Obligația civilă

Obligația civilă poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al

raportului juridic civil de a avea o anumită comportare corespunzătoare dreptului
subiectiv, comportare care poate consta în a da, a face ori a nu face, și care poate fi
impusă la nevoie cu ajutorul forței de constrângere a statului.
Ca atare, obligația civilă are o serie de trăsături caracteristice, astfel:
a. reprezintă o îndatorire ce incumbă subiectului pasiv, și nu o posibilitate, o
facultate, așa cum este cazul dreptului subiectiv;
b. conduita subiectului pasiv corespunde și este corelativă dreptului subiectului
activ;
c. îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o prestație pozitivă, o acțiune,
respectiv a da sau a face, ori într-o abținere, o inacțiune, a nu face;
d. în caz de nevoie, subiectul pasiv poate fi obligat să-și îndeplinească îndatorirea cu
concursul forței coercitive a statului.

Clasificarea obligațiilor civile

1. O primă clasificare a obligațiilor are în vedere conținutul îndatoririi ce revine

subiectului pasiv, sens în care se face diferențierea între trei categorii de obligații,
respectiv obligații de a da, de a face și de a nu face.
Obligația de a da înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept
real (spre exemplu, obligația vânzătorului asumată prin contractul de vânzare-
cumpărare de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului
vândut).
Obligația de a face reprezintă o prestație pozitivă, o acțiune constând în
general în executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu, predarea unui bun etc.
(spre exemplu, obligația vânzătorului asumată prin contractul de vânzare-cumpărare
de a preda cumpărătorului bunul vândut).
Obligația de a nu face constă într-o inacțiune, adică subiectul pasiv trebuie
să se abțină de la o anumită conduită.
Sub aspectul conținutului obligației de a nu face, acesta este diferit, în funcție
de natura dreptului căruia îi corespunde aceasta. Astfel, obligația de a nu face ce
corespunde unui drept absolut înseamnă îndatorirea de a nu face nimic de natură a
împiedica exercitarea acestui drept, în timp ce obligația de a nu face ceva, ce
corespunde unui drept relativ, semnifică îndatorirea subiectului pasiv de a se
abține de la o anumită conduită determinată, respectiv de a nu face ceva ce ar fi
putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abținere.
Spre exemplu, obligația de a nu face ce corespunde dreptului de proprietate
implică îndatorirea subiectului pasiv nedeterminat (toate celelalte persoane) de a nu
face nimic de natură să împiedice proprietarul în exercitarea dreptului său. Totodată,
un exemplu de obligație de a nu face ce corespunde unui drept relativ este obligația
depozitarului asumată prin contractul de depozit de a nu se folosi de bunul
depozitat.

2. În strânsă legătură cu clasificarea anterioară, sub aspectul conținutului îndatoririi

subiectului pasiv, obligațiile se împart în două categorii, respectiv obligații
pozitive și obligații negative.
Din acest punct de vedere, obligațiile pozitive implică o acțiune, respectiv de
a da sau de a face, în timp ce obligațiile negative presupun o inacțiune, adică a nu
face.

3. O altă clasificare a obligațiilor distinge între obligații de rezultat și obligații de

mijloace.
În cazul obligațiilor de rezultat, debitorul își asumă îndatorirea de a obține
un rezultat determinat. În legătură cu aceasta, art. 1481 alin. 1 C. civ. dispune: „În
cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul
promis“.
Dimpotrivă, în cazul obligațiilor de mijloace, denumite și obligații de
diligență, debitorul își asumă îndatorirea de a depune toate eforturile pentru
realizarea unui anumit rezultat, fără a se obliga însă chiar la obținerea rezultatului
respectiv (spre exemplu, obligația asumată de medic față de pacient, obligația
asumată de avocat față de clientul său etc.). Din acest punct de vedere, potrivit art.
1481 alin. 2 C. civ., „În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să
folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis“.
Pentru includerea unei obligații concrete într-una din cele două categorii,
Codul civil prevede, în art. 1481 alin. 3, o serie de criterii care ar trebui avute în
acest sens, respectiv:
- modul în care obligația respectivă este prevăzută în contract;
- existența și natura contraprestației asumate de către cealaltă parte, precum și
alte elemente ale contractului;
- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
- influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.

4. Totodată, obligațiile pot fi clasificate și în obligații perfecte și obligații

imperfecte.
Obligațiile perfecte sunt acele obligații care, în caz de nevoie, pot fi
executate cu concursul forței coercitive a statului. Majoritatea obligațiilor civile sunt
obligații perfecte.
În schimb, în cazul obligațiilor imperfecte (denumite și obligații naturale),
executarea acestora nu se poate realiza pe cale silită, dar ele pot fi executate de
bună-voie de către debitor, fără a avea dreptul să pretindă restituirea prestației.
Astfel, spre exemplu, potrivit art. 2506 alin. 3 C. civ., „Cel care a executat de
bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să
ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul
prescripției era împlinit“.

Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil este alcătuit din însăși conduita părților,
adică acțiunile ori inacțiunile la care au dreptul ori sunt obligate părțile. Astfel, în
timp ce conținutul raportului juridic include drepturile și obligațiile părților,
respectiv posibilități juridice ale unor acțiuni ori conduite și îndatoririle juridice
corespunzătoare, obiectul raportului juridic are în vedere chiar acțiunile pe care
subiectul activ le poate pretinde și subiectul pasiv este obligat să le săvârșească.
Totodată, în majoritatea cazurilor, conduita părților, respectiv acțiunile
acestora, ce constituie obiectul raportului juridic civil, se exercită asupra unor
lucruri. Cu toate acestea, lucrurile, respectiv bunurile, nu fac parte din
structura raportului juridic civil, deoarece acesta este un raport social, care se
stabilește între oameni.
Din aceste considerente, bunurile sunt considerate obiect derivat al
raportului juridic, fiind elemente exterioare structurii acestuia.