Este important „să fii fericit” la locul de munca? Si daca este, ar trebui sa facem din asta un scop in sine?

Tot conglomeratul asta de gânduri pro și contra au luat naștere in căpșorul meu hiper-analitic acum
câteva luni, atunci când unul dintre colegii mei își părăsea locul de munca vehiculând un motiv unic:
„Jobul ăsta nu mă face fericit!”

Trebuie sa recunosc, prima mea reacție a fost „biased”: Era vorba de un job bine plătit, cu echipa locală
ok, mediu generic de muncă – cu plusurile și minusurile de rigoare. Sincer, primul lucru care mi-a trecut
prin cap a fost „cine naiba se mai gândește dacă este sau nu fericit la locul de munca mai ales la cât de
volatilă și schimbătoare este piața muncii in Romania momentan. Practic, „noi” (prin „noi” fac referire la
sectorul meu de vârsta, 25-30 de ani) nu suntem la un job distanță de cel pe care îl dorim – suntem mai
degrabă la un nivel salarial distanta față de el – „

Desigur, am aflat de dorința lui de a pleca de la alt membru al echipei, care simțea același lucru ca mine
și era cel puțin la fel de „consternat” de atitudinea „trădătorului” : S-a dovedit ca mind-setul întregii
echipe era la unison: căzusem de acord că lucrăm pentru bani, muncim pentru orele petrecute cu
prietenii, familia, jocurile pe calculator, mângâind pisica in răspăr sau pentru cele de 2-3 ori pe an
(pentru cei norocoși) in care sorbim un „CICO” prin pai biodegradabil in Thasos, Santorini, Burundi-
oriundi’, ci nicidecum pentru fericirea la locul de munca.

Deși tind să cred că asta se întâmpla in majoritatea cazurilor și nu îmi era neapărat greu să îmbrățișez
aceasta idee (probabil pentru ca este înfiripată „la mansarda” de câteva generații de „proletari” care au
adoptat-o și șlefuit-o la nivel de „crez”) ceva din străfundurile eului meu puțin mai educat
(#trecutPrinCiurSiDarmoni) îmi spunea ca X-ulescu (băiatu’ cu demisia), avea un punct de vedere care
merita re-evaluat.

Și așa a început procesul logic. O luna de zile are aproximativ 744 de ore. Propun un calcul simplu.
Pentru început, hai sa stabilim cate ore ne petrecem conștienți (eliminam 7 ore de somn / zi, mai exact
217 de ore in care nu experimentam prea multe lucruri).

Deodată, timpul în care ne putem bucura în mod subiectiv de micile plăceri ale vieții, se reduce la 527 de
ore (asta daca nu sunteți „panda ai castelului cu perne” desigur). Lucrurile nu se opresc aici. Din cele 527
de ore, se deduce durata timpului pe care îl petreceți pe drumul dus-întors la munca –o ora și jumătate /
zi lucrătoare + o ora și jumătate pentru a vă pregăti pentru serviciu (da, este nevoie de dușul ala și mai
mult da, hainele alea nu se calcă singure), pentru un total de 60 de ore. Asta ne aduce la 467 de ore care
se structurează astfel:

 144 ore de luciditate / lună petrecute in timpul weekendului (probabil mai mult somn, mai
multă pisica mângâiată în răspăr, dezmăț dom ‘le)
 160 ore de luciditate / lună petrecute la serviciu (Cafea îndulcită cu lacrimi de nevinovați +
muncă asiduă)
 224 ore de luciditate / lună in care puteți să faceți exact ce vă doriți (din respect pentru
umanitate, nu o sa menționez ce ar putea merge rău aici). Acestea din urmă arată însă un
 adevăr destul de trist. În o zi lucrătoare avem la dispoziție 4.7 ore în care sa fim cum și cine vrem
noi (asta daca nu exista si un program de schimbat scutece, legănat copilul sau soțul -e și ăsta un
trend) și alocăm 11 ore pentru activități conexe locului de muncă. Facem asta timp de 5 zile pe
săptămână, de cele mai multe ori succesive (sistem de organizare care a rămas ca o relicvă a
revoluției industriale).

În situația asta, revin la ipoteza colegului care își părăsea locul de muncă. Ne mai permitem oare să
avem un job care nu ne face fericiți?

Concluzia mea este următoarea: Una dintre cerințele „mandatory” pe care o am pentru un loc de munca
nu este să mă facă fericit, ci să nu mă facă nefericit. Nu îmi permit să fiu nefericit în toate zilele
lucrătoare până la vârsta de pensionare.

Voi ce credeți?

Asa am aplicat primul pas care sa imi domoleasca rezistenta la schimbare. Am reformulat „teza” din:
„nimeni nu este fericit la munca si muncim doar pentru putinul timp liber” in „Artistii sunt fericiti la
munca, deci pentru ei se poate iar noi restul, muncim doar pentru calitatea timpului liber”.