Contactul reprezintă acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane prin care

se nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii.

Clasificarea contractelor

Contractele se clasifică în funcţie de:

- modul în care sunt sau nu reglementate de lege;
- felul obligaţiilor la care dau naştere;
- după scopul urmărit;
- modul de formare;
- modul de executare;
- calitatea părţilor contractante;
- corelaţia existentă între ele;
- efectele produse;
- modul în care este exprimată voinţa părţilor.

După modul în care sunt sau nu reglementate de lege, contractele se grupează în

două categorii:
- contracte numite, care poartă un nume specific, corespunzător operaţiei economice
îndeplinite şi au o reglementare expresă prin lege (exemplu: contractul de vânzare-
cumpărare, schimb,mandat, locaţiune, împrumut, depozit, comodat, ipotecă, gaj, donaţie).
Pentru contractele numite legiuitorul prevede prin norme juridice cu caracter supletiv, atât
condiţiile cât şi conţinutul contractului. În măsura în care părţile nu şi-au exprimat voinţa
cu privire la anumite aspecte, se vor aplica dispoziţiile legale care reglementează tipul
respectiv de contract.
- contracte nenumite, pe care legiuitorul nu le nominalizează ca tipuri de contracte
distincte; părţile, de comun acord pot găsi diferite variante de exteriorizare a voinţei lor de
a contracta. În cazul contractelor nenumite neexistând dispoziţii legale care să suplinească
voinţa părţilor, acestea vor produce numai acele efecte juridice prevăzute de către
cocontractanţi. Contractele nenumite se pot grupa în:
a) contracte complexe – conţin unele elemente ale contractelor numite;
b) contracte sui-generis – nu se aseamănă cu nici un contract numit.

După felul obligaţiilor la care dau naştere, contractele se grupează în:

- contracte sinalagmatice (bilaterale), în care există obligaţii reciproce (exemplu:
contractul de vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune). Între prestaţiile părţilor există o
interdependenţă astfel încât fiecare parte are atât calitatea de debitor cât şi calitatea de
creditor. Din punct de vedere al fondului, al efectelor, datorită interdependenţei
obligaţiunilor, numai în cazul contractelor sinalagmatice se poate invoca excepţia de
neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus), se poate cere rezoluţiunea
contractului şi se poate rezolva problema riscului contractului. În cazul excepţiei de
neexecutare, partea care nu şi-a executat obligaţiile proprii nu poate obţine executarea
obligaţiilor de către cealaltă parte pentru că aceasta poate invoca excepţia pusă în discuţie.
În cazul rezoluţiunii contractului, partea care şi-a executat obligaţiile are un drept de
opţiune: fie să ceară executarea silită a obligaţiilor de către cealaltă parte, fie rezoluţiunea
contractului. Dacă bunul ce face obiectul contractului piere în mod fortuit, se pune
problema suportării pagubei (res perit debitori). Conform art. 1179 din Codul Civil,
înscrisurile sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice trebuie făcute în
dublu exemplar.
- contracte unilaterale, în care există obligaţii doar pentru o singură parte (exemplu:
împrumutul, comodatul, depozitul necesar, mandatul gratuit, donaţia fără sarcină).
Contractele unilaterale nu se confundă cu actele juridice unilaterale. Contractele sunt tot
acte juridice, dar de formaţie bi-multilaterală pe când actele juridice unilaterale exprimă
voinţa unei singure persoane. Există contracte unilaterale care exprimă voinţa a cel puţin
două persoane, dar creează obligaţii doar pentru o singură parte şi există acte juridice
unilaterale (oferta de a contracta) care reprezintă manifestarea de voinţă a unei singure
persoane. În cazul contractelor unilaterale, este prevăzută obligaţia ca actul sub semnătură
privată, scris de o altă persoană decât cel care s-a obligat să poarte menţiunea „bun şi
aprobat”, conform art.1180 din Codul Civil.

După scopul urmărit, contractele se grupează în:

- contracte cu titlu oneros, atunci când părţile urmăresc o reciprocitate de prestaţii,
un avantaj material (exemplu: contractul de vânzare-cumpărare). Contractele cu titlu
oneros, se divid în două categorii:
a) contracte comutative, în care părţile cunosc existenţa şi întinderea prestaţiilor din
momentul realizării acordului de voinţă (exemplu: contractul de vânzare-cumpărare);
b) contracte aleatorii, în care întinderea prestaţiilor este incertă pentru că ea depinde
de hazard, de un eveniment viitor şi nesigur ce se va produce (exemplu: contractul de
asigurare, de loterie, de rentă viageră).
- contracte cu titlu gratuit, prin care una dintre părţi primeşte de la cealaltă o
prestaţie, fără a da ceva în schimb (exemplu: contractul de donaţie, mandatul gratuit,
împrumutul fără dobândă). Contractele cu titlu gratuit se divid în:
a) liberalităţi, când se presupun modificări de patrimoniu (exemplu: contractul de
donaţie);
b) contracte dezinteresate, când se urmăreşte a se face un serviciu cuiva fără a exista
o modificare de patrimonii (exemplu: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă).

După modul de formare, contractele se grupează în:

- contracte consensuale, care iau naştere doar prin acordul de voinţă al părţilor
(exemplu: contractul de vânzare-cumpărare pentru bunuri mobile);
- contracte solemne, pentru a căror validitate, pe lângă acordul de voinţe, se cere şi
forma „ad validitatem” (exemplu: contractul de ipotecă, donaţie). Nerespectarea formei
impusă de lege are drept consecinţă nulitatea absolută a contractului.
- contracte reale, care se încheie în mod valabil din momentul remiterii materiale a
bunului ce face obiectul contractului respectiv (exemplu: contractul de împrumut, depozit,
gaj).

2
 După modul de executare, contractele se grupează în:
- contracte cu executare imediată (uno ictu), se caracterizează prin faptul că
executarea prestaţiilor se face într-un singur moment, la o singură dată. În cazul
neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor ce rezultă dintr-un contract cu
executare dintr-o dată, sancţiunea va fi rezoluţiunea, care desfiinţează contractul cu efect
retroactiv.
- contracte cu executare succesivă, prestaţiile se execută treptat, la diferite termene
(exemplu: contractul de locaţiune). În cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare
a obligaţiilor ce rezultă dintr-un contract cu executare succesivă, sancţiunea va fi rezilierea,
care va produce efecte pentru viitor.

După calitatea părţilor contractante, contractele se grupează în:

- contracte intuitu personae, atunci când formarea sau executarea lui depinde de
persoana contractantă (exemplu: contractul de mandat). Contractul se încheie în
considerarea calităţilor unei anumite persoane. Eroarea cu privire la persoana cu care se
încheie contractul este o cauză de nulitate relativă; plata nu poate fi făcută de un terţ;
contractul nu se poate ceda, iar subcontractul este interzis.
- contracte încheiate pe baza calităţii de consumator, cuprind dispoziţii privind
protecţia consumatorului, dispoziţii pe baza cărora sunt excluse clauzele abuzive
contractuale în defavoarea consumatorului.

După corelaţia existentă între ele, contractele se grupează în:

- contracte principale, au o existenţă de sine stătătoare, iar rezultatul se realizează
numai de către părţile contractante (exemplu: contractul de vânzare-cumpărare);
- contracte accesorii, presupun existenţa unui alt raport juridic pe care-l completează
(exemplu: contractul de gaj, de ipotecă).
Desfiinţarea contractului principal are drept consecinţă încetarea efectelor
contractului accesoriu, conform regulii: accesorium sequitur principale.

După efectele produse, contractele se grupează în:

- contracte constitutive sau translative de drepturi reale, au ca efect transmiterea
între părţi a acestor drepturi, devin opozabile „erga omnes”, numai prin îndeplinirea
formalităţilor impuse pentru publicitatea lor (contractul de vânzare-cumpărare);
- contracte generatoare de drepturi de creanţă, nasc raporturi de obligaţii.

După modul în care exprimă voinţa părţilor, contractele se grupează în:

- contracte negociate, numite uneori şi tradiţionale, în care părţile au dreptul să
negocieze toate clauzele acestora, fără a li se putea impune o voinţă exterioară;
- contracte de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt stabilite numai de
una dintre părţi, cealaltă parte având doar putinţa de a le accepta sau nu ca atare (contractul
de asigurare, contractul de muncă);
- contracte obligatori, numite uneori şi forţate, presupun impunerea de către lege a
condiţiilor încheierii lor (contractul de asigurare de răspundere civilă, reglementat prin
Legea 136/1995).

3
 Încheierea contractelor

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin

întâlnirea ofertei cu acceptarea ei, deci pe baza unei negocieri. Negocierea este de fapt
invitaţia lansată de una din părţi de a trata conţinutul unui eventual contract.

Oferta de a contracta
Încheierea contractului începe cu propunerea de a contracta, numită ofertă sau
policitaţiune.
Oferta trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie fermă, deci ofertantul nu are posibilitatea de a o modifica sau retracta;
- să fie precisă şi completă, deci să cuprindă toate elementele esenţiale contractului;
- să fie neechivocă, să exprime intenţia ofertantului de a contracta;
- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja
din punct de vedere juridic.
Oferta poate expresă sau tacită, în scris sau verbal, după cum ea poate fi adresată
publicului sau unei persoane determinate.

Revocarea şi caducitatea ofertei

Oferta poate fi revocată, în principiu, atâta timp cât nu a ajuns la destinatar.
Dacă oferta este cu termen şi adresată publicului, ofertantul o poate revoca. Dacă
oferta este adresată unei persoane determinate, ea trebuie să fie menţinută într-un termen
rezonabil necesar examinării de către destinatar. Nerespectarea acestei obligaţii are drept
consecinţă sancţionarea ofertantului, prin obligarea lui la plata daunelor-interese
destinatarului ofertei.
În situaţia în care oferta este cu termen, ofertantul are obligaţia de a o menţine până
la îndeplinirea termenului respectiv. Dacă oferta este revocată intempestiv ofertantul va
răspunde delictual faţă de destinatarul ei.
Caducitatea ofertei apare în situaţia când aceasta nu poate să producă efecte, fie că
ofertantul a schimbat condiţiile stabilite iniţial, fie prin expirarea termenului de acceptare.
În general oferta devine caducă în caz de moarte, faliment sau incapacitatea ofertantului
pentru actele intuitu personae.
Oferta de a contracta nu se confundă cu antecontractul. Dacă oferta este un act
juridic unilateral, antecontractul este un act juridic de formaţie bilaterală, un contract
bilateral deoarece există obligaţii doar pentru promitent.

Acceptarea ofertei
Acceptarea este un act unilateral de voinţă, care provine de la destinatarul ofertei.
Acceptarea reprezintă cea de-a doua latură a consimţământului.
Acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
- să fie clară, deci să concorde cu oferta;

4
 - să fie pură şi simplă, dacă acceptarea limitează sau condiţionează ori excede
condiţiile ofertei se consideră că aceasta a fost refuzată şi acceptarea poate fi considerată o
contraofertă;
- să fie liberă, neviciată;
- să fie expresă sau tacită;
- să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi devenit caducă.

Momentul şi locul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta. Dacă
părţile sunt prezente, momentul încheierii contractului este uşor de stabilit, acesta fiind cel
al realizării acordului de voinţă.
Dacă părţile nu sunt prezente, contractul se încheie prin corespondenţă, motiv ce
determină clarificarea momentului încheierii contractului, datorită existenţei unui decalaj
în timp între cele două laturi ale formării acordului de voinţă: oferta şi acceptarea.
Întemeindu-se pe conţinutul câtorva dispoziţii legale care direct sau indirect
marchează momentul întâlnirii acceptării cu oferta, în doctrina juridică au fost expuse mai
multe teorii:
- teoria emisiunii, conform căreia, acordul de voinţă al părţilor se formează din
momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu privire la oferta primită,
chiar dacă nu a expediat acceptarea ofertei;
- teoria expediţiunii, conform căreia, contractul se consideră încheiat din momentul
în care destinatarul ofertei a acceptat-o şi a expediat răspunsul său afirmativ;
- teoria recepţiunii, conform căreia, contractul se consideră încheiat din momentul în
care acceptarea făcută de beneficiar a fost primită de către ofertant, chiar dacă acesta nu a
luat cunoştinţă de conţinutul ei;
- teoria informaţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art.35 din Codul Comercial, potrivit
căruia, contractul se consideră încheiat „dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa propuitorului
în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi al acceptării
după natura contractului”.
Pentru oferta pentru care s-a prevăzut un termen de acceptare, contractul se
consideră încheiat numai dacă acceptarea a ajuns la ofertant înainte de expirarea
termenului prevăzut în ofertă.
Cunoaşterea momentului încheierii contractului are importanţă din următoarele
considerente:
- în raport de acest moment se apreciază posibilitatea revocării ofertei sau dacă ea a
devenit caducă;
- în cazul conflictelor de legi, în timp, se va aplica legea existentă la momentul
încheierii contractului;
- consimţământul şi celelalte condiţii de validitate se apreciază la momentul
realizării acordului de voinţă şi, în măsura în care acestea nu sunt respectate, cauzele de
nulitate se stabilesc în funcţie de acest moment;
- efectele contractului se produc, de regulă, din momentul realizării acordului de
voinţă, dacă nu există stipulaţiune contrarie.

5
 Locul încheierii contractului
Dacă părţile sunt prezente, locul încheierii contractului este uşor de stabilit, aceasta
coincizând cu acela al realizării acordului de voinţă.
În situaţia în care contractul se încheie prin telefon, locul încheierii acestuia este
sediul sau domiciliul ofertatului. Dacă contractul se încheie prin corespondenţă vom
admite că locul este acela al locului unde se află ofertantul (conform teoriei informaţiunii şi
recepţiunii) sau locul unde se află acceptantul (potrivit teoriei emisiunii şi expediţiunii).
Stabilirea locului încheierii contractului are relevanţă în dreptul internaţional privat,
pentru determinarea legii aplicabilă contractului, în cazul când conţine un element de
extraneitate. Uneori, locul încheierii contractului prezintă importanţă pentru determinarea
instanţei competente să hotărască asupra eventualelor litigii ce ar putea apare în relaţiile
dintre contractanţi.

Efectele contractului

Acordul de voinţă al părţilor se realizează pe baza principiului libertăţii

contractuale,potrivit căruia, în limitele generale, contractanţii pot stabili clauzele
contractuale. Din momentul perfectării lui în mod valabil, contractul capătă forţă
obligatorie între părţi producându-şi efectele pe care acestea le-au dorit.
Principalele aspecte privind efectele contractului sunt: libertatea de voinţă a părţilor;
interpretarea conţinutului contractului; principiul obligativităţii contractului în raporturile
dintre părţile contractante şi în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de părţi
contractante şi efectele specifice contractelor sinalagmatice.
Încheierea oricărui contract este liberă şi mai mult, părţile contractante pot stabili
conţinutul contractului pe baza acordului de voinţă. Libertatea de voinţă contractuală
trebuie să se manifeste atât în cadrul legal cât şi al normelor moralei, chiar dacă aceste
reguli de etică nu sunt exteriorizate în forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.
Interpretarea contractului este operaţia juridică prin care se determină înţelesul exact
al clauzelor contractului. Această operaţie juridică nu se confundă cu proba existenţei
contractului. Interpretarea intervine după ce, în prealabil, s-a dovedit încheierea
contractului prin toate mijloacele de probă permise de legiuitor. Uneori, interpretarea
contractului este legată de operaţia de calificare juridică a contractului. Cele două operaţii
juridice nu se confundă deoarece, calificarea juridică apare ca rezultat al interpretării, iar
operaţia juridică de interpretare continuă în timp şi după încadrarea juridică a contractului
pentru a înţelege exact conţinutul acestuia.
Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, nu
după termenul literar al termenilor. Contractul produce pe lângă efectele expres arătate şi
alte efecte, ce echitatea, obiectul sau legea le acordă acestuia în funcţie de natura sa.
Potrivit art.969 din Codul Civil, „convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante”. Din formularea legiuitorului rezultă cu claritate două principii:
- obligativitatea contractului (pacta sunt servanda), trebuie să existe o simetrie
perfectă între încheierea contractului şi modificarea ori desfiinţarea acestuia. Una dintre
părţi nu poate revoca unilateral contractul încheiat.

6
 - relativitatea efectelor contractului (res inter alios acta); persoanele cu privire la care
contractul produce efecte sunt determinate potrivit principiului relativităţii efectelor
contractului, prevăzut în art.973 din Codul Civil, potrivit căruia, „convenţiile n-au efect
decât între părţile contractante”. Ca atare, contractul încheiat nu poate să profite şi nici să
lezeze interesele terţelor persoane.
Adesea un singur contract însumează mai multe categorii de efecte, de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare produce un efect translativ de proprietate (opozabil
terţilor) şi obligaţii pentru părţi (plata preţului, predarea bunului vândut, obligaţia de
garanţie). Obligaţiile izvorâte dintr-un contract sunt relative în sensul că trebuie să fie
executate de către părţile contractante, fiind efectele juridice pe care ele le-au dorit.
Existenţa contractului (şi a efectelor sale) se impune faţă de toţi şi poate fi invocată de
către toţi.

Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului

Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului se referă la acele situaţii

în care, contractul încheiat produce efecte faţă de anumite persoane care nu au participat
nici direct nici prin reprezentare la încheierea contractului şi nici nu au calitatea de
succesori ai părţilor.

Promisiunea faptei altuia (promese de porte-fort)

Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană (debitorul) se obligă
să determine pe o terţă persoană să-şi asume un anumit angajament în folosul creditorului
din contract.
Acest contract este de fapt, o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor
contractului, întrucât, în realitate, promiţând fapta altuia, debitorul îşi asumă el personal o
obligaţie. Obligaţia debitorului constă în determinarea terţului să-şi ia un anumit
angajament faţă de creditor.
Dacă terţa persoană nu va accepta încheierea contractului sau nu-l va ratifica,
creditorul îl poate acţiona pe promitent în măsura în care, prin refuzul terţului i s-a cauzat
un prejudiciu. În general, promitentul se obligă să procure angajamentul altuia, el nu
garantează pentru executarea acelui angajament în cazul când se perfectează contractul
între terţ şi creditor.

Stipulaţia pentru altul

Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane) este acel contract
prin care o persoană numită promitent, se obligă faţă de alta, numită stipulant, să execute o
obligaţie în favoarea unei alte persoane, numită terţ beneficiar. Terţul devine astfel,
creditorul direct al promitentului.
Fiind un contract, stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
validitate cerute de lege în cazul oricărui contract (capacitatea părţilor, consimţământul,
obiectul, cauza şi pentru unele contracte forma). Pe lângă aceste condiţii generale, în cazul
stipulaţiei pentru altul este nevoie de existenţa voinţei de a stipula în favoarea unei terţe
persoane, voinţă care trebuie să fie certă, neîndoielnică iar beneficiarul să fie determinat

7
sau măcar determinabil, chiar dacă se referă la persoane viitoare (primul copil care i se va
naşte stipulantului va fi beneficiarul prestaţiei executate de promitent).
Stipulaţia pentru altul produce trei categorii de efecte juridice:
- între stipulant şi promitent există legătura specifică oricărui contract, şi obligaţiile
trebuie să fie executate vis-à-vis de drepturile subiective;
- între terţ şi promitent, unde se nasc următoarele efecte juridice:
a) promitentul poate opune terţului beneficiar toate clauzele de nulitate,
de caducitate sau de rezoluţiune care afectează contractul;
b) terţul beneficiar are drept direct împotriva promitentului;
- între terţ şi stipulant relaţiile nu sunt consecinţa stipulaţiei pentru altul decât în
mod indirect. Cu toate acestea, relaţiile dintre terţ şi stipulant constituie, de fapt, scopul
stipulaţiei pentru altul, prestaţia pe care stipulantul doreşte să o confere terţului prin
intermediul promitentului, interesul pe care-l urmăreşte stipulantul atunci când provoacă
ceva unui terţ beneficiar.

Subcontractul

Subcontractul este un contract grefat pe un alt contract numit contract principal.

Subcontractul nu există decât datorită existenţei contractului principal care îi permite
executarea (exemplu: contractul de sublocaţiune, subantrepriză, subnavlosire).
Subcontractul este distinct ca izvor, dar dependent prin obiectul său, de contractul
principal. Subcontractul este el însuşi o convenţie completă care trebuie să îndeplinească
condiţiile de validitate necesare oricărui contract. Faptul este că obiectul său depinde de al
altui contract – contractul principal – de care este legat ca întindere şi durată: termenul,
nulitatea sau rezoluţiunea contractului principal antrenează desfiinţarea subcontractului.
Simulaţia este acea operaţiune juridică prin care părţile încheie două contracte; unul
public, aparent, numit contract simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce
nu corespunde realităţii şi altul secret, denumit contraînscris care corespunde voinţei reale
a părţilor.
Simulaţia poate să aibă mai multe forme:
- contractul aparent poate să fie fictiv, ceea ce înseamnă că, în realitate , nu există
contract încheiat;
- contractul poate fi deghizat, dacă aparent, contractul este cu titlu oneros dar, în
realitate, este cu titlu gratuit;
- contractul poate fi încheiat prin interpunere de persoane, aşa încât în contractul
principal apar unele persoane care nu sunt aceleaşi cu cele existente în contractul ascuns.
Va produce efecte între părţi numai contractul secret – contraînscrisul – dacă sunt
îndeplinite condiţiile de fond şi de formă cerute de lege. Faţă de terţi, va produce efecte
numai contractul aparent, public, chiar dacă acesta nu corespunde voinţei reale a părţilor.

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Contractele sinalagmatice au următoarele efecte specifice:

- excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus);
- rezoluţiunea contractului;

8
 - riscul contractului.
Excepţia de neexecutare se poate invoca în situaţia în care deşi una dintre părţi nu
şi-a executat propria obligaţie, cere totuşi celeilalte părţi să şi-o execute pe a sa. Partea
căreia i se pretinde executarea obligaţiei poate să se opună, invocând exceptio non
adimpleti contractus, excepţie care este invocată în cadrul cererii celeilalte părţi şi are ca
efect respingerea, paralizarea acesteia fără a fi nevoie de intervenţia instanţei de judecată.
Excepţia de neexecutare este o instituţie juridică eficace căci ea reprezintă pe de o
parte, o garanţie pentru creditor, iar pe de altă parte, un mijloc de constrângere pentru
debitor.
Atunci când neexecutarea este imputabilă debitorului, creditorul are o opţiune fie, să
ceară executarea silită a obligaţiilor de către debitor, fie rezoluţiunea contractului şi
eventual despăgubiri. Rezoluţiunea contractului est o incitare directă a debitorului la
executarea obligaţilor, deci o ameninţare care-l determină în cele din urmă să execute.
Atunci când ea s-a consumat, rezoluţiunea contractului prezintă avantajul de a-i debarasa
pe cocontractanţi de un contract care nu este viabil şi să-i elibereze de obligaţiile lor. Dar
ea reprezintă o măsură gravă pentru că-l eliberează pe debitor de obligaţia sa şi produce un
efect retroactiv.
Riscul contractului. Este posibil ca una dintre părţile contractante să nu-şi poată
executa obligaţia datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa (forţa majoră, cazul
fortuit) în această situaţie obligaţia sa se stinge. În contractele sinalagmatice se pune
problema dacă şi cealaltă parte este eliberată de executarea obligaţiei. Admiţând că cealaltă
parte este ţinută să-şi execute obligaţia sa, deşi nu primeşte nimic în schimb, suportarea
riscului contractului cade în sarcina creditorului. Dacă stingerea unei obligaţii are ca efect
desfiinţarea celeilalte, riscul îl suportă debitorul obligaţiei stinse prin forţa majoră sau caz
fortuit. Riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de partea care avea calitatea de
proprietar la momentul pieririi bunului.

9
 Bibliografie:

 Conf. Dr. Smaranda Angheni – Drept civil – teoria

generală a obligaţiilor, Ed. „Oscar Print”, 1995
 Dr. Nicolae Grădinaru, Dr. Dorian Rais, Dr. Ion
Mihalcea, Drd. Iuliana Cebuc, Cornelia Savu – Drept, Ed.
„Independenţa Economică”, 2004

10