Sunteți pe pagina 1din 232

Conf.univ.dr.ing./ec. Gabriel I. NĂSTASE

doctor în inginerie mecanică

doctor în economie

doctorand în ştiinţe militare

MANAGEMENTUL INOVĂRII

*

INOVAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI TEHNOLOGICĂ ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE

Elemente de analiză şi evaluare a inovării ştiinţifice şi tehnologice şi a dezvoltării durabile. Macroindicatori ai dezvoltării durabile, surse de date şi interpretarea lor (Teorie şi aplicaţii)

EDITURA PERFORMANTICA IAŞI - 2004

EDITURA „PERFORMANTICA“, Iaşi, B-DUL CAROL I, nr. 3-5, performantica@inventicaincd.ro tel./fax. 0232 214763

EDITURĂ ACREDITATĂ DE CNCSIS BUCUREŞTI,

1142/30.06.2003

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

GABRIEL I. NĂSTASE Inovarea ştiiţifică şi tehnologică în contextul dezvoltării durabile/ Gabriel I. Năstase Iaşi: Performantica, 2004 232 p., 24cm, Bibliografie ISBN: 973-730-035-1

Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. ec. Ovidiu Nicolescu

Consilier editorial:

Prof. univ. dr. Traian D. Stănciulescu

Secretar editorial:

Octav Păuneţ

Tehnoredactare:

Dumitriana C. Bănică

© Toate drepturile asupra acestei ediţii şi asupra acestui volum aparţin Autorilor şi Editurii „PERFORMANTICA“, Iaşi, România

CUPRINS

 

Pag.

Introducere

 

7

PARTEA I

16

Cap.1.

Inovarea ştiinţifică şi tehnologică

 

17

1.1. Consideraţii generale privind inovarea, sistemul de ştiinţă şi tehnologie, transferul de tehnologie, forme instituţionale specifice

17

1.2. Conceptul de inovare

 

18

1.3. Creativitatea şi inovarea

34

1.4. Sistemul instituţional de cercetare-dezvoltare

 

37

1.5. Transferul de tehnologie – subproces al inovării

40

1.6. Modele de susţinere şi promovare a inovării; cercetarea de firmă

51

Bibliografie

61

Cap.2.

Managementul inovării

 

63

2.1. Elemente de teoria managementului strategic, orientarea către componenta de cercetare-dezvoltare

63

2.2. Protecţia brevetelor de invenţie, componentă a sistemului de inovare. Principii fundamentale ale protecţiei brevetelor

de invenţii

66

2.3. Organizarea

şi

conducerea

întreprinderii;

poziţia

compartimentului de cercetare-dezvoltare în organizaţii

 

70

2.4. Sistemul tehnologic al întreprinderii

 

71

2.5. Sistemul de asigurare a calităţii

83

2.6. Personalul de cercetare-dezvoltare. Politica de personal

 

87

2.7. Finanţarea

activităţii

de cercetare-dezvoltare şi

a

proiectelor inovative

 

90

2.8. Planul de afaceri

99

Bibliografie

100

PARTEA A II-A

102

Cap.3.

Interdependenţa dintre cererea de resurse, structurile de

producţie şi procesul de inovare ştiinţifică şi tehnologică

 

103

3.1. Probleme globale ale dezvoltării socio-economice

103

3.2. Conceptul de dezvoltare economică şi socială durabilă

116

3.2.1. Echilibrul economic şi dezvoltarea economico- socială durabilă

124

3.2.2. Optimul economic şi dezvoltarea economico- socială durabilă

 

125

3.2.3. Probleme globale ale dezvoltării tehnologice şi protecţia mediului înconjurător

126

3

3.2.4. Dinamica tehnologiilor: ciclul de viaţă şi procesele de adoptare a tehnologiilor la exigenţele mediului concurenţial

3.2.5. Inovarea şi protecţia mediului înconjurător 136

3.2.6. Comisia pentru dezvoltare durabilă din cadrul

131

 

ONU

150

3.3.

Probleme actuale ale ecologiei şi protecţiei mediului ca factor al dezvoltării durabile

153

3.3.1. Interdependenţa dintre dezvoltarea economică şi protecţia mediului

156

3.3.2. Entropia dezvoltării economico-sociale durabile

161

3.3.3. Eficienţa globală şi dezvoltarea economico-socială durabilă

163

3.3.4. Rolul dezvoltării durabile în politica de integrare a

României în structurile Uniunii Europene 168

3.3.5. Dezvoltarea durabilă - principiu de bază al

strategiei de dezvoltare economică a României 171

 

3.4.

Necesitatea abordării interdisciplinare

 

173

 

3.4.1.

Evaluarea economică a strategiilor de dezvoltare

 

durabilă

175

 

Bibliografie

182

Cap.4.

Metode generale de evaluare a impactului ecologic

 

185

4.1. Studiul de evaluare a impactului ecologic

185

4.2. Indicatorii studiului de evaluare a impactului

185

4.3. Tehnici de evaluare a impactului

 

186

4.4. Evaluarea calităţii ecologice a bunurilor şi serviciilor

 

186

 

4.4.1.

Oportunităţi

pentru

marketingul

ecologic

în

 

România

187

 

4.4.2.

Performanţele ecologice ale produselor

 

188

4.4.3.

Servicii ecologice post-vânzare

 

193

 

Bibliografie

 

195

Cap.5.

Cadrul general al lucrărilor de evaluare

 

197

5.1. Acte normative privind evaluările patrimoniale

197

5.2. Desfăşurarea lucrărilor de evaluare

200

Bibliografie

 

202

Cap.6.

Conţinutul cadru al proiectelor de evaluare

 

203

6.1. Prezentarea societăţii (activului, bunului)

203

6.2. Diagnoza juridică

 

203

6.3. Diagnoza comercială

204

6.4. Diagnoza organizării şi conducerii

 

204

6.5. Diagnoza economică

 

204

4

6.6.

Analiza comparativă a indicatorilor de diagnoză

206

 

Bibliografie

208

Cap.7.

Metode de evaluare a bunurilor activelor şi întreprinderilor

209

7.1.

Consideraţii generale

209

 

7.1.1. Metoda fluxului financiar (cash-flow) net actualizat sau metoda capacităţii beneficiare

210

7.1.2. Metoda informaţiilor privind tranzacţiile de piaţă sau metoda vânzărilor comparabile

211

7.1.3. Metoda de evaluare a utilajelor şi echipamentelor

212

 

7.2. Evaluarea bunurilor

212

7.3. Evaluarea terenului

218

7.4. Metode de evaluare a activelor

220

7.5. Metode de evaluare a întreprinderilor

223

7.6. Metode sinteze pentru determinarea valorii de piaţă

225

7.7. Determinarea activului net contabil

226

7.8. Evaluarea acţiunilor

228

Bibliografie

228

Cap.8.

Concluzii finale şi perspective

229

5

6

INTRODUCERE

"Dacă pe termen scurt fiecare face ce-i place, pe termen lung toţi vom avea de pierdut" Gro Harlem Brundtland

A fi înseamnă a crea. A crea înseamnă a exista” Octav Onicescu

Orice dezvoltare economică, indiferent de regimul social-politic, presupune, în primul rând, o largă implicare a ştiinţei şi tehnologiei în toate domeniile de activitate economico-sociale. Efortul propriu şi cooperarea internaţională sunt premisele de bază ale inovării, ale deschiderii tuturor căilor dezvoltării. Asupra evoluţiei întreprinderii, inovarea are o deosebită importanţă atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. Inovarea ca şi componentă a restructurării economice, asigură întreprinderii flexibilitate activităţii sale şi un rol important în structura pieţei, prin efectele pe care le generează în planul progresului ştiinţifico- tehnic şi al influenţei pe care o exercită asupra mecanismelor şi pârghiilor financiare, legislative şi instituţionale în ameliorarea climatului inovaţional. Aflată în plină reformă economică, România este preocupată să amplifice rolul întreprinderii inovative ca agent economic competitiv şi eficient pe pieţele interne şi internaţionale, pe baza progresului ştiinţifico-tehnic contemporan. Procesul de privatizare ar trebui să ofere întreprinderii un loc şi un rol important în contextul economiei sociale de piaţă postindustriale, societăţii informatizate şi noului mod tehnic de producţie. Prezentarea problematicii puse în discuţie, a modelelor de analiză şi de sinteză a soluţiilor, precum şi a concluziilor privind realizarea proceselor de inovare şi transfer de tehnologie (intern şi/sau internaţional), este repartizată în mod echilibrat pe parcursul lucrării. Cu toate că în ţara noastră există deja, aşa cum rezultă din bibliografia prezentată, un număr însemnat de lucrări valoroase în domeniul inovării, este necesară o sinteză referitoare la aspectele de analiză ale fenomenului, raportate la nivel micro şi macroeconomic. Întrucât activitatea oricărei întreprinderi, inclusiv a celei inovative (moderne), se desfăşoară într-un mediu economic concurenţial, globalizat, este absolut necesar ca la nivelul fiecărei întreprinderi inovative să se aplice o politică de inovare capabilă să o susţină în competiţia cu firmele concurente din ţară şi din străinătate.

7

GABRIEL I. NĂSTASE

Lucrarea încearcă să sintetizeze preocupările specialiştilor în abordarea tematicii deosebit de complexe a inovării. Într-o perioadă extrem de complicată, prin care trece România, problema inovării şi a transferului (intern şi/sau internaţional) de tehnologie rămâne un subiect destul de controversat. Blocajul financiar, reducerea volumului producţiei şi investiţiilor, procesul greoi şi uneori confuz de restructurare şi privatizare a societăţilor comerciale, sunt elemente definitorii ale unei perioade grele şi chiar periculoase pentru destinul

României. Nu este un slogan faptul că viitorul se pregăteşte de ieri, iar fiecare clipă

a prezentului este decisivă în dezvoltarea economică şi socială a ţării. Inovarea şi transferul de tehnologie privite ca procese între două sau mai multe sisteme

economice şi sociale diferite conţin şi nuanţe politice care fac din acestea instrumente puternice în mâna celor care decid viitorul economic al unei ţări. De asemenea, sunt necesare stabilirea unor criterii şi proceduri de evaluare şi de calcul

a eficienţei economice a inovării şi transferului de tehnologie, capabile să permită

celor implicaţi în decizii de acest gen, să negocieze. Practicile de blocaj în relaţiile dintre anumite ţări, în realizarea proceselor de inovare ridică în prezent serioase probleme într-o lume pe care o dorim a mileniului III, a comunicării, a civilizaţiei, păcii şi spiritului umanitar. În orice epocă tehnologiile s-au transmis întotdeauna de la o ţară la alta, indiferent pe ce căi, iar prin inovare şi transfer tehnologic s-au stimulat procesele de dezvoltare economico – sociale. Nevoia organică de tehnologie a unei ţări impune îmbinarea factorilor tehnici, economici şi politici în abordarea în mod complex şi unitar a proceselor de inovare şi transfer de tehnologie. Mutaţiile profunde care au avut loc în lume în ultimii ani, s-au repercutat şi asupra umanităţii. După ample transformări sociale şi după o perioadă de dezvoltare explozivă a cunoaşterii ştiinţifice, de descoperiri fundamentale în toate domeniile cercetării, de înnoire vertiginoasă a tehnicii, a urmat, din păcate, pentru poporul român, o perioadă de regres în economie, fără precedent. Dacă până în 1989 exista un efort de valorificare a descoperirilor ştiinţifice realizate în cele mai variate domenii de cercetare, în prezent acest efort s-a diminuat considerabil. De aceea se impune crearea condiţiilor necesare pentru ca România să-şi concentreze eforturile în vederea racordării preocupărilor sale în domeniul cercetării ştiinţifice, al dezvoltării tehnologice, la exigenţele internaţionale. Fără o bază proprie puternică de cercetare-dezvoltare, este imposibil să se asigure o dezvoltare economică modernă, la nivelul ţărilor avansate din punct de vedere economic. Asemenea exigenţe sunt generate de realităţile lumii contemporane şi nu pot fi neglijate decât asumându-se un mare risc în faţa progresului. În prezent fenomenul globalizării a permis aprofundarea legăturilor dintre populaţie şi resurse şi a facilitat companiilor internaţionale să-şi extindă activitatea pe toată suprafaţa globului, utilizând “economii la scarăşi “raţionalizări tehnologice” mult mai eficiente şi mai ieftine decât companiile din ţările respective. În felul acesta s-au creat relaţii noi între factorii ecologici, tehnologici,

8

INTRODUCERE

sociali şi militari iar programele economice realizate de către marile firme includ şi componentele economiei durabile, pentru a asigura dezvoltarea pe termen lung în condiţii ecologice şi de sănătate socială. În prezent asistăm la o nouă modelare a geografiei cunoaşterii economice, tehnologice, sociale şi militare a lumii “…ceea ce se întâmplă este, nici mai mult nici mai puţin, prăbuşirea civilizaţiei industriale a planetei şi prima apariţie fragmentară a unei noi ordini sociale, dramatică şi complet nouă: o civilizaţie supraindustrială care va fi tehnologică, dar nu va mai fi industrială . În acest context, nu trebuie omise aspectele colaborării internaţionale prin care România să poată intra în contact cu tehnologiile moderne, în condiţii reciproc avantajoase. Cu alte cuvinte, dimensiunea comercială a tranzacţiei trebuie să aibă şi o componentă politică, care să ofere şi o dimensiune morală a inovării şi transferului (intern şi/sau internaţional) de tehnologie. Dacă până în 1989 decalajele în domeniul ştiinţific şi tehnic erau evidente între ţările capitaliste dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, printre care şi România, în prezent acest decalaj s-a accentuat atât de mult, încât există pericolul ca dezvoltarea economică şi socială a României să devină total dependentă de dezvoltarea tehnologică a altor ţări. Acest proces poate avea implicaţii sociale, economice şi politice imprevizibile. Interacţiunile fiecărei întreprinderi inovative cu mediul exterior, în contextul adâncirii interdependenţelor economice şi politice pe plan internaţional, presupune ca fenomenele economice complexe cu care se confruntă acestea să fie soluţionate în contextul dezvoltării economico-sociale durabile, a tuturor ţărilor şi a întregii umanităţi. Într-o lume aflată în interdependenţă economică şi politică, orice perturbaţii de acest gen se propagă în toate direcţiile, transferând stările de dezechilibru şi altor ţări. Este o iluzie să credem că unda de şoc într-o astfel de situaţie poate evita pe cineva. Să ne gândim numai la fenomenul emigraţiei ca factor de influenţă în transferul internaţional de tehnologie şi este suficient să ne formăm o imagine clară asupra dimensiunii procesului. Viaţa fiecărei ţări este întreţinută de nivelul şi consistenţa colaborării în plan economic, ştiinţific, tehnologic, cultural. De aceea este necesar ca ţările dezvoltate să înţeleagă, că susţinerea ţărilor rămase în urmă din punct de vedere economic, nu este o acţiune filantropică, umanitară, ci o acţiune politică şi socială de mare răspundere, care le aduce în final şi lor substanţiale beneficii. În plus, în timp, armonizarea relaţiilor între aceste ţări se poate generaliza. Reglarea diverselor procese politice, economico-sociale etc. existente la nivelul fiecărei întreprinderi inovative se poate face în primul rând cu ajutorul inovării axată pe modele viabile corespunzătoare condiţiilor naţionale specifice şi

TOFFLER,

A.,

Spasmul

economic.

Bucureşti, 1996, p. 10-11

Raport

9

despre

Eco-Spasm,

Editura

ANTET,

GABRIEL I. NĂSTASE

corelate cu procesele dezvoltării pe plan internaţional. Orice proces de inovare bazat pe modele importate sau impuse riscă să nu fie asimilat şi în acelaşi timp să pună în pericol însuşi principiul acestor procese. De aceea, în literatura de specialitate, pentru România se consideră că o componentă esenţială a acestora trebuie să o constituie modelul cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi introducerii progresului tehnic ca parte integrantă şi factor motor al dezvoltării economice naţionale. În felul acesta este posibil să se menţină ritmul creşterii continue a nivelului de trai şi a calităţii vieţii întregii populaţii a ţării, un deziderat pe care poporul român, şi nu numai, şi-l doreşte din totdeauna. Orice model, pentru a fi viabil, trebuie susţinut financiar. Din păcate, în momentul de faţă, potenţialul tehnologic al României este destul de redus comparativ cu alte ţări dezvoltate din punct de vedere economic. Alţi factori care pot dinamiza modelul amintit sunt: stimularea şi fructificarea efortului propriu, creşterea productivităţii muncii, extinderea cooperării internaţionale, promovarea eficienţei maxime a întregii activităţi economice, considerarea calităţii ca un imperativ al activităţii de concepţie şi producţie. În acest context, am apreciat că prezentarea unei lucrări care să abordeze sintetic domeniul complet şi complex al inovării este mai mult decât oportună. Obiectivul operaţional al acestei lucrări îşi propune însuşirea de cunoştinţe în domeniul inovării, indispensabile specialistului modern. Prin aceasta se conştientizează relaţia fundamentală dintre capacitatea de inovare ale specialistului şi necesităţile şi exigenţele societăţii moderne, cu o economie competitivă şi eficace, adaptată cerinţelor pieţii. Însuşirea unui “Management al inovării” performant ar putea răspunde în mare măsură dezideratului completării pregătirii economiştilor şi inginerilor, pentru a putea deveni buni manageri, cu cele necesare formării unor noi concepte şi deprinderi creativ-inovative, a unei atitudini conştientizate în domeniul promovării noului în domeniul socio-economic, a unui comportament flexibil şi dinamic în căutarea eficienţei maxime în activitatea de afaceri.

Lucrarea se doreşte a fi un instrument util în instruirea studenţilor din domeniul economic şi/sau tehnic sau în completarea cunoştinţelor economiştilor şi inginerilor aflaţi deja în activitate. Această lucrare nu reprezintă o replică la lucrările cu profil asemănător, ci dimpotrivă, plecând de la tot ceea ce este valoros în problematica inovării ştiinţifice şi tehnologice, se realizează un ansamblu de cunoştinţe care să se integreze în specificul activităţii de pregătire economic şi/sau tehnic. Având un conţinut de orientare spre formarea unei gândiri creative, tehnico- economice şi de afaceri, cursul oferă elemente de interfaţă între producătorii şi beneficiarii de inovare indispensabile unui specialist indiferent dacă are specializare tehnică, economică sau de afaceri. Lucrarea se remarcă prin adoptarea unui pluridisciplinarism generat din necesitatea reformării şi deschiderii unui nou sistem de abordare a managementului inovării. Această lucrare nu constituie nici prima şi în prealabil nici ultima

10

INTRODUCERE

încercare de referinţă în domeniu, ci mai degrabă o contribuţie cu caracter complementar, care evident este susceptibilă îmbunătăţirii. Pentru elaborarea lucrării “Managementul inovării “ au fost utilizate surse bibliografice diverse, româneşti şi străine. Literatura străină pe problemele inovării aflată în prezent în ţară are un conţinut teoretic excelent dar suferă sub aspectul aplicabilităţii specifice mediului economic românesc, precum şi al mentalităţii. Elaborată în această perioadă, lucrarea “Managementul inovăriiţine seama de realităţile din cercetarea ştiinţifică internaţională din domeniu, precum şi de experienţa teoretică şi practică dobândită de cercetătorii români, inclusiv de autor.

Pentru acest frământat început de mileniu, în care informatizarea şi documentarea se face cu ajutorul „revistei electronice” – Internetul, se poate spune că principalele atribute ale inovării sunt flexibilitatea şi anticipaţia. Tematica lucrării este structurată în două părţi. În prima parte sunt dezvoltate noţiuni, concepte, teorii, asocieri inovare-transfer tehnologic, abordări sistematice ale inovării, modele de stimulare a creativităţii şi inovării, prognoze tehnologice, tipuri şi modele de transfer de tehnologie, proiectarea fluxurilor informaţionale aferente managementului strategic, proprietate intelectuală, planul de afaceri al proiectelor inovative, reproiectarea întreprinderii, macroindicatori ai dezvoltării durabile. În partea a doua este abordat conceptul de dezvoltare durabilă şi interdependenţa acestuia cu fenomenul cunoaşterii, al inovării ştiinţifice şi tehnologice. Conceptul de dezvoltare durabilă a apărut şi s-a impus ca urmare a conştientizării treptate a unor dezechilibre importante apărute în procesul dezvoltării societăţii umane contemporane, pe fondul globalizării proceselor economice şi sociale. Meritul de a fi lansat primul semnal de alarmă în legătură cu ruperea echilibrului între dezvoltarea contemporană şi resursele planetei, revine Clubului de la Roma, care a comandat primul raport realizat de colectivul de la Massachusetts Institute of Technology, raport ce s-a intitulat “Limitele creşterii”. S-au evidenţiat, încă de atunci, două aspecte: pe de o parte deteriorarea echilibrului cantitativ, limitarea resurselor existente pe glob, de energie, apă potabilă, produse alimentare, materii prime, în general, şi cerinţele tot mai mari determinate de creşterea economico-socială, iar pe de altă parte deteriorarea echilibrului calitativ al factorilor de mediu prin acţiunea factorilor economici şi sociali, prin poluarea apei, aerului şi solului. De aici a rezultat necesitatea armonizării intereselor economice cu restricţiile ecologice şi cu cerinţele dezvoltării umane în general. Ideea de dezvoltare durabilă a fost conturată în primul raport al Institutului pentru Veghea Mondială – Worldwatch Institute – din SUA, în anul 1984 şi relansată la ONU, în anul 1987 cu ocazia prezentării raportului intitulat “Viitorul nostru comun”, întocmit de Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, condusă de primul ministru al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland. Principiile şi obiectivele dezvoltării durabile au căpătat consacrare internaţională în anul 1992,

11

GABRIEL I. NĂSTASE

fiind înscrise în “Declaraţia de la Rio” şi în programul de acţiune “Agenda 21”, la Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea de la Rio de Janeiro. Ritmurile dezvoltării contemporane sunt incomparabile cu tot ce a cunoscut dezvoltarea umană. Trăim un moment crucial în istoria civilizaţiei umane, în care datorită progresului tehnologic accelerat de capacitatea de creaţie intelectuală, se produce o sinteză între domeniile producţiei materiale, al creaţiei intelectuale inclusiv al celei artistice. Pe acest fundal, cred că anii ce vin până la sfârşitul secolului şi mileniului, reprezintă pentru noi o oportunitate în care, folosind atuul resurselor umane valoroase de care dispunem, putem realiza cea mai profundă schimbare din istoria României, în construirea unei noi societăţi. Problema dezvoltării durabile trebuie abordată din punct de vedere al echilibrului între necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale şi cea a conservării stării mediului, ca singura soluţie pentru creşterea calităţii vieţii. Activitatea economică este o formă necesară, nu numai satisfacerii cerinţelor materiale de bază, ci şi pentru a asigura resurse în scopul de a îmbunătăţi calitatea vieţii, respectiv ocrotirea sănătăţii, educaţia, dezvoltarea socială şi un mediu înconjurător mai bun. Indiferent de formele dezvoltării economice, activităţile acesteia au un anumit grad de impact asupra mediului, întrucât orice dezvoltare economică foloseşte resurse naturale care sunt în cantitate limitată şi generează produse secundare, deşeuri şi poluare. Pentru a reduce acest impact asupra mediului până la limita de suportabilitate se pot utiliza multiple căi prin care activităţile economice, în context durabil, pot proteja mediul. Acestea includ măsurile eficiente privind energia, tehnologiile şi tehnicile de management preventiv, mai buna proiectare şi marketingul produselor, reducerea la minimum a deşeurilor nereciclabile, practicile agricole concordante cu protecţia mediului, utilizarea mai bună a terenului şi construcţiilor, eficienţa sporită a transportului etc. În ultimul deceniu (Conferinţa de la Rio de Janeiro, din iunie 1992), preocupările Guvernelor s-au orientat către elaborarea de reglementări care să susţină eforturile creşterii economice în condiţii severe de respectare a normelor privind protecţia mediului. În felul acesta s-a realizat începutul unei reconcilieri între capitalul realizat de om şi capitalul natural, constituit din resursele regenerabile, cât şi neregenerabile. De aceea, mai mult ca oricând misiunea dezvoltării durabile trebuie să se bazeze pe inovare, singura cale prin care omul poate identifica acele căi de creştere a bunăstării, concomitent cu folosirea, în mod raţional a resurselor naturale comune atât de necesare şi pentru nevoile generaţiilor viitoare. Ca urmare, lucrarea Managementul Inovării, cuprinde un capitol care tratează conceptul de dezvoltare durabilă şi evidenţiază rolul inovării ştiinţifice şi tehnologice în promovarea principiilor dezvoltării durabile. În martie 1999, la iniţiativa autorului acestei lucrări şi a prof. Dumitru Pascu, cu sprijinul Preşedinţiei României şi cu avizul de oportunitate al mai multor

12

INTRODUCERE

ministere, instituţii, organisme şi organizaţii (Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Ministerul Privatizării, Reţeaua Naţională de Acreditare din România, Consiliul pentru standarde ocupaţionale, Universitatea Ecologică Bucureşti etc.), la cererea mai multor agenţi economici s-a înregistrat în clasificarea ocupaţiilor din România, sub codul 321107, o nouă profesie: EVALUATOR ŞI AUDITOR DE MEDIU. Aceasta este definită în nomenclatorul funcţiilor şi meseriilor din România astfel: “persoană calificată care investighează (auditează) efectele complexe ale impactului ecologic al unei activităţi asupra mediului în general şi a factorilor economici, sociali, politici şi culturali şi determină (evaluează) pe această bază, costul de prevenire (protecţie), costul prejudiciilor (al distrugerilor), precum şi costul de măsurare, urmărire şi control a poluării, reflectate în final în costul bunurilor şi serviciilor existente sau în proiectare… El trebuie să cunoască reglementările referitoare la calitatea produselor, la mediu şi sistemele de managemnt de mediu, procedurile de evaluare şi aspectele economice, tehnice şi tehnologice ale utilizării aparaturii de măsură şi control de profil, precum şi ale instalaţiilor şi echipamentelor antipoluante, de avertizare şi de protecţie”. În perioada 2000-2003, sub organizarea Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă, a Agenţiei Domeniilor Statului, a Direcţiilor Generale judeţene pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, precum şi a altor organisme, au fost pregătiţi de către Universitatea Ecologică Bucureşti şi atestaţi prin diplomă, peste 500 evaluatori şi auditori de mediu. În martie 2003 aceştia au solicitat şi au obţinut prin Direcţia Generală de Dezvoltare Instituţională din Ministerul Educaţiei şi Cercetării (în a cărei coordonare mă aflam ca director general), completarea ocupaţiei de evaluator şi auditor de mediu cu funcţia (ocupaţia) de utilitate publică INSPECTOR pentru CONFORMARE ECOLOGICĂ (cod 242312 în Clasificarea Ocupaţiilor din România). La înregistrarea acestei ocupaţii, s-a avut în vedere constituirea unui puternic organism de utilitate publică (conform prevederilor OUG 26/2000, care să acţioneze în sfera gospodăriilor populaţiei şi a interacţiunii acesteia cu agenţii economici locali, cu structuri de reprezentare zonală (8), judeţeană (42), orăşeneşti, comunale şi săteşti (circa 4500). În felul acesta se creeau premisele înfiinţării a peste 25000 noi locuri de muncă, fiind necesară pregătirea (inclusiv prin reconversie) a tot atâţia specialişti (evaluatori, inspectori şi agenţi). Obiectivele principale ale Inspecţiei Ecologice publice vizează:

1. Susţinerea acţiunilor de asigurare locală, în interesul gospodăriilor populaţiei, de fonduri bugetare, publice şi private, pentru construcţii edilitare şi amenajări ecologice (inclusiv pentru apă, canalizare şi energie) şi constatarea utilizării acestor fonduri conform destinaţiei.

13

GABRIEL I. NĂSTASE

2. Inspectarea activităţilor gospodăreşti sub aspectul poluării şi stabilirea

terţă, la cererea persoanelor implicate sau a organismelor abilitate, a vinovăţiei de

poluare.

3. Urmărirea şi certificarea calităţii ecologice a produselor gospodăreşti.

4. Constituirea şi gestionarea bazelor de date privind impactul ecologic al

activităţilor desfăşurate în gospodăriile populaţiei, atât din mediul rural, cât şi din cel urban (indicatori specifici privind activităţi poluante, sisteme de alimentare cu apă, canalizare, energie, igiena şi securitatea instalaţiilor, nivele locale de poluare a apei, aerului, solului şi subsolului etc.). Obiectivul fixat la Lisabona în anul 2000 are în vedere ca până în 2010 să se realizeze o economie bazată pe cunoştinţe. În acest sens, pentru crearea unei Europe a cărei economii să se axeze pe cunoştinţe s-au proiectat câteva dintre modalităţile de acţiune preconizate pentru atingerea acestui obiectiv esenţial pentru viitorul Europei. Ca urmare, s-a adoptat Charta Europeană a IMM-urilor, prin realizarea unui număr cât mai mare de întreprinderi bazate pe cunoştinţe, ştiut fiind faptul că la nivelul Uniunii Europene, IMM-urile reprezintă 99 la sută din totalul

întreprinderilor. Pentru perioada imediat următoare, ca principală orientare strategică a dezvoltării se intenţionează realizarea unui mediu de afaceri prietenos, mai mult decât favorizant, pentru întreprinderi în general, şi pentru IMM-uri, în special. Acest mediu este caracterizat,în principal, de parametrii funcţionali şi psihologici net superiori. Tendinţa actuală a omenirii este aceea de a-şi dezvolta un nou tip de eonomie, şi anume, acela bazat pe cunoştinţe. În acest sens, trebuie creat acel mediu care să poată genera, transfera şi utiliza rapid şi eficient cunoştinţele. Crearea mediului prietenos pentru întreprinderi şi cetăţeni se va realiza prin numeroase modalităţi de acţiune cu implicaţii în toate domeniile : politic, economic, financiar, învăţământ, cercetare-dezvoltare, cultural etc. Coordonatele realizării mediului prietenos pentru întreprinderi sunt inovare, învăţare şi consolidare. Ca rezultat al proceselor de inovare, cunoştinţele noi devin principala resursă a economiei bazată pe cunoştinţe. Ca urmare, inovarea devine principalul vector al dezvoltării întreprinderii. Inovarea şi învăţarea sunt procese complexe în care sunt implicaţi numeroşi factori, inclusiv cei care reprezintă interesele structurilor guvernamentale, patronale şi sindicale. Ca urmare, trebuie să se pună un accent deosebit în cadrul consultării acestora, pe dialog şi parteneriat social. În acest context trebuie să se acorde o atenţie deosebită dezvoltării parteneriatului public-privat, în accepţiunea sa cea mai largă. Comparativ cu întreprinderile mari, întreprinderile mici şi mijlocii sunt caracterizate prin flexibilitate, adaptare mai uşoară la cererile pieţei, managementul

14

INTRODUCERE

mai simplu, locuri de muncă pentru personal calificat, valorificarea mai eficientă a ideilor inovative, a cercetării, costuri mai reduse pentru crearea de locuri de muncă. Ca urmare, acţiunile întreprinse de ANIMMC s-au conjugat cu cele ale altor ministere care sunt implicate în elaborarea politicilor şi strategiilor privind dezvoltarea sectorului IMM.

Conf.univ.dr.ing./ec. Gabriel I. NĂSTASE

Preşedintele

Comisiei de Inovare şi Dezvoltare Durabilă

a

ACADEMIEI OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA

Vicepreşedintele Forumului Dezvoltării Durabile – România, Orizont 2020

15

PARTEA I

CAP. 1 INOVAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI TEHNOLOGICĂ

1.1. Consideraţii generale privind inovarea, sistemul de ştiinţă şi tehnologie, transferul de tehnologie, forme instituţionale specifice

În prezent ştiinţa şi, respectiv, cercetarea ştiinţifică este unanim recunoscută ca forţă principală de producţie şi ca sursă de inovare şi transfer de tehnologie. Există în acest sens numeroase definiţii care încearcă să expliciteze conceptul de cercetare ştiinţifică, dezvoltare experimentală (tehnologică) şi progres tehnic.

Cercetarea ştiinţifică are ca obiectiv general "fie investigarea unor domenii sau probleme neabordate, urmărind realizarea de descoperiri şi invenţii, fie prin investigarea celor abordate pentru obţinerea de noi rezultate superioare sau perfecţionarea cunoştinţelor şi activităţilor existente" [23, p. 31-32]. În felul acesta am ajuns inevitabil la definirea dezvoltării tehnologice, ingineriei tehnologice şi introducerii progresului tehnic. Dezvoltarea tehnologică reprezintă "activitatea care se desfăşoară pe baza rezultatelor cercetării ştiinţifice aplicative şi a cunoştinţelor empirice pentru realizarea unui produs, a unor maşini, instalaţii şi a tehnologiilor aferente, aşa cum vor fi folosite efectiv în procesul de producţie, precum şi pentru modernizarea şi perfecţionarea produselor şi tehnologiilor existente" [23, p. 29]. Totodată prin dezvoltare tehnologică se "urmăreşte realizarea condiţiilor necesare pentru introducerea în procesul de producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice referitoare la produse, tehnologii şi sisteme în forme corespunzătoare, în măsură să asigure cerinţele tehnico-economice privind consumurile de materiale şi energie, productivitatea muncii, dimensionările, modul şi gradele de prelucrare, funcţionalitatea, fiabilitatea, nivelul tehnic calitativ estetica industrială şi eficienţa economică. Dezvoltarea tehnologică se realizează prin activităţile de inginerie tehnologică proiectarea tehnologiei de produs şi proiectarea de produs în scopul aplicării în producţie a tehnologiilor, produselor şi sistemelor noi sau perfecţionate" [23, p. 32]. “Dezvoltarea experimentală, constă în lucrări sistematice bazate pe cunoştinţe existente obţinute în faza de cercetare şi/sau din experienţa practică, în vederea lansării fabricaţiei de materiale noi, produse sau dispozitive, de elaborare de noi procedee, sisteme şi servicii, sau de a îmbunătăţi considerabil pe cele existente[21].

17

GABRIEL I. NĂSTASE

Literatura de specialitate a încercat să definească aceste concepte însă nu a reuşit în totalitate. Pentru a nu induce o notă de subiectivism în definirea acestor concepte, poate fi utilizat ca instrument de lucru Ordonanţa Guvernului României nr. 8 din 1997 cu privire la stimularea cercetării – dezvoltării şi inovării [26]. Plecând de la considerentul că cercetarea ştiinţifică este apreciată ca o activitate care se realizează sistematic, se poate spune că între cercetarea ştiinţifică fundamentală şi cercetarea ştiinţifică aplicativă există o interdependenţă şi o corelaţie bine definită. Dacă cercetarea ştiinţifică fundamentală are ca obiect cunoaşterea şi dezvoltarea cunoştiinţelor ştiinţifice despre natură, societate şi gândire, în schimb cercetarea aplicativă, elaborează noi cunoştiinţe ştiinţifice şi tehnice, precum şi noi metode, capabile prin aplicarea lor să conducă la introducerea progresului tehnic, economic şi social. Se poate afirma că cercetarea ştiinţifică fundamentală (CSF) este indisolubil legată de cercetarea ştiinţifică aplicativă (CSA); mai mult, în noile condiţii ale progresului tehnico-ştiinţific, cercetarea ştiinţifică fundamentală se integrează tot mai mult cu cercetarea ştiinţifică aplicativă. În literatura de specialitate există şi alte clasificări ale activităţii de cercetare ştiinţifică. Astfel, conform clasificării National Science Fondation (NSF) şi Organisation of Economic Cooperation and Development (OECD), există trei categorii de activităţi în cercetare [22, p. 7-8]

cercetare fundamentală (Basic Research);

cercetare aplicativă (Applied Research);

dezvoltarea (Development).

1.2. Conceptul de inovare Din punct de vedere practic, în ţările dezvoltate este analizat fenomenul de inovare în raport cu conceptul de transfer tehnologic, pe baza experienţei şi a cunoştinţelor acumulate în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Inovarea trebuie abordată în mod sistematic, ea implică: ştiinţă, tehnologie, principii economico- financiare, spirit de iniţiativă, management. Prin inovare se transformă cunoştinţele ştiinţifice în realităţi fizice. Procesul de inovare este prezent în toate ţările lumii indiferent de stadiul lor de dezvoltare, dar devine performant în statele care depind de piaţa externă. Inovarea oferă noului produs o valoare adăugată intelectuală şi un avans tehnologic suficient pentru a asigura şi succesul comercial. În acest concept, inovarea include orice acţiune care concură la creşterea competitivităţii prin următoarele elemente: introducerea de noi produse, procese şi servicii în economie; implementarea invenţiilor şi ideilor noi; tehnici de marketing şi management; utilizarea unor surse alternative de finanţare; activităţi care includ difuzarea, propagarea şi transferul de informaţii şi rezultatele cercetării ştiinţifice şi tehnologice; o instruire antreprenorială.

18

CAP. I - INOVAREA ŞTIIŢIFICĂ ŞI TEHNOLOGICĂ

Inovarea defineşte în acelaşi timp atât un proces, cât şi un rezultat al procesului (produs al inovării). Inovarea este o activitate complexă, diversificată, care implică mai multe comportamente şi numeroase interacţiuni şi, care în funcţie de contextul utilizat poate avea accepţiuni diferite. Inovarea include toate oportunităţile, măsurile ştiinţifice, tehnice, comerciale şi financiare necesare pentru a asigura succesul realizării, dezvoltării şi comercializării materialelor şi produselor noi sau îmbunătăţite, a procedeelor noi sau perfecţionate, sau pentru introducerea sau aplicarea unui nou serviciu social (figura 1.1). Cu alte cuvinte, inovarea cuprinde toate domeniile de activitate, inclusiv pe acelea care definesc funcţiile întreprinderii. Altfel spus, inovarea cuprinde activităţi tehnice şi netehnice.

INOVAREA INOVAREA INOVAREA INOVAREA COMERCIALĂ LEGISLATIVĂ FINANCIARĂ INOVARE MANAGERIALĂ INOVARE RESURSE
INOVAREA
INOVAREA
INOVAREA
INOVAREA
COMERCIALĂ
LEGISLATIVĂ
FINANCIARĂ
INOVARE
MANAGERIALĂ
INOVARE
RESURSE
INOVAREA ŞTIINŢIFICĂ
ŞI TEHNOLOGICĂ
UMANE
Cercetarea ştiinţifică
Transferul de
şi Dezvoltarea
tehnologie
tehnologică
Fig. 1.1. Inovarea şi componentele ei

Inovaţia ca produs al inovării reprezintă un instrument specific al antreprenorilor, mijlocul cu care ei exploatează schimbarea ca pe o ocazie pentru diferite afaceri sau servicii [8]. Inovaţia nu trebuie să fie tehnică şi nu trebuie să fie neapărat un „lucru”. Puţine inovaţii trebuie să concureze în termeni de impact ca inovaţii sociale (de exemplu, ziarul, asigurarea ş.a.). Oriunde este introdusă, inovaţia schimbă economia de la o economie de ofertă la una de cerere, aproape indiferent de nivelul productiv al economiei. Inovaţia” este în principal un termen social şi mai puţin unul tehnic. Cu ajutorul ei se pot modifica structurile industriei şi ale pieţei. Inovaţia care are la bază cunoştinţe noi, are nevoie de cea mai mare durată de pregătire. Exista o lungă perioadă de timp între apariţia noilor cunoştinţe şi

19

GABRIEL I. NĂSTASE

momentul aplicării lor în tehnologie. Până când noua tehnologie devine produs, proces sau serviciu pe piaţă trece o perioadă de timp destul de lungă. Această perioadă necesară pentru aceste inovaţii nu se limitează numai la cunoştinţele ştiinţifice sau la tehnologie; acesteia îi sunt necesare şi inovaţii bazate pe cunoştinţe neştiinţifice sau netehnologice. Perioada de timp necesară unor cunoştinţe noi pentru a deveni tehnologice şi pentru a fi acceptate pe piaţă este de 25-35 de ani [8]. O serie de analize evidente sunt totuşi foarte rar efectuate de inovatorul ştiinţific sau tehnic. Oamenii de ştiinţă şi tehnologii sunt împotriva acestor analize pentru că ei consideră că ştiu suficient. Aşa se explică de ce, în aşa de multe cazuri inovaţiile sunt făcute de nespecialişti şi nu de un om de ştiinţă sau tehnolog. Riscurile cele mai mari sunt la inovaţiile bazate pe cunoştinţe ştiinţifice sau tehnologice. Ele sunt foarte mari, mai ales în inovaţii din domeniile de vârf (ex.:

calculatoare, biotehnologii etc.). Riscurile sunt mai mici în cazul inovaţiilor sociale, dar oricum riscurile sunt inerente şi acestui tip de inovaţii. Ceilalţi inovatori pot face avere, dar inovatorul care se bazează pe cunoştinţe poate ajunge celebru. Inovaţiile bazate pe idei geniale depăşesc ca număr pe toate celelalte luate la un loc. Din zece patente, şapte sau opt aparţin acestei categorii. Dintr-o sută de patente, numai unul reuşeşte să acopere costurile de dezvoltare şi taxele şi doar unul din cinci sute aduce profituri. Inovaţia care rezultă din analiză, sistem şi muncă perseverentă este cea care reprezintă practica inovaţiei şi ea acoperă 90% din inovaţiile eficiente. Dacă luăm în considerare numai comportamentele ştiinţifice şi tehnologice ale procesului de inovare, atunci: INOVAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI TEHNOLOGICĂ este transformarea ideii în: produs nou sau îmbunătăţit lansat pe piaţă; procedeu tehnologic nou, sau un serviciu, utilizat în industrie sau activităţi economice; nou tip de serviciu social. Orice strategie trebuie să aibă obligatoriu printre elementele sale fundamentale inovarea ştiinţifică şi tehnologică pentru fabricarea unor produse cunoscute sau noi. Procesul de inovare ştiinţifică şi tehnologică are o structură specifică în funcţie de mai mulţi parametri interni sau externi : situaţia vânzărilor, nivelul profilului realizat în raport cu cel scontat, lărgirea sau diminuarea ariei pieţelor de desfacere, situaţia nivelului tehnologic, regional sau mondial, posibilităţile financiare de dezvoltare, sistemul concurenţial în domeniu, comerţul mondial sau local ş.a. [5]. “Inovaţiile tehnologice se referă la produsele şi procedeele noi ca şi la modificările tehnologice importante ale produselor şi procedeelor. O inovaţie a fost realizată atunci când a fost introdusă pe piaţă (inovaţia de produs) sau a fost utilizată într-un procedeu de producţie (inovaţia de procedeu). Inovaţiile trebuie deci să intervină în toate activităţile ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale, financiare şi comerciale[10].

20

CAP. I - INOVAREA ŞTIIŢIFICĂ ŞI TEHNOLOGICĂ

În funcţie de factorii esenţiali, care determină activitatea unei societăţi comerciale, pot exista două mari tendinţe de dezvoltare tehnologică:

a) activitatea preponderent proprie de cercetare-dezvoltare;

b) activitatea preponderent preluată de la terţi.

Activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică este o componentă a procesului de inovare, fie ca sursă de idei novatoare, fie pentru rezolvarea unor probleme care pot apare în orice etapă a procesului. Cu alte cuvinte, inovarea ca proces scoate în evidenţă activitatea care include cercetarea, proiectarea, producerea şi distribuţia, ca etape care conduc la INOVAŢIE ca rezultat al procesului de inovare. Principala sursă de inovare o constituie ştiinţa, respectiv cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicativă, ale cărei rezultate se transferă în producţia de bunuri materiale şi servicii prin dezvoltare tehnologică, inginerie tehnologică şi introducerea progresului tehnic. Cei care lucrează în domeniul ştiinţei şi al cercetării, reprezintă 90% din totalul cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă care au activat în domeniul menţionat, de la începutul omenirii până în prezent [2]. Inovaţia are ca obiect principal, perfecţionarea constructivă şi funcţională a maşinilor, utilajelor, echipamentelor, îmbunătăţirea proceselor, a procedeelor tehnologice, realizarea sistemelor mecanizate, automatizarea în orice domeniu de activitate, inclusiv al serviciilor. Difuzia inovării presupune aplicarea unei strategii de implementare, prin utilizarea mecanismelor pieţii, a celor mai recente rezultate ale inovării din diferite domenii în sistemele tehnologice preexistente. În general, difuzia corespunde cu valorificarea rezultatelor cercetării fundamentale în mai multe domenii ale cercetării şi ingineriei tehnologice. Difuzia inovării generează de 10-20 de ori rezultate mai eficiente decât prima aplicare a inovării; inovarea care apare într-o zi în Occident, necesită ani pentru asimilarea ei în România. Diseminarea inovării are ca scop răspândirea obiectului inovării şi nu includerea efectelor ei (produs, procedeu, sistem, tehnologie) în economie. Inovarea ca produs (produse noi sau vechi dar sensibil îmbunătăţite în vederea comercializării) generează comercializarea unui produs schimbat din punct de vedere tehnologic. Prin schimbare se înţelege acele modificări ale caracteristicilor de bază ale produsului, care îmbunătăţesc serviciile pe care produsul le oferă consumatorului. Procesul de inovare este cumulativ şi ireversibil, cu reguli proprii, simple şi flexibile la schimbările în condiţiile de piaţă. Acesta impune un sistem instituţional şi cadrul legislativ adecvat, mecanisme de finanţare noi, capabile să sprijine introducerea în economie a rezultatelor C-D. Inovaţia nu presupune în mod necesar o schimbare de tehnică, o invenţie,

ci un act de aplicare a noutăţilor în activităţile economice: introducerea în fabricaţie a unui nou procedeu tehnologic; introducerea în fabricaţie a unui nou produs; o nouă organizare a întreprinderilor; cucerirea de noi surse de materii prime; cucerirea de noi pieţe de desfacere.

21

GABRIEL I. NĂSTASE

Plecând de la modelul prezentat în figura 1.2, putem să considerăm procesul inovării ca obiectiv privind determinarea unor structuri, funcţionalităţi şi sisteme noi cu grad sporit de utilitate, mai eficiente din punct de vedere economic, compatibile cu mediul ambiant, cu posibilităţile şi necesităţile umane.

Legile naturii şi ale societăţii

ăţ ile umane. Legile naturii ş i ale societ ăţ ii SISTEM Efectul sau ac ţ

SISTEM

Efectul sau acţiunea la ieşire

societ ăţ ii SISTEM Efectul sau ac ţ iunea la ie ş ire Ac ţ iunea

Acţiunea la intrare

Efectul sau ac ţ iunea la ie ş ire Ac ţ iunea la intrare Factori perturbatori

Factori perturbatori

Reacţia (feed-back)

Fig. 1.2. Relaţiile unui sistem cu mediul ambiant [22, p. 31]

Modelul cibernetic a permis să se sistematizeze procesele de inovare (tabelul 1.1).

Sistematizarea proceselor de inovare [22, p. 31] Tabelul 1.1

Date

Se caută

Procesul de inovare

Sistemul, acţiunea la intrare, efectul

Legile naturii şi ale societăţii

Cercetare fundamentală

Sistemul, acţiunea la intrare, legile naturii şi ale societăţii

Efectul

Cercetare aplicativă - dezvoltare tehnologică

Sistemul, acţiunea la intrare, legile naturii şi ale societăţii

Acţiunea la intrare

Acţiunea la intrare, efectul, legile naturii şi ale societăţii

Sistemul

Inginerie tehnologică

În procesul de inovare sau “lanţul de creativitate”, diferitele verigi au o anumită pondere. Astfel, ponderea noului scade pornind de la cercetarea ştiinţifică fundamentală către ingineria tehnologică. În schimb, cercetarea ştiinţifică aplicativă are o contribuţie esenţială în realizarea unor noi tehnologii, iar ingineria tehnologică este cea care aduce o contribuţie substanţială la creşterea gradului de utilitate şi eficienţă economică a produselor şi a acţiunilor realizate pe baza unor noi tehnologii. Prin urmare, se remarcă complexitatea procesului de inovare şi caracterul său sistemic, tocmai datorită legăturilor de intercondiţionare şi intercorelare între cercetarea ştiinţifică fundamentală, cercetarea ştiinţifică aplicativă, dezvoltarea şi proiectarea tehnologică. În felul acesta se poate defini cu mai multă precizie rolul fiecă