Sunteți pe pagina 1din 3

Relațiile româno-sovietice în contextul reformelor hrușcioviste

1. În ceea ce privește regimul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, pe Dej în persoană,


originile politice ale divergențelor politice româno-sovietice constau în sprijinul
pe care autoritățile de la Moscova îl acordau constant „grupului moscovit”, ajuns
în România odată cu tancurile sovietice în 1944 (Ana Pauker, Vasile Luca,
Teohari Georgescu), văzut ca un mijloc prin care sovieticii controlau puterea
comunistă provenită din țară, din rândurile „ilegaliștilor”. Cu toate acestea,
datorită politicii sale, Dej putea fi considerat un stalinist autentic. Raportul lui
Hruşciov nu i-a picat foarte bine acestuia. Era într-un moment în care credea că
stăpânea foarte bine situația din România, în 1952 lichidase grupul considerat
antipartinic format din Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, în 1954 îl
executase pe Lucrețiu Pătrășcanu. Dej știuse să manevreze foarte bine ședințele
Biroului Politic din 1952 și să transforme inferioritatea pe care o avea în fața
superiorității celorlalți trei și să enunțe teoria "grupului antipartinic". Momentul
1956 – revoluția anticomunistă din Ungaria – se pare că este un moment istoric
care i-a venit bine lui Dej, momentul în care putea să-și afirme loialitatea față de
cauza comunistă și față de puterea sovietică. Sprijinul pe care l-a acordat
sovieticilor în înăbușirea revoluției maghiare a avut dublu scop: de a-și reafirma
loialitatea față de puterea de la Moscova și, în același timp, de a obține „credit”
pe mai departe în fruntea Partidului Comunist Român.

2. Stalin a privit C.A.E.R.-ul mai mult prin prisma intereselor politico-ideologice


și confruntării dintre cele două lagăre. În timpul acestuia, colaborarea la nivel de
organizație a rămas destul de limitată, după 1950 nemaifiind convocată nicio
sesiune a CAER. Liderul de la Kremlin a fost interesat mai degrabă de beneficiile
pe care le putea obține prin relațiile economice directe ale Uniunii Sovietice cu
țările satelit. Abia după 1954, noul conducător al PCUS, Nichita Hruşciov, a
început să acorde mai multă atenție funcționării CAER și modului în care această
organizație putea servi interesele Uniunii Sovietice. Atitudinea României față de
CAER a avut trei etape principale:
- Până la sfârșitul anilor 1950, a existat o atitudine de conformism, explicabilă
atât prin prezența masivă în țară a factorului sovietic (în primul rând, trupele
sovietice), cât și prin rolul încă redus jucat de organizație.
- Pe parcursul anilor 1960, mai ales după 1962, România a avut o reacție de
frondă, opunându-se tuturor propunerilor sovietice de accelerare a integrării
economice și a specializării la nivelul țărilor CAER. Conducerea română a refuzat
poziția care i se rezerva, de furnizor de materii prime agricole și industriale,
dorind să folosească aceste resurse în folosul propriei dezvoltări,
pentru a recupera decalajele față de țările mai dezvoltate din CAER. Orientarea
pur-agricolă care i se impunea țării noastre venea în contradicție cu viziunea lui
Dej și ulterior a lui Ceaușescu de a construi o industrie puternică, care să permită
țării o autonomie tot mai mare față de exterior.
- Cea de-a treia etapă, începută după 1969, a marcat trecerea treptată spre o
atitudine mai elastică în privința cooperării pe bazele propuse de CAER, dar în
limitele respectării suveranității naționale.

3. Într-o primă etapă, România s-a alăturat criticii aspre exprimate în blocul estic
cu privire la CEE. La începutul anilor '60, însă, Nikita Hrușciov și alți lideri est-
europeni au început să privească Piața Comună într-o lumină nouă, argumentând
că aceasta putea funcționa ca model de reformare prin integrare a CAER.
Propunerea a fost puternic respinsă de liderii de la București. Potrivit literaturii
de specialitate, CAER a fost creat cu scopul de a asigura coordonarea planurilor
economice ale statelor membre pe baza specializării în producție sau chiar
integrarea economică a acestora. Pentru a face față eventualelor presiuni ale
partenerilor de organizație, dar și pentru a achiziționa tehnologie mai
performantă, România a dezvoltat în această perioadă colaborarea cu țările
occidentale însă, în momentul în care proiectul politico-economic autarhist al lui
Ceaușescu a fost pus în aplicare, colaborarea cu țările occidentale a devenit tot
mai problematică iar Ceaușescu a trebuit să se reorienteze către legăturile
economice tradiționale cu CAER.

Brainstorming. România avea două mari alternative în cooperarea economică


internațională pentru dezvoltarea industrială: pe de o parte, către partenerii din
blocul comunist: alții decât URSS, adică țări precum Cehoslovacia, Iugoslavia
sau China, însă nivelul cooperării cu aceste state nu putea acoperi întreg necesarul
tehnologic și de creditare și, pe de altă parte, partenerii occidentali, țări precum
Franța, Republica Federală Germania, Marea Britanie sau chiar Statele Unite ale
Americii. Este evident că o cooperare economică cu acești parteneri ar fi
determinat schimbări și pe plan politic, aceste țări condiționând colaborarea de
reforme pe plan politic (de liberalizare, de eliberare a deținuților politici etc),
aspecte pe care Ceaușescu era prea puțin dispus să le accepte, mai ales după ce a
inaugurat noua linie politică după Tezele din iulie 1971.

S-ar putea să vă placă și