“Țelul nostru constant trebuie să fie fortificarea forței Națiunilor Unite.

Sub și în cadrul
acestui concept trebuie să recreăm familia europeană într-o structură regională numită – probabil
– Statele Unite ale Europei și primul pas practic ar fi formarea unui Consiliu al Europei.”
(fragment din Discursul lui Winston Churchill de la Zürich, 19 septembrie 1946)
Discursul tinut de prim-ministrul Marii Britanii, Winston Churchill, in toamna anului
1946, la un an si patru luni de la terminarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, reprezinta unul
din momentele cheie ale istoriei Europei sec. XX. Prin propunerea acestuia de a forma o
federatie dupa modelul american, numita „Statele Unite ale Europei”, Churchill considera ca
aceasta este singura cale de a asigura o pace durabila in Europa, nucleul acestei federatii urmand
sa fie format din cele doua state rivale, Franta si Republica Federala Germana. Anii -50 par sa
duca la o materializare a acestor idei de unitate europeana prin infiintarea Comunitatii Europene
a Carbunelui si Otelului in 1951 si prin semnarea Tratatului de la Roma din 1957, tratat care
adauga doua noi Comunitati Europene (CEE, EUROATOM). Practic, fundamentul Uniunii
Europene din prezent se sprijina pe ceea ce „parintii fondatori” au reusit sa faca intr-un
interval atat de scurt de timp, intr-o epoca in care ororile razboiului erau proaspete iar
bipolarismul din sistemul international din ce in ce mai clar si mai inchegat. Pornind de la acest
context, voi incerca sa ilustrez faptul ca teoriile majore clasice ale integrarii europene, in cazul
de fata Federalismul si Interguvernamentalismul, explica in mod partial procesul de integrare
europeana, fiecare dintre cele doua avand lipsuri in anumite domenii, lipsuri datorate tocmai din
dorinta de a acoperi cu o singura teorie toate aspectele legate de constructia europeana. Perioada
de analiza se intinde de la aparitia primelor institutii europene (ex: Inalta Autoritate), pana in
ziua de azi, pentru a observa modul in care cele doua teorii ale integrarii europene si-au facut
simtita prezenta in gandirea oamenilor politici si a europenilor, in general. De asemenea, pentru
o mai buna intelegere teoretica voi apela la scrierile filosofice ale lui Immanuel Kant si la cele
academice ale lui Stanley Hoffmann sau Michael Burgess.
Federalismul reprezinta una din principalele teorii clasice ale integrarii europene, avand ca
scop final organizarea statelor europene intr-o federatie ce ar purta numele de “ Statele Unite ale
Europei”.

Ideea de a crea o Europa unita are radacini destul de adanci in istorie, punctul de
plecare fiind chiar Imperiul Roman, romanii fiind primii care au reusit sa cucereasca si sa-si lase
amprenta culturala, sociala, economica, etc., asupra majoritatii teritoriilor sudice, centrale si
vestice ale continentului. Dupa cadera Imperiului Roman de Rasarit a existat o dorinta continua
de refacere a unitatii existente anterior, dorinta materializata partial prin persoana lui Carol call
Mare si prin influenta puternica a crestinismului la acea vreme. Aceasta idee de unitate
europeana va evolua pe parcursul secolelor (Dante Alighieri, Pierre du Bois) si va prinde diverse
forme o data cu aparitia pericolului otoman, in fata caruia liderii crestini au fost obligati mai mult
sau mai putin sa lupte impreuna. Dintre ganditorii si filozofii cei mai de seama ai federalismului
european se remarca Immanuel Kant, el fiind practic primul care teoretizeaza ideile de pana
atunci si cel care vede intr-o Europa federala cheia asigurarii unei “paci eterne”. Insa, au trebuit
sa mai treaca peste 150 de ani pentru ca ideile celor de mai sus sa se materializeze si sa prinda
forma prin formarea CECO, in 1951. Desigur, aceasta materializare n-ar fi fost posibila fara
existenta unor oameni precum Jean Monnet sau Robert Schuman, “parintii fondatori” avand o
puternica dorinta ca acest punct de plecare, CECO, sa duca mai tarziu la formarea unei federatii
europene. Insa federalismul, ca teorie a integrarii europene, se dovedeste a fi o versiune mai mult
idealista a Europei postbelice, deoarece scoate din calcul anumite detalii ce tin de functionarea
institutionala a UE (inainte CECO, CEE) si chiar de ceea ce-si doresc statele europene cu
adevarat, in special cand vorbim despre unul din cele mai sensibile subiecte, suveranitatea. In
cazul functionarii institutionale a UE, federalismul pune in prim-plan Comisia Europeana si
Parlamentul European, lasand la o parte celelalte institutii, probabil tocmai datorita faptului ca
cele doua reprezinta principalele institutii cu caracter supranational, concept aflat in stransa
legatura cu ideea de federalism. Pe langa acest argument, se poate adauga si faptul ca unele
institutii UE au aparut si si-au consolidat pozitia mai tarziu, cum este cazul Consiliului European,
ajungand la concluzia ca federalismul, ca teorie a integrarii europene, nu a tinut deloc pasul cu
schimbarile aparute in ultimele decenii. La problema institutionala se adauga una si mai mare,
anume modul in care statele vad o Europa federala. Se stie ca incepand cu Tratatele de la
Westphalia, ideea suveranitatii statale s-a extins si-a crescut in mentalul colectiv al popoarelor
europene si nu numai, aproape fiecare stat luptand pentru pastrarea suveranitatii sale de-a lungul
secolelor ce-au urmat. Sansele crearii unei federatii europene se afla in stransa legatura cu vointa
statelor de a forma un asemenea organism si de experienta statelor insasi in acest domeniu. Este
destul de posibil ca cetatenii unor state deja federale (Germania, Austria), sa vada cu ochi buni o
astfel de unitate europeana iar cetatenii statelor unitare (Romania, Ungaria), sa fie rezervati,
deoarece cei dintai reprezinta deja un “demos federal” intr-o viitoare uniune, in timp ce a doua
categorie nu are acest exercitiu si poate vedea in federalizare o pierdere din putere si din
suveranitate.

Interguvernamentalismul reprezinta o teorie a integrarii europene care are ca scop principal

dezvoltarea cooperarii dintre state, statul fiind principalul actor international. Ideea formarii unei
organizatii internationale se va coagula pentru prima data la inceputul sec. XX, ca urmare a
Primului Razboi Mondial Sub doctrina idealista a presedintelui americam Woodrow Wilson
apare pe scena politica internationala Liga Natiunilor, institutie interguvernamentala lanivel
global, inspirata cel mai probabil din scrierile lui Immanuel Kant, din aceeasi opera in care
trateaza si federalismul european, “Spre pacea eterna”. Chiar daca Liga Natiunilor s-a dovedit a
fi un esec, datorat in mare parte statelor, nu idealurilor promovate de aceasta, modelul
interguvernamental va fi adoptat de aproape toate organizatiile internationale in anii ce-au urmat
celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Exceptia de la regula se dovedeste a fi CECO, organizatie
internationala europeana, care pe langa elementele interguvernamentale prezinta si elemente
supranationale, un fapt nemaiintalnit pana atunci. Din acest moment se poate spune ca incepe
dezbaterea cu privire la modul in care trebuie sa arate si sa functioneze pe viitor CECO (mai
tarziu CEE, UE). Conform teoreticianului francez Stanley Hoffmann, interguvernamentalismul,
ca teorie a integrarii europene, vede ca varianta ideala o Europa a cooperarii intre state, statul
fiind principalul actor in luarea deciziilor, suveranitatea fiind cedata numai in domenii ce tin de
“low politics”. Probabil ca aceasta varianta de organizare este destul de bine primita de
guvernele statelor membre, insa pentru a se ajunge la o Europa cu adevarat unita este nevoie de
ceva mai mult decat o simpla cooperare, deoarece o colaborare strict in domeniul “low politics”
nu va duce la rezultate spectaculoase pe viitor, chiar daca pastreaza o mare parte din
suveranitatea statelor intacta. De asemenea, din punct de vedere institutional,
interguvernamentalismul recunoaste importanta a numai doua institutii, anume Consiliul
European si Comisia Europeana, scotand din calcul rolul Parlamentului European, posibil tocmai
caracterului supranational pe care aceasta institutie il are. Din acest lucru mai poate rezulta, la fel
ca si in cazul teoriei federaliste, faptul ca interguvernamentalismul nu a tinut pasul cu
schimbarile aparute in timp, ci se concentreaza pe anumite detalii care in prezent au evoluat si au
capatat o alta forma, cum este cazul Parlamentului European. Federalismul si
Interguvernamentalismul, ca teorii clasice ale integrarii europene pot fi intelese si mai bine
printr-o prezentare comparativa, prezentare care are ca scop principal ilustrarea modului in care
cele doua teorii vad anumite concepte cheie, precum suveranitatea, interesul statelor si interesul
european. Asadar, ambele teorii vorbesc despre aceste trei concepte,insa fiecare il trateaza in
mod diferit, in functie de rezultatele dorite. Primul din cele trei este conceptul de suveranitate, in
viziunea interguvernamentalista fiind vazuta ca una dintre principalele caracteristici ale unui stat.
Asadar nu trebuie sa existe o cedare a suveranitatii si daca exista sa fie numai in domenii unde nu
intra in divergente cu interesele statului, principalul actor in sistem. Viziunea federalista
minimizeaza influenta si importanta statului, incurajand spre o cedare a suveranitatii catre o
institutie supranationala, deoarece numai in acest fel se poate ajunge la formarea Statelor Unite
ale Europei. In ceea ce priveste interesul statelor, interguvernamentalismul se muleaza perfect
acestui concept, interesul statului primand in fata altor state sau organizatii, in timp ce
federalismul are ca scop indeplinirea interesului european, statele urmand a fi parte a unei
federatii continentale in care statele nationale vor avea un rol minor.

Asadar, avand in vedere exemplele ilustrate mai sus, se poate afirma fara niciun dubiu faptul ca
cele doua teorii clasice ale integrarii europene, Interguvernamentalismul si Federalismul, explica
in mod partial procesul de integrare europeana, deoarece, tocmai din dorinta acestora de a
acoperi fiecare aspect al constructiei europene omit anumite aspecte importante, precum rolul
anumitor institutii sau chiar scopul infiintarii UE. De asemenea, ambele teorii au nevoie de-o
actualizare a ideilor, deoarece dau impresia unei inchistari in timp de cateva decenii, in contextul
in care evolutia UE a fost una accelerata din ’90 pana in prezent. Dupa opinia mea, nicio teorie a
integrarii europene nu poate explica procesul de integrare europeana fara “ajutorul” celorlalte
teorii, deoarece fiecare reprezinta o bucata in “puzzle-ul” explicativ al UE, la care se adauga
schimbarile petrecute de-a lungul timpului.