UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE ȘI PRIM AJUTOR

FACTORII DE RISC PENTRU SᾸNᾸTATE

JURCĂ
DANIEL
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ
ANUL I
I.F.R.
CLUJ-NAPOCA

2017
 Noțiunea „Factor de risc” definește acel factor, care prin natura lui, frecvența și intensitatea
cu care apare în viața unui om, determină dezvoltarea semnificativă a unei anumite maladii.
Igiena este ştiinţa sau ramura ştiinţelor medicale care se ocupă cu păstrarea şi promovarea sănătăţii.
Sănătatea, în definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.) reprezintă integritatea sau buna
stare fizică, psihică şi socială a individului şi colectivităţilor.
În această definiţie sănătatea nu este sinonimă cu lipsa de boală sau infirmitate, ci mai mult
decât atât; sănătatea nu se adresează numai individului, ci şi colectivității sau chiar în primul rând
colectivităţii.
Plecând de la această definiţie a sănătăţii, se poate spune că însăşi medicina a suferit
modificări importante în caracteristicile sale definitorii.
Astăzi, medicina este departe de a mai fi arta de a vindeca bolnavii; în înţelesul său modern,
medicina este ştiinţa de a păstra, reda şi promova sănătatea. Dar sănătatea, ca şi boală, recunoaşte o
serie de factori care o determină, factori care pot fi denumiţi factori etiologici ai sănătăţii, sau cu
alte cuvinte se poate vorbi de o etiologie a sănătăţii, aşa cum vorbim de o etiologie a bolilor.
În linii mari, factorii etiologici ai sănătăţii pot fi grupaţi în factori interni şi factori externi.
Factorii interni pot avea o influenţă decisivă în producerea anumitor boli sau afecţiuni
cunoscute sub denumirea de boli genetice sau ereditare. Un bun exemplu îl reprezintă unele
dismetabolii grave ca hentoglobinopatiile ereditare în care rolul factorilor interni – defecte genetice-
este hotărâtor. Numărul acestor boli este însă cel puţin în prezent limitat. Dar, factorii interni au o
mare importanţă în determinarea anumitor predispoziţii faţă de acţiunea factorilor externi în
producerea unor afecţiuni sau altfel spus, factorii interni – genetici acţionează în mare măsură că
factori predispozanţi. În acest sens putem da exemplu diabetul, boala care este considerată a avea o
componentă genetică, dar care nu apare decât la persoane cu alimentaţie defectuoasă,
dezechilibrată, cu suprasolicitare pancreatică.
Factorii externi care acţionează asupra organismului se mai numesc şi factori de mediu sau
factori ecologici. În mod deosebit factorii externi sau de mediu au o influenţă mult mai mare şi mai
bine cunoscută asupra sănătăţii. Astfel, aşa cum am mai arătat, factorii interni pot rămâne fără
rezultat în cazul lipsei factorilor de mediu declanşatori ai bolii sau tulburărilor respective. În această
privinţă, de cele mai multe ori starea de sănătate nu este altceva decât interrelaţia dintre factorii
interni şi factorii externi, în care uneori cu greu poate fi diferenţiată ponderea unora sau altora din
factori. Cu toate acestea cei mai mulţi autori consideră factorii ecologici sau de mediu ca având un
rol hotărâtor; ei formează obiectul igienei care poate fi denumită şi medicina mediului sau ecologie
medicală, denumiri de altfel mult utilizate în alte ţări.

1
 Intervenţia factorilor externi în determinarea stării de sănătate poate fi în unele cazuri pusă
în evidenţă cu uşurinţă; este cazul, în mod deosebit, de acele situaţii în care acţionează un singur
factor sau actiuneasa este directă, că în cazul unor boli infecţioase. În alte cazuri însă, în care
acţiunea este indirectă sau în care intervin mai mulţi factori, diferenţierea rolului fiecărui factor în
parte este deosebit de dificilă, că în cazul bolilor cardiovasculare cu etiologie multifactorială.
Factorii de mediu pot fi grupaţi la rândul lor în factori fizici, ca temperatura sau radiaţiile
ionizante, - factori chimici, reprezentaţi de diferite elemente sau substanţe chimice existente în
natură sau sintetizate de om, - factori biologici în mod deosebit bacteriile, virusurile, paraziţii,
fungii şi alte microorganisme care acţionează asupra organismului uman şi – factori sociali, rezultaţi
din acţiunea omului asupra mediului sau din interrelaţiile dintre oameni.
Factorii externi pot fi clasificaţi ca factori naturali ca apa, aerul, solul şi factori artificiali ca
locuinţa, îmbrăcămintea şi din ce în ce mai mulţi alimentaţia şi alţii. Aceşti factori (externi)
indiferent de originea şi felul lor, pot fi împărţiţi în două clase şi anume: factorii sanogeni şi factorii
patogeni. Factorii sanogeni sunt acei factori ai mediului înconjurător care au o acţiune favorabilă
asupra sănătăţii şi care contribuie la menţinerea şi întărirea sănătăţii, în timp ce factorii patogeni
sunt acei factori ecologici care au o acţiune nefavorabilă asupra sănătăţii, care duc la producerea de
boli, la alterarea stării de sănătate. Bineînţeles că medicina este obligată să cunoască deopotrivă atât
factori sanogeni, cât şi factorii patogeni.
Cunoaşterea factorilor sanogeni are importanţă deosebită în utilizarea lor pentru păstrarea şi
perfecţionarea sănătăţii, iar cunoaşterea factorilor patogeni are importanţă tocmai inversă, pentru a
fi înlăturaţi, diminuaţi sau limitaţi în acţiunea lor asupra sănătăţii. Nu totdeauna însă prezenţa
factorilor patogeni poate fi sinonimă cu producerea de boli. De foarte multe ori afecţiunile produse
de factorii patogeni din mediu apar după un anumit timp de acţiune. Dar depistarea prezenţei
factorilor patogeni este deosebit de importantă în acţiunea de a-i înlătura sau reduce. În aceste
condiţii factorii patogeni respectivi formează ceea ce denumim astăzi „factori de risc” sau factori
capabili de a produce îmbolnăvirea fără însă de a fi provocat în momentul depistării lor.
Cunoaşterea şi determinarea factorilor de risc are o deosebită importantă şi constituie poate cea mai
valoroasă activitate pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii.
Din cele arătate mai sus, se poate înţelege că diferiţii factori de mediu acţionează
independent sau singular asupra organismului uman; în realitate ei acţionează întotdeauna în
interdependenţă. De aceea mediul ambiant sau înconjurător omului a fost definit, în Conferinţa
Internaţională Asupra Mediului de la Stockholm din 1972 că „totalitatea factorilor din afară
organismului uman, prezenţi la un moment dat şi care acţionează asupra omului şi activităţii sale”.
Acţiunea factorilor de mediu asupra organismului uman şi sănătăţii populaţiei poate îmbrăca
mai multe aspecte dependenţe în cea mai mare măsură de intensitatea sau nivelul acestor factori.
2
Astfel, niveluri foarte ridicate sau de mare intensitate dau naştere la acţiunea acută sau imediată în
care reacţiile organismului apar rapid şi sunt uşor evidenţiate; astfel de situaţii sunt relativ rare.
Cel mai frecvent, acţiunea factorilor de mediu asupra organismului se desfăşoară la niveluri
de intensitate redusă, ceea ce determină o acţiune cronică sau de lungă durată, ce necesită perioade
lungi de timp pentru a produce în starea de sănătate modificări decelabile şi uneori poate scapă şi
vigilenţei organelor sanitare. Acţiunea factorilor de mediu poate să se exercite nu asupra populaţiei
expuse ci asupra descendenţilor acesteia, fie asupra informaţiei genetice cu determinarea de mutaţii
ereditare transmisibile, fie asupra produsului de concepţie cu determinarea de malformaţii
congenitale.
Pentru a-şi îndeplini misiunea de protecţie a sănătăţii, Medicina mediului utilizează o serie
de metode de studiu a relaţiei dintre factori de mediu şi sănătate. În linii mari acestea sunt:
- metode pentru investigarea factorilor de mediu, metode împrumutate mai ales din alte ştiinţe
şi care sunt specifice factorilor cercetaţi ca metode fizice, chimice, biologice; ele pot fi calitative
sau cantitative;
- metode pentru investigarea organismului uman propriu medicinei ca metodele clinice,
metodele paraclinice şi metode epidemiologice sau de investigare populaţională;
- metode experimentale pe animale de laborator puse în situaţii similare organismului uman
- metode statistice sau mai exact metode statistico-matematice în vederea obţinerii unor
rezultate semnificative pentru a fi interpretate corect.
Cu ajutorul acestor metode se exercită acţiunea de supraveghere permanentă a stării de
sănătate a populaţiei. În cadrul acestei acţiuni un rol important revine operaţiei de detectare,
înregistrare şi prelucrare a datelor privind sănătatea mediului şi a populaţiei, operaţie cunoscută sub
denumirea de monitorizare. Monitorizarea se efectuează în mod planificat, utilizându-se metode
standardizate, încadrându-se în programele naţionale sau internaţionale de supraveghere.
Pentru efectuarea unei supravegheri sanitare corecte este necesară stabilirea unor indicatori
cât mai precişi ai stării de sănătate. În acest sens, Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă
urmărirea unor indicatori generali, ca speranţă de viaţă, mortalitatea şi morbiditatea generală, starea
de nutriţie, dezvoltarea fizică şi neuropsihică şi indicatori specifici, că morbiditatea prin boli
infecţioase, boli cronice şi degenerative, boli profesionale, malformaţiile congenitale, tulburările
mentale şi altele.
Prin acţiunea de supraveghere se exercită un continuu control asupra sănătăţii populaţiei
expuse diverşilor factori de mediu. Pentru ca această supraveghere să fie eficientă se cunosc două
grupe mari de măsuri şi anume: măsuri preventive care se aplică înainte de constatarea unei
influenţe nocive a factorilor de mediu şi măsuri corective care se iau după constatarea efectelor
nocive sau a riscurilor pentru sănătate. Desigur că măsurile preventive sunt mult mai eficiente şi
3
totdeauna mai puţin costisitoare decât cele corective care cu toate eforturile depuse nu totdeauna pot
atinge scopurile propuse.
Măsurile sanitare se pot clasifica în:

- măsuri medicale, care se aplică de organele medicale şi constau din efectuarea de studii
în zonele de risc, controlul medical la încadrare şi periodic al muncitorilor, imunizarea pupulatiei,
eleborarea de norme sanitare;
- măsuri nemedicale care se aplică de alte instituţii, cum sunt cele administrative,
industriale, comerciale, culturale, tehnice etc. Aceste măsuri se bazează pe normele sanitare
elaborate de organele medicale.
Prin norme sanitare se înţeleg limitele concentraţiilor sau nivelurile admise pentru diverşi
factori de mediu pentru că aceştia să nu-şi exercite efectele nocive asupra organismului şi sănătăţii
populaţiei. De cele mai multe ori aceste limite sunt concentraţii maxime admise pentru diferiţi
factori de mediu ca substanţe toxice, radiaţii ionizante, microorganisme etc., dar tot atât de bine pot
fi limite minime, ca aportul de substanţe nutritive, sau unii factori fizici – temperatura,
luminozitatea etc.
La baza elaborării normelor sanitare stau o serie de criterii care stabilesc relaţia existenţa
între intensitatea, frecventa şi durata expunerii populaţiei la unii fatori de mediu şi riscul sau
amploarea unui fenomen nedorit pentru om, precum şi situaţia prezenţei concomitente a mai multor
factori de risc în acelaşi mediu sau aceluiaşi factor în mai mulţi factori de mediu (exemplu plumb în
aer, în apă, în alimente, la locul de muncă), ceea ce duce la potenţarea acţiunii factorului sau
factorilor respectivi. Criteriile sanitare se urmăresc prin studii experimentale şi/sau epidemiologice,
la baza elaborării lor stand totdeauna relaţia doză-efect.
Trecerea de la criterii la norme se realizează prin aplicarea relaţiei dintre necesitate şi
posibilitate, analizându-se raportul cost/beneficiu sau cu alte cuvinte, cât costă transpunerea în
practică a normei respective şi ce consecinţe economice şi/sau sociale se pot obitne. Din analiza
amănunţită a acestui raport rezultă adoptarea normei sanitare respective. Această analiză, ca şi unele
diferenţe regionale specifice diferitelor zone face ca să existe diverse norme în diferite ţări sau
continente.
Ca urmare a aplicării consecvente a măsurilor de profilaxie în general şi profilaxie primară
în special, s-au produs mutaţii importante în sănătatea mediului şi populaţiei. S-a trecut astfel de la
o morbiditate de tip primar dominată de boli infecţioase şi acute, caracteristică zonelor slab
dezvoltate sub aspect sanitar, la o morbiditate de timp secundar în care primează bolile cronice şi
degenerative, caracteristică zonelor dezvoltate. În acelaşi timp se recunoaste şi morbiditatea de tip
intermediar, proprice zonelor în curs de dezvoltare (sanitară).
4
 Clasificarea factorilor de mediu:
1. După natură:
a) factori fizici (temperatura sau radiaţiile ionizante).
Temperatura aerului din straturile inferioare ale atmosferei (troposferă) este cea care influenţează
direct asupra omului şi ea depinde în cea mai mare parte de cantitatea de căldură primită de la sol,
care este încălzit de către soare. Încălzirea directă a aerului de la soare este extrem de mică, chiar
neglijabilă. De aceea, o dată cu altitudinea scade şi temperatura aerului, cu aproximativ 0,6 grade
celsius pentru fiecare 100 m. Situaţia se schimbă în păturile superioare ale atmosferei (termosferă şi
exosferă) unde se întâlnesc temperaturi foarte înalte (sute şi mii de grade). Pe parcursul unei zile,
temperatura minimă se înregistrează dimineaţa, iar maxima între orele 13-15. Temperatura
influenţează în cea mai mare măsură termoreglarea, una dintre funcţiile cele mai importante ale
organismului uman, cu implicaţii asupra tuturor celorlalte funcţii inclusiv a metabolismului.
Organismul poate înregistra sub forma senzaţiilor de cald-rece diferenţe de temperatura de ordinul
zecimilor de grad, dar cele care pot constitui un adevărat stres, cu consecinţe negative asupra
organismului, sunt foarte diferite, mergând la 2-3 grade celsius pentru indivizi sensibili şi până la 8-
10 grade celsius pentru cei mai adaptaţi. Creşterea treptată a temperaturii aerului în decursul unei
zile de la un sezon la altul, este favorabilă organismului. În cadrul climatului din ţară noastră, sunt
mai nefavorabile încălzirile bruşte 25-28 grade celsius din timpul primăverii, decât zilele de
caniculă din timpul verii.
Poluarea fizică cuprinde, în primul rând, poluarea radioactivă, poluarea termică, sonoră,
poluarea cu particule în suspensie etc. Sursele de poluare fizică sunt: unităţile industriale care
degajă o serie de produşi ce se elimina în natură, sub formă solidă, lichidă sau gazoasă, zootehnia,
prin reziduurile solide şi lichide care ajung în mediul ambiant; mijloacele de transport maritime şi
fluviale, feroviare, aeriene, dar îndeosebi autovehiculele prin gazele de eşapament şi zgomotul
produs, procesul de urbanizare a localităţilor, care deşi este un factor de progres, poate genera
uneori efecte negative prin cantitatea mare de deşeuri rezultate din activitatea omului.
b) factori chimici (reprezentaţi de diferite elemente sau substanţe chimice existente în
natură sau sintetizate de om).
Poluarea chimică constă în eliminarea în mediul înconjurător a diferitelor substanţe chimice,
cu un potenţial toxic ridicat. Ea se datorează, în special, activităţii industriale, substanţelor folosite
în agricultură că îngrăşământ sau împotriva dăunătorilor (pesticide), substanţelor folosite în
cercetare şi activităţile gospodăreşti (exemplu, detergenţii).
c) factori biologici (bacteriile sau microbii, virusurile, paraziţii, fungii sau ciupercile)
Poluarea bacteriană este cea mai veche formă de poluare cunoscută şi se datorează eliminării
şi determinării în mediul înconjurător a germenilor patogeni. Ea este mai răspândită acolo unde
5
condiţiile de viaţă şi de igienă sunt mai precare, aşa cum se întâmplă în ţările subdezvoltate
(epidemii).
d) factori sociali (rezultaţi din interacţiunea omului asupra mediului sau din relațiile
interumane).
Mediul social este cel creat de om şi societate, adaptând mediul natural nevoilor sale
(condiţii mai bune de viaţă şi activitate), lucru care denaturează uneori mediul, ducând la apariţia în
mediul natural a unor factori poluanţi vătămători, ce pot tulbura echilibrul biologic natural şi pot
exercita o acţiune dăunătoare asupra sănătăţii. Viaţa în cadrul societăţii influenţează asupra modului
de viaţă al omului, asupra modului de alimentaţie, a condiţiilor de muncă şi locuit, a comportării lui
etc. În cadrul mediului social, intră nu numai relaţiile omului cu societatea, reglementate prin acte
normative, ci şi relaţiile obişnuite dintre oameni, în familie, la locul de muncă, pe stradă etc. În
cadrul relaţiilor sociale, există factori cu influenţă pozitivă asupra sănătăţii omului ( de exemplu:
posibilităţi de destindere, agrement, educaţie fizică), dar şi factori nocivi în promovarea sănătăţii
(stări de nemulţumire, frică, tensiune nervoasă etc.).
2. După origine:
2.1 Factori naturali (aerul, apa, solul)
Mediul ambiant îşi manifestă influenţă asupra vieţii şi activităţii omului prin toţi factorii
care-l compun (aer, apă, sol, radiaţii solare, climă, alimente, microbi, virusuri etc.) Cel mai
important dintre aceşti factori este aerul. Aerul poate influenţa pozitiv organismul uman, dacă are
proprietăţi fizico-chimice normale, sau negativ, printr-o compoziţie chimică modificată sau prin
proprietăţi fizice (temperatură, umiditate, mişcare, presiune etc.) necorespunzătoare.
Aerul pur este teoretic un amestec de oxigen şi azot în proporţie de 1:4; în realitate însă este un
amestec de gaze, format din azot (78-79%), oxigen (20-21%), bioxid de carbon ( aprox 0,03-0,04%)
şi alte gaze: argon, xenon, neon, krypton, radon, toron şi ozon. La acestea se adaugă vapori de apă,
pulberi, polen, bacterii, fungi etc. În cantităţi variabile. Prin actul respirator se modifică compoziţia
aerului şi cantitatea de vapori în apă, aerul expirat fiind practic saturat. Oxigenul reprezintă cel mai
important gaz din aer pentru viaţă şi activitatea omului. Fără el nu sunt posibile procesele de
oxidare, prin urmare nici viaţă şi activitatea omului, animalelor şi plantelor. În organism, el menţine
respiraţia şi metabolismul.
Influenţa asupra organismului uman este consecinţa modificării presiunii parţiale a gazelor
care formează aerul atmosferic; în funcţie de presiunea parţială se realizează schimburile gazoase la
nivelul alveolei pulmonare. Modificarea de presiune parţială se poate datora modificării
concentraţiei gazelor sau presiunii atmosferice.
Proprietăţile fizice ale aerului sunt: temperatura, umiditatea, mişcarea, presiunea,
electricitatea şi ionizarea. Ele se încadrează în categoria factorilor meteorologici simpli. Apa este al
6
doilea element de mediu, după aer, care are o mare importanţă igineica. În primul rând, este
constituentul principal al materiei vii, deci şi a organismului, deoarece reprezintă aproximativ 60 %
din greutatea lui. Sângele conţine apă într-un procent de 90%. Participă la desfăşurarea proceselor
vitale şi asigură mediul producerii a numeroase procese fiziologice: absorbţie, osmoză, difuzie,
echilibru acido-bazic, termoreglare etc. Fără apă nu poate există viaţă şi deci, o considerăm ca fiind
cel mai important aliment (omul poate supravieţui fără apă 3-4 zile, pe când fără celelalte alimente
el poate trăi chiar 35-40 de zile). În acelaşi timp, apă este cel mai bun mijloc de călire a
organismului, datorită faptului că prezintă conductibilitate termică ridicată şi posibilităţi multiple de
folosire în acest sens. Ca factor terapeutic, apa este folosită, sub formă procedurilor hidrice, în cazul
refacerii organismului după efort, afecţiunilor reumatice, afecţiunilor gastrice, hepatice sau ca apă
minerală. În contrast cu marile foloase pe care le aduce omului, apa poate fi şi o sursă de epidemii,
fiind o cale de transmitere a bolilor infecto-contagioase hidrice (febra tifoidă, dizenteria,
poliomielita etc.).
Solul (partea superficială a scoarţei terestre) reprezintă un ecosistem complex de materii
organice şi minerale, în cadrul căruia au loc diferite procese fizice, chimice şi biologice cu rol
important în circulaţia materiei în natură. Solul are multiple şi variate influenţe asupra omului,
legate de compoziţia şi structura lui.
Prin compoziţia şi structura sa, solul influenţează climatul unei regiuni, precum şi vegetaţia
care stă la baza alimentaţiei omului şi animalelor. Solul se află într-o permanentă condiţionare cu
ceilalţi factori de mediu participând la: dezvoltarea florei şi faunei; menţinerea proprietăţilor fizice
şi a compoziţiei chimice a aerului; asigurarea proceselor de mineralizare şi de sinteză a substanţelor
organice; reducerea sau amplificarea riscului patogen. Solul este considerat salubru, dacă este
permeabil pentru aer şi pentru apă şi nu conţine substanţe toxice sau germeni patogeni. Menţinerea
salubrităţii solului se face prin: adoptarea unor tehnologicii moderne pentru reciclarea deşeurilor
industriale. Se va evita stocarea pe sol a reziduurilor; administrarea corectă a pesticidelor şi
ierbicidelor; eliminarea din consum a detergenţilor nebiodegradabili; utilizarea în irigare a apelor
reziduale care au fost epurate în prealabil. Solurile insalubre se găsesc, în general, în depresiuni
unde temperatura este mai scăzută, solul este umed, inundabil şi conţine substanţe organice depuse
pe suprafaţă lui.
2.2 Factori artificiali (locuinţa, îmbrăcămintea, alimentaţia)
Locuinţa reprezintă unul din cei mai importanţi factori de mediu, care împreună cu
alimentaţia şi îmbrăcămintea determină însuşi nivelul de viaţă al populaţiei. Locuinţa este spaţiul în
care omul se odihneşte şi îşi reface forţele de muncă, se distrează şi lucrează cu vigoare şi
eficacitate. Aceasta are multiple valenţe economice, sociale, culturale, sanitare etc. Ea influenţează
în mod deosebit sănătatea locatarilor prin caracteristicile sale constructive şi funcţionale. Lipsa unor
7
condiţii elementare de aprovizionare cu apă şi îndepărtarea corectă a rezidurilor, de păstrare şi
conservare a alimentelor constituie factori hotărâtori în construcţia de locuinţe care determină
apariţia unor boli digestive microbiene şi parazitare că dizenteria, febra tifoidă, heptatia epidemică,
ascaridioza ca şi a toxiinfecţiilor alimentare.
Alimentaţia. Prin aliment se înţelege orice produs care, ingerat, serveşte la menţinerea
funcţiilor vitale ale organismului, asigurându-i creşterea şi refacerea celulelor, susţinerea efortului
depus, fără a fi dăunător sănătăţii, ci, dimpotrivă, contribuind la ameliorarea ei. Între necesarul
zilnic de alimente şi consumul energetic trebuie să existe un echilibru, luând în considerare faptul că
necesităţile energetice ale unui adult sedentar sunt de aproximativ 2000-2800 kcal/zi. Alimentaţia
trebuie să corespundă atât cantitativ cât şi calitativ. Aspectul cantitativ înseamnă cantitatea
suficientă de alimente care să satisfacă nevoile energetice şi plastice ale organismului. Aspectul
calitativ se referă la conţinutul alimentaţiei care trebuie să fie susţinută de toate substanţele
alimentare nutritive (trofine) în cantităţile şi proporţiile necesare asigurării cerinţelor energetice.
Factorii sangogeni. Aceştia sunt factorii de mediu care contribuie la menţinerea şi întărirea
sănătăţii. Exemple de factori sanogeni:Soare,Aer,Nutriţie, Apă,Tihna,Activitate fizică, Temperanţa,
Echilibru mental. În schimb, factorii patogeni produc boli şi alterarea stării de sănătate.
Cunoaşterea factorilor sanogeni are importantă deosebită în menţinerea şi ameliorarea sănătăţii, iar
cunoaşterea factorilor patogeni oferă posibilitatea de a-i înlătura sau de a le limita acţiunea asupra
organismului. Prezenţa factorilor patogeni şi influenţa lor asupra organismului nu întotdeauna
conduc la apariţia patologiei în momentul acţiunii. Deseori afecţiunea se manifestă după o perioada
îndelungată de acţiune a lor. Factorii patogeni respectivi formează ceea ce denumim astăzi factori
de risc sau factori capabili de a produce îmbolnăvirea.

Influenţa mediului poluant asupra sănătăţii

Prin prezenţa şi activitatea sa, omul a creat, împotriva voinţei sale, un factor patogen cu influenţe
nefaste asupra sănătăţii.
O.N.U. a dat următoarea definiţie poluării: Poluarea mediului reprezintă modificarea
componentelor naturale ale mediului sau prezenţa unor componente străine, ca urmare a activităţii
omului, şi care, în lumina cunoştinţelor noastre actuale, provoacă prin concentraţia lor sau timpul
lor de acţiune efecte nocive, creează disconfort sau impietează asupra diferitelor utilizări ale
mediului.Cu alte cuvinte, poluarea reprezintă un complex de acțiuni care produc ruperea
echilibrului ecologic, dăunează sănătății și stării de confort a oamenilor, sau provoacă pagube
economice prin modificarea factorilor mediului ambiant : aer, apa, sol, alimente, faună și floră.
Sursele de poluare pot fi:
8
  Naturale, reprezentate de eroziunea solului, descompunerea materiilor organice, gazele și
vaporii eliminați din sol sau din erupțiile vulcanice, de praful cosmic, căderi de meteoriți, polen,
spori, levuri etc.
 Artificiale, create de om, cum sunt numeroasele procese industriale, procesele de
combustie (din industrie, sisteme de ȋncălzire din locuințe) și mijloacele de transport.
Se cunosc mai multe forme de poluare: poluare bacteriană, chimică și fizică. Aceste trei
tipuri de poluare au fost mai sus amintite ȋn prezenta lucrare.

Efectele poluării mediului ambiant asupra organismului

Acţiunea mediului poluant ambiant asupra organismului poate merge de la simpla stare de
disconfort până la tulburări puternice ale stării de sănătate şi chiar moarte. Efectele mediului
poluant pot fi acute şi accidentale (exemplu, epidemiile de holeră de la sfârşitul secolului al XIX-lea
produse prin poluarea apei la hamburg şi Petersburg) şi efectele cronice exprimate printr-o incidenţa
crescută a bronşitei cronice, emfizemului pulmonar, astmului bronşic, aterosclerozei, tulburărilor de
creştere şi dezvoltare neuropsihică la populaţia infantilă, în general, o creştere a morbidităţii şi
mortalităţii. Efectele cornice sunt rezultatul acţiunii de lungă durată a factorilor poluanţi, cu niveluri
de concentraţie mai scăzute decât cele necesare pentru producerea efectelor imediate. În acest sens,
sunt cunoscute consecinţele poluării directe a aerului atmosferic, a apei şi solului, dar şi cele ale
poluării secundare a alimentelor.
Prevenirea şi combaterea poluării aerului se face prin măsuri tehnice care urmăresc
reducerea poluanţilor la sursele de emisie şi împiedicarea acumulării polunatilor în localităţi. De
asemenea, sunt utilizate şi măsuri medicale.
Reducerea poluanţilor la sursele de emisie se realizează prin:
- Renunţarea la procese tehnologice intens poluante şi înlocuirea lor cu tehnologii moderne
nepoluante;
- Amenajarea unor sisteme eficiente de captare, neutralizare şi reducere a poluanţilor;
- Facilitarea autopurificarii aerului prin creşterea înălţimii coşurilor de evacuare a poluanţilor
la valori termice mari;
- Utilizarea sistemelor de încălzire nepoluante;
- Utilizarea unor combustibili purificaţi;
- Reducerea concentraţiei de tetraetil de plumb din benzină şi a cantităţii de gaze de
eşapament eliminate de mijloacele de transport.
Împiedicarea acumulării polunatilor în localităţi se obţine prin:

9
- Corectă amplasare a întreprinderilor industriale cu potenţial poluant în raport cu zonele
locuite;
- Amenajarea unor suprafeţe mari plantate care să separe zona locuită de zona industrială;
- Reglementarea circulaţiei mijloacelor de transport în localităţi şi utilizarea unor metode
moderne pentru a realiza un transport ecologic.
Aşadar, cunoaşterea şi determinarea factorilor de risc constituie, poate, cea mai valoroasă
contribuţie pentru menţinerea şi promovarea sănătăţii.

10
Bibliografie :

1. Doroftei, S., (2002) Igiena mediului.Igiena alimentației.Timișoara: Editura Eurobit

2. Manescu, S., (1996) Igiena.București: Editura Medicală
3. Vajiala, G., (2000) Igiena și evaluare biologică. București: Editura Fundației Romȃnia de Mȃine

11