1. Să identifice izvoarele subsidiare ale dreptului internaţional.

izvoarele subsidiare (subordonate):

- principiile generale de drept;
- hotărârile instanţelor internaţionale judecătoreşti şi arbitrale;
- doctrina;
- actele unilaterale;
- legislaţia internă şi hotărârile judecătoreşti interne;
- echitatea.

2. Să identifice conţinutul principiilor fundamentale.

Principiile fundamentale a dreptului internaţional determină conţinutul celorlalte

principii, instituţii şi norme, orientarea dreptului internaţional.

Principiile pot fi caracterizate prin:

- maximă generalitate - reprezintă abstractizarea a ceea ce este esenţial din întregul

sistem al dreptului internaţional public, având rol diriguitor şi dominant pentru acest sistem -
tridimensională, sub aspectul: domeniilor de aplicare, conţinutului juridic, sferei creatorilor şi
destinatarilor;

- aplicaţ
extinzându-se şi la alți subiecți DIP;
- caracte
- caracte
- dau exp
De remarcat:

- între principii nu se pot face ierarhizări;

- sunt interdependente - în interpretarea şi aplicarea lor, principiile sunt legate între ele şi
fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte;

- au caracter dinamic - evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, a

raporturilor pe care le consacră.

Principiile fundamentale sunt consfințite într-un șir de acte internaționale:

- Carta O
- Declara
privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU (1970),
- Actul F
Se susţine în doctrină şi existenţa altor principii: principiul dezarmării, principiul securităţii
colective, principiul solidarităţii internaţionale, principiul bunei-vecinătăţi, principiul primatului
dreptului internaţional.

3.Să stabilească trăsăturile specifice ale izvoarelor subsidiare ale dreptului internaţional .

4.Să compare principiile fundamentale cu alte principii ale dreptului internaţional.

5.Să argumenteze viabilitatea unor principii fundamentale ale dreptului internaţional.

6.Să justifice aplicarea echității în dreptul internațional.

Definiţie: modalitate procedurală care permite aplicarea unui ansamblu de principii şi idei
cu ajutorul cărora să se poată face distincţie între just şi injust în ordinea juridică internaţională.

Se pretinde că ar fi un izvor subsidiar cu rolul de adaptare a normei la situaţii individuale,

de completare a lacunelor sau de înlocuire a aplicării dreptului.

Echitatea exercită câteva funcții:

- funcţia moderatoare: adaptarea normei la particularităţile unei speţe date;

- funcţia supletivă - completarea unor lacune ale dreptului;

- funcţia politică - refuzul de aplicare a legii considerate nedrepte.

Aplicarea echității comportă mai multe riscuri:

- stabileşte excepţii de la normele de drept internaţional: statele sunt tentate să invoce

echitatea pentru a da o aură de respectabilitate excepţiilor pe care le folosesc în beneficiul
interesului lor naţional;

- este subiectivă: deseori echitatea poate fi definită prin raportare la un anumit sistem
moral, deseori sistemul de drept naţional căruia îi aparţine judecătorul care soluţionează după
echitate poate juca un rol foarte important; or, societatea internaţională este un teren unde se
confruntă multe ideologii şi interese antagoniste; în consecinţă: disputele devin mai greu de
soluţionat pe o bază obiectivă.
 - ca urmare a diminuării încrederii în sistemul jurisdicţional internaţional, poate duce, la
scăderea numărului de cazuri deduse în faţa instanţelor internaţionale.