LUCRAREA 6

VII. ELECTROLIŢI. ANIONI. CATIONI. METODE DE DOZARE

VII.1. APA

Apa reprezintă mediul optim pentru desfăşurarea proceselor biochimice care au loc în
organismul uman, ea reprezentând vehiculul care asigură transportul şi schimburile metabolice.
Apa totală liberă este distribuită în 2 sectoare principale: compartimentul celular şi cel
extracelular.
Apa celulară se găseşte în citoplasmă, nucleu, mitocondrii şi lizozomi.
Apa extracelulară este separată de cea celulară prin membranele celulare.
Ea este repartizată în mai multe compartimente: intravascular, interstiţial, transcelular şi ţesut
conjunctiv dens (cartilaje şi oase). Compartimentul intravascular conţine plasma sanguină şi
limfa. Compartimentul interstiţial este reprezentat de fapt de un ultrafiltrat plasmatic care scaldă
celulele, separat fiind de compartimentul intravascular prin membranele capilarelor. Acestea
permit o circulaţie hidroelectrolitică liberă, dar se opun ieşirii proteinelor din vase.
Compartimentul transcelular se referă la lichidul cefalorahidian, la mediile lichidiene oculare şi
articulare, şi la lichidele din seroase. Apa din compartimentul hidric din ţesutul conjunctiv dens
(cartilaje şi oase) se deplasează lent şi are schimburi foarte reduse cu restul lichidelor
organismului.
În condiţii normale, organismul uman nu întâmpină dificultăţi în procesul de înlocuire a
pierderilor fiziologice de lichide. Cantitatea de apă, ca şi ceilalţi constituenţi ai sângelui, îşi
păstrează o valoare aproape constantă datorită unui control riguros exercitat de organism prin
mecanisme fiziologice şi hormonale proprii.
În sectorul extracelular reglarea apei este dependentă de sodiu, principalul cation
extracelular, ale cărui modificări, alături de anionii extracelulari (anionul clorură şi bicarbonat),
vor determina modificări ale bilanţului hidric.
Reglarea apei în sectorul intracelular este dependentă de osmolaritatea lichidelor
extracelulare. Osmolaritatea (presiunea osmotică) reprezintă numărul de osmoli/litru de soluţie
şi este determinată de numărul de particule dizolvate în lichide. Aceste particule dizolvate de care
depinde presiunea osmotică se numesc osmoli (1mol = 1osmol). Pentru moleculele care
disociază, fiecare ion reprezintă un osmol. În cazul plasmei sau serului, osmolaritatea se exprimă
în miliosmoli care pentru electroliţi corespund cu miliechivalenţi. Valorile normale ale
osmolarităţii plasmei sunt cuprinse între 300-310 mOsm/L.

Reglarea hormonală a apei din organism este realizată de :

- Hormonul antidiuretic (ADH) prin care se realizează controlul reabsorbţiei apei la nivelul
tubului contort distal şi colector al nefronului.
- Aldosterona participă la menţinerea homeostaziei hidrice şi electrolitice prin efectul său
de a determina reabsorbţia Na+ la nivelul tubului contort distal şi în mod secundar determină
eliminarea renală de H+, K+ şi NH4+. Controlul secreţiei de aldosteronă este realizat prin factori
multipli dintre care amintim sistemul renină- angiotensină, kalemia, natremia şi concentraţia
plasmatică de ACTH.
Aportul de apă în organism se poate realiza pe mai multe căi:
- exogenă, prin ingestia apei ca atare sau sub forma apei conţinute în alimente
- endogenă, provenită din procesele metabolice.
Există o interdependenţă între apa formată şi cea eliminată. Eliminarea apei se face pe
cale renală, cutanată, digestivă şi pulmonară.

Anomalii ale echilibrului hidroelectrolitic pot fi determinate de un aport insuficient de

apă sau de pierderea în exces a apei (deshidratările).
Deshidratarea se poate instala în următoarele condiţii:
- secreţie sudorală excesivă
- diaree marcată
- diureza exagerată în caz de deficit de vasopresină
Pierderile excesive de apă sunt însoţite aproape constant de o pierdere mai mare sau mai
mică de electroliţi. Raportul dintre cantitatea de apă şi Na + din lichidul pierdut permite
clasificarea deshidratărilor în :

1) Deshidratări hipertone (globale) apar când pierderea de apă este mai mare decât cea de
Na+. Deshidratările hipertone interesează în primul rând sectorul extracelular, fiind caracterizate
de hiperosmolaritatea lichidelor extracelulare. Aceasta stimulează secreţia de ADH şi aldosteron,
ceea ce are ca şi urmare scăderea compensatorie a eliminărilor urinare, instalându-se oliguria. În
acelaşi timp deshidratarea stimulează senzaţia de sete care va contribui şi ea la corectarea
deshidratării.

2) Deshidratări hipotone sunt determinate de pierderi de Na+ în exces faţă de pierderile de

apă întâlnite în situaţii patologice în care rinichiul nu mai are capacitatea de a reţine Na+:
insuficienţa renală cronică în stadiul poliuric, în insuficienţa corticosuprarenalei sau în cazul
administrării îndelungate de medicamente diuretice.
Poliuria va determina pierderea unor cantităţi semnificative de apă din organism care va avea
ca rezultat instalarea hipovolemiei.
Scăderea presiunii osmotice a lichidelor extracelulare datorită hiponatremiei va favoriza
transferul apei din sectorul extracelular în cel celular. Astfel se produce un sindrom de
deshidratare extracelulară şi hiperhidratare celulară.

3) Deshidratările izotone sunt rezultatul pierderilor concomitente şi echilibrate de apă şi

electroliţi. Acestea pot fi produse de hemoragii acute, pierderi de lichide pe cale digestivă sau
secundar administrării de medicamente diuretice în doză prea mare. Pierderile de lichide izotone
duc la instalarea hipovolemiei care va determina scăderea debitului cardiac şi a fluxului sangiun
renal, cu scăderea filtrăriii glomerulare şi a diurezei. Secundar apar tahicardie, hipotensiune şi
senzaţia de sete.
 Retenţia în exces a apei (hiperhidratările) sunt sindroame caracterizate prin retenţii
apoase însoţite de un bilanţ sodic pozitiv, ele putând fi extracelulare, celulare sau globale.

1) Hiperhidratările extracelulare şi formarea edemelor

Edemul semnifică prezenţa unui exces de lichid în ţesuturile organismului. Edemul apare
în special la nivelul compartimentului extracelular.
Cauzele edemelor :
a) Edem produs de extravazarea exagerată de lichid din capilare sau datorat obstrucţiei
limfatice.
b) Edem produs de retenţia de apă şi sare.
Mecanismele care duc la apariţia edemelor se pot asocia şi uneori interfera în funcţie de
afecţiunea care provoacă edemul. Una din cele mai frecvente cauze de producere a edemului este
insuficienţa cardiacă: inima nu mai pompează sângele în mod eficient, astfel creşte presiunea în
vene şi capilare. Presiunea arterială are tendinţa să scadă, ceea ce are efect asupra irigaţiei
rinichiului, ducând la scăderea eliminării de apă şi Na+ de către rinichi.
Altă cauză care poate duce la constituirea edemului este scăderea proteinemiei, în special
hipoalbiminemia. Apare modificarea repartiţiei intercompartimentale a apei prin scăderea
presiunii coloid osmotice din vase şi creşterea acesteia în compartimentul interstiţial.
Afecţiunile care compromit funcţia renală (de ex. glomerulonefrita) pot determina
reducerea excreţiei de apă şi a ionilor de Na+ pe cale renală, apare edemul extracelular şi
hipertensiune datorită creşterii volemiei.
Edemul din ciroza hepatică decompensată asociat cu ascita este caracterizat de retenţie
hidrosalină, hipertensiune şi hipoalbuminemie.

2) Hiperhidratările celulare sunt consecinţa reducerii eliminărilor hidrosaline datorită fie

alterării funcţiei renale, fie datorită unor tulburări endocrine care afectează funcţiile rinichiului.
3)
4) Hiperhidratările globale sunt formele cele mai grave de acumulări hidrosaline la nivelul
tuturor sectoarelor, asociate fiind cu deficit de eliminare. Aceste situaţii apar în hipersecreţii de
ADH produse de diferite agresiuni (traumatisme, intervenţii chirurgicale), leziuni renale,
nefropatii cronice, administrare în exces de perfuzii cu seruri glucozate.

VII.2. ELECTROLIŢII

Substanţele minerale (electroliţii) deţin un rol important în menţinerea integrităţii

morfologice şi funcţionale a organismului. Ele sunt substanţe ce nu se pot sintetiza sau degrada în
organism. Electroliţii dizolvaţi în plasmă sunt în stare ionică, existând un echilibru între anioni şi
cationi. În condiţii fiziologice, elementele minerale se află în cantităţi relativ constante. Funcţia
de excreţie joacă un rol important în menţinerea constantă a concentraţiei electroliţilor în mediul
intern. Orice stare patologică severă a organismului este însoţită de perturbări ale echilibrului
hidroelectrolitic.
Electroliţii din sânge se împart în anioni şi cationi.
Cationii cantitativ mai importanţi din sânge sunt: sodiu (Na +), potasiu (K+), calciu (Ca2+),
magneziu (Mg2+) şi în mai mică măsură fierul (Fe2+), cuprul (Cu2+), zincul (Zn2+).
 Anionii cantitativ mai importanţi din sânge sunt: clorul (sub forma de clorură Cl -),
bicarbonatul (HCO3-), fosfatul (HPO42-) şi în proporţie mai mică sulfatul (SO42-).
Unităţile de măsură utilizate pentru exprimarea cantităţii de electrolit sunt mg/dl, osmol/l
(mosmol/l) şi mEq/l. Osmol/l reprezintă raportul dintre cantitatea de substanţă (exprimată în
grame/l) şi masa atomică a substanţei respective.

g/l
Osm/l =
masa atomică

mg/l
mOsm/l =
masa atomică

mg/l
mEq/l = mOsm/l x valenţa = x valenţa
masa atomică

În cazul ionilor monovalenţi, valoarea exprimată în mEq/l este egală cu cea exprimată în
mosm/l.
Distribuţia electroliţilor între spaţiul extracelular şi cel intracelular este diferită în cazul :
- sodiului (Na+) - principalul cation extracelular;
- clorului (Cl-) - principalul anion extracelular;
- potasiului (K+) - principalul cation intracelular;
- fosfatului (HPO42-) - principalul anion intracelular.
Compoziţia în electroliţi a spaţiului intravascular şi a celui interstiţial diferă foarte puţin
(peretele vascular este permeabil pentru electroliţi). Diferenţa între cele două spaţii este
semnificativă din punct de vedere al conţinutului proteic, care este mai mare în spaţiul
intravascular, aceasta contribuind la menţinerea presiunii coloid-osmotice crescute în sistemul
vascular.

VII.2.1. Metode utilizate pentru determinarea electroliţilor

Determinarea ionilor anorganici se realizează cu ajutorul flamfotometrelor şi a aparatelor

ce utilizează spectrometria cu absorbţie atomică.
În contextul necesităţii determinărilor electroliţilor în mod curent, metodele chimice nu ar
fi făcut faţă numărului mare de analize. Faţă de 1-2 ore, cât dura o metodă chimică,
flamfotometria permite determinări ce durează mai puţin de un minut şi cu precizie mult mai
mare.
Principiul flanfotometriei se bazează pe capacitatea unor elemente chimice care, prin
introducerea lor într-o flacară neluminoasă, să emită lumină la o lungime de undă caracteristică
atomilor respectivi. Atomii acestor elemente trec datorită energiei termice a flăcării într-o stare
excitată, revenind spontan apoi la nivelul iniţial, fundamental, dar emiţând surplusul de energie
sub formă de lumină, la o lungime de undă caracteristică, spre exemplu 589 nm pentru sodiu. În
anumite limite, cantitatea de lumină emisă este proporţională cu concentraţia atomilor introduşi
în flacără, cu condiţia aspirării soluţiei de analizat cu o viteză constantă. Cantitatea de lumină
variază în funcţie de temperatura flăcării. Atât aspirarea soluţiei de analizat, cât şi debitul
gazelor care întreţin flacăra trebuie întreţinute riguros constant.
 Lungimea de undă caracteristică fiecărui element de analizat este monitorizată printr-un
sistem de prismă şi filtre specific fiecărui tip de flamfotometru. Intensitatea luminii emise este
măsurată printr-o fotocelulă cuplată cu un aparat adecvat de măsurat. Curentul electric obţinut va
permite citirea concentraţiei elementului chimic direct în miliechivalenţi, în funcţie de tipul
aparatului. Determinările se fac intercalând obligatoriu un standard din elementul de măsurat. La
calibrarea metodei trebuie verificat domeniul liniar al relaţiei dintre lumina emisă (intensitatea) şi
concentraţia elementului în condiţiile experimentale constante de temperatură şi debit al gazelor.
Prin flamfotometrie se determină curent sodiul, potasiul, litiul, magneziul, fierul, calciul.
Prezenţa unui element într-o cantitate mare poate interfera cu măsurarea concentraţiei
altui element, cum este cazul determinării potasiului în prezenţa unor concentraţii mari de sodiu.
La aparatele moderne se minimalizează acest efect, dar oricum standardele de potasiu trebuie să
conţină şi o concentraţie de sodiu cunoscută, asemănătoare aceleia obţinute prin diluarea serului:
140 mEq/l Na+ şi 5 mEq/l K+, iar în urină 50 mEq/l pentru fiecare.
Procedeul de utilizare al flamfotometrelor este simplu şi diferă de tipul aparatului. În
general, amestecul de propan şi aer produce o flacără cu o temperatură de 1900-20000C, dar cu
alte gaze se obţin temperaturi mai mici, insuficiente pentru măsurarea altor elemente. Indiferent
de tipul aparatului, toate necesită folosirea unui standard intern. Acesta constă dintr-o
concentraţie cunoscută dintr-o sare de litiu sau cesiu care se adaugă standardelor şi martorului,
tocmai în scopul evitării interferenţelor. Aparatele moderne permit determinarea simultană a
sodiului, potasiului şi litiului. Toate lichidele biologice în care se determină elementele
anorganice sunt diluate 1:100 sau 1:200 cu apă deionizată şi cu un standard intern de litiu de 15
mEg/l.
Spectrometria de absorbţie atomică este o metodă de mare sensibilitate şi specificitate
care poate fi folosită în laboratorul clinic pentru a determina calciu, magneziu, litiu, plumb,
cupru, fier, zinc şi alţi ioni metalici. Principiul de funcţionare a acestui tip de aparat este destul de
asemănător cu flamfotometrul cu deosebirea că în acest tip de aparat se măsoară lumina emisă de
atomii neexcitaţi.
În spectrofotometrele cu absorbţie atomică, elementele sunt vaporizate printr-o descărcare într-un
catod cu heliu sau argon. Proba este aspirată în flacăra formată dintr-un amestec de aer şi
acetilenă asemănător flamfotometrului.

VII.2.2. DOZAREA SODIULUI ŞI A POTASIULUI

Sodiul (Na+) este principalul cation al lichidului extracelular fiind prezent într-o
concentraţie de 310-345 mg/dl (143 mEq/l plasmă). Din totalul de sodiu al organismului, 98 %
se găseşte în sectorul extracelular şi doar 2 % în sectorul intracelular. Concentraţia sodiului este
mai mare decât a celorlalţi cationi, el reprezentând principalul factor al reglării presiunii
osmotice. Între concentraţia Na+ (extracelular) şi cea a K+ (intracelular) există un echilibru ce se
realizează printr-un mecanism de transport activ la nivelul membranelor celulare, aşa numita
„pompă” de electroliţi.
Aportul de sodiu se face preponderent sub formă de NaCl din alimente şi din apa
potabilă. Absorbţia lui se face aproape complet în prima jumătate a ileonului şi este practic
terminată în colonul distal. Eliminările de Na+ se fac prin urină (95 %), fecale (0,5 %) şi
transpiraţie (4,5 %). Secreţia de Na+ este controlată de către doi hormoni: aldosteronul şi peptidul
natriuretic atrial.

Rolurile sodiului sunt multiple:

- ca principal cation extracelular participă la reglarea presiunii osmotice, a volumului plasmatic

(concentraţia lui fiind mai mare decât a celorlalţi cationi) şi, de asemenea, a echilibrului acido-
bazic (sistemul tampon bicarbonat de sodiu/acid carbonic fiind cel mai important sistem
tampon);
- participă la reglarea funcţiilor sistemului nervos şi a activităţii musculare;
- participă la menţinerea diferenţei de potenţial de o parte şi de alta a membranei celulare, având
rol în transmiterea impulsului nervos;
- activează unele enzime (alfa-amilaza şi beta-galactozidaza);
- are rol în transportul transmemebranar (ATP-aza Na+/K+ dependentă).

Variaţii patologice :

Hiponatremie:
- diaree severă;
- transpiraţii masive;
- arsuri extinse;
- diabet zaharat cu acidoză;
- insuficienţa renală, insuficienţă corticosuprarenală;
- administrare de diuretice.

Hipernatremie:
- stenoza pilorică;
- hiperaldosteronism;
- corticoterapie.

Potasiul (K+) fiind un electrolit localizat cu preponderenţă intracelular, variaţiile sale

plasmatice dau doar indicaţii aproximative asupra cantităţii de potasiu din organism.
Aproximativ 90% din potasiul organismului se găseşte în citoplasma celulelor, cu precădere la
nivelul musculaturii striate, miocard, hematii. În sectorul extracelular şi în plasmă potasiul se
găseşte într-o concentraţie medie de 4,5 mEq/l (16-20 mg/dl).
Rolurile potasiului :
- rol plastic fiind un constituent al ţesuturilor unde se găseşte fixat de proteine;
- activează unele enzime (piruvatkinaza, carbamil fosfat sintetaza).
Prezintă, de asemenea, un rol important în fenomenele de membrană, în procesele de
permeabilitate, influenţează transmiterea influxului nervos şi excitabilitatea neuromusculară.

Variaţii patologice:
Hipokaliemie :
- este insoţită de tulburări neuro-musculare şi cardiace şi se întâlnesc în cadrul patologiei
chirurgicale: obstrucţie intestinală, stenoză pilorică;
- dializa peritoneală;
- nefropatii tubulare.

Hiperkalemie :
- distrucţii celulare (sindroame hemolitice, sindrom de strivire, arsuri întinse);
- insuficienţa renală acută şi cronică.

VII.2.3. DOZAREA CALCIULUI

Calciul se află în plasmă sub mai multe forme:

- legat de proteine (nedifuzabil, nedializabil) în proporţie de aproximativ 45 % care reprezintă
forma de transport;
- ionizat, în proporţie de 48 %;
- dializabil (difuzabil, ultrafiltrabil), neionizat, în proporţie de 3-4 %;
- neidentificabil 3 %.
Forma ionizată a calciului reprezintă fracţiunea activă fiziologic, concentraţia sa
reprezentând stimul specific pentru secreţia de parathormon şi calcitonină.
Ionul de calciu (Ca2+) intervine în procesul de excitabilitate neuromusculară (pacienţii cu
hipocalcemie prezintă fasciculaţii musculare datorită scăderii concentraţiei calciului la nivelul
joncţiunilor nervoase).
Calciul ionic variază invers proporţional cu pH-ul, acidoza creşte gradul de ionizare al calciului
şi scade calciul legat de proteine. Calciul ionic intervine, de asemenea, în procesul de coagulare
şi fibrinoliză.
Aproximativ 99% din calciu este fixat în organism în oase şi dinţi sub formă de apatite
hidroxilice şi carbonice, având rol în menţinerea calcemiei.
Valori normale: 9-11 mg/dl (4,5 – 5,5 mEq/l)

Variaţii patologice:
Hipercalcemie:
- hiperparatiroidism (datorită mobilizării calciului de la nivel osos);
- nefropatii cronice (datorită deficitului de eliminare);
- mielom multiplu şi toate procesele cu osteoliză activă;
- hipervitaminoza D.

Hipocalcemie:
- hipoparatiroidism;
- rahitism;
- tetanie;
- hipovitaminoza D;
- subnutriţie.
 VII.2.4. DOZAREA MAGNEZIULUI

Magneziul (Mg2+) este un cation localizat predominant intracelular.

Peste 300 de sisteme enzimatice sunt influenţate de magneziu. El îndeplineşte un rol important în
metabolismul intermediar al glucidelor, lipidelor şi proteinelor şi favorizează absorbţia calciului,
potasiului, fosforului şi sodiului. Reducerea concentraţiei magneziului extracelular provoacă
modificări ale permeabilităţii de membrană. Magneziul seric se găseşte în concentraţie de 1,8-2,9
mg/dl. Aproximativ 30% din magneziul ingerat este absorbit la nivelul intestinului subţire şi
distribuit ţesuturilor în mod activ.
Valori normale: 1,8 - 2,9 mg/100ml (1,5 - 2,4 mEg/l)

Variaţii patologice:

Hipomagnezemia apare în:

- rahitism;
- tetanie;
- alcoolism;
- hiperaldosteronism;
- hipotiroidism
- malabsorbţie.

Hipermagnezemia este întâlnită în:

- ciroze grave;
- insuficienţă renală;
- hipertiroidii;
- deshidratări;
- sindrom Cushing.

VII.2.5. DOZAREA FIERULUI SERIC

Organismul adult conţine 4-5 g de fier din care aproximativ 75 % intră în structura
hemoproteinelor (hemoglobina, mioglobina, enzime heminice), acestea reprezentând forma
funcţional activă a fierului. Aproximativ 25 % din fierul organismului repezintă forma de stocare,
legată de proteine în feritină şi hemosiderină. Mai puţin de 1% din fierul organismului se găseşte
în plasmă şi în lichidul interstiţial legat de transferină (proteina transportoare).

Valori normale:
Femei = 80-130 µg/100 ml ser
Bărbaţi = 90-160 µg/100 ml ser

Variaţii patologice:
Hipersideremia: apare în anemia Biermer, anemii şi ictere hemolitice, hepatite severe.

Hiposideremia: este întâlnită în anemii hipocrome, posthemoragice, feriprive, dar şi în

avitaminoze, tumori maligne, malabsorbţie, nefropatii cronice, infecţii cronice etc.

VII.2.6. DOZAREA CLORULUI

Clorul (anionul clorură Cl-) este principalul anion al lichidelor extracelulare. Alături de
+
Na contribuie la realizarea presiunii osmotice şi a izotoniei extracelulare. De asemenea, intervine
în reglarea echilibrului acido-bazic prin participarea la schimburile ionice tubulare de la nivelul
nefronului unde contribuie la reţinerea ionilor HCO3-
Clorul, principalul anion al plasmei, poate fi dozat prin titrare cu azotat de mercur sau de
argint, prin metode colorimetrice sau potenţiometrice.

Valori normale:
- clor plasmatic: 355-375 mg%; 100-105 mEg/l;

Variaţii patologice :
Hipercloremii:
- acidoze metabolice;
- aport crescut de cloruri (când rinichiul are o funcţie deficientă);
- în afecţiuni care reduc eliminările de cloruri (nefropatii interstiţiale, acidoza tubulară renală,
intoxicaţii).

Hipocloremii:
- diaree;
- vărsături;
- administrări îndelungate de medicamente diuretice;
- insuficienţe renale cronice şi acute.

VII.2.7. FOSFORUL

În ser fosforul se găseşte sub următoarele forme:

1. Combinat cu proteinele (în nucleoproteine şi fosfoproteine)
2. Sub formă solubilă în acid, caz în care în urma deproteinizării trece în filtrat:
- fosfaţi anorganici (80% HPO42- şi 20% H2PO4-);
- fosfaţi organici (nucleotide, nucleozidtrifosfaţi, triozofosfaţi, creatinfosfat).
3. Fosfolipide: lecitine, cefaline, sfingomieline
Fosforul intervine în numeroase procese metabolice cu importanţă majoră pentru
organism:
- mineralizarea oaselor (alături de calciu);
- menţinerea echilibrului acido-bazic (sistemul tampon al fosfaţilor);
- intervine în sinteza compuşilor macroergici celulari (ATP, GTP, creatin-fosfat, etc.), a unor
intermediari din metabolismul glucidic şi lipidic, acizilor nucleici şi a unor enzime (NAD +, FAD,
FMN etc.).
Concentraţia fosfatului seric constitue un indicator al metabolismului osos, al funcţiei
glandelor paratiroide şi a rinichiului.

Valori normale:
- adulţi: 3,5-5 mg/100 ml ser;
- copii: 4-7 mg /100 ml ser

Variaţii patologice:
Hiperfosfatemie:
- hipoparatiroidism;
- acromegalie, gigatism;
- hipervitaminoza D;
- insuficienţă renală acută şi cronică;
- leucemie.

Hipofosfatemie:
- hiperparatiroidism;
- hipovitaminoza D (rahitism si osteomalacie).