DIALOGUL INTERDISCIPLINAR

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Dialogul îşi are spaţiul bine delimitat, manifestându-se în toate domeniile vieţii, fiind imanent omului şi
totodată esenţial în ceea ce priveşte regăsirea de sine, devenirea fiinţei. Ontic vorbind suntem locuiţi de dialog.
Iar dialogul pentru a-şi atinge plinătatea, pentru a se exterioriza în toată experienţa şi cunoaşterea sa, pentru a
întregi forma cu propria substanţă, este necesar să fie îndreptat către un orizont interdisciplinar. Se poate
afirma că dialogul interdisciplinar este un rizom1, o reţea, o pânză de păianjen, fiecare dintre puncte
comunicând între ele. Dialogul interdisciplinar, dar nu numai, îţi dă forţa să mergi mai departe, te proiectează
către o anumită multitudine de sensuri, către polimorfism, către varietate, hibridare sau sincretism. Nu putem
formula răspunsuri la interogaţii actuale şi deosebit de complexe fără o raportare interdisciplinară.
Interdisciplinaritatea poate fi explicată şi din perspectiva unei nevoi imperative de a crea punţi de legătură
între un număr infinit de voci, de a stabili unitatea între diferenţe sau diversitate. Asocierea şi de această dată
joacă un rol major în virtutea unui proiect sau obiectiv comun. Abordarea unui demers de această factură
depăşeşte limitele apărute în mod tradiţional, are rolul de a transgresa fundăturile ivite în timpul cercetării,
implicând interacţiunea şi schimbul de informaţii între anumite discipline diferite, dar care conjugate pot
conduce la soluţionarea unor problematici aparent de nerezolvat. Schimbul şi cooperarea sunt elemente
inconturnabile în ceea ce priveşte dialogul interdisciplinar. Cred că se poate spune despre dialogul
interdisciplinar că este unul al deschiderii, al eliberării de anumite racile ale unui soi de „înzăpezire” în
proiect.
Potrivit lui Basarab Nicolescu putem face referire la trei grade de interdisciplinaritate: un grad aplicativ
(un exemplu în acest sens fiind faptul că unele metode din fizica nucleară pot fi transferate medicinii, efectul
fiind obţinerea unor noi tratamente împotriva cancerului), unul epistemologic (apariţia unor analize interesante
în epistemologia dreptului are la bază transferul metodelor logicii formale în domeniul dreptului) şi un grad
generator de noi discipline (adică prin transferul, spre exemplu, metodelor matematicii în domeniul fizicii a
apărut fizica matematică sau prin transferul matematicii în artă s-a născut arta informatică). Aşadar de la
interdisciplinaritate se aşteaptă să se reinventeze un spaţiu aparte, acesta, văzut ca un nou focar de forţă, având
capacitatea de a „forţa uşi închise sau interzise”. Odată cu interdisciplinaritatea, cunoaşterea capătă o nouă
arhitectură, o viziune integratoare, unificatoare şi consonantă.
În cartea sa, „Transdiciplinaritatea. Manifest”2, Basarab Nicolescu afirmă că: „Nevoia stringentă de
punţi între diferitele discipline s-a concretizat prin apariţia, către mijlocul secolului al XX-lea, a
pluridisciplinarităţii şi a interdisciplinarităţii”. Autorul precizează în aceeaşi carte că „Pluridisciplinaritatea se
referă la studierea unui obiect dintr-una şi aceeaşi disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată”,
în timp ce „Interdisciplinaritatea are o altă ambiţie, diferită de cea a pluridisciplinarităţii. Ea se referă la
transferul metodelor dintr-o disciplină în alta”. Pentru explicarea pluridisciplinarităţii, Basarab Nicolescu
recurge la următorul exemplu: un tablou de Giotto poate fi studiat din perspectiva istoriei artei intersectată de
aceea a fizicii, chimiei, istoriei religiei, istoriei Europei şi geometriei. Pe lângă disciplinaritate,
pluridisciplinaritate şi interdisciplinaritate, cunoaşterea implică şi transdisciplinaritatea, termen introdus în
circuit de Jean Piaget, în 1970. Basarab Nicolescu nu omite să ne spună că: „Disciplinaritatea,
pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisiciplinaritatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi
arc: cel al cunoşterii”3. „Ca şi în cazul disciplinarităţii, cercetarea transdiciplinară nu este antagonistă ci
complementară cercetării pluri şi interdisciplinare”4, însă radical diferită ca urmare a finalităţii sale:
înţelegerea lumii prezente. „Prin transcultural, spune Basarab Nicolescu în al său manifest, care se deschide
către transreligios, războiul culturilor, o ameninţare din ce în ce mai prezentă în lumea actuală, n-ar mai avea
nici o raţiune de existenţă. Războiul civilizaţiilor n-ar mai avea loc dacă atitudinea transculturală şi
transreligioasă şi-ar găsi locul potrivit în modernitate”5. De menţionat este şi faptul că transdisciplinaritatea

1
Concept consacrat de Gilles Deleuze şi Félix Guattari.
2
Nicolescu, Basarab. Transdiciplinaritatea. Manifest. Iaşi: Editura Polirom, 1999.
3
Apud Ilie, Emanuela. Basarab Nicolescu. Eseu monografic. Iaşi: Editura Timpul, 2008, p. 44.
4
Ibidem, p. 151.
5
Op. cit., p. 162.
înseamnă ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice
disciplină, finalitatea acesteia fiind înţelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele sale fiind unitatea
cunoaşterii.
Trezirea din non-sens-ul unei existenţe abulice, regăsirea umanităţii, vindecarea fracturii dintre non-
fiinţă şi fiinţă, dintre superficialitate şi profunzime, redescoperirea uimirii pierdute, adoptarea unei educaţii a
eliberării, adoptarea unui nou sistem de valori formulat ca răspuns unei lumi tensionate aflate într-o continuă
schimbare şi degradare, a învăţa să cunoaştem, adică, să ne îndreptăm spre o fiinţă fără încetare re-unită,
înzestrată cu o flexibilitate mereu orientată înspre actualizarea potenţialităţilor sale interioare6, creativă prin
excelenţă – iată, în termeni sintetici, ce nutrim, tainic, în demersul nostru de a aborda perspectiva
transdisciplinarităţii, calea către dialogul între culturi, între religii, o metodologie prin intermediul căreia să fie
instaurată „stabilitatea interioară a fiinţei umane, status-ul unui nucleu flexibil în interiorul omului, capabil să
perceapă schimbarea, capabil să facă faţă diverselor schimbări din societate”, „o inteligenţă lărgită, care
reflectă triada: inteligenţa analitică, inteligenţa emotivă, inteligenţa corpului” (Basarab Nicolescu)7.
Revenind la dialogul interdisciplinar, putem afirma că în cadrul acestuia: „Termenii ştiinţifici îşi
dobândesc drept de pătrundere în cetate. Unirea lor cu termenii profani … conferă sensuri noi cuvintelor
comune” (Basarab Nicolescu)8.
Din câmpul interdisciplinarităţii nu poate fi exclusă sinteza, piatră unghiulară a procesului mobil al
gândirii. Sinteza, văzută în sensul dialecticii hegeliene, suspendă antiteza şi teza, ceea ce demonstrează că
gândirea are la bază un proces ternar. Practic, gândirea dialectică trece prin teză, antiteză şi ajunge, în cele din
urmă, la sinteză. De asemenea, şi Basarab Nicolescu insistă asupra unei logici a ternarului, a terţului inclus:
„Totul devine urmă, semn al ternarului: omul, dar şi plantele, stele”9. Se poate spune astfel că ternarul priveşte
dinamica oricărui sistem. În viziunea lui Basarab Nicolescu, cosmodernitatea este fundată pe unificarea
ternară: Subiect – Obiect - Terţ Ascuns. Prin cosmodernitate, Basarab Nicolescu întrevede o nouă paradigmă
care va depăşi transmodernitatea. „Această viziune propune tot o depăşire a modernităţii, prin integrarea
noilor paradigme din ştiinţa actuală. Cosmodernitatea are ca centralitate naşterea sau renaşterea omului şi a
umanului, implicate într-o trezire a unor capacităţi creatoare ce fac posibilă auto-transcenderea fiinţei umane.
Cosmodernitatea este în viziunea noastră punctul final al noii sinteze umaniste, făcută posibilă de
transmodernitate”10, precizează Antonio Ştefan Sandu. Mai mult, Basarab Nicolescu, în cadrul unei mese
rotunde, îşi dezvăluie intenţiile: „Ambiţia mea e să dau o schemă care se poate aplica în mai multe situaţii.
Noi, particula şi lumea în franceză se numeşte Nous, la particule et le monde, un joc de cuvinte care are în
centru „nous”. În legătură cu trinitatea, în 1993 am prezentat, în colaborare cu Thierry Magnin, un preot
catolic foarte bine documentat, un studiu al dogmei creştine a Trinităţii, a apariţiei sale şi a diverselor
formulări existente. Deci ceea ce încerc eu să fac, este să dau o schemă care nu este reductibilă la o teorie dar
care reflectă o multitudine de teorii. Pe plan iconografic, de asemenea, m-am amuzat să fac tot felul de
secţiuni ale modelului meu de Realitate şi să găsesc astfel diverse reprezentări care se pot găsi în iconografia
creştină şi budistă. Ideea unităţii transcendentale a religiilor de care vorbea şi Eliade, poate să fie de această
natură, adică un fel de mecanism cosmologic universal, un fel de structură care a existat în diversele contexte
culturale religioase. Realitatea cuprinde şi subiectul, şi obiectul, şi terţul ascuns. Fără aceste faţete, Realitatea
nu mai e reală, ci e o fantasmagorie. Problema subiect – obiect a fost în centrul reflecţiei filozofice, a
părinţilor fondatori ai mecanicii cuantice, Heisenberg, Pauli, Bohr, şi, de asemenea, a lui Husserl, Heidegger,
Cassirer. Ei au contestat, ca şi mine, axioma fundamentală a metafizicii moderne, adică separarea totală între
subiect şi obiect. Terţul ascuns nu poate fi redus nici la subiect, nici la obiect. Natura devine astfel vie, şi aş
adăuga, vieţuirea socială devine posibilă. Ternarul axial al cosmodernităţii – nivelurile de Realitate, nivelurile
de percepţie şi nivelurile de terţ inclus – este mijlocul esenţial de investigaţie, dar el trebuie contextualizat,
altfel rămâne o schemă vidă. Putem defini, astfel, o serie întreagă de niveluri extrem de utile în foarte multe
situaţii, de la situaţii sociale, la situaţii de educaţie, de teorie estetică, psihanalitică ş. a. m. d. Care sunt aceste

6
Op. cit., p. 133.
7
Transdisciplinaritatea – o nouă viziune asupra lumii, interviu cu academicianul Basarab Nicolescu realizat de Lucia
Dărămuş. În: „Pro Saeculo”, 2006.
8
Ilie, Emanuela. op. cit., p. 111.
9
Ibidem, p. 54.
10
Sandu, Ştefan Antonio. Filosofia Orientului şi Fizica Modernă. O viziune umanistă a Universului (teză de doctorat). Iaşi:
2008. În: http://www.scribd.com/doc/7553815/FilosofiaOrientului-i-fizica-modernă-o-viziune-umanistă-a-Universului.
ternare, am încercat sa le sintetizez în diapozitivul următor: niveluri de organizare, niveluri de structurare,
niveluri de integrare; niveluri de confuzie, niveluri de limbaj, niveluri de interpretare; nivel fizic, nivel
biologic, nivel psihic; niveluri de ignoranţă, niveluri de inteligenţă, niveluri de complexitate; niveluri de
cunoaştere, niveluri de înţelegere, niveluri de fiinţă; niveluri de spiritualitate, niveluri de materialitate, niveluri
de non-dualitate. Facem astfel trecerea de la structura virtuală - niveluri de Realitate, niveluri de percepţie şi
terţ ascuns, la nivelurile de reprezentare. Astfel o mulţime de teorii pot fi compatibile unei singure
metodologii”11. Această „obsesie de unificare” nu poate fi satisfăcută fără a se apela atât la
interdisciplinaritate, cât şi la transdisciplinaritate, paradigma transmodernă bazându-se pe acestea. Mai exact,
din prisma practicianului, academicianul Octav Onicescu, adept al interdisciplinarităţii, mărturiseşte în cartea
sa „Pe drumurile vieţii”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, în ce constă demersul său: „Nu
sunt în primul rând un matematician ori un probabilist aşa cum cei mai mulţi preferă să mă considere sau un
mecanicist aşa cum unii nu vor să mă considere. Mă văd mai curând ca un cercetător al faptelor umane,
sociale ori economice sau al ştiinţelor naturale prin mijloace ale matematicii, în principal unelte probabiliste
sau mecaniciste”12.
Din punct de vedere istoric tendinţa interdisicplinară şi-a făcut simţită prezenţa încă din timpuri foarte
îndepărtate, la noi Dimitrie Cantemir şi, mai târziu, Bogdan Petriceicu Haşdeu fiind primii oameni de ştiinţă
care au apelat la acest factor deosebit de important în dezvoltarea cunoaşterii.
Interdisciplinaritatea poate fi definită prin două elemente: cunoaştere şi acţiune. Prin intermediul acestor
două coordonate, eminentul sociolog Dimitrie Gusti s-a rupt de tradiţie, punând bazele unei noi ştiinţe,
antropologia socială, o ştiinţă eminamente interdisciplinară. A făcut furori în Europa cu propensiunea sa către
această nouă ştiinţă, devansându-l din punct de vedere ideatic în această privinţă pe celebrul Lévi-Strauss,
francezul, renumit sociolog, preluând denumirea şi utilizând noua ştiinţă în mod similar. În scurt timp apoi în
lumea ştiinţifică s-a ajuns la concluzia că fără interdisciplinaritate nu se poate înainta prea departe în domeniul
ştiinţelor sociale, astfel cunoaştere fiind diminuată considerabil. „Metoda interdisciplinară a lui Gusti este o
formă actuală curentă a sociologiei, deşi mulţi cercetători sunt încă legaţi de formele mai vechi, chiar şi în
Occident, şi care se menţin la un nivel pur teoretic, de istorie a ideilor. Or, în orice ştiinţă, partea de cercetare
pe teren sau, într-un mod mai general, cercetarea aplicată este esenţială şi are o pondere extrem de mare în
predarea în universităţi. Întâi trebuie descrise societăţile omeneşti şi după aceea elaborată şi predată teoria;
altfel, absolvenţii de sociologie ies de pe băncile şcolii savanţi în teorie, dar fără contact cu terenul”, explică
Paul Stahl, discipol al lui Gusti, plecat în Franţa în 1969 deoarece nu a mai putut să-şi profeseze meseria,
regimul totalitar comunist desfiinţând practic sociologia în România13. Tot el subliniază că antropologia
socială porneşte de la premizele unei cercetări ştiinţifice susţinute pe interdisciplinaritate şi în mod special pe
îmbinarea istoriei cu sociologia, rezultatul fiind o viziune net îmbunătăţită asupra fenomenului socio-cultural.
În acest context, nu mai încape dubiu că şcoala românească de sociolologie este prima care a afirmat că
sociologia este o sinteză a tuturor disciplinelor particulare, adică este prin menirea ei interdisciplinară,
organizând primele echipe mixte de studiu chiar la faţa locului. În fine, esenţial mi se pare că iniţiată în secolul
XX, dezbaterea asupra interdisciplinarităţii este încă actuală şi, la drept vorbind, trebuie să se ţină seama de
aceasta şi în viitor.
Fundamentală mi se pare a fi, dacă îmi este permisă aprecierea, în contextul interdisciplinarităţii, ca
metodologie cu rezultate excepţionale iniţial în domeniul educaţiei, interactivitatea. Ion Manolescu în revista
„Idei în dialog” o spune explicit: „Interactivitatea reflectă deopotrivă gradele de stimulare creativă ale
mediului electronic şi plăcerea existenţială a utilizatorului, care posedă libertatea de a seduce şi a se lăsa sedus
de o ofertă permanent modelabilă. Merită citată, în acest context, remarca teoreticianului Jaron Lanier legată
de stilistica interactivităţii, pe baza unui exemplu tehnic – cel al computerelor Macintosh produse de firma
americană Apple: Interactivitatea este un stil al conversaţiei concrete cu media. E un fel de dans cu
computerul. De pildă, faptul că un Macintosh e vizual nu e important. Ceea ce este important e ritmul
interactive [...]; Nu există manuale care să-ţi explice cum să procedezi. E vorba de-o nouă formă de artă. În
11
Nicolescu, Basarab, Ce este cosmodernitatea ? (Dezbaterile Phantasma), masă rotundă organizate de Centrul de cercetare a
imaginarului din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, în http://www.phantasma.ro/dezbateri/masa/masa14.html.
12
Apud Mihăiţă, Niculae. Experiment informaţional statistic asupra poemului „Luceafărul”. În: http://www.comunicare-
relatiipublice.ro/content/view/178/84/.
13
Antropologia socială: o ştiinţă a interdisciplinarităţii, interviu cu Paul Stahl, realizat de Raluca Alexandrescu. În:
„Observator cultural”, nr. 31, septembrie 2000.
concluzie, se poate observa că atât coordonatele tehnice ale realităţii virtuale, cât şi variantele ei de
reprezentare ficţională întăresc imaginea unui domeniu dublu determinat. Pe de o parte, el se dezvoltă în mod
direct din evoluţia echipamentelor digitale şi computerizate, care îi conferă atributul de realitate tehnologică.
Pe de altă parte, el este modelat de proiecţiile ficţionale ale prozei postmoderne, care îi păstrează calitatea de
construct cultural. În prezent, interacţiunile celor două zone de influenţă tehno-culturală nu mai pot fi excluse
din discuţie, atunci când se întreprinde o analiză teoretică a realităţii virtuale. Pe aceste coordonate, dubla
perspectivă teoretică (tehnologică şi literară) devine o grilă de lectură indispensabilă studiului domeniului.
Instrumentată echilibrat, interdisciplinaritatea poate aduce un bun profit cercetării analitice a realităţii
virtual”14.
Interdisciplinaritatea conferă cercetării căi nebătătorite, inedite chiar, însă nu întotdeauna verosimile şi,
implicit, practicabile. Interdisciplinaritatea, în acest sens, poate asocia domenii aparent ireconciliabile cum ar
fi spre exemplu matematica şi literatura, rezultatele fiind dintre cele mai surprinzătoare şi, în acelaşi timp,
încurajatoare pentru cercetare.
Dincolo de împotmolirile inerente, interdisciplinaritatea, alături, dacă vreţi, de transdisciplinaritate,
reprezintă soluţia pentru rezolvarea problemelor pe care le ridică tumultoasa lume contemporană, „o lume
îmbolnăvită semantic”15. Singurul lucru care ni se cere este să fim deschişi către experiment. Interogaţia care
survine acum este dacă suntem într-adevăr dispuşi să experimentăm. Suntem?

2 decembrie 2009. Lansarea volumului de versuri cartea lui koch, autor Alexandru Ovidiu Vintilă
În imagine: Cătălin Alexandru Chifan, Emanuela Ilie, Alexandru Ovidiu Vintilă şi Gabriel Cărăbuş

14
Manolescu, Ion, Realitatea virtual – O perspectivă tehnologică şi literară (II), în revista „Idei în dialog”, 1 aprilie, 2009.
15
Sintagmă lansată de Umberto Eco.