Totalizarea nr.
3 Potenţial patogene (oportuniste), care pot cauza infecţie numai cu doze mari sau
TEMA1: PROCESUL INFECȚIOS. METODA BIOLOGICĂ DE DIAGNOSTIC
1. Notiuni de infectie, proces infectios si boala infectioasa. Particularitatile bolii
infectioase. Factorii implicati in procesul infectios.
INFECŢIA – totalitatea proceselor biologice care se produc în ma/o în urma penetrării
mi/o patogene sau potenţial patogene (PP).
PROCESUL INFECŢIOS – interacţiunea dintre mi/o şi ma/o în diverse condiţii ale
mediului ambiant. Manifestarea lui poate fi inaparentă / asimptomatică (stare de portaj
sănătos, eliminarea rapidă a mi/o) sau simptomatică.
Boala INFECŢIOASĂ – manifestarea supremă a procesului infecţios diferite
simptome efectele metaboliţilor microbieni (toxine, enzime, etc) sau de reacţia
imună a gazdei la prezenţa bacteriei.
Particularităţile bolii infecţioase
1. provocata de agenţi patogeni
2. Contagiozitate (capacitatea de a se transmite de la o sursă la o persoană
receptivă)
3. Specificitate (un agent provoacă o infecţie, ex.: Clostridium tetani este
agentul tetanosului, etc.)
4. Evoluţie clinică stadială; Imunitate la reinfecţie (durată variabilă)
Apariţia maladiei depinde de multipli factori, în special de capacitatea agentului cauzal
de a provoca maladia şi de gradul de rezistenţă al gazdei la această invazie
Factorii implicati in prcesul infectios
Factori structurali (somatici)
 Adezine - fimbriile, glicocalixul, proteine de adeziune ale peretelui celular.
Asigură aderarea bacteriilor la receptorii de pe suprafaţa celulelor-ţintă sau la
proteine matriciale extracelulare (colagen, fibronectină, laminină, elastină, etc)
 Proteine ale sistemelor de secreţie (tipuri I-IV)
 Capsula – antifagocitar, anti-complement Ag K
 Antigenul O - antifagocitar
 Peptidoglicanul (adeziune, agresie tisulară)
 Acizii teichoici/lipoteichoici (adeziune, toxicitate)
 Proteina A la stafilococi (acţiune antifagocitară prin fixarea Fc a IgG)
 Proteina M la streptococi (adeziune, antifagocitar)
2.ROLUL MICROORGANISMULUI ÎN PROCESUL INFECŢIOS.
PATOGENITATEA ŞI VIRULENŢA.Unitatile de virulenta.Aprecierea.
Relaţiile dintre mi/o şi ma/o gazdă: Comensalism (flora bucală, intestinală, etc);
Parazitism (prezenţa mi/o este nocivă pentru ma/o). Orice mi/o “parazit” capabil să
provoace o infecţie (condiţii adecvate) este considerat patogen.
Există 2 tipuri de mi/o patogene:
Obligat (cert) patogene, care infectează persoane imunocompetente cu doze mici
la persoane imunocompromise (deseori fac parte din flora normală a
organismului)
Mi/o patogene pot fi găzduite uneori fără a provoca maladia, astfel de persoane sunt
numite purtători sănătoşi de germeni.
Microorganismele patogene se caracterizează prin:
 Patogenitate – capacitatea unei bacterii de a declanşa infecţia. Este un
caracter de specie determinat genetic (cromozom, plasmide, bacteriofagi). În
cadrul unei specii patogene pot exista tulpini cu manifestare variată a
patogenităţii – de la absenţa totală până la foarte înaltă.
 Virulenţă – gradul de patogenitate al unei tulpini (măsură cantitativă a
patogenităţii). Se apreciază prin infectarea animalelor de laborator cu cantităţi
diferite de mi/o.
Unităţile de virulenţă:
DLM – numărul de bacterii necesar pentru a ucide 80% din animalele infectate
DL50 – 50% letalitate
DCL – 100% letalitate
DI50/DI – provoacă boala la 50% / 80% animale
Modificarea virulenţei:
Amplificarea prin transfer şi recombinare genetică, condiţii optime pentru creştere
Reducerea (atenuarea) prin menţinerea bacteriilor în condiţii nefavorabile (t,
factori chimici, etc), mutaţii
3.Factorii de patogenitate ai bacteriior: structurali, enzimele de patogenitate,
toxinele si caracteristica lor.
Factorii de patogenitate ai bacteriilor
Factori structurali (somatici)
 Adezine - fimbriile, glicocalixul, proteine de adeziune ale peretelui celular.
Asigură aderarea bacteriilor la receptorii de pe suprafaţa celulelor-ţintă sau la
proteine matriciale extracelulare (colagen, fibronectină, laminină, elastină, etc)
 Proteine ale sistemelor de secreţie (tipuri I-IV)
 Capsula – antifagocitar, anti-complement Ag K
 Antigenul O - antifagocitar
 Peptidoglicanul (adeziune, agresie tisulară)
 Acizii teichoici/lipoteichoici (adeziune, toxicitate)
 Proteina A la stafilococi (acţiune antifagocitară prin fixarea Fc a IgG)
 Proteina M la streptococi (adeziune, antifagocitar)
Enzime de patogenitate (responsabile de persistenţă, diseminare şi producerea
leziunilor)
 Plasmocoagulaza (formarea trombilor septici-efect antifagocitar, propagare în
organism)
 Fibrinolizina (eliberarea bacteriilor din trombi)
 Hialuronidaza (diseminare, leziuni tisulare)
 Colagenaza (identic)
  Neuraminidaza (lichefierea mucusului)
 Proteaze (ex.: distrugerea Ig A secretorii)
 Dezaminaze
 Decarboxilaze
 Fosfataze, etc
Toxine bacteriene (responsabile de leziuni): Exotoxine (proteice, secretate în mediul
extracelular); Endotoxine (LPZ, legate de celula bacteriană)
Moduline şi invazine: Injectate la suprafaţa sau direct în interiorul celulei-ţintă; Induc
penetrarea (internalizarea) şi propagarea bacteriană. Se întâlnesc la Yersinia,
Shigella, Salmonella, Escherichia
Alţi factori ce asigură persistenţa mi/o: Variaţii antigenice; Mimicria antigenic
Toxinele:
Caracteristica exotoxinelor:
 Proteine produse de bacterii G+/G-
 Pot fi secretate în mediul extern, eliberate în spaţiul periplasmic sau fixate pe
suprafaţa celulei
 Termolabile (excepţie – enterotoxina stafilococică şi TS (toxina termostabilă)
a E. coli)
 Hidrosolubile şi acţionează la distanţă
 Efectul se instalează după o perioadă de incubaţie
 Manifestă tropism (specificitate de acţiune)
 Toxicitate înaltă (DLM de ordinul ng/kg)
 Exotoxinele sunt imunogene (induc sinteza anticorpilor - antitoxine)
 Antitoxinele neutralizează activitatea exotoxinei (faza de fixare pe receptorii
celulari)
Exotoxinele tratate cu formol 0,4% şi menţinute la 39-40°C timp de 3-4 săptămâni se
transformă în anatoxine. Ele sunt lipsite de toxicitate dar păstrează imunogenitatea
(utilizate în calitate de vaccin).
Suportul genetic al exotoxinelor: cromozom (dizenterică), plasmide (toxina antraxului,
toxina tetanică), profagi (toxina difterică, botulinică).
Tipurile de exotoxine:
Toxine citolitice. Dereglează membranele celulare prin acţiune enzimatică
(fosfolipaza /lecitinaza, sfingomielinaza) sau prin formarea porilor (streptolizina O, α-
toxina/hemolizina S.aureus, leucocidina)
Toxine citotoxice, de tip A-B (acţionează în interiorul celulei). Ex.: toxina difterică,
botulinică, tetanică, holerică, etc
Au structură bipartită: fracţia polipeptidică B (cell binding) este responsabilă de
legarea de receptorii specifici din membrana celulei-ţintă, fracţia polipeptidică A
(active) pătrunde în celulă (prin endocitoză sau translocare) şi determină
activitatea toxică.
Fiecare citotoxină acţionează strict specific: toxina difterică – inhibă sinteza
proteinelor, toxina botulinică şi tetanică – neurotoxine, inhibă eliberarea
neurotransmiţătorilor, toxina holerică şi pertusică – activează adenilat-ciclaza
membranară, etc
Obţinerea exotoxinelor bacteriene
 Cultivarea tulpinii toxigene în mediu lichid
 Filtrarea culturii pentru separarea toxinei
 Purificarea toxinei
 Concentrarea toxinei
 Determinarea activităţii toxinei (se măsoară in unităţi de floculare – Lf )
Caracteristica endotoxinelor:
 Complexe LPZ din peretele celular G- (cel mai toxic component este lipidul
A).
 Este eliberată în urma lizei bacteriilor (sub influenţa sistemului imun al gazdei
sau a unor AB).
 Termostabilă
 Ne-imunogenă
 Nu poate fi transformată în anatoxină
 DLM de ordinul mg/kg
 Efectul se manifestă imediat
 Determină efecte generale, indiferent de provenienţă
Mecanismul de acţiune al endotoxinei : LPZ induce secreţia unor substanţe biologic
active (citokine pro-inflamatoare: IL-1, IL-6, IL-8, IL-12, TNF-a) de către macrofage şi
alte celule. Iniţial LPZ se leagă de o proteină serică (LPS-binding protein)  acest
complex interacţionează cu CD 14 de pe membrana macrofagului. Există şi molecule
solubile de CD 14, astfel endotoxina poate să acţioneze asupra altor celule, de ex.:
celulele epiteliale. Un alt receptor macrofagic poate interacţiona cu LPZ – receptorul
toll-like (TLR4).
În doze mari citokinele pot provoca şocul endotoxinic (septic), comun pentru toate
bacteriile G-:
 Febră (eliberarea pirogenilor IL-1, TNF de către celulele care au captat
endotoxina)
 Leucopenie, urmată de leucocitoză
 Tulburări de coagulare (activarea factorului XII – formarea fibrinei şi obstrucţia
capilarelor sanguine – coagulare intravenoasă diseminată)
 Hemoragii (consumarea factorilor de coagulare) în diverse organe (rinichi,
suprarenale, plămâni, creier)
 Vazodilatare, urmată de colaps vascular (sechestrarea periferică a sângelui,
hipovolemie, acidoză metabolică, scăderea bruscă a presiunii sanguine)
 În consecinţă au loc leziuni hemoragice şi necroză în diverse organe (rinichi,
suprarenale, plămâni, creier...).
 Pronosticul este foarte sever.
4. Rolul factorilor de patogenitate in evolutia procesului infectios.
Pentru a produce o infecţie , bacteriile necesită factori de patogenitate:
1.Infecţiozitate = proprietatea unui germen de a pătrunde într-
un organism receptivu n r e s e m u l t i p l i c ă . U n e l e b a c t e r i i a u
p u t e r e i n v a z i v ă m a r e 9 p a t r u n d r a p i d î n circulaţia sanguină ) alţi
germeni rămân cantonaţi la poarta de intrare acţionând prinexo şi endo toxine.
2.Multiplicarea = proprietatea bacteriilor de a se înmulţi;
3.Patogenitatea = capacitatea unui germen de a declanş
o   b o a l ă î n   o r g a n i s m u l   g a z d ă ;  patogenitatea variază prin acelaşi germen;
4.Virulenţa = proprietatea unor tulpini aparţinând microorganismelor
patogene de a  pătrunde şi a se multiplica într-un organism susceptibil, provocând
boala;
5.Toxigeneza = proprietate unor bacterii de a elimina toxine. Există 2
tipuri de toxine ;
 exotoxine = proteine secretate de bacterii şi care
d i f u z â n d î n ţ e s u t u r i ş i f i i n d antigene, deterimină apariţia de
anticorpi,
 endotoxine = complexe de fosfolipide ,  p o l i z a h a r i d e ş i p r o t e i n e
legate de peretele bacteriilor gramnegative, de care
s u n t eliberaţi prin moarte bacteriilor. Sunt mai puţin puternicifaţă
de exotoxine , efectulfarmacodinamic fiind uniform 9 pot produce
şoc, febră, leucopenie, icter, diaree şi fiind slab antigenic nu determină
anticorpi ).
5. Dinamica evoluţiei bolii infecţioase
I. Perioada de incubaţie (de la penetrarea mi/o până la apariţia primelor simptome).
Durata variabilă (ore – ani), ea oscilează între cîteva ore (în holeră ,
toxicoinfecții,pestă) pînă la cîteva luni și chiar ani , (în lepră).Durata perioadei de
incubație depinde de imunitatea generală și specifică al organismului uman, de
reactivitatea lui, de sensibilizarea, de influența factorilor nocivi din mediul extern, de
condițiile sociale și de de doza și virulența agentului patogen. Microbul se adaptează,
se multiplică, produce toxine, enzime, etc. Infecția poate fi urmată de îmbolnăvire dacă
organismul nu e în stare să reziste infecției.
II. Perioada de invazie (prodromală, de debut). Apar primele semne clinice,
nespecifice (febră, frison, inapetenţă, astenie, etc), cu exceăția rujeolei (macule roșii
pe mucoasa bucală, pete Filatov) și variolei ( erupții pe față și membre). Durata – 2-3
zile.
III. Perioada de stare (a manifestărilor clinice specifice). Durata variabilă.Procesul
infecțios atinge cuminația. Cele mai tipice simptome ale bolii infecțioase sunt febra ,
inflamația, afectarea SNC și SNV , dereglări funcționale și organice în sistemul
cardiovascular , respirator , digestiv, excretor, modificări cutanate sub forma de
erupții .
IV. Perioada terminală (convalescenţă şi vindecare, sau cronicizare, sau stare de
portaj, sau deces) în caz de evoluție favorabilă ea trece în stadiul de reconvalescență
în care uneori boala se termină prin criză-scăderea bruscă a temperaturii , traspirații
,colaps vascular; alteori prin liză-reducerea treptată a febrei și stingerea fenomenelor
morbide. Perioada de reconvalescență variază. Vindecarea nu e în toate cazurile
asociată debarasării de agentul cauzal . Infecția se poate finisa cu recidive,complicații,
infecții secundare sau deces.
Pătrunderea și răspîndirea microbilor în organism
 Sursa de infecţie: omul bolnav, reconvalescent, purtător sănătos (infecţii
antroponoze) sau animalele (infecţii zooantroponoze)
 Mecanismele de transmitere
1. Prin contact (direct, indirect)
2. Fecal-oral (alimentar, hidric, etc)
3. Aerogen (aer-praf, aer-picături)
4. Transmisiv (prin intermediul vectorilor)
5. Vertical (transplacentar)
 Microbii penetrează prin tegument, mucoase sau direct în sânge (porţi de
intrare). Un microb poate avea una sau mai multe porţi de intrare.
 Doza infecţioasă – ex.: dizenterie – 102 mi/o, febră tifoidă – 105 , holeră – 109 .
 La poarta de intrare bacteria aderă la celule (adeziunea) şi se multiplică local
(colonizarea), formând focarul primar de infecţie.
 Infecţia poate rămâne localizată sau poate să se răspândească (invazia) pe
cale limfatică, sanguină, pe calea nervilor sau prin continuitate (din aproape
în aproape).
 În ţesutul afectat mi/o se multiplică şi provoacă leziuni direct prin intermediul
enzimelor sau toxinelor sau indirect, via mecanisme imune.
 Mi/o se elimină cu diferite secrete sau excrete ale ma/o, prin care are loc
contaminarea altor gazde sau obiecte
Pe parcursul procesului infecțios bacteriile pot pătrunde din focarul primar în singe , ca
apoi să se răspîndească prin tot organismul. Această stare se numește bateriemie, iar
în cazul virozelor – viremie.
Septicemie – bacteriile invadează numeroase organe și țesuturi ale organismului
( antrax, pestă, etc.) . Se caracterizează prin fenomene de inflamație și de generență
celulară , exteriorizează același tablou clinic indifferent de specia agentului causal
Septicopioemia – procesul septic însoțit de formarea unor focare purulente .
Toxinemie – condiționată de bacteriile toxigene .
6. Criteriile de apreciere a rolului etiologic a agentului cauzal (postulatele lui
Koch)
1. Bacteria trebuie să fie prezentă la toate persoanele bolnave
2. Bacteria trebuie să fie izolată de la bolnav şi menţinută în cultură pură
3. Cultura pură inoculată la un voluntar sau la un animal experimental trebuie să
reproducă simptomele bolii
4. Aceeaşi bacterie trebuie să fie reizolată de la voluntarul sau animalul infectat
Actualmente se insistă pe genomul bacterian (prezenţa genelor de patogenitate)
7. Formele de manifestare a infecției (infecția acută, cronică ,secundară,
endogenă, reinfecție, suprainfecție, recidivă).
Infecția acută – debut inopinat și evoluție erelativ scurtă ( gripa , rujeola , scarlatina,
tifos exantematic , etc.). Infecțiile virale sunt însoțite de acumularea vurusurilor și
moartea celulelor invadate .
Infecția cronică – evoluția îndelungată cu persistența agentului în cellule , țesuturi ,
organe (febra palustră, turbeculoza, lepra , sifilusu , bruceloza, etc.)
Infecția secundară – organismul care a suportat o infeție devine mai sensibil față de
îmbolnăvire cu alte afecțiuni (după o gripă se instalează o inflamație pulmonară , după
o variolă – o infecțe stafilococică ) .
Infecție endogenă – (autoinfecțiile) apar în urma ativizării microorganismilor proprii :
microflora pielii , mucoaselor , tubului digestive , căilor respiratorii , căilor urinare ,
conjunctivelor ochilor ; de pe urma tulburărilor echilibrului mediului intern al
macroorganismului. De exemplu : hipotermia microflorei căilor respiratorii superioare
provoacă diferite procese inflamatorii ; în caz de răcire menstruație , regim alimentar
inadecvat se activează virusului herpesului . Din autoinfecții fac parte rinofaringita ,
angina , apendicita , conjunctivita , otita , colicistita , ect.
Reinfecție – o infecție repetată cu aceeaș specie de microorganisme ce a provocat
afecțiunea ce s-a terminat prin reconvalescență ( sifilis , etc. )
Suprainfecție – o reinfectare a organismului , la care boala de fond nu a ajuns la
reconvalescență .
Recidiva – o revenire a simptomelor aceleiași afecțiuni . Se atestă în caz de nivelul
scăzut al activității imunologice a organismului în perioada de boală și reconvalescență
(tifos abdominal , febră tifoindă recurentă , etc.)
Persistența microorganismelor
Persistența se caracterizează prin existența îndelungată a agentului patogen în
organismul omului ( virusul hepatitei B , herpesului , rubeolei , etc.). De pe urma
persistenței îndelungate a virusurilor se elaborează anticorpi contra anumitor agenți cu
care omul se reinfectează sau se infectează multiplu fără a face boală . Persistența
duce la : variabilitatea tulpinilor de angenți , forme grave de îmblonăvire a SNC .
Persistența ține de insuficiența imunității .
Factori ce asigură persistenţa mi/o:
- Variaţii antigenice (sinteza succesivă a unui număr mare de diferite variante
ale moleculelor sau structurilor de suprafaţă, pentru a se proteja de răspunsul
imun al gazdei)
- Mimicria antigenică
Stare de purtător de germeni patogeni
Starea de purtător de se consideră ca o formă a toleranței imunologice a
organismului , este o formă de corelație dintre agentul patogen și marcroorganismul
fără manifestare a bolii . Se instalează la organismele cu nivel scăzut al imunității
postinfecțioase . Purtătorii de angenți sunt tratați prin administrarea preparatelor ce
stimulează elaborarea imunității . Starea de puurtător cu o durată de pînă la 3 luni se
coonsideră acută iar de durată mai lungă – cronică .( tifos abdominal , febre paratifoide
, dezinterie , holera , meningita, scarlatina , etc. )
8. Rolul mediului ambiant și soial în infecție
 Rolul mediului ambiant şi social în infecţie (condiţiile economice, condiţiile
de viaţă, catastrofe ecologice sau naturale, progresul în igiena publică, etc).
 Maladii sociale: tuberculoza, pediculoza (tifosul exantematic), sifilisul,
legioneloza, etc.
 Rolul macroorganismului în procesul infecţios. Rezistenţa nespecifică a
ma/o. Pentru menţinerea coerenţei celulelor şi ţesuturilor şi păstrarea
integrităţii sale ma/o pune în joc 2 categorii de procese apărute succesiv în
cursul evoluţiei:
- Imunitatea (rezistenţa) naturală, înnăscută, nespecifică – dezvoltată
filogenetic, asigurată de factori constituţionali. Răspuns maxim imediat,
nespecific, antigen-independent. Asigură protecţie contra microorganismelor
în general.
- Imunitatea achiziţionată, dobandita, specifică – s-a dezvoltat ontogenetic,
antigen-dependentă şi antigen-specifică (contra unui mi/o particular), răspuns
maxim peste câteva zile de la agresie, se caracterizează prin memorie
imunologică.
Declanșarea procesului infecțios depinde de : reactivitatea organismului
uman , de cantitatea și calitatea agenților patogeni , de prezența materiilor
necesare agentului pathogen , de starea imunității, de influența ambianții și
factorilor sociali . În funcție de coraporturi acestor factori procesul infecțios se
poate solda cu moartea agentului patogen , cu moartea gazdei sau instituirea
unor relații de adaptare mutuală între gazdă și parazit . Reactivitatea
organismului uman , capacitatea lui imunobiologică de a inactiva mi-o
patogen se află în funcție directă de ambianță de condițiile ecologice și
sociale de caracterul muncii și alimentării , de starea sanitaro igienică , etc.
Menstruația , sarcina și nașterea duc la mărirea sensibilității organismului
femeii la bolile infecțioase
Subalimentația duce la acutizarea tuberculozei , dezinteriei etc. Deficitul de
proteine , glucide, lipide duce la diminuarea sintezezi aticorpilor .
Hipovitaminoza duce la inhibiția fagcitozei , apariția cataractei , dezvoltarea
leziunilor cutanate , afecțiunilor streptococice , etc. Surmenajul fizic și
intelectual duce la slăbirea mecanismelor de apărare contra multor boli
infecțioase . Hipertermia duce la slăbirea org și scăderea imunității . Răcirea
contribuie la apariția pneumoniilor și altor boli . Factorii nocivi fizici , chimici,
biologici de poluare a mediului ambiant subminează sistemele de protecție a
organismului . Radiațiile ionizante reduc capacitatea de protecție a
mucoaselor a sîngelui a sistemului limfoido macrofagic . Condițiile sanitaro-
igienice proaste de muncă și trai duc la afecțiunea căilor respiratorii , afecțiuni
alergice , afecțiuni ale pielii , etc.
9. Infecția experimentală , etapele și importanța practică
Se foolosesc : șoarecele , cobaiul , iepurele. Metoda biologică de examinare
constă în infectarea animalelor pentru obținerea (izolarea) culturilor de
microorganisme , agenți cauzali ai bolilor cu studierea ulterioară a
patogenității și virulenții lor . Pregătirea animalelor către infectare include
următoarele etape :
1. Alegerea animalelor – animale se aleg , animale sănătoase cu blana
netedă și lucioase , active , cu alimentație bună , de aceeași vîrstă , sex și
greutate .
2. Marcarea animalelor mici ( șoarecelor , șobolanilor ) – colorarea diverelor
sectoare ale blănii sau prin aplicarea semnelor de marcare la urechi .
Pregătirea locului de inoculare – se tunde părul apoi pielea se spală apoi se
dezinfectează cu alcool și tinctură de iod
3. Fixarea animalelor – cu dispozitive speciale , masăde fixare , cutii.
4.Instrumentele necesare pentru inocularea animalelor ( seringi demontate ,
ace , pensete ș.a.) se fierb 30 min . Materialul patologic sau suspensia de
microorganisme sînt prelevate în seringă.
Metodele de inoculare (depinde de tropismul agentului față de anumite
țesuturi ale organismului )
Incocularea per os se efectuează prin adăugarea materialului de infecție în
alimente sau apă potabilă
Infectarea subcutanată – la iepuri și cobai pe spate și abdomen 3.0 – 5.0 ml
la șoareci pe spate sau rădăcina cozei 0.5 ml . Se folosește pentru testarea
toxinelor .
Injectarea intracutanată – tegumentul depilat spălat cu apă și uns cu glicerină
se injectează cu 0.1-0.2 ml de produs. Se folosește pentru testarea toxinelor
dermonecrotice sau edematogene și testarea sensibilizărilor .
Inocularea percutană – cu vîrful unui bisturiu se fac zgîrîeturi în piele pînă la
apariția limfei fără a provoca sîngerări , materialul de examinat se fricționează
cu o baghetă de sticlă în pielea intactă sau scarificată.
Injectarea intraperitoneală – 1 ml la șoareci și cîțiva ml la cubai , în regiunea
inferioară din stînga a abdomenului.
Injectarea intravenoasă . La iepurași se puncționează vena marginalăa
urechii , 2-5 ml . La șoareci se puncționează una din cele patru vene ale cozii
- 0,5 ml
Injectarea intramusculară . La cobai în masa musculară a coapsei , la
iepurași în muschii cefei
Inoculări oculare – în sacul conjunctial sau intracornean
Injectarea intracerebrală – craniul se puncționează la jumătatea distanței
dintre unghiul extern al ochiului și inserția pavilionului urechii , acul pătrunde
3-6 mm , 0,03 ml
5. Supravegherea animalelor inoculate : se înregistrează starea generală ,
respirația, temperatura , greutatea , tulburări nervoase , leziuni la locul de
inoculare . Examenul unor prelevate intravitan , de ex. Sînge , examen
anatomopatologice i microbiologice , necroptice .

Tehnica necropsiei - sacrificarea prin ruperea măduvei spinale în regiunea

cervicală , prin comprimarea puternică și bruscă a gătului la șoareci și cobai ,
prin embolizarea venoasă la iepurași , prin metode chimice : cloroform ,
amital sodic. Animalele sunt necropsiate după maxim o oră după sacrificare :

1. Fixarea animalului pe o planșetă de lemn

2. Dezinfectarea animalului
3. Se face o incizie tegumentară submentopubioană și care se prelungește
spre rădăcina fiecărui membru , se decolează pielea .
4. Se inspectează țesutul celular subcutanat , masele musculare , ganglionii
limfatici .
5. se deschide cavitatea peritoneală și cavitatea toracică
6.Se puncționează cordul pentru hemocultură
7.se prelevă pentru examinare splina , ficatul , rinichii , plămînii
8. Se examinează macroscopic , se însemînțează pe medii adecvate și se
efectuează amprente pentru microscopie
9. se incinerează animalul
10. Se dezinfectează instrumentarul