Cercetări numismatice, IX-XI, Bucureşti, 2003-2005, p.

537-554

SIGILII ALE FAMILIEI VĂCĂRESCU - ÎNTÂMPLĂRI DIN

SOCIETATEA MUNTEANĂ LA SFÂRŞITUL VEACULUI AL XVIII-LEA

Cătălina Opaschi

Pe un manuscris românesc de la Arhivele Naţionale, două frumoase amprente sigilare

parafează semnăturile din josul unui act de vânzare. Marele vomic Radu Văcărescu şi soţia sa
Veneţiana vindeau „dumnealui Mihai Bărbătescul, biv vei stolnic i a dumnea(ei) jupânesii Saftii,
soţie(a) dum(i)sale [... ] casile noastre dă aicea den Bucureşti, den mahalaua bisericii !anii, cu tot
locul lor şi cu toate namestiile dăpe împrejur".
Actul consemnează amănunţit toate acareturile, starea în care se aflau („cu încuietori la
toate uşile"), vânzarea încheindu-se _„în taleri 50", foştii proprietari înmânând cumpărătorilor
„zapisele dă locul acestor case". Iar „pentru adevărată credinţă, am întărit acest zapis cu peceţile şi
1
cu iscăliturile noastre, ca să să crează" • Radu Văcărescu semnează şi parafează cu sigiliul său în
stânga actului, iar Veneţiana, în dreapta actului din 28 august 1767.
Zapisul este frumos scris, pe hârtie bună, cu filigran, arătând că semnatarii erau persoane
de vază, de un anumit nivel intelectual, oameni de gust şi gospodari grijulii, care dădeau atenţia
cuvenită redactării unui astfel de act. O dovedeşte precizia exprimării, claritatea şi concizia
formulării (PI. I, fig. I).
Ne îngăduim a trece în revistă câteva date genealogice, privind vechiul neam românesc al
Văcăreştilor, aşa cum s-au păstrat în documente, amintind şi de tradiţionala legendă a familiei, chiar
dacă nu are „acoperire" istorică. „Făgăreştii" s-ar trage, potrivit legendei, din Dan, voievodul de
Făgăraş, nepotul de soră al lui Negru-vodă Descălecătorul. Nicolae Iorga observa, pe bună dreptate,
că până la sfărşitul veacului al XVIII-iea, nu întâlnim nici un Văcărescu între marii boieri ai ţării.
Unele documente ni-l arată totuşi pe un Stanislas din Văcăreşti, în anii 1572, 1573 şi 1574, ca fiind
„compunător şi scriitor de mână", fiu al lui Tatul, mare clucer din Văcăreşti 2 .
Potrivit „Condicii Văcăreştilor" (copie de documente şi regeşte de familie), satul Văcăreşti
de lângă Târgovişte, „fost-au a lor bătrână şi dreaptă moşie de la moşii şi strămoşii (lor), încă de la
descălecarea ţării". În ce-l priveşte pe Stanislas, nu putem să nu-i remarcăm aplecarea spre poezie, ca
un adevărat „compunător," căci îşi încheia documentele cu o fonnulă ce va fi preluată şi de alţi
grămătici, „dulceaţa acestei vieţi, o uită moartea" ...
Prin 1655-1656 apare în acte un Ivan Văcărescu, pitar, socrul unui „cupeţ'', Mihăilă, „care
pitar nu va fi fost din mari strămoşi'', de vreme ce-şi mărita fata cu un cupe{ Pe de altă parte, după
mai puţin de zece ani, în 1662, la 5 august, paharnicul Negoiţă Văcărescu, cumnatul „cupeţului," fiul
lui Ivan pitarul, (căsătorit cu Neacşa, fiica pârcălabului Pătraşco din Bucşani), era amintit şi el într-un
document. Marele comis Constantin (fiul vei armaşului Radu Vărzaru\ recunoştea că a primit o
datorie de la Negoiţă, în valoare de 200 de ughi şi 125 de ughi dobânda, pe care-i împrumutase de la
sora sa Maria5 .
Observăm că Văcăreştii încep ascensiunea pe scara socială prin alianţe matrimoniale
avantajoase. Apoi, fii lui Negoiţă, Ianache şi Ivan, ambii postelnici la începutul urcuşului în rangurile
boiereşti, cumpără pământuri, robi sau rumâni pentru a da greutate şi a consolida poziţia familiei.

1
A.N.l.C., Achiziţii noi, CXVlll /21; vezi şi G. Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1993, p.
472, doc. 381.
2
C. Manolescu, Notâ asupra genealogiei poeţior Văcăreşti, în Acta Valahica, 1972, p. 303.
3
N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVl/1-lea (1680-1821), Bucureşti, 190 I, p. 20 I.
4
N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 157.
j B.N.R., Documente istorice, p. CXXXVll /I.

537
https://biblioteca-digitala.ro
 Cătălina Opaschi

Un document din 28 februarie 1678 ne pune pe unna unor conflicte de familie. Domnul
Gheorghe Duca (1673-1678), porunceşte la patru boieri să cerceteze dacă Negoiţă vânduse satul
Văcăreşti (moşia familiei !), pe 600 de taleri şi dacă vânzarea era valabilă, pentru a stinge conflictul
dintre fii lui Negoiţă şi marele armaş Ilie din Comişani , presupusul cumpărător. Probabil că
6

vânzarea nu a fost „legalizată" de vreme ce moşia Văcăreşti a rămas în posesia familiei până spre
finele veacului al XIX-iea. Spun documentele că vei spătarul Negoiţă era „om băutoriu şi blestemat
de fire şi risipitoriu, fără de nici un cumpăt", aşa încât fii săi s-au plâns atât domnitorului Radu Leon
(I 664- 1669), cât şi lui Şerban Cantacuzino ( 1678-1688). În 1668 Radu Leon dă o „carte de opreală"
prin care i se interzice lui Negoiţă să-şi înstrăineze averea „măcar un capăt de aţă" 7 , pentru a nu
împrăştia patrimoniul familial. Cu toate aceste păcate, se pare că era un om capabil de vreme ce
Şerban Cantacuzino l-a trimis capuchehaie la Stambul, unde a şi murit spătarul Negoiţă, în această
slujbă, „ucis pentru legea lui [ ... ] cu hainele pecetluite pe dânsul cu plumb topit" .
8

Fii lui Negoiţă, Ivan (Ioan) şi Ianache îşi vor mări averea prin cumpărături de pământ sau
vii (de la un Muşat iuzbaşă, în 1685)9. În martie 1690 Ianache şi Ivan cumpără de la unchiul lor
dinspre mamă, Bădica clucer Bucşanu şi de la vărul lor Barbu Mănescu, „toată moşia ce se chiamă
Jilave ot sud Prahova, [... ] când i-a fost lui Bădică trebuinţă de bani la nevoile lui" . Ianache pare
10

mai întreprinzător, şi mai „cuprins". În cursul anului 1691, şi mai ales în 1695 el „completează"
moşia de la Jilave prin noi pământuri achiziţionate de la boierii Ţigăneşti , Băleni şi Cocorăşti 13 ,
11 12

rudele lui. Vom vedea că această moşie i-a fost funestă, mai târziu, Veneţianei Văcărescu.
Între 1696-1701 cumpără Ianache moşia Lipăreşti, tot în Ialomiţa • În anii următori se mai
14

adaugă Orboiasca , Amărâţi , Slătioarele din Prahova, precum şi Gurenii, din Saac • El mai
15 16 17 18

cumpără ţigani de la mătuşa sa, jupâneasa Bălaşa a lui Bădica clucerul din Bucşani, în 1694 19 , sau de
la vărului lui, Iane Cocorăscu, în 1695 . Tot Cocorăscu îi dăruise, nu se spune pentru ce, un rumân,
20

în 168921 , poate pentru nişte servicii făcute cândva. Aşa încât, până în 1709, marele agă Ianache
Văcărescu stăpânea, pe lângă Văcăreşti, moşii în Prahova şi Saac (arătate mai sus), iar în Ialomiţa şi
moşiile: Copul, Roşi, Călugăra şi Rusciori, pe care Constantin Brâncoveanu vodă i le întărise printr-
o carte domnească încă de la 22 iulie 1698 22 .
În ce priveşte cursus honnorum. dacă în 1685 era postelnic, în I 690 ajunge al doilea
armaş, în 1694 era mare căpitan (de lefegii, apoi „de margine"), iar în 1695 era mare agă. Între 1704-
1707 şi 1709 a fost capuchehaia lui Constantin Brâncoveanu, la Constantinopol (în 1709 era mare
paharnic), şi devine mare clucer din 171 I. Probabil că domnitorul avea încredere în el pentru că se
dovedise credincios, capabil şi se înrudeau: soţia lui Ianache, Stanca, era vară cu Doamna Marica •
23

Ne-am oprit mai mult la Ianache, pentru că el este strămoşul stirpei Văcăreştilor din veacurile
viitoare (fratele lui, Ivan postelnicul, nelăsând descendenţă) şi el este tatăl marelui vomic Radu şi
socrul Veneţianei, cei ce fac actul de vânzare pe care se află amprentele sigilare amintite la început.

6
N. Stoicescu, op. cit., p. 199.
7
Ibidem, p. 253, nota nr. I.
H Gh. Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Bucureşti, 1987, p. 53.
9
B.N.R., loc. cit., p. CXXVII /4.
10
I. C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, 1919, p. 116, doc. nr. 342. (în continuare, Arhiva .. .).
11
Ibidem, p. 117, doc. nr. 345.
12
Ibidem, doc. nr. 346, precum şi doc. nr. 349.
13
Ibidem, doc. nr. 347.
14
Ibidem, p. 118, doc. nr. 350-354 şip. 119, doc. nr. 356-357.
15
Ibidem, p. 121-122, doc. nr. 362.
16
Jbidem, p. 121, doc. 364.
17
Ibidem, doc. nr. 363 şi 365.
IH Ibidem, p. 122-123, doc. nr. 370, 371.
19
. B.N.R, loc. cit., p. CXXXIX /IO.
20
Ibidem, p. CXXXIX /I I.
21
Ibidem, p. CXXXVJJJ /8.
22
Ibidem, p. CXXXV /12.
23
N. Stoicescu, op. cit., p. 253, nota nr. 6.

538
https://biblioteca-digitala.ro
 Sigilii ale familiei Văcărescu. fntâmplări din societatea munteană la sfârşitul veacului al XVIII-iea

Ianache a avut patru băieţi şi trei fete: Barbu, Constantin, Ştefan şi Radu, apoi fetele
Maria, Ilinca, Bălaşa şi Neacşa. Barbu şi Ştefan vor fi otrăviţi la o vie a lor din Valea Orlii, Săcuieni,
24
la porunca domnitorului Constantin Cehan Racoviţă (1763-1764), în anul 1763 , pentru că se aflau
în fruntea boierilor nemulţumiţi de abuzurile sale şi ale camarilei fanariote.
Cronica Ghiculeştilor spune însă altceva: „Cu toate că Văcăreştii aveau dregătorii [... ] totuşi
nu aveau nici o trecere pe lângă domn", aşa că, antrenând şi alţi boieri în demersul lor, au fugit la
Constantinopol să se plângă. Constantin Racoviţă a aflat şi, pentru a nu-şi mai crea şi alte neplăceri „a
îmbrăţişat partida Văcăreştilor [„.] dându-le tot felul de împuterniciri, precum şi cârmuirea tuturor
treburilor ţării" 25 . Complotul s-a întors însă împotriva lor căci, „[ „.] în urma unei straşnice porunci
împărăteşti [„.] pe Văcăreşti (a hotărât sultanul) să-i trimită în surghiun cu firman împărătesc [„.], ca
unii ce au pus la cale uneltirea" , la Famagusta în Cipru. Şi mai spune cronicarul: „Astfel ei şi-au
26

primit pedeapsa cuvenită, dar şi drept pildă şi povaţă pentru ceilalţi, să nu sară peste cal"!
Constantin este prezent între boierii munteni, cu rangul de vtori logofăt ( 1717-1720) şi de vei
logofăt (1732, 1748), arătându-se la fel de grijuliu ca şi părintele său în achiziţionarea de pământuri:
Boldeştii 27 şi Togozeni 28 din Prahova, completând Lipăreştii , achiziţia mai veche a tatălui său.
29

Ştefan, mare ban, apoi mare spătar, a fost căsătorit cu Catinca Done şi este tatăl poetului şi
diplomatului Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), marele vistier, şi al unei fete, Măriuţa (după mulţi
copii morţi nevârsnici). S-a îngrijit de educaţia fiului său în aşa fel încă acesta vorbea cinci limbi şi
avea întinse cunoştinţe de istorie şi literatură. Alexandru lpsilanti (l 774-1782) 1-a înălţat la rangul de
spătar, trimiţându-l în 1781, la Curtea vieneză, pentru a întoarce acasă năbădăioasele beizadele
fugite, spre paguba domnescului lor tată. Nu este de mirare că a reuşit să cucerească admiraţia
nobilimii austriece şi a diplomaţilor, la balul ambasadorului Spaniei, sau în saloanele lui Kaunitz,
fennecându-i pe toţi, mai întâi prin pitorescul şi bogăţia costumului. Fermecaţi mai apoi de bogăţia
minţii şi minunata lui erudiţie, căci iată ce spunea însuşi despre calităţile unui diplomat: „„este
trebuinţă de procopseală multă şi de ştiinţă de limbi, de-ndestule şi de minte subţire" 30 . Iar el le-a
avut din plin, chiar dacă nu se trăgea din Negru vodă, aşa cum se află însemnată curgerea neamului
Văcărescu pe un exemplar al Gramaticii lui, cu adnotări autografe • A fost apreciat în timpul vieţii,
31

fiind „iubitor de dreptate", aşa cum se înţelege din prefaţa la Pravila lui Ipsilanti, la redactarea căreia
a lucrat: „cei năpăstuiţi să-şi afle dreptatea lor la limanul bunelor pravili şi să se arate biruitoare
dreptatea" 32 . A fost regretat la moartea sa întâmplată în 1797, după cum nota un cititor al acelui
veac, pe un manuscris religios: „ 1797, iulie 11, într-o sâmbătă la 6 seara s-au pristăvit dumnealui
Ianache Văcărescu, vei vistier, mare stâlp al Ţării Româneşti, fiind mare jale şi întristare de moartea
Dumisale. Dumnezeu să-i odihnească sufletul întru Împărăţia Cerului"33 . O mărturie mişcătoare şi
spontană a simpatiei de care se bucura înţeleptul, eruditul dar şi„.petrecăreţul şi galantul vistier.
Din căsătoria lui Ienechiţă cu fiica tergimanului Iacovachi Rizo, Elena (prima din cele trei
soţii), 1-a avut pe Alecu. El s-a născut în jurul anului 1769 şi a pierit atunci când, „pizma
fanarioticească l-au dărăpănat" , aşa cum întărea şi fiul său Iancu, desigur tot în versuri: „Om! Care
34

în veacuri abia-I dă firea I În grab' răpitu-ne-I-a pizmuirea". Răpit, de-a binelea, de arnăuţii lui

i. XX, Poeţii Văcăreşti. Versuri alese (l11trod11cere), Bucureşti, 1974, p. 13 (aceasta este opinia lui Al. Odobescu exprimată
în Poe/ii Văcăreşti, Opere, voi li, 1889 apud G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. II-a,
Bucureşti, 1982, p. 65.
°
2
Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695 şi 1754, ed. N. Camarino şi Adriana Camarino-Cioran, Bucureşti,
1965, p. 721.
26
Ibidem, p. 723.
27
1. C. Filitti, op. cit„ p. 123, doc. nr. 372.
ix Ibidem, doc. nr. 374, 375.
29
Ibidem, doc. nr. 373.
30
Ienachiţă Văcărescu, Istoria a prea puternici/or s11/tani otomani, în Tezaur de monumente istorice, ed. Al. Papiu llarian),
11, Bucureşti, 1863, p. 269.
31
G. Ştrempel, Catalogul manuscrise/or româneşti. Biblioteca Academiei Române, voi. I, Bucureşti, 1978, p. 86, mss. 305.
32
Gh. Crutzescu, op. cit„ p. 54
31
Ibidem, voi. II, 1982, p. 304, mms. 2521.
34
G. Călinescu, op. cit„ p. 68.

539
https://biblioteca-digitala.ro
 Cătălina Opaschi

Alexandru Moruzi (1799-1801), într-o noapte din 1799, a dispărut fără urmă. Dar despre acest nepot
de-al doilea al vomicului Radu vom mai aminti în paginile ce urmează.
Despre semnatarul actului pomenit la început, Radu Văcărescu, nu avem prea multe date. El
a stat mai retras decât fraţii săi Barbu şi Ştefan, preferând o viaţă liniştită. În I 738 apare ca martor,
având rangul de postelnic35 . Nicolae Iorga îl aminteşte ca fiind „marele logofăt Răducanu a cărui soţie,
născută la Veneţia, se chema Veneţiana" 36 . Şi el s-a preocupat de mărirea patrimoniului familiei,
achiziţionând moşie la Băleni, în 1748 37 , pe care mai târziu o va revinde fratelui său mai mare, vei.
banul Barbu Văcărescu, plătindu-i-o, prin schimb, cu 100 de stânjeni la Bozieni 38 . El stăpânea şi o
39
jumătate din moşia Jilave . În 1754, în rang de stolnic, cumpără un loc de casă, „care loc este din
ulucile curţii dumnealui, până în curtea popii Ivan" 40 . În anul următor, 1755, mai cumpără o casă, după
ce a fost preţuită în prezenţa a doi vomici ai doilea şi a unui căpitan, „de doi meşteri de lemn i un
zidar", casa aflându-se „în curtea dumnealui" şi este cumpărată pe 65 de taleri 41 .
Nu ştim cu ce s-a ocupat între 1755-1763, poate s-a luptat alături de fraţii săi pentru
stoparea abuzurilor noilor veniţi din Fanar, poate va fi trăit liniştit la una din moşii, sau poate s-a
refugiat peste munţi. Vremurile erau tulburi, boierii români erau în conflict deschis cu domnitorul
Constantin Racoviţă, din cauza abuzurilor repetate ale anturajului său, marele ban Bărbuceanu fiind
în fruntea „partidei naţionale" şi încercând să stopeze acordarea rangurilor „după pofta lor".
Din 1763 Radu Văcărescu reia cumpărăturile achiziţionând încă o casă „în dosul grădinii
dumnealui [... ] în mahalaua Ianii", care, spune cumpărătorul, „fiindu-mi de vânzare şi mai căzându­
42
i-se dumisale [fiind vecini] i-au vândut o casă şi locul, în taleri 800" . O lună mai târziu apare în
43
calitate de martor, ca vecin al unor case vândute „în mahalaua bisericii dntr-o zi" .
La 28 august 1767 vindea, împreună cu Veneţiana, cum arătam la început, casa cumpărată
în 1755, pe 65 de taleri, cu 500 taleri. În anul unnător achiziţionează încă o casă de la „popa
44
Dumitraşcu ot biserica Albă", pentru 15 taleri .
45
Văcăreştii stăpâneau multe proprietăţi în jurul bisericii Ianii şi a bisericii Dintr-o zi . Mai
aveau ,.livada Văcăreştilor" şi o casă a Venezianei, pe axa Podului Mogoşoaiei . În tot acest timp a
46

înaintat şi el în ranguri, în anul I 767 fiind menţionat ca vomic, semnând ca martor.

În 1770 paşa din Moreea, Muhsur-Oglu, care se pregătea să reia lupta cu ruşii, a convocat la
Craiova mai mulţi boieri, între care se număra şi vomicul Radu, şi nepotul Ienăchiţă, chipurile pentru
instalarea lui Manole Giani Ruset , (1770-1771). Vremurile fiind nesigure din cauza războiului ruso-
47

turc, dar şi a faptului că rudele lor, Cantacuzinii, luptaseră sub flamura rusă (soţia lui Barbu, Safta, ca şi
ginerele lui Constantin, banul Mihai, erau Cantacuzini), Răducanu şi Ienăchiţă au cugetat că e mai bine
să fugă la Braşov. În 1775 Răducanu era din nou acasă şi semna alături de alţi boieri, ca martor al
vânzării averilor banului Mihail, care se strămuta în Rusia, căci „după încheierea păcii acestei trecute
răzmiriţe, după legăturile tractaturilor [... ]au dat voe a să muta ori-care va vrea din această ţară unde va
pofti" 48 . Ultima dată este semnalat, în viaţă, printre semnatarii unui hrisov al lui Alexandru Ipsilanti
(1774-1782), „pentru şcoli şi pentru judecăţi" , având rangul de „vomic de Ţara de Jos", în I 777.
49

35
Şt. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, voi. II, Bucureşti, 1916, p. 226.
36
N. Iorga, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 19, p. 147.
37
I. C. Filitti, op. cit„ p. 45, doc., 159.
" Ibidem, p. 50, fără nr.
3
39
Ibidem, p„ 124, doc. nr. 377, din 1776.
40
A.N.l.C„ Achiziţii noi, p. CXVllI /l 7.
41
N. Iorga, Documente privitoare la Bucureşti, în Buletinul Comisiei istorice a României, 11, 1932, l l, p. 37, doc. 13.
42
G. Potra, op„ cil., p. 455, doc. 363 ; vezi şi N. Iorga, Documente privitoare la ... , p. 37, doc. 14, unde însă apare un alt pre(.
43
N. Iorga, Documente privitoare la ... , p. 37, doc. 15.
44
Ibidem, p. 3 8, doc. 17.
45
Ibidem, p. 39, doc. 21 şi 23.
46
G. Ionescu-Gion, Istoria B11c11rescilor, Bucureşti, 1899, p. 322
47
XX„ Poeţii Văcăreşti, .. .p. 15.
4
" I. C. Filitti, op. cit., pp. 189-190, doc. nr. 604.
E. Hurmuzachi, Documente privind istoria românilor. DoC11mente greceşti 1716-1777, voi. XIV, Bucureşti, 1917, p. 1270, doc.
49

nr. MCCLXX!V

540
https://biblioteca-digitala.ro
 Sigilii ale familiei Văcărescu. Întâmplări din societatea m1111tea11ă la sfârşitul veacului al XVIII-iea

În 1781 era mort şi nu ştim ce a făcut înaintea morţii. Poate se retrăsese la una din moşiile
sale, ocupându-se de chiverniseala averii moştenite şi sporite de el, aşa cum arătam mai sus. Viaţa
politică nu pare să-l fi atras, căci oferea, într-adevăr, un spectacol trist: goana unora după domnie şi
nenumăratele compromisuri pentru a se menţine în scaun, grija pentru adunarea averilor, suişuri şi
prăbuşiri spectaculoase şi tragice, năvăliri de toate neamurile şi prea scurte răgazuri de linişte, atunci
când nu bântuia vreo molimă ucigătoare. Poate fusese marcat de moartea dramatică a tatălui şi
fraţilor hotărând să rămână atât de retras cât îi permitea numele pe care-l purta.
Ştim că era mort în 1781, dintr-un hrisov al lui Alexandru lpsilanti de la 15 iunie, prin care
i se permitea vornicesei Veneţiana Văcărescu să focă în fiecare zi de vineri, târg la Jilave, moşia sa
aflată pe drumul Focşanilor, „Unde să aducă toţi cei dimprejur cele trebuincioase a să vinde,[ ... ] fără
50
numai vinul şi rachiul [... ] numai dumne~ei să vânză" .
Vistiernicul Radu Văcărescu ( 1693-1781) a fost, de bună seamă un bărbat instruit. Nu
putea fi altfel fiul marelui paharnic Ianache Văcărescu, sfetnicul de încredere al domnitorului
Brâncoveanu. Ca toţi boierii cu dare de mână, poziţie înaltă şi dragoste de carte, va fi ţinut în casă
dascăli pentru învăţătura celor trei băieţi, Constantin, Barbu şi Ştefan (avea şi o fată, Maria), care
trebuiau pregătiţi pentru treburile de stat. A fost un om chibzuit, sporindu-şi averea şi profitând chiar
de unele vânzări (o casă cumpărată pe 65 de taleri o va vinde mai târziu, refăcută, pe 500 de taleri).
A fost un om abil şi prudent, preferând exilul la Braşov, incertitudinii unei domnii care părea
nesigură. S-a implicat şi a sprijinit politica refonnistă socio-economică şi culturală a domnitorului
Alexandru lpsilanti ( 1774-1782), care era un promotor al ideilor iluministe europene. Fiind
înconjurat de oameni de carte, de profesori de limbi străine (aduşi spre instruirea beizadelelor şi a
domniţei sale, Ralu), domnitorul transformase Bucureştiul într-un adevărat „azil al muzelor" 51 ,
anturaj de care va fi profitat şi vomicul Ţării de jos. Acestea sunt de spus, sigur, despre Radu
Văcărescu, după cât ne arată, cu zgârcenie, hrisoavele timpului său.
Cine a fost jupâneasa lui? Atrage mai întâi atenţia ... exotismul prenumelui. Într-o vreme a
Zoiţelor, Elencuţelor, a Saftelor şi Sălaşelor, frapează originalitatea „lagunară" a apelativului, Veneţiana.
Nicolae Iorga o credea născută în Serenissima Republică, dar nu spune de unde ţine infonnaţia 52 .
După bunică, se zice că era grecoaică, fiind nepoata Mariei Başa-Mihailopol şi a vei
spătarului şi hartofilaxului Nicolae Rosetti, nepotul lui Antonie Vodă al Moldovei, care au avut-o pe
mama Veneţianei, Eufrosina şi pe Manole, viitorul domnitor. Eufrosina a fost căsătorită cu un preot,
Ion Geani 53 . La Venezia exista o puternică colonie grecească şi nu este imposibil ca Veneţiana să se
fi născut acolo. Poate tatăl ei (Geani, Gianni) era veneţian din colonia constantinopolitană şi nu este
imposibil să fi avut drum în cetatea de origine, cu familia. Acestea sunt însă numai presupuneri
întrucât până acum nu au apărut infonnaţii mai complete despre socrul lui Radu Văcărescu.
Generalul Radu Rosetti nu poate, nici el, să avanseze date sigure despre originea lui 54 .
În pomelnicul bisericii Flămânda „(fostul schit Mărculeşti) din Câmpulung" erau trecuţi,
ca „fundatori", după ctitor (Dimitrie, fiul lui Marcu) şi familia lui, „Radu şi Geneţiana", apoi
„Mano li"- domnitorul Manole Giani-Ruset (1770-1771 ), ruda ei 55 . Confonn opiniei lui Gh. D.
Florescu, Veneţiana ar fi sora lui Constantin Rosetos din Grecia şi deci ar fi mătuşa lui Manole vodă,
nu sora lui, provenind deci din ramura munteană. Ca argument se aduce trecerea unei proprietăţi a
Veneţianei, de pe Podul Mogoşoaiei (unde se află şi acum Hotelul „Bulevard"), în proprietatea
ramurii muntene, prin moştenire (nefiind cunoscute acte de vânzare).
Care va fi fost copilăria şi tinereţea ei nu ştim, probabil că a avut acelaşi curs ca al tuturor
jupâniţelor de rangul ei, învăţând să-şi împartă credinţa între Dumnezeu şi soţ, între familie şi casă,

50
l. C. Filitti, op. cit., p. 124, doc. nr. 378.
51
V. Mischevca şi P. Zavitsanos, Principele Constantin lpsilanti (1766-1816), Chişinău, 1999, p. 26, apud Istoria Românilor,
voi. VI, Bucureşti, 2002, p. 479, n. 9.
52
N. Iorga, Istoria /ireraturii .. „ p. 147.
53
l. C. Filitti, op. cit„ vezi genealogia anexă.
54
Ibidem„ p. 12, n. 6
55
R. Rosetti, Familia Rose/li, voi. li, Bucureşti, 1940, p. 29.

541
https://biblioteca-digitala.ro
 Cătălina Opaschi

secondându-şi bărbatul, ca egală în afaceri, aşa cum o dovedeşte actul amintit la început. Ca multe
jupânese ale vremii avea ştiinţă de carte şi pare destul de instruită, de vreme ce doreşte să ridice la
moşie şcoală pentru copiii sărmani, vorbind probabil cel puţin o limbă străină (sigur greaca şi poate
italiana). Împreună cu Radu au crescut cei patru copii: Constantin (ajuns vei agă), Barbu (vei vomic,
vei vistiernic şi vei ban), Maria (căsătorită cu Radu C. Filipescu) şi Ştefan-„Orbul" (mare vomic,
plecat în Rusia şi devenit mai târziu socrul cneazului Bagration).
După moartea soţului ei am văzut că cerea şi obţinea de la Alexandru lpsilanti, dreptul de-a
face târg pe moşia ei Jilave. Domnitorul Nicolae Caragea (1782-1783) va întări Veneţianei dreptul de
târg, subliniind că „vameşii domneşti să aibă a-şi lua vama şi de la acest târg, după obicei şi după
catalog [... ] însă peste trei - patru luni de zile după ce se va începe facerea târgului şi se va întemeia" 56 .
În 1784 primeşte o nouă întărire a dreptului de târg, de la Mihail Şuţu, iar în 1797, la 19 august,
Constantin Hangerli, observa că pe moşia Jilave vomicesa Veneţiana ridicase biserică de piatră „ şi
şcoală are a întocmi pentru învăţătura copiilor sănnani, fără plată," aşa încât hotărăşte ca „vama ce se
adună să se strângă pe seama bisericei şi a şcoalei, la care întru nimic vameşii să nu se amestece" .
57

Vorniceasa Veneţiana trăia liniştită la moşia lăsată de răposatul vomic Radu, veghind la
gospodărirea ei, la biserica ctitorită de ei şi asupra locuitorilor satului, a căror stare intelectuală era
grijită şi ea prin ridicarea şcolii ce unna să-i lumineze. Când, „la octombrie 1798 se întâmplă o mare
crimă. Vorniceasa Veneţiana Văcărescu, care locuia cu frumoasa sa fată (?) la moşia Jilava din
. . .„58
I a Iom1ţa, este asasinata .
Domnitorul însuşi (Constantin Hangerli) se interesează de mersul cercetărilor şi trimite pe
judecătorul Spătăriei, vomicul Ştefan, la faţa locului, cerându-i „cu tot felul de mijloace să silească a
găsi ucigaşii.[ ... ] Însă cu pricina acestei întâmplări să nu se dea tulburare între locuitori. "(s. n.).
Deşi au fost arestaţi nişte ţigani „sicari," nu s-a aflat mai mult, sau poate nu s-a spus. Între actele
Agiei şi Vorniciei temniţelor nu se mai află documente care privesc această crimă, deşi nonnal ar fi
fost să se găsească urmele dramei. Nu se întâmplau des, la vremea aceea, astfel de evenimente
tragice şi mai ales cu astfel de victime. Ecourile întâmplării sunt şi ele mai mult aluzive, nu explicite,
poate din pricina recomandării domnitorului, care pare şi ea ciudată.
Într-o mărturie din 27 decembrie 1798, a Mitropolitului Dositei, sunt pomeniţi fii Veneţianei,
Barbu şi Ştefan (Constantin nu semnează la sfărşit, fiind rămas în Rusia, unde a murit în 1801). Era
vorba de o înţelegere făcută cu mătuşa lor, soţia clucerului al doilea Constantin Rosetti, „care au fost
frate bunu cu răposata maica noastră vorniceasa Veneţiana Văcărescu," ce încă din viaţă fusese
clironoamă a fratelui ei, aflându-se „în prigonire" cu cumnata, clucereasa Ruxandra. Ei cereau,
„întâmplându-se şi maicei noastre moarte" 59 , să împartă, prin bună înţelegere cu Ruxandra Rosetti,
„rămasul" unchiului lor, acesta neavând urmaşi, „ca să nu între şi periusia în zeciueli de zapcii şi
cheltuieli zadarnice." În 30 decembrie se făcea un „exoflis" prin care „doo părţi să ia dumneaei mătuşa
noastră fiind încărcată şi cu partea sufletului (pomenirile obişnuite) şi o parte să o luăm noi" .
60

Deşi trecuseră numai două luni de la dispariţia năpraznică a mamei lor, în document nu se
face nici un fel de aluzie la împrejurările morţii. Istoricul V. A. Urechia are o remarcă potrivită:
,justiţia n-a făcut lumină acestei fapte şi istoria obligată e să tacă" •
61

La vremea aceea au circulat tot felul de zvonuri. Pe unul din ele îl putem consemna, căci
istoria l-a păstrat. După reacţia persoanei încriminate se pare că a fost ceva mai mult decât o simplă
bârfă. Se zvonea că autorul moral, instigatorul asasinatului, ar fi fost poetul Alecu Văcărescu,
nepotul de fiu al lui Ştefan, cumnatul Veneţianei. Atunci, ca şi acum, bârfele erau una din
preocupările predilecte ale societăţii româneşti. Se zvonea că, iubăreţ ca toţi Văcăreştii, Alecu s-ar fi
înamorat de frumoasa fiică(?) a Veneţianei (care i-ar veni mătuşă lui Alecu) şi, pentru că mama(?)

56
I. C. Filitti, op. cil., p. 124, doc nr. 378.
57
Ibidem.
' V. A. Urechia, Istoria românilor., voi. VI, Seria 1774-1800, Bucureşti, 1894, p: 359.
5

>Y R. Rosetti, op. cit., voi. li, p., 27, n. 2.

w Ibidem, ambele documente se aflau în colec\ia d-nei Ana Lahovary, fiica lui Nicolae Kretzulescu.
61
V. A. Urechia, op. cit., p. 359.

542
https://biblioteca-digitala.ro
 Sigilii ale familiei Văcărescu. Întâmplări din societatea munteană la sfârşitul veacului al XV!ll-lea

ei se opunea categoric acestei legături (îndrăgostitul era căsătorit cu Elena Dudescu), el i-ar fi
angajat pe asasini. E drept că versurile „poeticului" Alecu dovedesc „[ ... ] cât pătimeşte I Un suflet ce
iubeşte," care suflet, „[ ... ] iese I Dă ohtături adese !"
După cum se ştie Radu şi Veneţiana au avut o singură fiică, Maria, căsătorită cu Radu C.
Filipescu. Ori „poeticul" se topea de dragul unei ... Ruxandre! Şi o arată clar în acrostihul de 18
versuri, compus cu mult alean, precizând apoi: „Aceste stihuri care sânt şi purtătoare al (e)
strălucitului nume, s-au făcut dă înfocatul poetic aflându-să ascuns dă frica vrăjmaşilor, într-o
căsuţă în diiastimă (răstimp) dă o jumătate dă cias, şi plin dă.frică, dă bătae dă innimă şi dă hotărâri
62
dăznădăjduite, şi, eşind dă acolo, le-au lăsat spre pliroforie (lămurire, desluşire)" (s. n.).
Pe de altă parte, el recunoaşte în acrostih că, „Nu mă mai poate dăzlipi, în viaţa mia, dă
tine, I nici moarte, nici năcaz, nici chin, nici frică, nici ruşine." Şi bănuim că avea motive să facă
astfel de promisiuni, întrucât primise asigurări că „ [.. ] dragostea-ţi va fi în veci, după făgăduială."
Cine să fi fost frumoasa Ruxandră pentru care Alecu era hotărât să treacă peste moarte, frică şi
ruşine şi avea un nume strălucit? Între Rosetteşti nu se afla nici o purtătoare a acestui nume cu vârstă
potrivită, dar ... Domnul Alexandru Moruzi (1793-1796 şi 17999-1801 în Ţara Românească) avea o
soră, domniţa Ruxandra (căsătorită cu beizade Ion Callimaki, în 1800, după moartea lui Alecu). Ea
avea, într-adevăr, un nume „strălucit," dragostea arătată ei putea să dea fiori unui boier cu jupâneasă
la casa lui, care se ascundea prin unghere pentru a-şi zări măcar pe furiş „subiectul" pasiunii şi,
desigur că domneştile rubedenii nu puteau fi decât „vrăjmaşe" unui astfel de afront, oricât de boier şi
de „poetic" ar fi fost el, chiar dacă era hotărât să se lupte cu tot universul având ... „făgăduială."
Două din poeziile cuprinse în „kondikuţa" scrisă de Alecu Văcărescu în 1796 au câteva
„explicaţii" care ne pun pe gânduri. Poezia nr. 22 (căci Alecu nu le dăduse titluri, ci numere) are
următoarea explicaţie: „Aceste stihuri, cu toate că aici sânt aşezate, la numărul 22 - după atâţia alte
stihuri, dar sânt mai întâiu făcute, decât toate, adică la fericitul aprilie a anului · 95; însă neavând
copiia până acum, dobândindu-o dă unde cu grab s-au fost pornit atunci, silit am fost ca să le trec
aici, dar pricina iaste aşa" (s.n.).
63

Cealaltă poezie, cu nr. 23, închinată unui „trandafiraş, "are şi ea o tălmăcire, însă mai
amănunţită. „Iar aceste stihuri, cu toate că sânt foarte pă scurt şi nu cu multă noimă, şi încă şi scăzute
dân tot meşteşugul poeticesc, dar pricina le este ciudată, căci la maiu a veliatului · 95 întâmplându-
să ticălosul (în sensul de „sărmanul") poetic numai cu scumpa pricină a flăcărilor sale şi şăzând
amândoao părţile, peste doao ciasuri cufundaţi într-o tăcere foarte adâncă (marile pasiuni sunt mute,
spunea cineva ... ) şi sorbindu-să unul pă altul cu căutăturile, mai la unnă au eşit acest trandafiraş
dântr-acel sân ceresc şi, adecă, cam cu nebăgare de siamă s-au pus pă pernă, ca cum ar fi fost
lepădat; la care întinzându-să ticălosul şi luându-l, tremurând şi sufletul şi mâna, întâiu au fost
dojânit, dă ce să-l iia, apoi, iertându-i-să greşeala, au fost întrebat, că să pot face stihuri asupra
trandafirului, şi el, cu multă smerenie răspunzând, că focul acelui trandafir ar putia însufleţi şi
pietrele a face stihuri, I cu multă blândeţe, însă plină dă mărime (măreţie) şi dă putere, au fost
poruncit să facă; deci el, nepierzând vreme nici un minut, ţiind trandafiraşul în mână, cu ochii plini
dă lacrimi au început a le zice dân gură, şi dă nu să întâmpla asupra aceştii fericiri, o pârdalnică dă
venire ...... (în text) vă făgăduesc că ar fi zis un milion dă stihuri, fără condei, dar acia venire i-au tăiat

B. N. R., I. C. Brătianu;
62

„Războiu să fac cu stele, cu soarele, cu luna, /cu ceriul tot, am hotărât, ş-acum şi totdeauna. I
Unite toate dă vor fi şi stându-mi împotrivă, /nu mă-ngrozesc, dacă-mi vei fi tu numai, milostivă. I
Cu toate pociu a mă lupta cu straşnică răbdare /şi hotărârea ce-mi făcui, nu va avea schimbare. I
Să nu gândeşti, lumina mea, d-acu - ncolo vro dată, /că focul mieu, dân pieptul mieu, poate să să abată. I
Am hotărât, cu jurământ, supt prea slăvita-ţi mână, /pân-oi muri să fiu supus şi tu să-mi fii stăpână ! I
Nu mă mai poate dăzlipi, în via\a mia, dă tine. /nici moarte. nici năcaz, nici chin, nici frică, nici ruşine. I
O-aceia dar, stăpâna mia, şi tu mă înarmiază, /cu arme d-ale dragostii, cât po\i mă-mbărbătiază! I
Răbdare şi putiare dă-mi şi nu-m da bănuială, /că dragostia-t va fi în veci, după făgăduială. I
Apoi şi eu atunci, să ştii că, cât voiu fi pă lume, /dân lan\ul tău nu voiu eşi, mă jur pă al mi eu nume'"
-' Ibidem; Versurile exprimă îndoiala poetului faţă de sentimentele persoanei iubite, implorându-i un răspuns, „că credincios
6

voiu să-ţi fiu /cât voi trăi şi-oi fi viu".

543
https://biblioteca-digitala.ro
 Cătălina Opaschi

putiarea, şi atât numai au apucat, dă au auzit că, frumoase sânt şi să si scrie; unde li-au şi scris îndată
ce li-au închinat Iar' de a avia copie, iar acel trandafiraş norocit, şi astăzi să află la scumpă păstrare
şi să va afla până la sfărşitul vieţii poeticului" (s. n.)6 • lată din nou că, dulcea poruncă a fost rostită
4

„plină dă mărime şi dă putere," ca o persoană ce ştia porunci!

Cititorul de azi zâmbeşte, desigur, la citirea versurilor şi mai ales a explicaţiilor bietului
îndrăgostit. Dar să aruncăm o privire asupra obiceiurilor vremii, prin ochii lui Ion Ghica: „Pe vremea
aceea nu era lucru lesne de a fi galant şi nu fiecine îndrăznea a face curte. [... ] Femeile erau
înconjurate de toate precauţiile profilactice (!); ferestrele aveau zăbrele, ca puşcăriile; porţile se
deschideau greu, căci erau înarmate cu broaşte tari; iar când o nevastă se ducea la o rudă, la o
prietenă sau la baie, ea era întovărăşită de două-trei jupânese bătrâne şi credincioase (explicaţie
plauzibilă pentru „o prădalnică dă venire"). Fetele erau ţinute şi mai aspru; de-abia aveau voie să
iasă în grădină şi grădina era înconjurată cu zid nalt sau cu uluci din scânduri de stejar. Nici măcar
peţitorii nu le vedeau până nu se isprăvea vorba de căsătorie" . Şi mai adăuga, spre luarea aminte,
65

că „ Numai literatura poate exprima cu exactitate starea intelectuală şi morală a unei epoce; [... ]
numai ea poate da o cunoştinţă precisă a raporturilor ce există între oameni şi lucrurile unui timp, cu
66
ideile cele adevărate; ea este tezaurul în care se depun cunoştinţele societăţilor omeneşti" (s.n.).
Domniţa Ruxandra avea de cumnată din partea fratelui ei Alexandru Vodă, pe Zoe Rosetti,
fiică a comisului Lascarachi din Moldova, deci având strămoşi (îndepărtaţi) comuni cu Veneţiana. Pe
de altă parte, dacă ar fi să ne luăm după „bârfele" colportate de lăutarii timpului, care laceau să circule,
pe note, tainele caselor boiereşti, Doamna ţării, Zoe Moruzi era îndrăgostită lulea de Ienăchiţă, tatăl lui
Alecu. Iar „Ienăchiţă stih îi face I că Domniţa mult îi place" ( dragostea era însă platonică). Aceleaşi
versuri îl localizează pe Ienăchiţă, „ în poartă la Dudescu"67 . Ori soţia lui Alecu, fusese Elena
Dudescu, de care se despărţise în iulie 1798 ... poate din dragoste pentru Ruxandra„. Sunt multe
„coincidenţe," chiar dacă versurile cântecelor din epocă nu pot fi luate „ad literam" drept dovezi şi
lipsesc multe „amănunte" pentru a pune în ordine tot mozaicul. Cert este că, după chiar mărturisirile
„poeticului" Alecu, apropierea dintre îndrăgostiţi s-a produs în primăvara lui 1795; iar versurile au fost
adunate în „kondikuţă" în decembrie 1796, după plecarea lui Alexandru Moruzi din scaunul ţării. Poate
Veneţiana, lară voia ei, era păstrătoarea unei taine ce nu trebuia cunoscută. Cert este că nu putea fi
vorba de fiica ei, Maria Filipescu, cel mult putea fi vorba de o nepoată.
Pentru a pune capăt zvonurilor de după asasinarea Veneţianei, Alecu Văcărescu adresează
domnitorului Constantin Hangerli (1797-1799), o patetică jalbă în limba greacă, respingând
„neadevăratele cuvinte ce s-au răspândit şi cu mult meşteşug s-au propagat". Argumentele lui sunt
dramatic exprimate, lacându-se apel la „simţul cel bun" pe care „tot omul cu minte" ar trebui să-l
aibă. El arăta că dacă ar fi dorit „să-mi răzbun asupra acestei persoane [ „] aş fi ales altă răzbunare
[„.] nu cel mai dân urmă refugiu al tâlharilor." Cerea Domnului „să să ia în băgare dă seamă
creşterea ce am primit şi oamenii cu care mă adun [.„] nobleţea cea mare, virtuţile mele."
Mai departe, arată că Veneţiana „chiar trăind era moartă pentru mine," ceea ce dovedeşte
că între ei avusese loc o explicaţie, un conflict, sau că pur şi simplu nu păstrau nici o legătură, deşi
recunoaştea că putea fi considerată ca o mamă pentru el (poate doar ca vârstă ). În privinţa
probabilităţii de-a fi năimuit „tâlhari cari omoară pentru bani" el respinge această probabilitate prin
„neîmpărtăşirea mea cu tâlharii şi sărăcia mea cea vestită şi văzută de toată lumea" .
68

Adevărul este că nici pe Alecu nu-l ispitiseră dregătoriile aducătoare de foloase (fusese
doar vei. stolnic şi vei. clucer, boierii mărunte), iar pe de altă parte, risipa şi dezinteresul (sau
nepriceperea) în administrarea puţinului său, l-au dus la ruină . După moartea lui Ienăchiţă s-a !acut
69

64
Ibidem.
I. Ghica, Din timpul zaverii, în Scrisori căire V. Alecsandri, Bucureşti, 1970, pp. 63-64.
65
66
Ibidem, p. 1O.
C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, voi. II, ed. a V-a, Bucureşti, 1943, p. 185.
67

M I. C. Filitti, Cercetări şi documente privi/oare la istoria românilor. O jalbă a lui Alecu Văcărescu, către Vodă Hanger/i,
6

1798, Bucureşti, 1935, p. 53.

Poeţii Văcăreşti, p. 39.
69

544
https://biblioteca-digitala.ro
 Sigilii ale familiei Văcărescu. Întâmplări din societatea munteană la sfârşitu/ veacului al XVIII-iea

partajul între copii şi ultima lui soţie, domniţa Ecaterina Caragea. Anaforaua Mitropolitului şi a
veliţilor boieri, întărită de Alexandru Ipsilanti, la 17 octombrie 1797, împărţea averea în trei: Alecu,
domniţa cu copii ei şi „partea sufletului." Clucerului Alecu îi reveneau 41.810 taleri, la care se
adăugau 20.000 de taleri, zestrea mamei lui, Elena Rizo şi „scule" în valoare de 300 de taleri (deci
64.31 O taleri); mai primea şi alte bijuterii cumpărate de Ienăchiţă pentru nepoata lui, fiica lui Alecu,
„o suia de diamanturi un inel roz-galben i opt şire mărgăritare" (răscumpărate de Alecu pe 2.000 de
taleri) 70 . Deci nu se poate spune că era chiar nevoiaş. E drept că procesul purtat cu fosta lui soţie
Elena Dudescu, în iulie 1798, „l-au scăpătat intrând şi la datorii," trebuind, aşa cum era obiceiul, să-i
restituie zestrea.
Din jalba lui Alecu către domnitor, reiese că fuseseră prinşi trei suspecţi, pe care el cerea
să-i supună la cazne, iar dacă i se va dovedi vinovăţia de a-i fi angajat, să fie condamnat la moarte.
Dacă nu, reclama „dreaptă osândă celui ce mă nedreptăţeşte," calomniatorul fiind arătat în persoana
„acelui vistier Scarlat Câmpineanu, a cărui gură vicleană şi plină de toate răutăţile a cutezat să verse
atâtea neadevăruri." Numindu-l „imagine vie a răutăţii şi a pismei [... ] suflet plin de venin [.„]
stârpitură împuţită a naturii [„.] dobitoc ce se trage din tătari" (aluzie la înrudirea lui cu
Cantemireştii, prin mamă), Alecu socotea că intrigantul „pătează onorabila ceată a boierilor," prin
calomniile sale, că este „un omorâtor de onoare" şi pune, indignat, problema reparaţiilor morale: „s-a
atins foarte amar de cinstea mea, mi-a rănit reputaţia şi m-a adus în stare să urăsc lumea [„.] şi chiar
viaţa," cerând domnitorului să nu-l lase pradă deznădejdii •
71

Aici se deschide o nouă ipoteză legată de „obiectul adoraţiei" lui Alecu Văcărescu şi care
ar putea dezlega misterul urii pe care i-o purta lui Scarlat Câmpineanu. Întorcându-ne la genealogia
Văcăreştilor, arătam mai sus că soţul Veneţianei, Radu, a avut şi patru surori, dintre care, Ilinca s-a
căsătorit cu paharnicul Şerban Cândescu. Ei au avut patru fii şi o fiică: Ioan, Constantin, Barbu, un
altul cu nume neconsemnat, probabil mort tânăr şi Maria.
Constantin Cândescu, ajuns mare logofăt în 1764, a avut din prima căsătorie, cu Maria
Bărbătescu, o fată, Alexandrina, căreia i se spunea.„ Luxandra sau Ruxandra 72 . Ea a fost dată în
căsătorie logofătului Scarlat Câmpineanu, între ei fiind o mare diferenţă de vârstă. Octav G. Lecca îl
arată ca fiind stolnic, fiul lui Pantazi şi Mariei fiica lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului
Antioh Cantemir al Moldovei ( 1695-1700 şi 1705-1707). De aici imprecaţia de „tătar" la adresa lui
Scarlat.
El se stabilise în Ţara Românească şi, în 1785, era ispravnic de Buzău. În 1788 când
Nicolae Mavroyeni se afla pe tronul ţării, îl pune în fruntea annatei care trebuia să lupte contra
armatei austriece, motivând că el cunoştea tactica de luptă a ruşilor şi o putea anticipa. Să nu uităm
că în 1787 izbucnise războiul ruso-turc, iar Austria declarase şi ea război Turciei. Cum Scarlat avea
simpatii pro austriece şi anti otomane „ca să scape de tiranu, apucă drumul Vienei" 73 . Ajuns aici,
într-o audienţă la Iosif al II-iea, îl sfătuieşte să schimbe tactica de luptă cu turcii pentru a putea să-i
înfrângă. Ca represalii „Vodă Mavrogheni [.„] exilă pe tânăra Câmpineanca, soţia lui Scarlat, anume
LUXANDRA, fiica lui Cândescu, la Edi-Kule [„.] Aici a stat ea mai mulţi ani închisă împreună cu
fiul ei Constantin. Viaţa îi era în pericol, căci soţul său ocupase cu un corp de oaste austriacă (condus
de prinţul de Coburg), Bucureştii" (s.n.). Austriecii îl răsplătesc pe Scarlat cu rangul de agă şi-l fac
74

membru al Divanului. Ruxandra s-a întors din captivitate, dar a plecat la Braşov, ca şi alte familii,
din cauza izbucnirii ciumei. Bănuim că nu i-a fost recunoscătoare soţului pentru necazurile trăite.
Dacă unnărim genealogiile celor două familii, Văcărescu şi Cândescu, observăm că Alecu
şi Ruxandra erau veri de gradul doi, iar Veneţiana era mătuşa amândoura (vezi Pl.IV) 75 . Poate că

70
V. A. Urechia, op. cit., p. 350 şi 356.
71
I. C. Filitti, op. cit„ p. 55.
72
Idem, Arhiva„„ Genealogia familiei Cândescu, în anexa lucrării.
73
Gh. Ionescu-Gion, op. cit„ p. 601.
74
0.-G. Lecca, Familiile boiereşti Române, Bucureşti, ed. 2000, p. 179.
75
Genealogia este realizată după tabelele anexe ale Lucrării citate a lui I. C. Filitti, Arhiva ...

545
https://biblioteca-digitala.ro
 Cătălina Opaschi

acesta era motivul pentru care poetul îşi ascundea dragostea, iar Scarlat Cîndescu lansase zvonul
incriminator la adresa poetului.
Cercetările în cazul asasinatului Veneţianei au fost îngreunate de o iarnă foarte aspră, cu
zăpezi mari, care făceau drumurile impracticabile în acel an 1798. Nu ştim nici până astăzi cine au
fost asasinii şi nici de ce a pierit biata vorniceasă de o aşa de năpraznică moarte. Nu ştim nici dacă
aluziile la „scopurile necuviincioase" urmărite de Alecu erau reale. Cert este că, dragostea lui a fost
într-adevăr „înfocată" dacă frica, moartea sau ruşinea nu-l puteau opri. Şi, se pare că, deşi platonic,
poetul era sigur de sentimentele acestei Ruxandre.
În amintita „kondikuţă," la nr. I I, sunt scrise nişte versuri din care răzbate amărăciunea
unui îndrăgostit înşelat, iar autorul, în stilu-i cunoscut, ne dă nişte lămuriri: „Numai (că), aceste
stihuri, nu li-au făcut poeticul pentru trebuinţa sa, nefiind atât dă ne norocit, ci li-au făcut rugat dă
un scump prieten, (pe) care l-au osândit striştea (necazul) la acest fel dă loc, care prieten, ticălosul
(sărmanul), nici aşa nu s-au putut folosi." O precizare din care răzbate compasiunea dar şi ceva
76

orgoliu şi siguranţă în ceea ce-l priveşte. Căci altfel cum ar mai fi scris stihurile pentru „trandafiraş"?
Care din cele două Ruxandre, la care ne-am oprit, a fost cauza sentimentelor, a necazurilor
lui Alecu, dar şi a dispariţiei nefericite a Veneţianei Văcărescu, nu am putut desluşi. În vremea aceea
nu se scriau cronici mondene şi chiar dacă umblau vorbe, şoptite la ureche sau „zise" pe struna
lăutarilor, nici un document nu ne lămureşte. Şie mai înţelept să spunem şi noi, deocamdată, ca şi V.
A. Urechia, că de vreme ce ,justiţia n-a făcut lumină [„.] istoria obligată e să tacă [„.] ca să nu
. -
aJunga un roman„. „77 .
Alecu a dispărut şi el în 1799, când, exilat fiind la Tulcea, a fost ridicat din casă, dus nu se
ştie unde, omorit şi aruncat în Dunăre (după cum s-a păstrat în tradiţia familiei). Să fi fost asta
,judecata lui Dumnezeu", răzbunarea unui soţ gelos sau a unui frate cu înnalt ighemonicon, sau a
fost obişnuita răfuială între un fanariot neiubit pentru fiscalitatea abuzivă şi un boier român cu limbă
ascuţită„„dar cu stih dulce şi românesc?
Cât despre vorniceasa Veneţiana, ea rămâne în galeria acelor soţii de boieri ai veacului al
XVIII-iea, ca o prezenţă discretă, secondându-şi soţul în toate acţiunule lui, aşa cum se cuvenea unei
jupânese de neam, înţeleaptă chivernisitoare a averii familiei, chiar după dispariţia soţului, cu grijă
pentru sporirea ei, pentru luminarea copiilor sărmani şi păzitoare a bunelor moravuri. Viaţa acestor
strămoaşe este greu de reconstituit, căci le găsim doar „pitulate prin cronici şi letopiseţe, prin
maldăre de acte vechi, catastife, zapise şi izvoade"78 . Numai în cazuri excepţionale ajungeau în prim
plan, ca în cazul nefericit relatat mai sus, de obicei trăind în umbra soţului, a tatălui sau a tutorelui,
deşi expuse adesea la tot felul de consecinţe ale acţiunilor lor.
Întorcându-ne, în sfârşit la sigiliile celor doi soţi Văcărescu, până acum inedite·, putem
remarca faptul că sunt printre cele mai vechi cunoscute însemne ale acestei familii. Compoziţia
heraldică este asemănătoare, diferă doar forma tiparelor.
Sigiliul marelui vornic Radu Văcărescu
De formă octogonală, are în câmp un scut cu talpa rotunjită, în care mobilele sunt neclare;
este încadrat, jos, de două palme încrucişate, deasupra cărora se află două ornamente în formă de
„S," ce depăşesc partea superioară a scutului; scutul este suprapus de silueta unui ostaş, îmbrăcat cu
o tunică mai lungă, ţinând în mâna dreaptă o lance uşor înclinată şi mâna stângă, în şold; pe cap pare
a avea un coif. Deasupra capului pluteşte o coroană deschisă cu cinci fleuroane, care este flancată de
majusculele „P I ,n," iar jos, capetele palmelor sunt flancate de majusculele „8 I K." Marginea
sigiliului este dreaptă.
Dimensiuni: h = l 7mm.; I = 16mm. (PI. I, fig.2). Pare a fi un sigiliu inelar.

76
B.N.R., loc. cil.
77
V. A. Urechia, op. cit„ p. 359.
" C. Gane, Amărâ!e şi vesele vieţi de jupânese şi crrcoane, Bucureşti, f. a„ prefa\ă, p. 7.
7

• Studiul de fa\ă a fost prezentat la Congresul de Genealogie, Heraldică şi Sigilografie, laşi, mai, 2003, într-o primă formă,
mai redusă.

546
https://biblioteca-digitala.ro
 Sigilii ale familiei Văcărescu. Întâmplări din societatea munteană la sfârşitul veacul11i al XVIII-iea

Sigiliul Veneţianei Văcărescu

Are formă ovală (pe înălţime), este mai bine imprimat şi mai ornamentat. În câmpul
sigilar, în centru se află un scut asemănător cu precedentul, în care se distinge o mobilă ce ar putea fi
partea superioară a unui zid; acelaşi oştean (mai subţire) suprapune scutul, iar deasupra lui pluteşte
coroana deschisă de trei fleuroane, intercalate cu două perle. Coroana este flancată de majusculele
„B I N"; sub scut, flancând capetele celor două palme încrucişate, majusculele „B I K." Marginea
sigiliului este frumos ornamentată cu un motiv dublu format din semicercuri cu capetele întoarse
spre interior, alcătuind o margine dantelată.
Dimensiuni: h = 2Imm.; I= 19mm. (PI. I, fig.3).
Observăm că sigiliul Veneţianei Văcărescu avea dimensiuni mai mari, el putea fi de tipul
celor care se purtau pe şnur sau aveau un mâner scurt, frumos ornamentat, format din motive
traforate, vegetale, aşa cum s-au găsit multe, din veacul al XVIII-iea.
Stemele Văcărescu descrise mai sus sunt cele mai vechi cunoscute până acum. În
corespondenţa dintre Nicolae (fratele lui Alecu) şi nepotul său Iancu (fiul lui Alecu), pe două din
scrisorile lui Nicolae, din 1816 şi 1817, se găsea câte o amprentă în ceară roşie, a unui sigiliu rotund,
„cu două personaje ce sprijină armele Văcăreştilor" . Din păcate, V. I. Vârtosu care le semnalează,
79

nu le descrie, deci putem trage concluzia că erau cele cunoscute în secolele XIX şi XX.
În 1861, Alexandru Odobescu arăta că stema Văcăreştilor era: „cetatea Făgăraşului, pe
care fălfăie (?) o acvilă albă [... ] şi prapurul purpuriu, cu zicerea (deviza) VIRTUS, în litere de
aur" 80 . El credea că aceasta era „moştenire de la junele Negoiţă, domnesc cocon al lui Dan,
voievodul Făgăraşului şi nepot de soră al lui Negru Vodă," reluând legenda originii familiei. Stemele
mai noi ale Văcăreştilor cuprind într-adevăr o cetate, iar ostaşul este coborât în scut şi stă pe zidurile
cetăţii, în aceiaşi poziţie ca şi pe sigiliile descrise mai sus.
În conacul familiei Bellu de la Urlaţi, Prahova se mai află încă, un portret al banului Barbu
Văcărescu, fiul marelui vornic Radu. Una din fiicele sale, Irina se căsătorise la 1 martie 1823 cu
Alecu Bellu, fiul marelui logofăt Ştefan Bellu, boier nou, dar îmbogăţit rapid şi cu o poziţie de
invidiat pe lângă domnitorii Ioan Gh. Caragea (l 812-1818) şi Grigore al IV-iea Ghica (l 822-1828).
Aşa se explică prezenţa portretului în acest Ioc.
Banul Bărbuceanu era unul dintre cei mai venerabili şi respectataţi boieri datorită
„vechimii familiei, rangului şi patriotismului general recunoscut," 81 refuzând funcţiile cu care
încercase domnitorul Ghica să-l atragă. Portretul îl prezintă Ia bătrâneţe, îmbrăcat în caftan şi cu işlic
pe cap. Probabil că a fost realizat cu câţiva ani înaintea morţii sale, în 1822 (aşa cum scrie pe tablou).
(PI. II, fig. I)
În colţul din stânga, sus, este pictată stema Văcărescu, după cum urmează. Într-un „scut"
oval (pe înălţime) se distinge un zid de cetate, având o poartă jos, la mijloc, în cadrul căreia este
plasată o stea cu şase raze. Zidul are în partea superioară câte două turnuri rotunde ascuţite, iar la
mijloc, un ostaş cu cască pe cap, ţinând în mâna stângă o lance şi mâna dreaptă în şold. Scutul este
suprapus de o coroană cu şapte fleuroane terminate printr-o perlă, de sub care ies lambrechini ce
înconjoară întreg scutul. Imediat sub scut se află un mic cartuş cu majusculele (greu de citit),
„li.P.B.K". (PI. II, fig.2).
Aceiaşi stemă se afla şi pe sigiliul său, păstrată pe o amprentă din 183082 , iniţialele fiind
plasate la fel ca şi pe tablou, sub scut.
O amprentă în ceară roşie care se află la M.N.l.R., imprimată pe un suport de hârtie, prins
pe un carton, împreună cu alte amprente, provine dintr-o donaţie făcută Academiei Române, de un
membru al familiei Bellu. Compoziţia heraldică este foarte asemănătoare cu cea din sigiliile soţilor
Radu şi Veneţiana, şi putem vedea ce se afla în scut. Se distinge un zid neted în două registre, peste

79
V. I. Yâtosu, Corespondenţa literară între Nicolae şi Iancu Văcărescu, 1814-1816, Bucureşti 1938, pp. 30-31.
Ho Al. Odobescu, op. cit., apud, P. I. Papadopol, Poeţii Văcăreşti, viaţa şi opera lor poetică, Bucureşti, 1940, p. 27, nota I.
HI E. Hunnuzaki, Doc11mente privitoare la istoria românilor, voi. X, Bucureşti, 1897, p. 410, doc. CCCCXCYI.
Hl D. Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977, p. 405, pi. XCIX /I.

547
https://biblioteca-digitala.ro
 Cătălina Opaschi

care se văd acoperişurile unor case, în dreapta pare a fi un turn, iar în registrul inferior al zidului,
amprenta fiind deteriorată, se vede numai partea superioară a unei stele - trei raze; majusculele care
flanchează coroana cu trei fleuroane alternate de două perle sunt „li I li" (Barbu) şi probabil în
partea de jos erau (B I K). Presupunem că tiparul sigilar a aparţinut lui Barbu vei. vistier şi vei ban,
mort în 1756, fratele lui Radu şi unchiul celui din tabloul amintit mai sus.
Dimensiunile: h = 20 mm.; I= 18 mm. (inv.M.N.I.R. pv.345 I Ac. Rom.); (PI. III, fig.I, 2).
Am putea trage concluzia că fii lui Ianache, sfetnicul domnitorului Brâncoveanu, anume
fraţii Barbu şi Radu Văcărescu au utilizat aceeaşi stemă: în scut, zidul cu steaua de şase raze
încadrată în arcada porţii şi ostaşul deasupra scutului, iar coroana deschisă, compusă din trei
fleuroane intercalate de două perle. Aceiaşi stemă este utilizată şi de fiul lui Radu, marele vomic
Ştefan Văcărescu (amprentă în fum din 1812), care pentru a „legitima" legenda familiei, trece şi
numele presupusei cetăţi de origine, „<l>ArAPAlll," pe o „fascie" aflată în partea centrală a scutului
83
suprapus de oştean .
Alţi descendenţi, în speţă banul Bărbuceanu şi unnaşii, au utilizat o stemă în care ostaşul
84
coboară în scut, iar coroana are forma unei „coroane tolerate" de baron, inspirată poate de titlul de
baron austriac conferit unor membri ai familiei Bellu, rudele lor, dar fără nici o acoperire în realitate,
ei nefiind posesorii vreunui titlu nobiliar străin.
O altă stemă Văcărescu este reprezentată pe o piatră funerară de la mânăstirea Cemica.
Scutul este tăiat şi talpa despicată, în cartierul doi este plasată o pasăre, iar talpa este ocupată de
zidurile unei cetăţi; mobila din cartierul unu nu este clară. Scutul este plasat sub o mantie prinsă într-
o coroană de şapte fleuroane tenninate printr-o perlă, deci tot „coroană tolerată" de baron .
85

De la sfărşitul secolului al XVIII-iea, în stemele unor familii boiereşti române, majoritatea

de autoconferire, mobilele se vor păstra şi în viitor, unitare, pentru toţi membrii aceleiaşi familii, cu
mici variaţii.
La sfârşitul secolului al XIX, Octavian G. Lecca arăta că: „annele familiei coprind o cetate
(roşu) în fund de argint, d'asupra porţei, un cavaler în armură, în dreapta cărui( a) e un steag albastru,
iar în stânga, vulturul negru. Coroană contală şi deviza VIRTUS" 86 . Într-o formă asemănătoare este
prezentată stema Văcărescu şi în unicul annorial românesc de la începutul secolului XX (PI. III,
87

fig.3).
Sigiliile, de la care am pornit în depănarea istoriei unor membri ai familiei Văcărescu, sunt
îngrijit executate şi respectă legenda familiei. Ele probează interesul pentru reprezentările heraldice, al
boierilor români, datorat în parte influenţei fanariote şi contactelor cu societatea rusă său austriacă. Nu
este exclus ca ele să fi fost făcute de vomicul Radu Văcărescu în timpul exilului la Braşov.
Plecând de la aceste mărunte urme ale trecutului am încercat să desluşim un crâmpei din
viaţa societăţii muntene la sfărşitul secolului al XVIII-iea, care poate întregi reconstituirea şi
înţelegerea vieţii cotidiene a românilor de odinioară.

HJ Maria Dogaru, Aspiraţia poporului român spre uni/ale şi independenţă oglindită în simbol, Bucureşti, 1981, p. 30, fig. 26;
heraldistul Tudor Radu Tiran consideră că personajul de pe ziduri este "un fel de demnitar cu toiag" ca pe sigiliile boiereşti
din secolul al XVII-iea, vezi Câteva cuvinte despre schimbarea stemei Făgăraşului, în Muzeul Tării Făgăraşului, Făgăraş,
2000, p. 134, n. 49.
H• L. Caratti di Valfrei, Araldica, Milano, 2003, p., 75.
H; D. Cemovodeanu, op. cit., p. 397, pi. XCV /4.
Hh O.- G. Lecca, op. cit., p. 490.

H E. Hagi-Moscu, Steme boiereşti din România, Album,Bucureşti, 1911.

7

548
https://biblioteca-digitala.ro
 Sigilii ale familiei Văcărescu. Întâmplări din societatea munteană la sfârşitul veacului al XV/ll-lea

LISTA ILUSTRAŢIILOR
LA LISTE DES ILLUSTRATIONS

PI. I.
I. Document de vânzare, semnat şi sigilat de marele vistiernic Radu Văcărescu şi Vene\iana Văcărescu, 28
august 1767.
I. Document de vente, signe et cachetc par le Grand vestiar (trcsorier) Radou Vacaresko et son cpouse
Veneziana, le 28 aout 1767.
2. Amprenta sigiliului lui Radu Văcărescu.

2. L'empreinte du sceau de Radou Vacaresko.

3. Amprenta sigiliului Venezianei Văcărescu.

3. L'empreinte du sceau de Veneziana Vacaresko.

PI. li
I. Portretul marelui ban Barbu Văcărescu, cu stema pictată în stânga, sus, 1822.
I. Le portrait du grand Bano Barbou Vacaresko, ayant le blason peint agauche, en haut, 1822.
2, 3. Stema marelui ban Barbu Văcărescu (pictată pe portret) şi desenul ei.
2, 3. Le blason du grand Bano Barbou Vacaresko (peint sur son portrait) et son dessin.
PI. III
I, 2. Amprenta sigiliului atribuit vei vistierului Barbu sin Enache Văcărescu (mort în 1756), fratele lui Radu
Văcărescu şi desenul ei.

I, 2. L'empreinte du sceau attribuee au Grand vestiar Barbou, fils d' Enake Vacaresko (mort en 1756), frere de
Radou Vacaresko et son dessin.
3. Stema familiei Văcărescu, din annorialul lui Emanuel Hagi-Moscu, secolul XX.
3. Le blason de la familie Vacaresko, dans l'annorial d'Emmanuel Hagi-Mosco, XX 0 siecle.
PI.IV.
Genealogia familiei Văcărescu, în secolele XVI! - XVl!I.
La genealogie de la familie Vacaresko aux XVII° - XVIII 0 siecles.

(Desene: Simona Movilă)

Sceaux de la familie Vacaresco - Mesaventures de la societe valaque a la fin du XVIII°- siecle

Un contract conclu le 28 aout 1767 porte, comme preuve d'authenticitc, Ies empreintes de deux sceaux:
celui du Grand vestiar (trcsorier general) Radou Vacaresko et celui de son epouse Veneziana. En rappelant la
genealogie de cette ancienne et illustre familie de boyards valaques, l'etude poursuit la vie des Vacaresko, qui fut
parsemce par des evcnements tragiques. Plusieurs parents de Radou furent exiles ou tues, pendant Ies luttes politiques
a
qui opposaient la fraction „nationale" celle „phanariote", Ies autres ont perdu leurs fortunes.
a
Quant lui, meme si Ies hommes de sa familie etaient demandes aux charges de l'Etat, retlechi, ii s'est
maintenu loin des intrigues. li prefera surveiller et accroître ses biens, en s'occupant avec soin de bien elever et
instruire ses enfants. Ă sa mort, son cpouse, Veneziana, vcilla a ce que toute la fortune de la familie soit bien
administree; clic demanda au Prince Regnant la pennission d'organiser des foires, toutes Ies semaines, dans un de ses
villages; sur ses terres, elle a foit foire construire une ecole pour Ies enfants des paysans, dont Ies charge etc assurees
par ses soins.
a
En octobre 1798, un honiblc assassinat met fin sa vie. Le Prince Constantin Hangerly ( 1797-1799)
demanda aux autorites de trouver Ies traces des malfaiteurs et finalement quelques bhoemiens furent arretes, mais
l'enquete sur la crime pietinait. Le bruit courait que Ies assassins etaicnt engages par leneveau de son mari, le poete
Aleko Vacaresko. On le savait amoureux de sa fille (plustât, d'une de ses nieces), quoi qu'il etait maric et, comme
Veneziana s'opposait a cette liaison, on disait qu'il engagea Ies sicaires pour s'en debarasser. Alors, Aleko ecrit une
pathetique pctition au Prince, rejettant Ies calomnies. li demanda que Ies assassins soient torturcs pour que la verile
soit connue, mais Ies autorites ne tirerent jammais l'affaire au clair.

549
https://biblioteca-digitala.ro
 Cătălina Opaschi

Pam1i Ies vers d'amour d' Aleko, un acrostiche devoile le nom de sa bien-aimee, Rucsandra. Nous avans
tâche de trouver „l'objet" de son adoration, en supposant qu'elle etait, soit la soeur du Prince Alexandre Moroussi
( 1793-1796), soit - plus vraisemblable, Rucsandra Campineano, en veri te sa cousine, de meme que niecc eloigne de
Veneziana. Elle etait la femme de Charles Campineano, celui qu'Aleko designait comme le calomniateur qui avait
fait colponc Ies bruits.
Les cmprcintes, inedites, des sceaux des cpoux Radou et Veneziana Vacaresko, nous ont conduit â nous
rememorer et d'cclaircir ccnains moments de la vie privee, dans la societe valaque, â la fin du XVIII' siccle.

550
https://biblioteca-digitala.ro
 Fig. I

Fig. 2 Fig. 3

Plansa I

https://biblioteca-digitala.ro
 Fig.1

Fig. 2 Fig. 3

Planşa II

https://biblioteca-digitala.ro
 Fig.1

~.
-·
:li'

Fig. 2 Fig.3

Planşa III

https://biblioteca-digitala.ro
 IVAN
pitar
I
1-· I
ALEXANDRA NEAGOE DUMITRASCU
=Mihu Spătar Pah. 1613
Cupeţ-Căp. =Necsuta Bucşenescu
lM4 I
IVAN ENACHE
Pah. 1690 v. Căp. Lefegii 169 l
vătaf de copii 169 l v. Aga 1695 v. Pah 1708
= '> v. Clucer+ 1714
=STANCÎ COJESCU

J_
ŞTEFAN CONSTANTIN BARBU ILINCA BĂLAŞA NEACŞA MARIA RADU
v. Vist 1751. v. Ban 1760 v. Logofăt 1748 v. Log. 1745 = ŞERBAN =BARBU =MIHAI [=ISTRATE v. Vom. 1764, 1775
=ECATERINA sin. Vist =MARIA sin. IORDACHE v. Vist 1748 CANDESCU COSTESCU DEDULESCU URDAREANU l =ANCUŢA BĂLEANU
DONEA DAMIAN KRETZULESCU v. Ban l756tl756 2=PANAIOT 2=VENETIANA GIANI
I= SAFTA CANTACUZINO ot !ANINA

~~~~~
I
EN~CHIŢĂ MARIA ŞT~FAN
ELENA
,l
MAJIA (2)
2=RUXANDRA ROSETTI
I
FllCAl(I) CONSTANTIN
r--~~~~~~___,
CONSTANTIN BARBU (2) MARIA (2) ŞTEFAN (2)
v. V1s1t, v. Vonnc ".'NICOLAE v. Log =MIHAI =DIM. GHICA =MARIA =SAFTA m. Ban =RADU FILIPESCU m. Vornic
v. Ban BRANCOVEANU CANTACUZINO v. BAN BĂRBĂTESCU KRETZULESCU =STANCA =RUXANDRA
!=ELENA RIZU ~ SLĂTINEANU PREJBEAN
2=ELENA CARAGEA =ZOE GULIANO I
3=ECATERINÎ N. CARAGEA ~

ALECU CONSTA(TINNICOLAE ELJNA MIJAI GHEOkGHE ECATkRINA MAkIA ALEXANDRA ELENASMARi\NDASA A ECAT RINA THEO OR ALEX NDRU IRINA ZOE
(I) (3) (3) (3) (3) (3) (I) (I) CÂNDESCU (FURTUNĂ) ~ANICA =ALECU =cneaz
=ELENA =SCARLAT =GHICA BABEANU BELLU BAGRATlON
DUDUESCU SLĂTINEANU

Planşa a IV-a

https://biblioteca-digitala.ro