Totalizarea nr.

3 Factori tisulari (de barieră)

TEMA2: IMUNITATEA. TIPURILE. SISTEMUL IMUN. CELULELE IMUNOCOMPETENTE. - Tegumentul (barieră mecanică - integritatea, descuamarea stratului cornos;
COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE. barieră biologică - flora normală, chimică – secretele glandelor sebacee şi
sudoripare, pH acid al tegumentului)
1. Notiune de imunitatate antiinfectioasa.Tipurile.
Mucoasele (barieră mecanică - integritatea, mişcarea cililor, mucusul, scurgerea
IMUNITATE Antiinfectioasa – capacitatea de apărare specifică a organismului faţă secretelor; chimică -secreţiile digestive, acidul gastric, pH acid al urinei; biologică -flora
de agresori externi (virusuri, bacterii, fungi, protozoare, toxine) cât şi faţă de propriile normală; barieră enzimatică – enzimele din secreţiile mucoaselor, ex.: lizozimul,
molecule şi unele celule degradate sau modificate. lactoferina, defensinele din tractul gastrointestinal şi respirator).Dacă barierele au fost
depăşite, atunci organismul dispune de alţi factori de rezistenţă nespecifică: factori
Sarcina fundamentală a imunităţii – distincţia dintre moleculele şi celulele proprii (self) celulari şi umorali.
şi cele străine (non-self)
Rolul microflorei normale.
TIPURILE DE IMUNITATE
 Factor important în apărarea antiinfecţioasă naturală
I. Innăscută (naturală, nespecifică, de specie).
– Ac recţionează încrucişat cu cu alte specii
II. Dobândită (achizitionata)
– Deprimă înmulţirea florei patogene prin mecanism competitiv pe
1. Activă receptori şi substrat nutritiv

- Naturală (postinfecţioasă)  Contribuie la nutriţia şi metabolismul organismului (E.coli)

- Artificială (în urma vaccinării)  Constituie sursa majoră a infecţiilor oportuniste (S.epidermidis, E.coli)

2. Pasivă

- Naturală (transplacentară, prin laptele matern)
- Artificială (administrarea Ac / seruri imune sau a limfocitelor)
2.Imunitatea naturala ( inascuta). Mecanismele iminitatii naturale. Factorii de
bariera. Rolul microflorei normale.
Imunitatea naturală (rezistenţa nespecifică)
3.Factorii celulari ai imunitatii naturale. Celule fagocitare. Fagocitoza
.Determinarea nr fagocitar. Rolul fagocitozei in imunitatea dobindita.
Factorii celulari ai imunităţii naturale
- Reacţia inflamatoare. Împiedică multiplicarea şi răspândirea microbilor şi asigură
distrugerea lor.bacteriile sunt retinute si inactivate, inflamatia se declanseaza in
ganglionii limfatici.

Imunitatea naturala – este un factor nespecific de protectie care consta in rezistenta
organismului fata de un agent patogen , rezistenta care se transmite prin eriditate si
este proprie speciei date.
Mecanismele imunitatii naturale. La baza mecanismelor de imunitate specifica fata
de bolile infectioase rezida absenta in celulele organismului a receptorilor si
substratelor necesare pentru adsorbtia si multiplicarea agentului , prezenta unor
materii care blocheaza reproducerea ag.patogeni, facultatea macroorganismului de a
sintetiza variati inhibitori ca raspuns la patrunderea microorganismelor patogene in el.
Imunitatea naturală este asigurată de factori tisulari (de barieră), factori celulari şi
umorali.
Reactia inflamatorie se caracterizeaza prin eliberarea unei serii de substante
(leucotoxine, histamina, serotonina) in tesuturi, ele duc la stimularea leucocitelor,
acumularile de leucocite ridica un perete de protectie, care impiedica propagarea
bacteriei in tesuturi, singe si organe.Inflamatia conditioneaza febra, instalarea
acidozei, hipoxiei, care de asemenea au rol distrugator asupra ag. patogeni.
Fagocitoza (component al reacţiei inflamatoare). Asigură captarea şi distrugerea
substanţelor străine, inclusiv a mi/o, celulelor infectate, celulelor tumorale.
Celulele fagocitare (fagocitele)
1 - Leucocitele neutrofile PMN
2 – Macrofagele (monocite – în sânge, macrofage fixe – cel. Kupffer, macrofage
alveolare, osteoclaste, microglia, macrofage din splină şi ganglioni limfatici).
 Pentru a interveni, fagocitele trebuie să recunoască bacteriile ca particule
străine
 Există molecule solubile şi membranare care pot recunoaşte diverse
componente bacteriene:
1. Solubile - lectinele care se pot lega de manoza din peretele celular
bacterian; proteine plasmatice ce leagă LPZ bacterian
2. Membranare – pe macrofage (dar şi pe celulele dendritice, limfocitele B,
celule epiteliale) există receptori de manoză, receptorul CD 14 pentru LPZ,
receptori Toll-like (TLR1-10). TLR pot recunoaşte diferite molecule
bacteriene: LPZ, peptidoglicanul, lipoproteine, acizi lipoteichoici, flagelina,
etc.
Alţi receptori: receptori pentru Fc al IgG, pentru complement (CR1, CR3, CR4), pentru
interferon, limfokine, lectine, fibronectină.
Fagocitoza- este o forma de protectie, proces de captare si digestie activa de catre
celulele organismului, a mo. vii si moarte sau a altor particule eterogene care au
nimerit in el.
FAZELE FAGOCITOZEI
I. Chemotaxisul (atractanţi – proteine bacteriene, fragmente de perete celular,
capsule, endotoxina, chemokine, etc)
II. Adeziunea mi/o la fagocit recunoasterea de catre fagocite a obiectului ce
urmeaza sa fie fagocitat,adicaca recunoaste molecule străine de pe suprafaţa
bacteriilor – monomeri de PG, acizi teichoici, LPZ, acid micolic, ADN bacterian,
ARNd.c. viral, manoza, glicani din fungi, etc )
Inhibitori – capsula, antigenul O, proteina M, proteina A, plasmo-coagulaza, etc.
Bacteriile patogene care nu pot fi fagocitate se numesc extracelulare.
Stimulatori – cationi de Ca2+, proteina C - reactivă, opsonine(Ac) ,fracţii de
complement (C3b), fibronectina, unii anticorpi, limfokinele, interferonii, histamina,
subst.pirogene. Datorită receptorilor opsoninele acoperă suprafaţa bacteriilor
(opsonizare). Fagocitele la rîndul lor posedă receptori pentru opsonine şi astfel
facilitează adeziunea şi ingestia mi/o.
III.Ingestia (înglobarea) captarea mo. si incorporarea lor in citoplasma fagocitelor,
secretia substantelor bioactive , inactivarea intracelulara a mo. şi formarea fagosomei.
IV. Distrugerea (digestia) intracitoplasmatică
Fagosoma fuzionează cu lizosoma, în interiorul fagolizosomei formate mi/o va fi
omorât sub acţiunea enzimelor, anionilor superoxizi, H2O2, pH acid, apoi digerat de
enzimele hidrolitice.
Produsele degradate pot fi eliminate din celulă (PMN, macrofagele) sau după o
selecţie şi pregătire prealabilă (processing) unele peptide vor fi expuse pe membrana
macrofagelor în asociaţie cu molecule ale CMH (Complexul Major de
Histocompatibilitate). Ele vor contribui la stimularea imunităţii prin interacţiunea cu
receptorul pentru Ag de pe limfocitele T. Aceasta este fagocitoza completă.
Fagocitoza incompletă – agentul persistă, nu moare,nu se supune digestiei şi uneori
se multiplică în fagocit (micobacterii, gonococi).
Cauze: inhibiţia formării fagolizosomei, eliminarea bacteriei din fagosomă înainte de
fuziunea cu lizosoma, rezistenţă la enzimele lizosomale, etc. Aceştia sunt patogeni
facultativ intracelulari.
 Aprecierea stării funcţionale a fagocitelor
1. Procentul fagocitelor active (N - 30-60%) – ponderea fagocitelor care au
înglobat cel puţin un mi/o
2. Numărul fagocitar (N 4 - 24) – nr de mi/o înglobate în mediu de un fagocit.
4.Factorii umorali ai imunitatii naturale (lizozimul,lizinele,
interferonii).Complementul , natura, prorietati, caile de activare.
Interferonul- inhiba reproducerea virusurilor, cresterea si multimplicarea diferitor
agenti patogeni, celulelor tumorale, poseda caractere antiactinice antitoxice,
antimitogene si citotoxice, stimuleaza fagocitoza. este rezistent la variatiile pH, la
nucleaze. Este sintetizat din limfocite , macrofagi, de celulele gangl. limfatici.
Lizinele- complementul dizolva anumite specii de bacterii si cellule el este citeodata
numit alfa lizina. β-lizinele – proteine serice termostabile (63 grade) cu activitate
antimicrobiană asupra bacteriilor G+ în special. Lizina X –este prezenta in
temperature ridicate ale corpului, proteină serică termostabilă (70-100 grade),
produce liza bacteriilor G -.
Lizozimul – este o enzima numita acetilmuramidaza, ce este prezenta in lichidul
lacrimal,sputa, singe, lapte, tesuturi si organe. Bacteriile ce patrund pe mucoasa se
distrug sub actiunea lizozimului, ex, mucusul nazal, al cav.bucale etc.
Complementul (C) – reprezintă un sistem complex de proteine termolabile solubile şi
membranare. Se întâlnesc în plasma sangvină, limfă şi exsudate. Nu se detectează în
salivă, lacrimi, urină, transsudate.
Există peste 30 de fracţii ale C. Fractiile C1-C9 sunt solubile, celelalte au rol de 1)Fracţia C1qrs se leagă de fragmentele Fc adiacente ale Ig din complexele Ag-Ac
receptori membranari. formate. Proteina C1 capătă ulterior activitate esterazică (în prezenţa obligatorie a Ca+
+
)
Fracţiile C1-C9 circulă în ser sub formă inactivă, care în procesul activării capătă
proprietăţi enzimatice.

Activitatea biologică a complementului:

- Opsonizarea si liza bacteriilor

- Acţiune citolitică

- Activitate anafilactică – stimulează chimiotaxisul şi activează neutrofilele,

determină degranularea mastocitelor şi bazofilelor

- Activarea limfocitelor B cu participarea in reactii imunologice specifice

- Intensifica fagocitoza si inflamatia

 Activarea complementului

Sistemul complement include mai multe proteine (C1-C9). Activarea lor necesita un 2)C1 determină legarea si clivarea proteinelor C4 si C2. Complexul C4bC2a format se
clivaj proteolitic consecutiv al acestor proteine cu generarea moleculelor efectoare fixează covalent pe Ac şi pe suprafaţa bacteriei unde este fixat Ac. Acest complex
care participa la eliminarea microbilor prin diferite mecanisme. asigură funcţii de convertază ce acţionează asupra proteinei C3

I. Sistemul complement poate fi activat de catre microbi in absenta anticorpilor, în

cadrul imunitatii/rezistenței nespecifice, ereditare:

- Calea alternativă

- Calea lectinică

II. Sistemul complement poate fi activat de catre Ac fixati pe microbi, în cadrul

imunitatii specifice, dobandite:

- Calea clasică

Proteina plasmatica C3 joaca rolul central in toate cele 3 cai de activare a

complementului. C3 este hidrolizata spontan in permanenta, dar componentele
generate sunt instabile si de regula sunt rapid degradate.

 Activarea C pe cale clasică

Este declanşată ca urmare a fixării Ac (IgG1, IgG3, IgM) pe diverse Ag, inclusiv 3)Urmează clivarea C3 în C3a (anafilatoxină) şi C3b, care se fixează covalent pe
microbiene. suprafaţa microbului. O parte din C3b se leaga de complexul C4bC2a si complexul
astfel format C4bC2aC3b capata proprietate de C5-convertaza, care clivează C5 în
Consecutivitatea activării C: C5a şi C5b

4)C5b se leagă de membrana celulei-ţintă. Urmează fixarea consecutivă a fractiilor
C,6,7,8 şi 9. Proteina C9 se polimerizează formând pori în membrana celulară,
provocând liza osmotica a celulei. Acest polimer de C9 este numit “complex de atac
membranar”.
Calea alternativă de activare a C
Este declanşată atunci când fracţia C3b se fixeaza covalent pe suprafaţa microbilor.
Acest proces nu poate fi controlat, deoarece proteine regulatoare lipsesc pe microbi
(dar sunt prezente pe celulele gazdei).
C3b este un substrat pentru fixarea altei proteine, factorul B. Complexul format C3bBb
manifesta activitate de C3 convertaza, cu producerea masiva a proteinei C3b, care
acopera suprafata bacteriei. Se formeaza complexul C3bBbC3b, cu efect de C5
convertaza. Properdina, o proteina serica, este necesara pentru stabilizarea
complexului C3bBb.
Fazele ulterioare coincid cu cele ale activarii pe cale clasica.
Activatori:endotoxine, celule infectate cu virus, levuri, paraziţi, venin de cobră,
agregate de IgA sau IgE.
Calea lectinică
de activare a C este iniţiată în absenţa Ac prin legarea unei lectine (MBL) de
reziduurile terminale de manoza ale glicoproteinelor de pe suprafaţa multor mi/o
(absente la ma/o). Lectina este echivalentă fracţiei C1q. Etapele ulterioare sunt
identice celor din calea clasică.
5. Imunitatea dobindita (achizitionata, adaptiva). Tipurile imunitatii dobindite
(umorala si celulara, naturala, artificiala)
Imunitatea dobindita nu se transmite prin eriditate, se foemeaza fata de o specie
concreta de agent de pe urma contactului cu acesta, este strict specifica.
Imunitatea dobândită se caracterizează prin:
1. Dezvoltare lenta si manifestare tardiva (câteva zile, săptămâni dupa contactul
cu un antigen)
2. Specificitate faţă de antigen (capacitatea de a recunoaste si raspunde
specific la numeroase substante straine, inclusiv agenti infectiosi)
3. Memorie imunologică (capacitatea de a elabora raspuns mai rapid, mai
intens si eficace la intalniri repetate cu un antigen)
4. Lipsa reactivităţii (toleranţă) faţă de antigenele proprii
Imunitatea dobândită poate fi:
I.Imunitate antibacteriană, antivirală, antimicotică, antitoxică, antitumorală, etc.
II. În funcţie de mecanismele reacţiilor imune
- Imunitate umorală, exercitată prin intermediul unor proteine numite anticorpi
(Ac, Ig), produse de limfocitele B. Fiind secretate in sange si lichide biologice
neutralizeaza si elimina microbii extracelulari si toxinele lor.
 - Imunitate celulară, eficienta in eliminarea parazitilor intracelulari sau a Celulele SI:
celulelor tumorale. Este exercitată prin intermediul limfocitelor T (citotoxicitate
directa, activarea macrofagelor, celulelor NK, secreţia citokinelor) - Limfocitele (celule imunocompetente, recunoasterea Ag)

III. În dependenţă de persistenţa mi/o - Celulele prezentatoare de Ag (CPA) (captarea si prezentarea Ag

microbiene )
- Imunitate sterilă – se manifestă după eliminarea agenţilor patogeni din organism
(ex.:rujeolă) - Celulele efectoare (eliminarea microbilor)

- Imunitate nesterilă – nereceptivitatea se păstrează doar în perioada aflării mi/o în Alte celule limfocitare (nule, neimuno-competente) – 15%
organism (tuberculoză, sifilis).
- Celule NK, capabile să distrugă spontan celule canceroase şi celule infectate
IV. imunitate artificiala- se produce prin imunizare activa sau pasiva. cu virus. In raspuns la IL-12 produsa de macrofage celulele NK secreta IFN-
γ, care activeaza macrofagele pentru a distruge microbii fagocitati.
Imunitate naturala- care poate fi dobindita activ- in urma suportarii unei infectii,
pasiv- de la mama la fat, transplacentar Celule K, posedă pe membrana lor receptori pentru fragmentul Fc al Ig.
Distrug celulele-ţintă acoperite cu Ac (Ig) – fenomen de citotoxicitate Ac
6. Sistemul imun (SI). Organele centrale si periferice ale SI. Celulele SI -dependentă

Sistemul Imun reprezinta un ansamblu de celule, molecule şi tesuturi (organe)

distribuite în tot organismul, care participa la instaurarea imunitatii.

Functiile Sistemului Imun:

7. Limfocitele B si T. Originea, maturizarea, rolul biologic. Complexul major
1. Prevenirea infectiilor şi eradicarea infecţiilor declanşate de histocompatibilitate (MHC)

2. Recunoasterea tesuturilor si proteinelor straine si raspunsul la ele Limfocitele =celule imunocompetente, recunosc Ag.

3. Protectie contra tumorilor Limfocitele T si B sunt unicele celule ce poarta receptori specifici de Ag (celule
imuno-competente), fiind mediatorii principali ai imunitatii dobandite
Organele centrale (primare) ale SI – măduva osoasă şi timusul la
vertebrate (ficatul în perioada embrionară). Apar primele în timpul vieţii embrionare. În măduva osoasă se află celulele-stem, precursori ai T şi B-limfocitelor.

Rolul – sursa celulelor-stem, “instruirea”, maturizarea şi selectia celulelor

imunocompetente (limfocitele T şi B).

Organele periferice (secundare) ale SI :

În ele se realizează contactul dintre antigen, celulele prezentatoare de antigen ( CPA)

şi celulele imuno-competente, cu inducerea unui raspuns imun.

- Ganglionii limfatici (raspuns imun contra Ag transportate cu limfa)

- Splina (raspuns imun contra Ag transportate cu sangele)

- Formaţiunile limfoide ale mucoaselor digestive şi respiratorii (amigdale, plăci

Peyer, apendice), ţesutul limfoid asociat tegumentului (raspuns imun contra
Ag ce penetreaza prin epiteliu)

A)Pre-T limfocitele migrează ulterior în timus, unde va avea loc instruirea şi
maturizarea lor sub influenţa celulelor stromale (IL-7) şi a corpusculilor Hassal,
devenind celule imunocompetente, capabile să recunoască specific un singur Ag
(prin achiziţionarea unor receptori specifici).
Migraţia TL din cortex spre medulara timică este însoţită de achiziţia unor
proteine de suprafaţă specifice (receptori: TCR, CD3, CD4, CD8, etc).
La o etapa precoce de selectie doar limfocitele cu TCR functional vor
supravietui.
Dezvoltarea ulterioara a TL este caracterizată printr-o selecţie pozitivă
(supravieţuiesc TL care recunosc moleculele Complexului Major de
Histocompatibilitate (CMH) propriu). Aceste molecule sunt prezente pe suprafata
celulelor dendritice si a macrofagelor din timus și sunt molecule specializate în
prezentarea peptidelor.
Limfocitele T care au trecut selecţia pozitivă, dar care sunt capabile să
recunoască cu afinitate inalta peptide proprii asociate cu CMH suportă o selecţie
negativă (moarte programată prin apoptoză).
Selecţia constã în eliminarea clonelor de limfocite potenţial autoreactive
(potenţial reactive faţã de moleculele proprii).
“Timusul selecţionează utilul, ignoră inutilul şi distruge nocivul.” ( Von
Boehmer ).
La etapa finala limfocitele T care sunt capabile sa recunoasca peptide in
asociatie cu moleculele CMH I pierd receptorul CD4 (devenind celule TCD8), iar
cele ce recunosc complexe peptid-CMH II pierd receptorul CD8 (devenind celule
TCD4)
Receptorii TL:
- TCR, receptorul pentru Ag - format din 2 catene polipeptidice α şi β (90%)
sau γ şi δ. TCR poate recunoaşte doar peptide antigenice asociate cu
molecule ale CMH, localizate pe suprafaţa unei Celule Prezentatoare de
Antigen - CPA. Nu interacţionează cu Ag solubile.
TCR recunoaste simultan peptidul antigenic si unele reziduuri ale moleculei
CMH.
- CD3 (Cluster Differentiation 3) – asociat TCR, ajută la transmiterea în celulă
a semnalului de recunoaştere a Ag si de activare a limfocitului
- CD2– prezent la toate TL, fixează hematii, poate fi depistat prin testul de
formare a rozetelor.
Unii markeri (receptori) de suprafaţă definesc 2 varietăţi principale de LT:
limfocitele T CD4+ şi TCD8+
- CD4 – exprimat pe 60% din TL. Recunosc antigenele peptidice asociate cu
moleculele CMH clasa II (exprimate pe celule dendritice, macrofage şi LB).
Limfocitele TCD4 (T4) au funcţia de coordonator central al răspunsului imun
(participa in stimularea raspunsul imun umoral si celular) şi la activare se
diferenţiază în subpopulaţia de Thelper (Th, limfocite T auxiliare).
- Th acţionează prin producerea citokinelor. În funcţie de profilul de citokine
elaborate se disting mai multe subpopulatii/clone de Th, principalele fiind Th1
şi Th2.
Diferenţierea în Th1 este favorizată de IL-12 produsă de macrofage si celule
dendritice.
 Citokinele secretate de Th1 (IFN-γ, IL-2, TNF) stimulează răspunsul imun
celular şi hipersensibilitatea tardivă (activarea macrofagelor si stimularea
functiilor microbicide ale fagocitelor, stimularea proliferarii şi diferenţierii
limfocitelor T citotoxice (Tc), activarea procesului inflamator).
De asemenea Th1 stimulează producerea Ac opsonizanţi si fixatori de
complement – IgG1, IgG3 (anticorpi ce favorizeaza fagocitoza)
- Th2 recunosc Ag prezentate în special de B-limfocite.
- Secretă IL-4, IL-5, IL-10 şi IL-13.
- IL-4 stimulează producerea Ac Ig E, iar IL-5 activează eozinofilele (rol in
reactiile de hipersensibilitate imediate/anafilactice si in eliminarea helmintilor).
- De asemenea Th2 determina sinteza anticorpilor neutralizanti IgG.
Există o competiţie între cele două tipuri de Th: IFN-γ inhibă diferenţierea şi
proliferarea Th2, iar IL-4, IL-10 şi IL-13 inhibă activitatea Th1.
- Tfh – stimulează diferenţierea BL în plasmocite cu sinteza Ig din toate clasele
cu excepţia Ig E. Produc IL-21.Se intâlnesc in foliculii din ganglionii limfatici.
- Th17 – asigură protecţia suprafeţelor (tegument, mucoase) contra bacteriilor
extracelulare. Produc IL-17 şi IL-22.
- Treg – imunosupresie, acţiune antiinflamatoare.
- CD8 – exprimat pe 40% LT. Recunosc antigenele peptidice asociate cu
moleculele CMH clasa I (exprimate pe toate celulele nucleate). Pot produce
citokine, dar în special manifestă activitate citotoxica.
La activare se diferenţiază în limfocite T citotoxice (Tc) şi T- reglatoare
(Treg).
Tc distrug celulele infectate cu virus, cu bacterii intracelulare sau celulele
canceroase, intervin în respingerea grefelor.
Mecanisme: secretia porinelor, inducerea fragmentarii ADN-ului si a mortii
prin apoptoza a celulelor.
T-memorie asigură memoria imunologică
B) Instruirea si maturizarea B-limfocitelor are loc în măduva osoasă prin
intermediul interacţiunii directe cu celulele stromei, iar în stadiile tardive sub
acţiunea citokinelor secretate de celulele stromale (în special IL-7).
LB sunt supuse unei selectii pozitive in favoarea expresiei de receptori intacti
si unei selectii negative contra recunoasterii puternice a antigenelor proprii.
 In organelor limfoide secundare limfocitele B se localizeaza in foliculii
cortexului extern din ganglionii limfatici, foliculii din plãcile Peyer şi foliculii
zonei periferice din pulpa albã a splinei (arii timo-independente).
LB mature se caracterizează prin prezenţa următorilor receptori de suprafaţă:
- Receptorul pentru Ag (BCR). Este reprezentat de molecule de
imunoglobuline – monomeri de Ig M şi Ig D (forma membranara de anticorpi),
asociate cu doua proteine Igα si Igβ. Interacţionează cu molecule antigenice
din soluţii sau fixate pe membrane celulare (macromolecule native – proteine,
lipide, glucide, acizi nucleici, grupari chimice mici)
- Receptorul pentru fragmentul Fc al IgG
- Receptor pentru fracţiunea C3d a complementului (CR2 sau CD21)
- Receptori pentru interleukine (IL)
- Proteine ale Complexului Major de Histocompatibilitate – CMH
- TLR
- Alte proteine specifice – CD79, CD19 – asociate BCR
Organismul contine 107-109 clone diferite de BL (limfocite naive), fiecare cu
BCR unic. BCR recunoaşte antigenele după configuraţia lor. BL stimulate de
Ag se multiplică şi se diferenţiază în celule efectoare - plasmocite secretoare
de Ig (Ac) şi în celule B-memorie.
După părăsirea organelor centrale, limfocitele nu mai revin aici, ele se stabilesc în
organele limfoide secundare, recirculând prin sânge, limfă.
Limfocitele B şi T naive sunt celulele care inca nu s-au întâlnit cu un Ag. Au
functia de recunoastere a Ag. Populeaza organele limfoide periferice si recircula
prin ele in cautarea Ag specifice. După interacţiunea cu Ag urmeaza activarea lor,
proliferarea şi diferenţierea în celule efectoare (LB – în plasmocite producatoare
de Ac, LT în Th, Tc).
Celulele (Th, Tc) si moleculele (Ac) efectoare migreaza spre locul infectiei
unde vor elimina microbii sau neutraliza toxinele lor prin diferite mecanisme.
Celulele efectoare au o durata de viata scurta si mor prin apoptoza dupa
eliminarea Ag.
 LB reprezintă 10-15% din populaţia limfocitară, cu o durată de viaţă scurtă, de
3-5 zile, iar LT constituie 70% cu o durată de viaţă lungă (luni, ani).

Raportul limfocitelor CD4/CD8 este de 1,5

Complexul major de histocompatibilitate (MHC) reprezinta un grup de

gene, care produce markeri celulari de suprafata ce detin un  rol important in
procesul de recunoastere a self-ului: molecule de clasa I si de clasa II. La om
moleculele MHC de clasa I includ antigenele leucocitare. Aceste molecule
constituie antigenele clasice implicate in transplant. La nivelul MHC mai sunt
codificate si molecule de clasa III: componentele legate de MHC ale
complementului (C2, C4 si Bf), 21-hidroxilaza (CYP21), proteina de soc termic
(Hsp) 70 si factorul de necroza tumorala (TNF)