală.
Regiunile unde s-au întemeiat mănăstiri cluniace, Burgundia, Provence, Aquitania devin astfel
spațiul esteticii romanice. O regiune în care, de altfel latinitatea are rădăcini adânci și astfel
familiaritatea cu, sau chiar atașamentul față de, formele clasice sunt explicabile. Contribuind
la destrămarea sistemului carolingian, unde autoritatea politică controla și se sprijinea pe
episcopat și comitat, ordinul cluniac - care poate fi citit ca anti-episcopal - antrenează și
decăderea esteticii imperiale.

Răspândirea stilului romanic

Centrele de iradiere ale stilului romanic sunt determinate de disponibilitatea fondurilor

necesare pentru fnanțarea construcțiilor. Având în vedere specificul secolului al XI-lea, din
punct de vedere politic, economic și social, inițiativele aparțin elitelor seculare, nobilimea, iar
apoi comuna urbană și elitelor ecleziastice, mai ales episcopii și abații.

În ceea ce privește aria de răspândire a acestui stil, clădiri în stil romanic pot fi întâlnite în
toate colțurile continentului European, fiind primul stil cu răspândire continentală (pan
Europeană) după arhitectura imperială romană. Termenul a fost folosit pentru clădiri din
nordul Europei, mai ales din Germania și Franța și pentru clădirile din Sicilia Normandă.

Tipuri de clădiri

Perioada de dezvoltare a acestui stil este una în care doar elitele seculare și ecleziastice își
puteau permite să finanțeze construcții din piatră. Prin urmare, nu este surprinzător că
majoritatea clădirilor romanice care au supraviețuit sunt biserici, de toate tipurile posibile,
biserici catedrale, abațiale, parohiale. Ele sunt concurate doar de castele, care sunt în general
fortificate. Dar există și un număr de clădiri publice, civice sau comerciale, chiar locuințe
simple. Dintre toate acestea, clădirile de locuit și cele comerciale sunt cele care au
supraviețuit cel mai puțin. Cu toate acestea, există exemple care au măcar fundații ce provin
din epoca romanicului. Expresia autorității, mai ales a celei teritoriale se combina însă cu
neliniștea unei lumi a violenței și a conflictelor perpetue. Este firesc că o expresie a stilului
romanic sunt castelele fortificate, cum ar fi cele de la Carcassonne (în Aude) în sudul Franței
și San Gimmignano în nordul Italiei (în Toscana).

7
Dacă examinăm motivațiile acestor oameni pentru a investi în construcții, exprimarea
autorității în spațiul public, asigurarea memoriei familiei și asigurarea mântuirii, este mai ușor
să înțelegem de ce majoritatea construcțiilor în această perioadă sunt biserici. În zilele noastre
este greu să ne imaginam ce însemna biserica pentru evul mediu. Biserica era deseori singura
clădire din piatră dintr-o așezare. Turla acesteia era un punct de reper pentru toți cei care se
apropiau de acea localitate. Duminica, în timpul serviciului divin, a liturghiei, întreaga
populație a orașului se putea aduna în biserică. Aceasta era foarte diferită prin dimensiunea și
prin decorația ei față de locuințele modeste ale populației de rând, construite, în marea lor
majoritate, din lemn. Populația era de aceea interesată de construirea bisericii și se mândrea
cu aspectul ei impresionant. Biserica de piatră oferea imaginea imensei cetăți a lui D-zeu.

Caracteristicile stilului

Impresia generală pe care o dă stilul romanic, atât în clădirile ecleziastice cât și în cele
seculare este de masivitate, de soliditate, de forță. Spre deosebire, atât de stilul clasic roman
cât și de cel gotic, unde elementele structurale care suportă greutatea edificiului sunt, sau par
să fie, coloanele, pilaștrii și arcele, arhitectura romanică se bazează pe ziduri. Zidurile
clădirilor romanice sunt deseori groase, cu foarte puține deschideri. Acestea sunt destul de
înguste. Zidurile sunt deseori duble, umplute cu pietriș. Materialul de construcție diferă de la
o regiune la alta, depinzând de piatra locală și de tradițiile de construcție. În Italia, Polonia, o
bună parte a Germaniei și părți ale Țărilor de Jos s-a folosit cărămida. În alte regiuni, s-a
folosit calcarul (limestone), granitul și cremenea sau silexul (flint). Pietrele erau folosite în
bucăți relativ mici și neregulate, înconjurate de mortar.

Arcul

Arcele folosite în arhitectura romanică sunt aproape întotdeauna semicirculare, pentru

deschideri cum ar fi ușile și ferestrele, pentru bolți și pentru arcade. Intrările largi sunt de
obicei surmontate de un arc semicircular, cu excepția situației în care ușa are un buiandrug
(prag de sus), lintel și este amplasată într-o retragere arcuită surmontată de o lunetă
semicirculară, cu sculptură decorativă. Acest tip de uși au și un ușor (glaf) central.

Ușile înguste și ferestrele mici sunt surmontate de un prag de piatră. Deschiderile mai largi
sunt întotdeauna arcuite. O trăsătură caracteristică a arhitecturii romanice este alăturarea a
două ferestre arcuite, separate de un pilastru sau o coloană și, în general, așezate într-un arc

8
mai larg. Ferestre rotunde sunt comune în Italia, mai ales pe fațadă, dar apar și în Germania.
Bisericile romanice mai târzii au ferestre în rozace (rose windows), adică o fereastră circulară.

Există un număr mic de clădiri în stil romanic, cum ar fi catedrala din Autun (Franța) și
catedrala din Monreale (Sicilia), în care arce ascuțite au fost folosite din rațiuni stilistice.
Specialiștii sunt de părere că în aceste cazuri este vorba de o imitare a arhitecturii islamice. În
cazul unor biserici ale Romanicului târziu, cum ar fi catedrala din Durham, arcul ascuțit a fost
introdus ca o inovație structurală în sistemul de boltire. Folosirea lui frecventă a fost
fundamentală pentru dezvoltarea arhitecturii gotice.

Arcada

O arcadă este un șir de arce sprijinite de coloane. Ele apar în interiorul unor biserici de
dimensiuni mari, separând nava principală de cele laterale și în clădiri seculare de dimensiuni
mari, cum ar fi sălile de recepție ale unor castele. Arcadele apar și în claustru sau atrium,
înconjurând un spațiu deschis.

Arcadele pot să aibă un etaj sau două. De exemplu, într-un claustru ele au în general un singur
etaj. Arcadele care despart nava principală de cele secundare au în general două etaje, cu un al
treilea etaj de deschideri (ferestre), numite clerestory (luminator, lucarnă) deasupra lor. Deși
introducerea unor arcade are rațiuni structurale, ea îndeplinește și funcții decorative, atât în
interior cât și în exterior.

Stâlpii (piers)

În arhitectura romanică, stâlpii erau adesea folosiți pentru a sprijini arcele. Erau construiți din
zidărie și aveau o secțiune pătrată sau rectangulară. Cei care sunt amplasați la trecerea între
navă și transept sunt în formă de cruce.

Coloanele

Coloanele sunt o trăsătură structurală importantă a arhitecturii romanice. Coloane monolitice,

tăiate dintr-o singură bucată de piatră apar deseori în Italia, în conformitate cu tradiția romană
și creștină timpurie. Astfel de coloane sunt prezente și în Germania, unde, în general,
alternează cu stâlpii mai masivi. Pe de alta parte, în Italia în această perioadă existau un
număr mare de coloane rămase din antichitate și care au fost refolosite în interiorul și în
porticele bisericilor. Cele mai rezistente din aceste coloane sunt din marmură. Unele mai
aveau inclusiv capitelurile originare, de obicei în stil corintic sau compozit. Exemple de astfel
9
de reutilizări ale coloanelor antice pot fi văzute la Santa Maria in Cosmedin și în atriumul de
la San Clemente. Coloane salvate de acest tip au fost folosite și în Franța, dar în măsură mult
mai mică.

În majoritatea cazurilor, aceste coloane romanice erau masive pentru că susțineau ziduri
groase cu ferestre mici. Ele puteau să aibă și un centru gol care era umplut cu pietriș. De
asemenea frecventă este alternanța de coloane și stâlpi. Exemple se pot vedea la St Michael,
Hildesheim și abația de la Jumièges, precum și la catedrala din Durham. Stâlpii pot să fie de
formă foarte diferită, așa cum se întamplă la Sant Ambroggio, Milano.

Capiteluri

Stilul corintic a devenit inspirația pentru multe capiteluri romanice și acuratețea cu care
acestea erau sculptate depindea foarte mult de existența unor modele originale. Evident că
exemplele din Italia, la catedrala din Pisa și la biserica Sant Álessandro la Lucca, sau cele din
Franța sunt mult mai aproape de modelul clasic decât exemplele din Anglia.

Capitelul corintic este rotund în partea de jos, unde se așează pe o coloană circulară și pătrat
în partea de sus, unde el sprijină zidul sau arcul. Această formă de bază a fost menținută în
capitelurile romanice. Ea era foarte adaptabilă unei decorații cu frunze sau unei decorații
figurative. În Europa nordică, capitelurile cu decorație vegetală evocă în mai mare măsură
ilustrația de manuscris decât sursele clasice. Dar, originalitatea cea mai mare este demonstrată
de capitelurile figurative. Din nou, unele dintre acestea sunt dependente de ilustrația de
manuscris, mai ales scene biblice și reprezentări animaliere sau monstruoase, dar și scene din
viața sfinților.

Bolta

Majoritatea clădirilor romanice au acoperișuri din lemn. Ele au uneori tavane din lemn, așa
cum sunt cele de la Ely și Peterborough. În general, navele laterale sunt boltite, pe când nava
centrală este acoperită cu lemn. În Italia, acoperișurile din lemn erau destul de comune și
grinzile apar în tandem cu bolțile.

Bolțile din piatră sau cărămidă au diferite forme și evoluează înspre arcul ascuțit tipic pentru
arhitectura gotică.

Cel mai simplu acoperiș boltit este cel cu boltă cilindrică (barrel vault), în care o suprafață
unică arcuită se extinde de la un perete la altul. Un exemplu important este cel de la St Savin
10
sur Gartempe din secolul al XII-lea. Acest tip de boltă are nevoie de sprijinul unor pereți
solizi sau a unor pereți în care deschiderile sunt foarte mici.

Bolta dublă încrucișată (Groin vault)

Acestea apar în clădiri romanice timpurii, de exemplu la catedrala din Speyer, unde bolta,
construită cam în 1060, este primul exemplu de boltă pentru o nava largă. În clădiri mai târzii,
acest tip de bolți se folosesc pentru spații mai mici și mai puțin vizibile, cum ar fi cripta sau
navele laterale. Planul unei bolți de acest tip este aproape întotdeauna pătrat și este construit
din două bolți cilindrice (barrel vaults) care se intersectează în unghi drept. Secțiunea este
uneori pătrată, bine profilată și policromată (vezi St Marie Madeleine, Vezelay).

Bolta cu nervuri (Ribbed vaults)

Acestea au început să fie folosite pe scară largă în secolul al XII-lea. Există nervuri care
traversează spațiul. Aici elementele structurale sunt tocmai aceste nervuri și atunci spațiile
dintre ele pot să fie umplute cu un material mai ușor.

Pentru că arcele romanice sunt întotdeauna semicirculare, există probleme structurale inerente
atunci când se folosește bolta cu nervuri. Diagonala este mai largă și mai înaltă. Constructorii
au găsit soluții diferite pentru această problemă. Una dintre ele a fost aceea de a stabili
punctul central în locul de întâlnire al nervurilor diagonale, astfel încât suprafețele evoluau
înspre acest punct în maniera unui dom (unei cupole). Această soluție a fost folosită la San
Michele, Pavia și la Sant Ambrogio, Milano.

Soluția adoptată în Anglia a fost să se folosească bolțile transversale, astfel încât să formeze o
linie centrală orizontală. Soluția problemei a fost folosirea unor bolți cu nervuri ascuțite care
permiteau ca înălțimea bolților să fie variabilă. În acest mod, stilul evolua înspre gotic, așa
cum se întâmplă la Durham. O altă trăsătură introdusă la Durham care anunță goticul este
contrafortul. Deocamdată aceștia sunt ascunși sub acoperișurile navelor laterale. Bolțile cu
nervuri ascuțite au fost folosite în narthexul de la La Madeleine, Vezelay și partea de est a
abației St Denis (1140).

Una dintre problemele unei biserici romanice era acoperirea cu un acoperiș de piatră. Arta
romană de boltire presupunea numeroase calcule și cunoștiințe tehnice care se pierduseră. Prin
urmare, secolele XI și XII au devenit o perioadă a unor experimente. Pentru a susține
greutatea bolții era nevoie de pereți și de stâlpi foarte puternci. Prin urmare, aceste prime bolți

11
tunel aveau nevoie de cantități uriașe de piatră. O a doua soluție, mai ingenioasă este
construirea unor arce care să unească coloanele și apoi secțiunile tringhiulare dintre ele erau
umplute cu material mai ușor. Un exemplu timpuriu pentru o astfel de soluție este catedrala de
la Durham (1093-1128).

Impresia pe care o dau aceste biserici în interior și în exterior este una de forță masivă. Există
puține decorații, chiar și puține ferestre, ziduri fără goluri și turnuri.

Boltirea transversal St Philibert Tournus

Descoperirea bolții cilindrice a făcut ca în acest caz greutatea să fie suportată de cele 4 puncte
de la colțuri. Acest tip de boltă a fost folosită pentru prima dată pentru a acoperi o navă largă
la Speyer (zona renană), catedrală imperială începută în 1030, remodelată în 1082 și 1106.
Nava are 14 m lățime și 39 m înălțime. Speyer este o clădire tipică pentru Romanicul german,
un tip de boltire care aduce aminte de un apeduct roman.

Motivele pentru introducerea unui nou sistem de boltire sunt și estetice. Bolțile tunel au
inconvenientul masivității. Făceau stilul greoi, excludeau lumina. Bolțile încrucișate
permiteau introducerea mai multor ferestre, mai multă lumină. Dar acestea erau dificil de
construit, deoarece aveau nevoie de o structură de lemn.

Nervurile bolților aveau avantaje, în timpul construcției efectul visual era dramatic. Bolta cu
nervuri este mijlocul structural cel mai important prin care masa inertă a arhitecturii romanice
este redusă.

Portalul

O altă caracteristică a stilului romanic este portalul. Bisericile romanice au în general un

singur portal amplasat central pe fațada de vest. Acesta reprezintă focarul decorativ al bisericii
și al fațadei. Unele biserici, cum ar fi St Etienne de la Caen și catedrala din Pisa au trei portale
vestice în maniera basilicilor creștine timpurii. Multe biserici, atât mari cât și mici aveau
intrări laterale care erau folosite curent de credincioși. Deschiderea portalului este arcuită sau
are un lintel care sprijină un tympanum. Acesta este în general sculptat, dar în Italia este
uneori decorat cu mozaic sau cu frescă. Un timpan sculptat constituie decorația majoră a unei
biserici romanice.

Cel de la St Trophime din Arles (1180) este tipic pentru Romanic. Forma acestuia ne aduce
aminte de arcul de triumf roman. În timpan este reprezentat Christos în Glorie, înconjurat de
12
simbolurile celor 4 evangheliști (Leul – Marcu, înger-Matei, boul - Luca, și vulturul-Ioan). În
cazul ușilor laterale pot să apară alte subiecte cum ar fi Nașterea lui Iisus.

Sculptura romanică este limitată la capiteluri și intrarea principală a bisericilor. Portalul

romanic are în general un timpan mare. Acesta este semicircular și sculptat în relief. Subiectul
preferat este Judecata de Apoi, unde Christos este reprezentat în centru, mai mare decât
celelalte figuri.

Exemple relevante sunt catedrala din Autun în Franța centrală, semnat de Gislerbertus, abația
cluniacă și biserica de pelerinaj de la Vézelay, intrarea din narthex în nava. Christos este în
mijloc. Sculptura integrează teme din Vechiul și Noul Testament. Acest tip de sculptură
datorează mult ilustrației din manuscrise. Sculpturile erau vopsite în culori vii. Tympanum-ul
era o imagine a raiului, legând clădirea cu prototipul ei, Ierusalimul celest.

Portalul poate să fie protejat de un exonarthex sau pridvor, care apare în Italia, Franța și
Spania.

Fațadele și decorația exterioară

Fațadele bisericilor romanice, în general amplasate pe partea de vest a bisericii sunt de cele
mai multe ori simetrice, cu un portal central cu muluri și portic și un aranjament de ferestre.
În Italia există în general o singură fereastră oculară sau în formă de roată. Bisericile mai mici
au deseori un singur turn care este amplasat pe vest (în Franța și Anglia), central sau într-o
parte, în timp ce bisericile mai mari, de exemplu cele catedrale pot să aibă două turnuri. În
Franța, St Etienne de la Caen prezintă un model tipic pentru o fațadă romanică franceză. Este
un aranjament simetric cu o navă flancată de două turnuri, fiecare cu doi contraforți care
împart fațada în unități verticale. Partea de jos este marcată de uși monumentale, fiecare
amplasată într-un arc în fiecare dintre secțiunile verticale. Partea centrală, mai largă, are două
niveluri cu trei ferestre identice, pe când în secțiunile laterale sunt două niveluri de ferestre,
accentuând masa turnurilor.

Acest tip de fațadă a fost copiat de multe alte clădiri, inclusiv biserici gotice franceze și
engleze. Această formă tipică pentru nordul Franței are componente recurente în multe
biserici romanice din această perioadă în diverse regiuni ale Europei. Fațade similare pot fi
întâlnite în Portugalia. În Anglia, catedrala Southwell a menținut această formă, în ciuda
faptului că a fost introdusă o fereastră gotică de dimensiuni mari între cele două turnuri.
13
Lincoln și Durham foarte probabil că au arătat în mod similar. În Germania, catedrala
Limburg a avut o varietate mare de deschideri și arcade în nivelurile orizontale de diverse
dimensiuni. Bisericile San Zeno Maggiore de la Verona și San Michele, de la Pavia prezintă
două tipuri de fațade, care sunt tipice pentru romanicul italian, care relevă forma arhitectonică
a clădirii. La San Miniato al Monte definiția arhitecturii este pusă în evidență de marmura
policromată, o trăsătură tipică pentru multe fațade italiene, mai ales în Toscana. În zona
Rinului și în Țările de Jos, forma carolingiană a părții de vest a bisericii denumită westwerk
este cea care domină. Turnurile și absidele sunt deseori încorporate într-o structură cu mai
multe niveluri, care nu are neapărat relații structurale sau vizuale cu clădirea din spatele ei.
Aceste westwerks sunt de o mare diversitate din punct de vedere formal, așa cum se vede la
abația Maria Laach, St Gertrude de la Nivelles și Sf Servatius de la Maastricht.

Turnurile

Turnurile sunt și ele o trăsătură importantă a bisericilor romanice și un număr destul de mare
sunt încă în picioare. Ele au o varietate de forme: pătrate, circulare și octognale și sunt
poziționate în mod diferit prin raport cu biserica, în diverse spații geografice. În Franța de
nord, două turnuri mari, cum sunt cele de la Caen, au devenit o parte integrantă a fațadei
oricărei biserici abațiale sau catedrale. În Franța centrală și de sud varietatea este mult mai
mare și bisericile mari aveau câteodată un singur turn sau un turn central. Bisericile mari din
Spania și Portugalia au două turnuri. Multe abații franceze, cum este cea de la Cluny au avut
multe turnuri de diverse forme. Acest lucru este frecvent și în Germania, unde uneori absidele
sunt încadrate de turnuri circulare, în timp ce trecerea din navă în cor era surmontată de un
turn octogonal, așa cum se întâmplă la Worms. Turnuri duble de dimensiuni mari, cu plan
pătrat puteau să apară și la capetele transeptului, așa cum se întâmplă la Tournai în Belgia. În
Germania, unde apar deseori patru turnuri, ele aveau deseori turle cu patru sau opt laturi, sau
un acoperiș specific renan, așa cum apare la Limburg și Speyer. În Europa centrală și de est se
întâmplă destul de des să vedem turle de tip baroc, în formă de clopot sau de ceapă pe turnuri
romanice.

În Anglia, pentru marile abații și bisericile catedrale era preferată soluția cu trei turnuri, cel
central fiind cel mai înalt. De multe ori însă un atare plan nu putea fi dus la îndeplinire
datorită încetinelii cu care se construia, sau chiar a lipsei de fonduri. În multe cazuri partea de
sus a turnurilor lipsește sau a fost terminată secole mai târziu, așa cum s-a întâmplat la

14
Durham, Exeter, Southwell, Norwich și Tewkesbury Abbey. Astfel de turnuri sunt de multe
ori terminate cu turle gotice din lemn acoperite cu plumb, cupru sau pur și simplu șindrilă.

În Italia turnurile sunt ce cele mai multe ori construcții independente, în timp ce amplasarea
lor este dictată de forma terenului, mai puțin decât de considerente estetice. Rezolvarea este
tipică pentru bisericile italiene atât mari cât și mici, cu excepția celor din Sicilia unde un
număr de biserici au fost întemeiate de normanzi, ceea ce explică similitudinea lor cu
bisericile franceze.

În general, turnurile romanice sunt pătrate, cu contraforți pe colțuri și nu devin mai puțin
voluminoase o dată cu înălțimea. Numărul de deschideri este mai mare în partea de sus, așa
cum se vede la catedrala din Tournai, în numeroase biserici italiene și în Spania. Turnurile
italiene sunt de multe ori construite din cărămidă și lipsite de orice decorație. Două exemple
remarcabile sunt biserica San Frediano din Lucca și Domul din aceiași localitate. În Italia
există și un număr de turnuri independente circulare, cel mai celebru fiind cel din Pisa.
Turnuri rotunde apar și în Germania, dar aici ele sunt perechi și flanchează absida. Turnurile
circulare sunt foarte rare în Anglia, deși în perioada medievală timpurie ele există în Irlanda.
Turnuri poligonale sunt construite la trecerea din navă în transept și apar în Franța, Germania,
Italia și Spania. Un exemplu remarcabil este cel al catedralei din Salamanca.

Interiorul

Structura unei biserici de dimensiuni mari diferă de la o regiune la alta și s-a modificat
de-a lungul secolelor. Folosirea unor stâlpi cu plan rectangular pentru a susține arcadele
era comună, de exemplu la catedrala din Mainz și St Gertrude la Nivelles și a rămas
obișnuită în bisericile mai mici din toată Europa, arcadele având forma unor deschideri
în suprafața zidului. În Italia, unde exista o tradiție puternică în a folosi coloane de
marmură, complet cu capitel, bază și abacus, tendința a rămas prevalentă și există
numeroase exemple de reciclare a unor coloane antice. De exemplu la San Miniato al
Monte. Un număr de biserici datând din secolul al XI-lea aveau nave care se distingeau
prin coloane circulare masive, fără lucarne sau lucarne foarte mici. În Anglia, coloane
solide cu diametru mare sprijineau arce decorate, galeriile și lucarnele, așa cum se vede
la Malmesbury Abbey. Deja în secolul al XII-lea au apărut stâlpii compuși, continuați de
bolți cu nervuri. Exemple se pot vedea la Vézelay, St Etienne de la Caen și catedrala de
la Peterborough.
15
Natura acoperirii interioare (tavanul) diferă mult, de la cherestea la tavane din lemn de
diverse tipuri care au rămas comune în bisericile mai mici, bolți simple și încrucișate și
folosirea tot mai frecventă a bolților cu nervuri în a doua jumătate a secolului al XI-lea
și în secolul al XII-lea. Acestea din urmă devin o trăsătură distinctivă a bisericilor
abațiale și a catedralelor. Un număr de biserici romanice au cupole. De exemplu, abația
Fontevrault unde nava are patru cupole, St Front Perigueux, unde biserica are un plan
în cruce greacă cu o cupolă centrală înconjurată de patru cupole mai mici ce acoperă
nava, corul și transeptul.

Decorația interiorului diferă de la regiune la regiune. Acolo unde există suprafețe mari
de zidărie ele erau deseori tencuite și pictate. Tavanele din lemn și bârnele din cherestea
erau decorate. În Italia, pereții erau adesea decorați cu marmură policromă. Acolo unde
bisericile erau construite din piatră, aceasta era potrivită pentru sculptură și apar
detalii decorative, mai ales capiteluri și muluri ornate.

Absida de est era deseori focarul decorativ al bisericii și apare sculptură în relief sau
pictură și chiar mozaic. Vitraliile sunt folosite tot mai frecvent începând cu secolul al XI-
lea. Din păcate această parte a bisericii este deseori afectată de decorații mai târzii și
astfel ea s-a păstrat rareori cu decorația inițială. Atât în Franța cât și în Anglia, corul
marilor biserici catedrale este reconstruit în stil gotic. Mai destructiv, în Germania de
pildă, în secolul al XIX-lea a existat tendința de a reveni la formele clasice și s-au făcut
restaurări care au dorit să aducă bisericile romanice la forma lor inițială.

Diversitate – unitate

După ce am discutat în amănunt caracteristicile stilului romanic este momentul să reflectăm

asupra ideii de diversitate. Prima trăsătură a arhitecturii romanice este diversitatea ei, care se
manifestă în sistemele de boltire, în cazul fațadelor, în numărul și forma turnurilor, în
poziționarea acestora. În fapt, există rareori biserici romanice care să se asemene puternic.
Stilul romanic este de o mare diversitate și, în consecință clădirile atribuite acestui stil sunt
foarte diferite între ele. Diversitatea stilului este un argument în sensul unor influențe locale,
în ceea ce privește materialele folosite și tradițiile decorative, influențe care duc înspre
caracteristici regionale distincte. Diversitatea arhitecturii romanice este imaginea diversității
de tradiții și de medii în care trăiau și în care se formaseră artiștii. Societatea de atunci,
guvernată de obiceuri, ancorată în realități locale nu tindea să admire modele de organizare
16
socială prestabilite și universale ci să primească și să integreze tot felul de elemente, oricât de
heterodoxe, în jurul câtorva principii majore. Mai mult, trăsăturile unei familii de edificii nu
corespund întotdeauna unui decupaj geografic bazat pe criterii socio-politice. Între edificii,
geografic foarte apropiate unele de altele nu se discerne câtodată nici o influență.
Regionalismul se hrănește din tradițiile locale care s-au îmbinat cu tradițiile romane și
bizantine.

În ciuda diversității există totuși unele caracteristici comune tuturor clădirilor pe care le
numim romanice. Acestea sunt masive, cu ziduri groase, arce rotunjite, stâlpi solizi, bolți
circulare sau încrucișate, turnuri puternice și arcade decorative. Fiecare clădire are forme bine
definite și un plan regulat, deseori simetric, astfel încât aspectul prevalent este simplitatea.

Unitatea este explicabilă prin existența unor canale de comunicare care facilitează
transmiterea caracteristicilor stilului. Unul dintre acestea îl reprezintă rutele de pelerinaj, de
exemplu înspre Santiago de Compostela, dar și înspre Pământul Sfânt, în momentul în care o
Europă mult mai dinamică și dornică de aventură se avântă în efortul cruciat (sau aventura
cruciatelor), exact în secolul al XI-lea (chemarea la cruciată este inițiată în 1095). O mișcare
de populație a antrenat și schimburi culturale și a dus, printre altele și la o uniformizare a
stilului romanic, care a contribuit la depăsirea diferențelor regionale. Astfel, clădiri foarte
îndepărtate se aseamană. Explicația se află în mobilitatea oamenilor, pe anumite rute
comerciale sau de pelerinaj. În fapt, există indicii că cele mai multe schimburi s-au făcut pe
drumurile de pelerinaj. Asta explică de ce găsim analogii frapante între edificii foarte
îndepărtate, de exeplu Sainte Foy de la Conques, Saint Sernin de la Toulouse și Santiago de
Compostella. În fine, în opinia lui Georges Duby, între monumentele secolului al XI-lea,
înrudirea ține mai puțin de apropierea în spațiu, cât de legăturile spirituale care uneau
mănăstirile. Conducătorii lor înțelegeau să-și manifeste alianța construind biserici de același
tip și decorându-le în mod asemănător. Deasupra tuturor congregațiilor se înălța triumfător
ordinul de la Cluny.

Planul

Stilul romanic păstrează în buna măsură amintirea clădirii de cult din perioada creștinismului
timpuriu, basilica. Planul bisericii romanice este similar, o nava centrală care conducea înspre
o absidă sau un cor și două sau patru nave laterale. Unor arhitecți le-a placut să construiască
biserica în forma unei cruci și astfel au adăugat un transept între cor și navă. Aceste biserici

17
sunt însă diferite de basilică. Într-o basilică coloane clasice sprijineau o antablatură dreaptă. În
biserica romanică există arce rotunde care se sprijină pe stâlpi masivi (piers).

Proporțiile clădirii sunt condiționate de bolțile de piatră. Turnul este pe navă. Piatra nu era
folosită numai din rațiuni practice, cum ar fi frica de incendii. Ea era considerată un material
mai nobil, cu un efect mai solemn, cu o acustică mai bună pentru cântul Gregorian. En
exemplu relevant este St Sernin de la Toulouse. Biserica are trei abside, una care conține corul
cu altarul principal și două în pereții transeptului. Biserica aparținea unor canonici
augustinieni. De aceea, absidele mici conțineau capele cu altare, unde mai mulți preoți puteau
celebra liturghia simultan. Acest tip de plan, unde mai multe capele mici erau încorporate într-
o structură organică, era un răspuns la obiceiul ca fiecare preot să celebreze zilnic o liturghie.
Capelele erau folosite și pentru a prezenta relicve care puteau fi văzute din deambulator. Nava
lungă și transeptul larg, cu galerii deasupra, erau destinate pelerinilor. Biserica St Sernin era o
biserică de pelerinaj în drumul spre Compostela.

Multe biserici parohiale, abațiale și catedrale datând din această epocă au fost construite
inițial în stil romanic dar au suferit schimbări în timp, primind elemente gotice sau chiar mai
târzii. Ele au în general un plan destul de simplu. Cele mai simple erau săli fără nave laterale
cu o absidă ieșită în afară în partea corului, sau, mai ales în Anglia, cu o absidă rectangulară
cu un arc decorat cu muluri. Bisericile mai ambițioase aveau nave laterale separate de nava
principală prin arcade. Bisericile abațiale și catedrale urmau în general un plan cruciform, așa
numita cruce latină. În Anglia, extensia spre est putea să fie lungă, în timp ce în Italia ea este
scurtă, sau inexistentă, biserica având un plan în T cu abside pe transept. În Franța, biserica St
Front, de la Perigueux este modelată după biserica San Marco, de la Veneția sau biserica
bizantină a Sfinților Apostoli și are un plan în cruce greacă cu cinci cupole. În aceiași regiune,
catedrala din Angouleme este o biserică fără nave laterale, cu plan în cruce latină, mult mai
frecvent în Franța, și acoperită cu cupole. În Germania, bisericile romanice au deseori o formă
distinctă cu absidă la ambele capete, est și vest, intrarea principală fiind centrală pe una din
laterale. Este posibil ca această formă să fi acomodat un baptisteriu la unul dintre capete (cel
de vest) .

Partea de est a unei biserici romanice este aproape întotdeuana semi-circulară, cu un cor mai
înalt înconjurat de un deambulator, așa cum se întâmplă în Franța, sau un capăt pătrat cu o
absidă, așa cum se poate vedea în Germania și Italia. Acolo unde biserici cu cor pătrat există
în Anglia, acestea au apărut probabil sub influență anglo-saxonă. Peterborough și Norwich au
18
menținut corul rotund în stil francez. Cu toate acestea, în Franța, biserici simple fără abside și
fără decorație au fost construite sub influență cisterciană. Cistercienii au construit mănăstiri și
în Anglia în regiuni mai izolate.

Funcția – liturghia

Mănăstirile cluniace sunt dedicate acelui Opus Dei a cărui manifestare principală este
rugăciunea colectivă a membrilor ordinului și performarea disciplinată a liturghiei.
Împodobirea bisericii nu era decât reflexul acestui interes major. Astfel, ritualul liturgic are un
impact asupra spațiului sacru. Procesiunea liturgică a condiționat în epoca carolingiană planul
marilor așezăminte abațiale, antrenând de pildă construcția a trei biserici apropiate spațial
între care clerul putea să se deplaseze în procesiune. Necesitățile liturghiei procesionale au
adăugat structuri noi la planul de bază al basilicii. De exemplu, lărgirea deambulatoriului în
jurul corului sau extinderea navei în lungime.

Mesajul

Ordinul de la Cluny interpretează regula benedictină în manieră proprie. Din particularitățile

pe care obiceiurile clunisiene le-au impus învățăturilor Sfântului Benedict decurg trăsăturile
de bază ale artei noi. Pentru clunisieni arta trebuia să reflecte structura armonioasă a lumii și
efortul de a așeza la locul lor exact un număr de semne. Arta devine astfel un discurs despre
divinitate alături de liturghie și de muzică. Artele sunt procedee de inițiere care nu se
adresează celor mulți ci unor elite restrânse dornice să urce treptele desăvârșirii.

Mesajele unei biserici romanice sunt transmise însă în egală măsură de decorația acesteia.
André Scolbeltzine caută să explice arta romanică prin contextual ei social, explorând
universul mental al omului feudal, cu conflictele și aspirațiile sale. Ca metoda specifică
acestui demers, el încearcă să unească trăsăturile particulare ale artei romanice de fenomene
economice, sociale și ideologice specifice civilizației feudale. Pornind de la analogii de
structură, de la asemănări morfologice între sisteme disparate, Scobeltzine dorește să
demonstreze că stilul romanic sau cel gotic nu sunt doar rezultatul unor practici artizanale sau
rețete de atelier fără legătura între ele, ci ansambluri coerente, guvernate de anumite principii,
de aspirații având structuri comune care sunt în relație cu societatea în ansamblul ei.

Europa (și mai ales Franța) secolului al XI-lea este o lume lipsită de autoritate centrală unde
omul este inserat în legături de dependență. Întreaga societate este o rețea de dependențe
personale unde individualismul este în declin. Violența existenței în această lume face ca
19
omul să fie mereu în căutare de protecție și certitudini, de siguranță, care este asigurată de cei
puternici. Această nevoie determină indivizii să accepte regulile acestei societăți, cadrele, de
multe ori restrictive, ale acesteia. Pentru țăran aceste cadre, mai degrabă rigide sunt
reprezentate de familie, apoi de comunitatea sătească și, în fine de legăturile de dependență cu
stăpânul. Pentru cavaler, stirpea este un cadru la fel de puternic, dublat de legătura de
vasalitate. Pentru clerici, mai ales pentru cei regulari, avântul secolelor al XI-lea și al XII-lea
în dezvoltarea vieții monastice înseamnă și o rigoare sporită în regulamentele care le
guvernează viața. Reforma de la Cluny de pildă restaurează disciplina și aduce mult mai multă
strictețe normativă. Călugarul feudal nu este un eremit care să se complacă într-un exercițiu
ascetic individual. El se caracterizează printr-o participare asiduă la comunitatea guvernată de
reguli și aservită persoanei abatelui. Călugarul feudal este integrat, sub conducerea abatelui,
într-o comunitate puternică și ordonată.

În analiza întreprinsă, Scobeltzine caută să apropie rigoarea structurilor romanice de rigorile

societății în care s-a născut acest stil. Analizând în primul rând decorația sculptată a
timpanelor și a capitelurilor, Scobeltzine este preocupat de modul în care este reprezentată
figura umană. El remarcă dintru început complexitatea și aglomerarea compozițiilor care, în
opinia sa, reflectă relațiile sociale ale epocii. Omul nu există într-o asemenea lume decât dacă
se înscrie într-o dinamică de grup.

Așa cum remarca și Duby, reprezentarea lui Iisus este cea a unui D-zeu judecător,
prerogativul cel mai important în societatea feudală. În opinia lui Scobeltzine,
supradimensionarea lui Iisus este un reflex al relațiilor de dependență care marchează
societatea feudală. De exemplu, la Moissac, apostolii sunt reprezentați adorându-l pe Iisus în
slavă. În arta romanică se observă diferențierea dintre figurile dominatoare, care ocupă
pozițiile cheie în compoziție, și personajele mărunte, amplasate în spații de ordin secundar.
Maniera de reprezentare este și ea diferită. Personajele mai mari sunt hieratice, în timp ce
personajele mai mici sunt mai detaliate anatomic. Se poate crede că această delimitare, care
exista în arta romanică între figurile mari și figurile mici, era asociată în spiritul artiștilor și
spectatorilor momentului marelui clivaj social care-i separa atunci pe cei puternici de cei
săraci, pe potentes de pauperes, pe cei care aveau puterea de a comanda și de a pedepsi de cei
asupra cărora se exercita această putere. În lumea feudală există legături constante între
imaginea lui D-zeu, a seniorului, a abatelui și a tatălui. Marile figuri romanice exprimau
puterea, măreția și dragostea. Calitatea tatălui senior era forma sa protectoare și generozitatea.
Pantocratorii timpanelor și absidelor sunt imenși.
20
Christos este reprezentat calm, plin de măreție. El nu poartă coroana de spini ci diadema
regilor. Acest lucru ne atrage atenția asupra costumului în care sunt reprezentate personajele.
Îmbrăcămintea joacă în orice societate roluri multiple. Ea indică, în primul rând, apartenența
la o clasă. Moda este adesea expresia experiențelor sociale sau a opozițiilor dintre generații. În
fine, ea exprimă caracteristicile morale și ale sensibilității dominante. Costumul este un
simbol al statutului personajului reprezentat. Astfel, la Moissac, costumul lui Iisus este
imperial. El poartă coroană pătrată de basileu și stă pe un tron somptuos. Astfel, imaginea
monumentală la nivelul timpanelor abațiale create în jur de 1100 se adresează credincioșilor,
servind drept instrument didactic.

Arta romanică a reprezentat foarte rar nudul, sau a făcut-o cu o anumită reticență.
Particularitățile sexuale ale personajelor și ale animalelor sunt prost indicate sau suprimate. În
mod paradoxal, composițional, îmbrăcămintea romanică nu arată sânii, în schimb pântecele
este puternic modelat, scos în relief. Poate fi astfel subliniată ideea de protecție maternală.

În fine, compozițiile romanice sunt tributare tradiției de reprezentare din mediul elenistic și
sirian. Ele apelează la modele de origine savantă sau livrescă. Nu se regăsesc reprezentate
animalele și plantele din occident. Cu toate că erau înconjurați de o natură nestăpânită, se
sugereză că oamenii medievali aveau nevoie să se poată baza pe o viziune normativă a lumii,
mai degrabă decât pe o apropriere obiectivă, care ar fi fost și descurajatoare și ineficace.

Reprezentarea diavolului este o creație a artei romanice. În creștinismul romanic individul

este central unui conflict între forțele lui D-zeu și cele ale rivalului său demonic. Ideea unei
lumi invisibile în care două forțe luptă pentru dominație este o imagine a ceea ce se petrece în
plan social, fiecare senior, călugăr sau laic caută să atragă prin toate mijloacele dependenți.

Artele decorative romanice dau expresie forțelor satanice prin făpturi bestiale, jumătate
femeie, jumătate reptilă. În secolul al XI-lea creștinismul a ascuns vechile credințe sub
imagini și credințe, dar nu a eliminat reprezentările lor mentale. Arhitectura trebuia să reflecte
perfecțiunea stăpânului etern. Bisericile abațiale au fost împodobite cu tot ceea ce era mai
frumos în lume.

Impactul social

Construcția în sine, care în general dura mai mulți ani, transforma în buna măsură viața
orașului. Șantierul de construcție reprezenta unica activitate industrială a epocii. Șantierul crea
locuri de muncă, deoarece atât obținerea pietrei dintr-o carieră, cât și transportarea ei în oraș
21
solicitau mână de lucru. Fasonarea pietrei, ridicarea schelelor de asemenea și mai ales
ridicarea blocurilor fasonate și instalarea lor la locul potrivit creau alte locuri de muncă.
Urmărind un plan prestabilit și folosind calcule destul de complicate, construcția în sine avea
nevoie de meșteri pricepuți, mai ales de un constructor specializat, care a evoluat repede de la
rolul de artizan la rolul de maestru arhitect. Ei erau de multe ori veniți din alte orașe, sau chiar
din alte regiuni ale Europei.

Efortul de construcție ilustrează pe de altă parte un avânt al tehnicii. Atât biserica cât și
fortăreața seniorului laic erau construcții puternice, cu ziduri groase și deschideri înguste,
ridicate majoritar din piatră. Zidul era compus din blocuri de piatră, unele șlefuite. Construcția
unui zid romanic cerea luarea unor decizii responsabile din partea zidarilor și o permanentă
punere de acord cu pietrarii. Construcția unui zid romanic vorbește despre distribuirea
inițiativelor și responsabilităților între diferiți participanți și despre responsabilitatea colectivă
față de opera terminată.

Progresul în tăierea pietrei implica folosirea uneltelor de fier, și prin urmare antrena o
dezvoltare a metalurgiei. Aducerea pietrei de la cea mai mare distanță implica dezvoltarea
facilităților de transport. Era important ca transportul să devină mai ușor și mai sigur.
Transporturile beneficiază în acest moment de inovații care cresc puterea atelajului.

22