2.3.

Amenajarea spaţiului educativ prin ariile de stimulare

O problemă importantă într-un program educativ la vârstele timpurii este acordarea
unei atenţii deosebite amenajării spaţiului.
Spaţiul constituie contextul material în care se desfăşoară educaţia. El trimite
permanent mesaje copilului. Cele mai multe din aceste mesaje sunt esenţiale pentru
formarea acestuia şi constituie elemente de bază în experienţa sa de viaţă.
Copilul de până la un an este foarte mult influenţat de spaţiul său material de viaţă.
Camera trebuie să fie aerisită, curată, zugrăveala să fie în culori plăcute şi deschise, iar
obiectele din jur, sigure şi plăcute pentru el, pe măsură ce creşte şi începe să le observe în
jurul lui. Mediul material, fizic are un rol important în dezvoltarea copilului mic. Când
descoperă poziţia bipedă şi apoi mersul, universul se lărgeşte şi copilul are posibilitatea să
vadă şi să experimenteze obiecte noi din jurul său.
Dacă aceste obiecte vor fi plăcute şi utile experienţelor senzoriale şi motorii, dezvoltarea
sa va avea un sens pozitiv şi va fi mai rapidă. Copiii crescuţi în apartamentele de bloc au
nevoie zilnic de mers la aer, în parc sau într-o grădină. Lărgirea mediului lor de viaţă
corespunde şi cu nevoia experienţelor diferite şi extinderea cunoaşterii mediului fizic.
Mamele ştiu că fiecare copil are nevoie de aer, dar ştiu mai puţin ce jucării să le cumpere
copiilor. De exemplu, îi cumpără sugarului multe jucării frumoase şi el preferă numai o
zornăitoare ponosită pe care o suge tot timpul. Mai bine spus, mulţi părinţi consideră că
jucăriile necesare copiilor sunt cele scumpe şi nu ştiu că fiecare copil are dorinţele şi plăcerile
lui în alegerea obiectelor de joc, chiar la vârste foarte fragede. Problemele unor părinţi încep
atunci când copii se joacă cu cratiţele sau cu lingurile şi fac zgomot, deşi ar putea să se joace
liniştit cu un urs de pluş. Aproape toţi copiii mici preferă jucăriile moi atunci când merg să se
culce şi este o mare descoperire pentru părinţi că, în acest fel, micuţii dorm singuri.
Spaţiul camerei – casa întreagă „simte“ când se naşte şi creşte în ea un copil. De
exemplu, după vârsta de un an a copilului, vitrinele trebuie ferecate de micile mânuţe care
experimentează, iar bibelourile şi vazele trebuie puse în locuri la care cei mici să nu aibă
acces. Copiii au nevoie de un loc anume în care să se joace şi în care jucăriile lor (mai multe
sau mai puţine) să fie depozitate. Chiar când nu le putem asigura o cameră separată, copiii
simt nevoia de această delimitare a spaţului. Vor învăţa astfel primele reguli de ordine şi de
folosire a spaţiului şi a obiectelor.
În grădiniţă, spaţiul este special amenajat pentru copii.
Este important ca educatoarea să cunoască şi să amenajeze spaţiul pentru ca acesta să
trimită copilului mesaje cu suport educativ în sprijinul dezvoltării.
Copiii învaţă prin joc, iar învăţarea eficientă este în dependenţă de mediul
învăţării.
Un mediu eficient pentru învăţare la vârstele mici este un mediu care favorizează
jocul liber ales în direcţia dezvoltării globale a personalităţii copilului. Jocul pe care
copilul îl alege singur dintre opţiunile pe care i le propune mediul din sala de grupă este un
joc creativ şi liber. În acest joc se vor antrena posibilităţile maxime de rezolvare de probleme,
se va realiza o motivaţie intrinsecă şi se vor exersa soluţii creative.
Mediul bine ales şi bogat în alternative de joc oferă copiilor un sprijin la activităţile
individuale şi e o bază de dezvoltare a limbajului.
Copiii pun întrebări, comunică între ei şi cu educatoarea şi construiesc activităţi în care
antrenează structurile de bază ale limbajului. Dacă găsesc în spaţiul grupei acele jocuri şi
jucării care şi le doresc şi care le oferă şansa exersării unor capacităţi individuale, copiii vor
învăţa jucându-se, aproape fără efort. Mediul eficient oferă deci alternative pentru fiecare
copil. În acest fel el individualizează activităţile şi, în acelaşi timp, oferă soluţii variate de
activitate.
Spaţiul „vorbeşte“ preşcolarului prin ceea ce îi oferă ca posibilitate de acţiune şi
experienţă. De aceea sunt la fel de importante atât condiţiile de ordin general (lumina,
căldura, estetică etc.) cât şi cele particulare care se referă la măsurile formative/educative
(amenajările, ordonările, sectorizările, materialele folosite etc.). Organizând sectorizarea
clasei în domenii de activitate diferite, se poate folosi eficient spaţiul pentru a se respecta
cerinţele de dezvoltare proprii tuturor preşcolarilor şi asigurându-se individualizarea reală a
educaţiei.
Spaţiul amenajat educativ ajută copilul să aleagă şi să decidă. Aflaţi în faţa
mai multor posibilităţi, copiii învaţă să aleagă ceea ce li se potriveşte: învaţă prin experienţa
proprie şi îşi asumă responsabilitatea deciziei. Faptul că îşi aleg singuri jocul, şi datorită
acestei alegeri numai ei ştiu să explice ce fac şi cum fac, dă bucuria independenţei şi în
acelaşi timp răspunderea rezultatelor. Asumarea răspunderii se poate dezvolta şi din
situaţiile conflictuale. De exemplu, dacă un copil a luat un borcănel cu vopsea şi l-a vărsat
tocmai pe covorul alăturat, deşi nu acolo trebuia el să stea, reacţia noastră trebuie să fie una
educativă: să-l punem pe copil să cureţe.
Mediul este confortabil, primitor, securizant şi stimulativ dacă preşcolarii
găsesc în el materiale care să îi provoace la acţiuni care îi interesează. Spaţiul educaţional
oferă siguranţa emoţională şi afectivă atunci când educatoarea îşi cunoaşte bine copiii grupei
şi organizează şi amenajează ambientul astfel încât aceştia să găsească în el prilej de activităţi
potrivite dezvoltării individuale. Pentru aceasta este nevoie de un sprijin pozitiv şi
adecvat.
Când copiii greşesc, ei nu trebuie întrerupţi din joc şi nici sancţionaţi verbal.
Dimpotrivă, cu tact şi răbdare, educatoarea, care vede şi observă ceea ce se petrece, îi
îndrumă să reia activitatea şi să reuşească. De exemplu, Mihăiţă construieşte un turn din
cuburile mari şi pune în vârf cel mai mare cub. Construcţia se prăbuşeşte şi băiatul priveşte
speriat către educatoare. Educatoarea cum îi va răspunde privirii? Ea nu îl va certa sau
apostrofa, ci zâmbind îl poate întreba: „– Oare nu a fost prea mare cubul din vârf? Dacă ai
încerca cu unul mai mic?“ Ea nu trebuie să întindă mâna şi să facă gestul de a repara
construcţia, ci să-l lase pe el să experimenteze, îndrumând indirect acţiunea. Să nu îl certe şi
să nu râdă de el. Să reacţioneze pozitiv şi să încurajeze reluarea învăţării prin propria
experienţă a copilului.
Mediul educativ din sala grupei trebuie să fie un cadru adecvat experienţei
şi situaţiilor de învăţare. Una din responsabilităţile educatoarei este de a ajuta/sprijini
copiii să înveţe din propria lor experienţă. Folosind situaţiile de învăţare ivite în contextul
jocurilor copiilor (spontane şi organizate), educatoarea trebuie să furnizeze permanent
ocaziile de acţiune şi responsabilizare a acestora.
Mediul securizant şi stimulativ, care susţine şi încurajează dezvoltarea personalităţii
copilului atât global cât şi în componentele ei, oferă cunoaşterea propriilor forţe, încredere şi
creativitate. Copilul devine capabil de a lua decizii şi de a-şi asuma responsabilităţi. O
asemenea manieră de lucru permite şanse la independenţă şi libertate în exprimare. Aceasta
presupune flexibilitatea metodelor didactice, căci educatoarea poate învăţa copilul pornind
de la alegerile lui şi de la activităţi pe care el le propune.
Dacă mediul va fi structurat adecvat, cu materiale suficiente şi bine
precizate ca scop educativ, copilul va fi stimulat să aleagă jocul cel mai potrivit
învăţării şi dezvoltării sale. El îşi va forma cunoştinţele, aptitudinile şi atitudinile
necesare adaptării eficiente socio-individuale şi stăpânirii mediul înconjurător.
Adaptarea se realizează prin învăţare şi aceasta constituie copilul preşcolar în mod
progresiv baza de competenţe şi capacităţi necesare experienţei sale cu obiectele şi cu ceilalţi
semeni.
Amenajarea adecvată a spaţiului oferă ocazii de rezolvare a propriilor probleme.
În cazul în care copiii au anumite probleme de învăţare, de ritm şi chiar particularităţi ale
învăţării, vor găsi posibilitatea remedierii şi exersării adecvate într-un mediu stimulativ.
Educatoarea este cea care foloseşte această resursă didactică în sprijinul programului său
educativ şi în favoarea individualităţii copilului.
Mediul stimulativ are şi beneficiul dezvoltării independenţei copiilor. Este vorba de
independenţa de decizie, organizare a jocului, decizie a alegerii, acţiune şi
stabilire a relaţiilor sociale cu ceilalţi copii şi cu educatoarea. Într-un astfel de aranja-
ment al spaţiului, copiii au ocazia de a se întâlni în activitate cu ceilalţi, iar aceste relaţii
devin libere şi sunt orientate indirect de educatoare spre comunicare, cooperare, colaborare,
respect, negociere, acceptare, tolerantă, prietenie etc. De exemplu, dacă doi copii încep să se
joace împreună şi să comunice între ei, educatoarea este interesată de ceea ce îşi vorbesc, dar
nu intervine să le întrerupă discuţia.
Dacă lucrurile se complică şi copiii încep să se certe pe un obiect sau altul (conflict de
resurse), trebuie găsite tonul, gestul şi conversaţia adecvate spre a se rezolva problema.
Câteodată este bine să intervenim, alteori e mai bine să lăsăm lucrurile să curgă, în cazul în
care conflictul se rezolvă de la sine.
În orice caz, nu există numai soluţia întreruperii şi sancţiunii verbale. Fiecare caz are
soluţia lui, într-un anumit moment. Este bine să ţinem seama de varietatea soluţiilor:
indiferenţă, acceptare, sancţiune, discuţie etc. Trebuie să avem în vedere şi importanţa
pentru copii a soluţiei găsite.
Am putea pune întrebarea retorică: ce este mai bine – să-i separăm iremediabil pe doi
prieteni sau să îi învăţăm să se accepte reciproc? În aceste probleme nimeni nu posedă un
număr limitat de reţete. De fiecare dată variabilele problemei sunt altele: alţi copii, alte
obiecte, alte relaţii sau altă educatoare.
Nimeni nu are un inventar complet de soluţii, ci este de dorit să fim flexibili şi să găsim
mereu acea cale de rezolvare care se potriveşte situaţiei, persoanelor implicate şi resurselor
avute în vedere. În general, există trei dimensiuni acţionale: indiferenţa, întărirea pozitivă
sau sancţiunea (prin cuvânt şi acţiune). Realitatea este mult mai complexă.
Mediul eficient oferă copiilor ocazii de experimentare a noi soluţii de activitate.
Acest lucru este posibil numai dacă ei simt libertatea şi au siguranţa că greşelile nu le
sunt aspru sancţionate. Jucându-se cu nisip şi apă, un copil descoperă ce frumos pluteşte un
dop colorat pe care l-a adus în buzunar de acasă. Sau observă ce interesant picură stropii
dintr-o lingură. El aduce apoi o păpuşă şi vrea să-i facă baie. Este o păpuşă delicată, care se
poate strica. Rolul educatoarei nu este de a lua repede păpuşa spre a nu fi stricată, ci de a-i
explica cu răbdare că nu orice lucru trebuie înmuiat în apă. Ea poate să-i arate copilului că
doar un pic de apă strică fardul jucăriei şi în acelaşi timp să-i ofere alternative: alte lucruri şi
păpuşi care se pot înmuia în apă. Cel mai bine este ca o păpuşă delicată să nu fie în
apropierea ariei de nisip şi apă. Dar dacă o aduce un copil, trebuie să facem faţă situaţiei. În
fond, cum va învăţa că nu trebuie pusă în apă dacă nu a experimentat? Dacă rezolvăm
problema prin observaţii şi ceartă, riscăm ca gestul să se repete pe furiş. Se mai ridică o
problemă: cum şi de ce se murdăresc copiii la jocuri. Dacă vom gândi eficient spaţiul vom
înţelege că în locurile în care se pictează, sau cele în care se folosesc apa, culoarea, făina, alte
lichide sau solide care pot murdări, pardoseala trebuie acoperită cu plastic sau linoleum. În
timpul jocului copiii vor avea şorţuleţe de muşama sau plastic care le vor ocroti
îmbrăcămintea. Dacă vor picta pe un covor persan, să nu certăm copiii care varsă castronul
cu apă. Vina este a educatoarei care organizează şi conduce activitatea. Sau dacă lipim foi de
hârtie pe pereţi şi îi lăsăm pe copii să deseneze, nu ne mirăm că ei vor desena şi în alte spaţii
pe peretele curat. Rolul nostru este să-i învăţăm cu regulile, unde e voie şi unde nu, dar în
acelaşi timp să îndepărtăm ocaziile care creează confuzii.
Dacă amenajăm spaţiul în spirit educativ, oferim sprijin adecvat nivelului
individual de dezvoltare. Din observaţiile sale, educatoarea ştie ce şi cât îi trebuie
fiecărui copil. Ea poate sprijini individual prin elemente de amenajare care să oglindească
nevoile individuale şi de grup.
Fiecare copil trebuie stimulat un pic mai mult pentru a perfecţiona şi a atinge
performanţele de care e în stare. Realizată direct, această stimulare este de multe ori refuzată
de copil, pentru că reclamă efort. Dacă însă stimularea este indirectă, prin mesajele mediului
(ceea ce găseşte copilul ca obiecte şi provocări de activitate în cadrul spaţiului educativ),
acesta îl invită la acţiune. Dacă, în plus, el nu este „supravegheat” cu stricteţe şi are voie să
greşească, copilul se va depăşi pe sine.
O altă întrebare retorică: „Ce este mai valoros în munca unui copil?” Desenul unui copac
copiat fidel după modelul educatoarei sau o crenguţă stângace şi simplă, făcută de un copil
care nu a desenat deloc până azi? Pe măsură ce copilul învaţă să deseneze şi să se exprime
prin desen, la fiecare desen nou, se adaugă un detaliu de perfectare. Aşa se observă evoluţia
lui. Frumuseţea şi corectitudinea trebuie judecate în raport cu posibilităţile copilului şi cu
efortul depus de el.
 Cel mai bine este ca la vârstele mici să se aprecieze efortul, procesul de
realizare a unui produs şi nu produsul în sine, care nu este elocvent, datorită
ritmurilor foarte diferite de dezvoltare. La grădiniţă, pe panou, trebuie expuse toate lucrările,
complete sau nu. Ele reprezintă efortul copiilor. Judecarea copiilor şi aprecierea este bine să
se facă în special cu ei înşişi, nu în concurenţă. Ideea celui mai bun va veni cu timpul.
Acum este important să dăm fiecăruia şansa de valorizare. Să nu uităm că fiecare copil
are ceva bun, iar la vârstele mici, când se formează imaginea de sine şi începe procesul de
construire a caracterului şi a respectului de sine, educatoarea trebuie să îi valorizeze pe toţi,
stimulându-i în acelaşi timp individual.
Ocazia ca fiecare copil să se simtă bine cu sine o putem oferi în grupă tot prin
amenajarea spaţiului adecvat. Prin sprijin, interes şi înţelegere pentru eforturile copiilor,
educatoarea contribuie la construcţie delicată a imaginii de sine a fiecăruia. Procesul de
autocunoaştere şi identificare, atât de important în devenirea personalităţii, este în
dependenţă de factorii din mediul socio-cultural înconjurător şi de răspunsurile pe care
copilul le primeşte la ceea ce face el.
Copilul are timp să-şi dezvolte propriile idei şi imagini dacă îi este permis să se joace cât
vrea, unde şi cu ce vrea el. Astfel, o construcţie începută de un copil nu trebuie distrusă
numai pentru că noi decidem să strângem jucăriile. El va găsi şi a doua zi lucrul început şi va
avea plăcere să-l termine. Păstrarea ordinii în sala de grupă este foarte importantă, dar şi
flexibilă. Dacă sesizăm că un copil are un ritm mai lent în ceea ce efectuează sau dovedeşte o
plăcere mare în continuarea jocului, rolul educatoarei este de a analiza aceste situaţii şi de a
nu întrerupe activitatea.
Desigur, sunt situaţii foarte variate. Este bine însă ca toţi copiii să se simtă valorizaţi şi
tuturor să li se ofere posibilitatea să strângă jucăriile şi să păstreze ordinea. Se recomandă să
existe un moment bine marcat în care să se efectueze aceasta: un clopoţel sau o melodie
anume să amintească copiilor că este timpul să strângă şi să desfăşoare o altă activitate.
Dacă spaţiul educativ din grădiniţă îndeplineşte aceste cerinţe, el devine un
spaţiu eficient învăţării şi dezvoltării copiilor.
Să nu uităm că întreaga grădiniţă este amenajată pentru copii şi deci toate spaţiile
îndeplinesc rolurile menţionate. În toate aceste organizări, rolul adultului, fie el educatoare,
personal auxiliar sau orice alt intervenant din unitate, este foarte important. Spaţiul
împodobit cu lucrările făcute de copii, cu obiecte practice şi utile înseamnă grijă faţă de
influenţa sa asupra copiilor.
Jean Piaget (1970) consideră că învăţarea la copiii mici rezultatul interacţiunii dintre
gândire, idei şi oamenii cu care vin în contact. Părinţii şi educatoarea au datoria de a stimula
aceste interacţiuni prin amenajarea adecvată a spaţiului de viaţă şi educare a copiilor.

●  Ce sunt ariile de stimulare?

Amenajarea spaţiului grupei într-o nouă manieră, care să nu mai imite modelul şcolar,
ci să ofere ocazii şi oferte de joc liber şi creativ, corespunde în fapt cu organizarea ariilor de
stimulare. Acestea sunt colţuri, ateliere, sectoare, centre, domenii, locuri, ungheraşe în care
sunt puse materialele didactice la îndemâna copiilor, într-o manieră care să dea prilejul
desfăşurării unor activităţi în sensul şi în favoarea dezvoltării lor psihice şi fizice.
Este important ca ariile să fie amenajate astfel încât ele să exprime ordine şi siguranţă
pentru copii. Ordinea jucăriilor, jocurilor este un element de bază, dar nu constituie o
impunere exagerată. Copiii vor ţine ordinea şi în acelaşi timp este important ca ei să aibă
acces la toate obiectele folosite. De asemenea, un joc început nu se întrerupe, iar o
construcţie neterminată nu se descompune, pentru că valoarea produsului propriu (jocul şi
construcţia) este mai importantă pentru copii decât ordinea în sine.
Pedagogic vorbind, ariile sunt spaţii educative care stimulează dezvoltarea
copiilor prin propunerile de joc pe care le oferă acestora.
Explicaţia unei astfel de amenajări a spaţiului grupei se leagă de consideraţiile
referitoare la importanţa şi rolul acestora pentru copil.
Ariile sunt o altă amenajare a spaţiului, prin împărţirea lui în spaţii diferite şi
diverse, cu scopuri de cunoaştere şi dezvoltare experienţială a copilului, o altă
aşezare a jocurilor şi jucăriilor în sală, o altă antrenare în joc şi activitate a copiilor
după reguli în care se stimulează motivaţia internă şi respectul de sine.

●  Activităţile fundamentale umane cu care familiarizăm copilul

Ariile de stimulare corespund, în fapt, activităţilor generale de tip uman. Este vorba de
activităţile de cunoaştere şi comunicare, de manevrare şi mânuire a obiectelor mai mari sau
mai mici, de identificare cu rolurile sociale, de creaţie şi exprimare artistică, de mişcare mai
mult sau mai puţin amplă în spaţii diferite, de însuşire a semnelor şi simbolurilor de
comunicare etc.
În funcţie de domeniile cele mai cunoscute ale activităţilor de tip uman cu care dorim să
familiarizăm copiii, se amenajează ariile de ştiinţă, de construcţii cu cuburi mari, jocurile de
masă, jocurile de rol, artele plastice, muzica, sportul, jocurile cu nisip şi apă, jocurile în curte
etc.

●  Moduri noi de amenajare a spaţiului educativ

Ariile de stimulare sunt moduri de amenajare a spaţiului educativ. Ele corespund unei
viziuni educative care îl apropie pe copil de cunoaştere prin intermediul unei învăţări
experienţiale. Dacă mediul trimite permanent mesaje copilului, acesta va învăţa din modul
cum este aşezat şi organizat mediul educativ.
Amenajarea ariilor este în fapt crearea permanentă a ocaziilor de experimentare şi
învăţare. Aceste ocazii sunt construite de educatoare în funcţie de nevoile copiilor din grupă
şi în funcţie de resursele de care dispune.
Obiectivul principal este de a provoca şi urmări învăţarea prin orientarea copiilor spre
acele activităţi de care au nevoie. Conţinuturile învăţării sunt importante, dar secundare
procesului propriu-zis. Putem spune că spaţiul este limbajul acţiunii instructiv-formative a
educatoarei care cunoaşte iniţial nevoile de dezvoltare ale copiilor. Prin aranjarea ariilor,
educatoarea transmite copiilor o influenţă educativă planificată şi indirectă urmărind jocul
liber şi creativ al copilului.

●  Loc pentru individualizarea educaţiei

Ariile oferă educatoarei posibilitatea individualizării atât prin lucrul faţă în faţă cu
copilul, cât şi în grupe spontane sau organizate. În spaţiul unei arii, joaca celor mici poate fi
supravegheată, analizată şi îndrumată indirect spre a oferi ocazii dezvoltării.
Cadrul de învăţare prin joc trebuie să ţină seama de particularităţile fiecărui copil. El
depinde deci de cunoaşterea iniţială a grupei şi a copiilor.
Materialele dispuse în ariile de stimulare trebuie să fie variate şi să stimuleze curiozitatea
preşcolarilor. Fiecare copil are nivelul, ritmul şi stilul său de învăţare şi dezvoltare.
Domeniile personalităţii constituie caracteristici proprii ale fiecăruia. Cunoaşterea, psiho-
motricitatea, limbajul, socio-afectivitatea, nucleul de individualitate sunt diferite
la fiecare copil.
Sectorizarea oferă şansa de a se organiza astfel mediul educativ încât copiii să-şi
antreneze capacităţile şi competenţele care să le asigure independenţa şi
construcţia ascendentă a personalităţii. Enumerăm în continuare o serie de astfel de
componente:
– capacitatea de a lua decizii rapid;
– capacitatea de a-şi asuma responsabilitatea;
– aptitudinile exploratorii;
– aptitudinile de comunicare;
– respectul de sine;
– respectul celuilalt;
– aptitudinile de negociere, cooperare şi colaborare în rezolvarea unor
probleme;
– aptitudini şi atitudini pentru o viaţă sănătoasă;
– motivaţia învăţării;
 Germenii acestor competenţe sunt în alegerea liberă a jucăriilor, jocurilor şi ariilor
ludice, alegere făcută individual şi în cooperare cu ceilalţi copii şi cu educatoarea.
Pe măsură ce se realizează dezvoltarea, este necesar ca educatoarea să ofere copilului
posibilitatea unor experienţe noi prin obiecte şi situaţii noi. Obiectele şi situaţiile
create realizează pentru copil o lume de reprezentări, imagini şi simboluri. Fiecare lucru nou
este o situaţie problemă pentru el. Introducerea elementelor noi este planificată şi organizată
cu ajutorul evaluării continue. Numărul obiectelor noi ca şi numărul situaţiilor noi duc la
idei şi reprezentări noi, de aceea este nevoie de o cunoaștere permanentă a progreselor şi de
o introducere graduală a elementelor în mediul de joc.

●  Spaţiu de exersare a relaţiilor sociale

Tocmai pentru că aici se realizează activităţi din dorinţa liberă a copiilor, în jocuri în
care ei îşi exersează creativitatea, în aceste locuri se manifestă relaţii sociale libere şi
expresive. Copiii colaborează, comunică, negociază, cooperează şi depinde de educatoare să
îndrume uşor şi cu tact construirea unor relaţii pozitive şi eficiente.

●  Laborator al observării comportamentelor, competenţelor şi atitudinilor

copiilor
În ariile de stimulare copiii aleg singuri jocul şi jucăriile. Ei se folosesc de materiale
pentru a se juca liber şi a alege soluţii diferite problemelor. Libertatea de a decide şi de a
acţiona le dă curaj şi serveşte construirii imaginii de sine şi respectului de sine. Modurile
diferite de învăţare, stilurile diferite, gradul de concentrare, stabilitatea, atenţia, modul de
manifestare, toate se pot observa în cadrul activităţii pe arii.
Educatoarea poate observa comportamentele şi atitudinile copiilor şi poate interveni
adecvat acolo unde este necesar. Dezvoltarea competenţelor de cunoaştere şi relaţionare este
evidenţiată şi dă posibilitatea antrenării în acele jocuri care să asigure dezvoltarea. Totul este
ca mesajul să fie indirect prin intermediul propunerilor şi alternativelor pe care să le aleagă
copilul. Limbajul ariilor este în materialele puse acolo şi în modul lor funcţional de
organizare.

 Exprimă raportul necesar între libertate şi autoritate în decizia şi

acţiunea copilului
Amenajarea spaţiului educativ în arii de stimulare oferă copilului posibilitatea să aleagă
liber către ce activitate să se îndrepte. Dă aşadar ocazia de alegere liberă a jocului. Această
libertate este în acelaşi timp controlată de educatoare care aşază lucrurile în spaţiu, cunoaşte
copiii şi îi îndrumă prin modalităţi indirecte.
Copilul are bucuria jocului/acţiunii libere şi îşi va antrena creativitatea şi expresivitatea
la maxim. Educatoarea este o propunătoare şi o parteneră: nu numai cea care obligă la un tip
de acţiune.
Autoritatea educatoarei nu suferă, pentru că ea în continuare deţine controlul prin
planificare, cunoaştere şi amenajări. Autoritatea devine o formă de parteneriat, căci
educatoarea poate participa la jocul copilului, controlând indirect activităţile. Controlul este
asigurat prin grija permanentă faţă de observarea copiilor şi jocului lor şi prin cunoaşterea
nevoilor lor (iniţială şi permanentă).
Se asigură astfel o direcţie ascendentă a dezvoltării şi copilul învaţă real prin joc ca
formă de manifestare a cunoaşterii realităţii. Această libertate de alegere şi de acţiune stă la
baza motivaţiei interne a învăţării, oferă siguranţă de sine copilului şi temeinicia celor
învăţate prin propria alegere şi experienţă.

●  Organizarea practică în arii a spaţiului educativ

Pentru a motiva preşcolarii în activităţile desfăşurate pe arii de stimulare, educatoarea
trebuie să amenajeze aceste spaţii împreună cu ei. Colaborarea dintre educatoare şi copii în
amplasarea şi dotarea ariilor constituie un factor de facilitare a interacţiunilor şi asigură o
motivaţie reală în alegerea jucăriilor şi jocurilor adecvate.
 Evaluarea iniţială a nivelurilor de dezvoltare şi a motivaţiei pentru activitate este
primul pas. Particularităţile copiilor sunt diferenţele specifice de care trebuie să se ţină
seama. În funcţie de cunoaşterea acestora se pot stabili domeniile ariilor care vor funcţiona
pe o anumită perioadă a programului educativ. Ariile se amenajează pe anumite perioade de
timp care depind de modul cum se desfăşoară programul educativ.
Evaluarea se referă şi la resursele materiale pe care educatoarea le are la dispoziţie. În arii
trebuie să existe un material variat şi interesant. Modul de distribuire şi amplasare a acestuia
este necesar să ofere copiilor accesibilitate, siguranţă, estetică, atmosferă destinsă şi să
stimuleze urmărirea intereselor de cunoaştere şi investigaţie personală.
Ariile de stimulare (centre de interes, ateliere de joc, centre ludice, colţuri etc.) pot avea
un caracter permanent sau temporar. Fiecare oferă terenul în care copiii vor experimenta
pe cont propriu şi în interacţiune cu ceilalţi. Independenţa de alegere şi acţiune se
împleteşte cu comunicarea, cooperarea şi colaborarea.
Fiecare arie dă posibilitatea dezvoltării tuturor componentelor personalităţii:
cognitiv, socio-afectiv, psiho-motor, limbaj şi autoservire.
Echipamentele şi materialele trebuie să fie la îndemâna copiilor. Ele sunt
sortate, ordonate şi etichetate pentru a-i învăţa pe copii ordinea şi pentru a fi uşor de folosit.
Folosirea, strângerea şi rearanjarea lor se poate face cu ajutorul copiilor.
Etapele amenajării ariilor de stimulare sunt:
– cunoaşterea grupei de copii şi cunoaşterea fiecărui copil în parte (evaluarea iniţială
a copiilor);
– cunoaşterea, inventarierea şi producerea resurselor şi echipamentelor materiale
(evaluarea iniţială a resurselor şi a posibilităţilor);
– planificarea ariilor şi adecvarea activităţilor în concordanţă cu activităţile cu grupa
întreagă de copii (elaborarea planificării);
– amenajarea diferitelor arii şi dotarea lor cu materialele necesare (amenajarea
propriu-zisă);
– cunoaşterea ariilor împreună cu copiii (stabilirea regulilor de activitate şi
ordine, stabilirea obiectivelor fiecărei arii în colaborare cu copiii). Această
activitate are loc în prima faza a pregătirii spaţiului, dar obiectivele sunt reformulate apoi
împreună cu cei mici. Practic, deşi obiectivele generale şi cele operaţionale nu pot fi
comunicate ca atare copiilor, este bine să facem o sinteză a lor în termenii pe care aceştia îi
folosesc şi printr-o iniţiere în negociere şi decizii în parteneriat, să hotărâm o suită de
cerinţe/obiective ale fiecărei arii. Astfel, la aria Bibliotecă, putem elabora cu copiii unele
reguli care pot fi formulate după cum urmează:
– aici vorbim în şoaptă;
– aici ne putem odihni;
– punem mereu cărţile la loc;
– avem grijă de foi şi colţuri;
Atenţia educatoarei trebuie să fie îndreptată în sensul ca aceste reguli stabilite cu copiii
să fie numai pozitive, nu negative.
– activităţile pe arii de stimulare în relaţie cu activităţile cu grupa întreagă (programul
zilnic şi evaluarea permanentă);
– varierea materialelor, echipamentelor şi schimbarea ariilor (evaluările sumative şi
reamenajările);
– apelul la colaboratori externi – părinţi şi membri ai comunităţii (dezvoltarea
parteneriatului educativ).
Ocaziile de joc – ocazii de învăţare şi dezvoltare prin ariile de stimulare
Mediul educaţional are o importanţă deosebită în dezvoltarea copilului preşcolar. El este
bun şi eficient atunci când reuşeşte să sprijine copilul în dezvoltarea sa globală şi pe domenii.
Simţindu-se sigur şi stimulat, copilul îşi dezvoltă o imagine bună despre sine, începe să aibă
încredere în propriile forje. Cum jocul este activitatea copilului, spaţiul trebuie să ofere ocazii
de învăţare prin joc.
O preocupare deosebită în programul de educaţie timpurie se referă la organizarea şi
îmbunătăţirea ocaziilor de învăţare.
 Educatoarea ştie că nu este suficient să aşezi frumos şi ordonat un spaţiu, pentru ca
preşcolarii să se dezvolte. Trebuie să gândeşti la scopurile acestei amenajări, să
cunoşti copiii şi nevoile lor educative, să ştii ce ai şi ce îţi mai trebuie. Apoi trebuie să-i
faci pe copii să aleagă ce le-ai pregătit şi să simtă că este propria lor alegere.
O altă cerinţă o reprezintă alegerea, varierea şi diversificarea mijloacelor
folosite. Resursele materiale sunt foarte importante. Să nu uităm însă că nu orice jucărie
sau obiect scump, de preţ, au impact educativ.
Valoarea unui obiect educativ, ales să facă parte din mijloacele didactice în ariile de
stimulare, vine din influenţa lui asupra copiilor. De aceea orice resursă este necesară şi
importantă. Păstrarea pe un timp îndelungat a aceloraşi obiecte, jocuri, jucării devine
plictisitoare şi nefolositoare. Periodic, ariile se schimbă şi se împrospătează. Nu este vorba de
lucruri noi, ci de altfel de aranjări. De exemplu, pe o perioadă întreagă, grupa poate fi
amenajată cu subiecte ca toamna, marea, pădurea sau oraşul. După un timp, aceste teme se
epuizează şi aceleaşi obiecte pot exemplifica o altă temă: primăvara, florile, o poveste (Alice
în fără minunilor, Povestea lui Harap alb etc.).
Este bine să nu se pornească de la ideea că nu sunt resurse suficiente. Practica ne-a
demonstrat că inventivitatea educatoarelor şi a copiilor este fără limită. De multe ori este
mai frumos şi util amenajată o grădiniţă cu resurse modeste. Important este să surprindem
mesajul mediului educativ şi să îl variem periodic în funcţie de sarcinile educative pe care le
propunem cu grupa întreagă şi cu fiecare copil în parte. Pe de altă parte, să nu uităm că un
copil se joacă cu ceea ce îi place, nu cu ceea ce dorim noi. Un exemplu este Alexandru (7 ani)
care a primit un elicopter minunat, cu piloţi şi elice. El a fost fascinat de cutia jucăriei,
lucioasă şi viu ilustrată în culori. S-a jucat timp de o săptămână în toate felurile posibile cu
această cutie: locuinţă, mască, adăpost de maşinuţe, scut, clădire la cuburi – iar la sfârşit a
decupat pozele şi a jucat cărţi cu ele. Numai elicopterul nu l-a interesat.
Amenajarea spaţiului grupei în zone ludice corespunde în fapt
caracteristicilor şi nevoilor/ cerinţelor de dezvoltare ale preşcolarului.
Studiile efectuate la vârstele mici şi preşcolare au demonstrat caracteristicile comune ale
copiilor în ceea ce priveşte procesul de învăţare prin joc. Fiecărei caracteristici a învăţării la
aceste vârste îi corespund o serie de cerinţe care trebuie îndeplinite pentru asigurarea
condiţiilor dezvoltării optimale.
J. Piaget (1968) enumera următoarele caracteristici şi cerinţe ale învăţării prin
joc la copilul preşcolar:
1. Copilul are propria sa manieră de a percepe lumea – această caracteristică impune ca
nevoie confruntarea sa cu alte moduri şi maniere de percepţie, ale adultului şi
ale egalilor lui.
2. Copilul are nevoia permanentă de a comunica şi verbaliza (a se exprima prin cuvânt,
a discuta şi a explica) în activităţile şi gândurile sale. De aici se manifestă şi cerinţa ca, prin
vorbirea sa, copilul să fie sprijinit să elaboreze idei asupra lumii, să asculte, să
acţioneze, să se mişte, să deseneze, să construiască şi să se exprime grafic.
3. Copilul este curios şi are nevoie să manipuleze obiectele din mediul său imediat. De
aceea este nevoie să i se antreneze toate simţurile pentru a explora obiectele,
situaţiile şi relaţiile apropiate.
4. Preşcolarul percepe lucrurile fie global, fie parţial şi nu este încă în stare să surprindă
toate relaţiile dintre ele. Această caracteristică cere ca învăţarea să se axeze pe
stabilirea legăturilor dintre lucruri prin experienţe de tip integrat care să i se
ofere copilului.
5. Copilul acţionează adesea fără a gândi la consecinţele faptelor sale. Cerinţa faţă de
programele educative va fi să-i ofere posibilitatea să gândească asupra urmărilor
acţiunilor sale şi să-l înveţe să ia decizii.
6. Preşcolarul are nevoie de perseverare în acţiunile sale până la obţinerea unor
rezultate satisfăcătoare. De aceea este nevoie de comunicare, de a i se pune
întrebări, de a fi lăsat să-şi găsească singur răspunsurile şi să înveţe să răspun-
dă, să-şi exprime ideile prin cât mai multe şi variate moduri/maniere.
 7. Copilul preşcolar caută anumite puncte de reper pentru a înţelege realitatea. De aceea
el are nevoie să compare, să clasifice, să ordoneze obiectele şi situaţiile.
8. Orice copil are nevoie de siguranţă şi încredere în sine. Să se simtă bine în „pielea sa“.
Iată de ce este nevoie ca el să se cunoască pe sine şi să fie valorizat. Mediul securizant şi
pozitiv, tolerant şi valorizator furnizează copilului ocaziile de a alege şi de a-şi asuma riscurile
deciziilor cu curaj, de la vârstele mici.
9. Copilul are nevoie de reuşită. Aceasta cere ca dezvoltarea lui să fie asigurată într-un
sistem de activităţi potrivite nivelului său, care să-l stimuleze prin rezultatele
lor.

Din cerinţele de învăţare şi dezvoltare exprimate mai sus se evidenţiază următoarele

teze:
Nevoia amenajării şi organizării adecvate a ambientului educativ la
vârstele mici.
O altă condiţie necesară este sprijinul permanent acordat copilului prin
amenajarea spaţiului. Educatoarea trebuie să ştie care sunt cerinţele educative ale
copiilor din grupă şi să proiecteze astfel ariile încât fiecare să găsească ceva de făcut.
Respectând ritmul fiecăruia şi stimulând stilurile personale de învăţare, se reuşeşte
exprimarea individuală şi valorizată a copiilor.
Este important să se stabilească o serie de aşteptări realiste în raport cu fiecare
copil. Desigur, suntem interesaţi să îi sprijinim individual pentru ca fiecare să obţină un
maxim de dezvoltare, dar capacităţile copiilor sunt diferite şi diferenţele extrem de nuanţate.
Important este ca fiecare copil să străbată etapele dezvoltării proprii în ritmuri pe care să le
cunoaştem şi să le stimulăm. Mai mult, să intervenim acolo unde sesizăm dificultăţi şi oscilaţii
pentru a evita problemele instrumentale de învăţare.
●  Strategiile didactice folosite trebuie să fie în conformitate cu cerinţele
individualizării programelor educative. Este necesar ca acestea să concorde cât mai mult
cu respectarea stilurilor de învăţare şi cu rezolvarea creativă a problemelor.
●  Devine evidentă necesitatea respectării diversităţii copiilor cu accent pe
modul lor personal de abordare a jocului şi a învăţării în general.
●  Dacă se vor diversifica resursele materiale, prin folosirea imaginativă a obiectelor din
natură, a jocurilor şi jucăriilor, vom oferi copiilor modele variate de activităţi de joc, în
care vor fi antrenate limbajul şi expresia unică a individualităţii fiecăruia. Cel mai
dificil în educaţie este să identifici unicitatea copilului fără a-l eticheta. Dacă sprijinim
copilul să se joace şi să înveţe, el ajunge să-şi recunoască şi să-şi identifice dinamica
posibilităţilor fără a se limita. Îl vom auzi spunând „eu pot” şi „eu vreau să fac”. Este condiţia
necesară încrederii în forţele proprii.
●  Importanţa alegerii libere a ariilor ludice
Am afirmat că preşcolarul învaţă prin joc şi că mediul de învăţare trebuie să încurajeze
alegerea jocului cel mai potrivit cerinţelor/nevoilor de dezvoltare ale copiilor în toate
domeniile personalităţii. Jocul copiilor nu este numai cel didactic în grup sau individual, ci şi
cel realizat singur din plăcerea şi motivaţia internă.
Într-un program educativ eficient, alegerea jocului aparţine atât copilului, cât şi
educatoarei. Educatoarea propune jocurile direct prin tematica şi organizarea jocurilor
didactice şi indirect prin amenajarea adecvată a spaţiului educativ.
Copilul preşcolar este influenţat de mediul educativ din sala de grupă. Acesta îi
determină alegerea activităţilor când corespund nevoilor sale de experimentare şi
investigare.
Educatoarea pregăteşte şi organizează, amenajează spaţiul şi, prin dispunerea
materialelor şi varierea lor periodică, intervine indirect în conducerea activităţilor copiilor.
Deşi copilul are alegerea liberă a jocurilor şi jucăriilor, educatoarea păstrează controlul
alegerilor posibile prin modul în care planifică şi pregăteşte spaţiul, alege materialele
potrivite. Ea anticipează şi evaluează progresele copiilor. Cu cât mediul este mai variat,
adecvat şi mai bogat, corespunzător nevoilor concrete ale copiilor grupei, el va oferi ocazii de
dezvoltare tuturor.
 Putem vorbi astfel de o îndrumare indirectă din partea educatoarei şi de o alegere
liberă a jocului la copil.
Jocul liber ales oferă ocaziile optime procesului de explorare a realităţii.
Ariile de stimulare şi alegerea liberă a jocului în acest context oferă preşcolarului terenul
unei activităţi de cunoaştere exploratorie a realităţii. Când copilul se joacă, el observă,
explorează, manipulează, descoperă, pune întrebări, ia decizii, acţionează. Când jocul este
ales din motivaţie interioară, copilul acţionează în sensul propriilor cerinţe de dezvoltare.
Capacităţile şi competenţele realizate vor avea consistenţă şi durată.
În joc, copilul trece în mod spontan prin etapele procesului general de cercetare-
investigare a realităţii:
– explorează;
– investighează;
– elaborează soluţii alternative;
– planifică şi organizează;
– ia decizii;
– comunică;
– evaluează.

Dacă sunt realizate în conformitate cu cerinţele de dezvoltare a copiilor grupei, ariile de

stimulare oferă posibilitatea antrenării tuturor proceselor menţionate în procesul de
cunoaştere, prin experienţa şi investigaţia personală a copiilor. În acelaşi timp, sectorizarea
în arii diferite facilitează cooperarea şi colaborarea între copii şi între copii şi educatoare ca
parteneri ai aceluiaşi proces formativ.