Situația țărănimii după anexarea Basarabei

După ce a fost anexata Basarabia în anul 1812 sau făcut schimbări datorită gubernatorilor
așezați în scaunul domnie. Toate clasele sociale au suferit schimbări atât pozitive cât și negative.

  În afară de mazili şi răzeşi, populaţia rural a Basarabiei îl formau ţăranii propriu-zişi. Ei formau
aproape întreaga populaţie a provinciei. Această populaţie rurală a rămas aproape neschimbată
în tot cursul veacului stăpânirii ruseşti.  Până la anexarea din 1812, ţăranii români aveau
garantată libertatea lor individuală. Ei nu erau veritabili sclavi, cum se întâmpla cu ţăranii din
Rusia, unde ei puteau fi cumpăraţi, vânduţi, torturaţi şi ucişi după bunul plac al stăpânilor lor.
Ţăranii români, după cum recunoşteau şi observatorii ruşi (Zaşciuk, Laşkov) au format din cele
mai vechi timpuri clasa „lucrătorilor liberi”. Ei lucrau terenul care nu le aparţinea însă, fiind parte
a domeniului boierilor. De aceea, ei trebuiau să achite boierilor ca o compensaţie o parte a
recoltei şi să muncească pentru boieri un număr de zile pe an. Dar după ce se achitau de aceste
obligaţii, nu foarte grele, ei erau absolut liberi. După anexare, guvernul rus a încercat în 1816 să
aducă la acelaşi nivel cu şerbii din Rusia o parte a ţărănimii române (argaţii). Mai târziu,
guvernul rus a promulgat „Regulamentul cu privire la ţăranii dependenţi sau la proprietarii de
pământ liberi din regiunea Basarabiei” (24 ianuarie 1834), prin care a încercat să determine
raporturile dintre ţărani şi proprietari, obligând ambele părţi să recurgă la contracte benevole.
Țăranii si proprietarii refuză apoi să le aplice. Ca urmare, guvernul s-a văzut obligat să redacteze
la 27 martie 1846 „Contractul normal”, prin care erau fixate şi stabilite drepturile proprietarilor,
ca şi obligaţiile ţăranilor stabiliţi pe proprietăţile lor şi respectarea reciprocă a intereselor celor
două părţi. O mare importanță pantru Basarabia a avut-o abia legea din 14 iulie 1868, care a
transformat „agricultorul liber” de până atunci în proprietar de pământ, acolo unde era stabilit şi
pe care îl muncea. Dar reforma ţărănească avea ca scop să asigure păstrarea proprietăţii
nobiliare în stat şi să o scape de primejdia prăbuşirii în urma vreunei explozii sociale. Totodată,
ţărănimea nu a fost pusă în stare de progres. Ţăranul a rămas sărac şi în dependenţă economică
faţă de fostul său moşier.  De asemenea, prin reformă a fost păstrată posesiunea comună a
ţăranilor (obşcina sau mir).

Aceasta era situaţia ţărănimii basarabene la sfârşitul perioadei de care ne ocupăm. Avem
imaginea întregii pături de jos a populaţiei regiunii. Şi credem că au putut fi înţelese toate
aspectele oprimării masei poporului, care pot explica cu uşurinţă cauzele înapoierii economice şi
sociale a Basarabiei, înapoiere atât de vizibilă la începutul secolului al XX-lea.