Ioan Alexandru redebutează în posteritate

În 2020, la două decenii de la moartea lui Ioan Alexandru (n.25 dec.1941), primăria
Sânpaul de Cluj a solicitat și sprijinit apariția unui volum cuprinzând integrala
exegetică a marelui poet al ortodoxiei românești realizată de Ion Pop cale de aproape
jumătate de veac.

În prefața volumului Existența rituală. Despre poezia lui Ioan Alexandru, apărut atunci
la editura Școala ardeleană, Ion Pop începe prin a spune că „gestul comemorativ vine,
cred, la timp pentru a reașeza în lumina meritată o operă și o viață în multe privințe
exemplare, într-un moment când și alte personalități de prim-plan ale scrisului
românesc sunt împinse în colț de umbră, pe fondul scăderii dramatice în ultimii ani a
interesului pentru cartea de literatură și mai ales a celei de poezie. A fost un om al
credinței creștine, propagate direct și indirect încă din anii dictaturii comuniste sub
scutul unui patriotism greu de atacat, iar când s-a putut exprima liber a înfruntat
curajos, în înflăcărate luări de cuvânt, dar și în Parlamentul României, prejudecăți și
scepticisme, susținând cu exigență critică față de păcatele mari ale societății
românești idealul unei etici și al unui umanism creștine, în care vedea factorul
determinant pentru o reală, profundă înnoire a țării”.

Deja corespondența cu Mircea Zaciu vădea în Ion Pop un prieten fidel admirator,
atoateînțelegător și un susținător fără preget al poetului Vămilor pustiei, însă totalitatea
exegetică de aici – și încă fără a fi, evident, exhaustivă, pentru a se evita inerentele
repetiții – este copleșitoare prin capacitatea de identificare a criticului cu toate etapele
acestei evoluții sincopate, marcate de câteva puncte de ruptură, cădere, ascensiune,
hierofanie și reconvertire. Ca și în cazul lui Blaga, dar și al lui Nichita Stănescu, Ion Pop
urmărește și aici constant unitatea în diversitate, ipostazierea metaforei obsedante și
organicitatea creației, neocolind contextualizarea, comparatismul, dar nici
inadvertențele care generează rezerve critice, onest exprimate atunci când mesajul tezist
alterează armonia estetică.

Cred că e foarte important să existe aproape un cult al

strămoșilor
Excelentă idee, cartea se deschide cu interviul acordat de Ioan Alexandru lui Ion Pop în
nr. 5 din 1972 al revistei „Echinox”, la doar un an, deci, de la nefastele teze maoist-
ceaușiste din iulie ´71. Două lucruri surprind astăzi, chiar la modul șocant: de o parte
firescul pledoariei poetului pentru credincioșie și trăirea biblică, iar de cealaltă existența
intens și curat premeditată încă de atunci a imnografiei inițiate doar editorial odată
cu Imnele bucuriei. Ioan Alexandru: „Cred că e foarte important să existe aproape un
cult al strămoșilor, cum au popoarele orientale, curate. Asta te înrădăcinează și te
păstrează dincolo de influențe, ce nu pot fi altfel combătute. Te face să fii tu însuți. În
loc de a face caz de atâta patriotism teoretic, ar trebui cultivată datoria față de cei

1
morți și duși. Așa făceau grecii, Homer bunăoară, când îi invocau pe cei pieriți. Ei
întrețineau legăturile cu strămoșii, pe care tradiția orală le păstrează, legătura de la
os la os, de la generație la generație”. Și mai departe: „Orice poet trebuie să cugete de
fapt cum poate fi angajat sacrul în existență. Ca Pindar, care avea un altar în curtea
casei sale, cugetare poetică împreună cu viața simplă a oamenilor și lucrurilor.
Sacralitatea e eternă. În ea se pătrunde mai ușor sau mai dificil. Astăzi, sacralitatea e
ca un fluviu nemișcat peste neamuri”. Pe măsură ce prudența reporterului congener,
care presimte nervozitatea cerberilor de la cenzură, se joacă de-a hărțuirea și întreabă
preventiv despre ce sacralitate tot este vorba, înțelegem că, dimpotrivă, el tocmai își
provoacă, își invită interlocutorul la insurgență religioasă, iar predica acestuia
explodează numaidecât, în tipar biblic de pateric, retorică isihast-athonită și ardoare
filocalică: „Uită-te, îți zic, la soarele care răsare în fiecare zi, de la începutul lumii.
Uită-te că nu naște pisica șerpi și pelicanul ciocârlii. Crezi că s-a întâmplat ceva în
lume care să schimbe aceste lucruri? Nu văd tulburarea de care vorbești tu. Totul e ca,
depășind haosul, să propun o operă care izvorăște din echilibrarea mea ca om. Ca
Școala Ardeleană, care nu era, nici ea, în afara sacrului. Poetul e astfel un pedagog în
cele sacre și eterne, un inițiator”. În sfârșit, după ce în dialog apare și vorbirea triadică,
adică inclusiv icoana hristică, odată cu identificarea poeziei cu imnul de slavă, și sunt
aduși în sprijin Bach, Rembrandt și Dostoievski, apare apoteotic și țăranul cu noblețea
lui sacrală, puritatea și arhaicitatea lui evlavioasă, pentru ca încheierea să fie menită a
ameți definitiv dibăcia cenzurii. „Oricum, drumul spre acasă trece prin cei vechi, prin
sacrul imnic al moșilor noștri ce stau acolo cu un val albastru de pământ tras peste
ochi, sub cerul greu de stele arzătoare al sfintei Transilvanii”.

Faptul că viitorul imnograf coexista dintru început cu frenezia dionisiacă și vitalitatea

egofilă a debutului nu ar trebui să ne șocheze mai mult decât ni s-a întâmplat în 2001,
când apărea la Baia Mare corespondența dintre Ioan Alexandru și părintele Iustinian
Chira (viitorul arhimandrit, starețul mănăstirii Rohia, ulterior episcopul Iustinian
Maramureșanul), și unde, la puțină vreme după ce îi trimisese cu dedicație Infernul
discutabil, Alexandru își vestea duhovnicul că plănuiește 307 imnuri de slăvire a istoriei
și geografiei sacre românești. Ceea ce arată limpede coexistența armonioasă a magmei
expresionismului țărănesc (potrivit formulei lui Eugen Simion) cu oratoria pindarică,
limbajul ritualic al unor Efrem Sirul și Roman Melodul, ca și cu isusiacul care a împletit
eminescianitatea sacralizantă cu simbologia biblică, lirismul psaltic și marile repere ale
arhitecturii ortodoxe așezându-și trăirea mistică drept grilă pentru viziunea hristologică
a lumii și citirea nou-testamentară a istoriei naționale.

Dacă istoricul literar găsește în fascinația goethean-blagiană pentru obârșii, fenomene

originare și începuturile imemoriale o cale ideală către aspirațiile hierofanice ale
poetului imnic, în schimb criticul află la E. R. Curtius o adevărată iarbă a fiarelor în
sintagma „alegorezei biblice” care îi îngăduie să stabilească arcaturi, cupole, șarpante și
metereze între și pentru arhitecturile sale bizantine.

2
Ritualizarea acestei poezii are ceva sumbru și dureros
Utilă și reconfortantă este alternanța judicios dozată dintre recapitularea clișeelor
criticii sincrone cu desfășurarea operei și perspectiva diacronică a istoricului literar
operând în registru tematist. Așa se face că, odată cu trecerea prin etapa Labiș-Esenin,
găsim formularea vitalismului frenetic din primele volume, convergent cu mioritismul
teoretic, dar și cu „acel adevărat purgatoriu al concretului pe care poezia lui Ioan
Alexandru îl propune. Numai că, spre deosebire de poetul luptei cu inerția, el va
întârzia în confruntarea cu infernul interior și exterior, regăsind doar în ultimă
instanță, și printr-o imensă voință de asceză, de smulgere din infern, ritmica pură a
cântecului”. Fără să omită întoarcerea către originar ca năzuință formativă, comună lui
Blaga și Alexandru, criticul îi adaugă imediat „confluența dintre poezia dură
argheziană și aceea, mai ceremonioasă, a unui Goga sau Blaga”. Fără să contrazică
”etapa de mari convulsii vizionare” meticulos exemplificată de N. Manolescu pe
vremea Infernului discutabil, și care avea să devină peste ani nucleul capitolului
rezervat poetului în istoria critică, Ion Pop nuanțează judicios, grație unei perspective ce
unește însăși fibra poetică a criticului cu stilistica exegetică a lui Ion Negoițescu:
„Ritualizarea acestei poezii are ceva sumbru și dureros, căci reactualizează mereu
dramatismul unor vieți căzute parcă sub blestemul ce-l obliga pe Sisif să-și urce
povara până în piscul aparent salvator, pentru a-și vedea într-o clipă efortul distrus.
Cosmosul primar al lui Ioan Alexandru ne va introduce în schimb în cercurile
infernale pe care un Adam alungat din Eden va fi nevoit să le străbată – itinerar nu
lipsit de grandoare, atâta timp cât el semnifică totuși o împlinire a ființei ce sfidează
cu încăpățânare haosul”. Sau: ”Vămile pustiei au ceva din grandoarea vizionară a
stingerii lumilor din Memento mori, prin întreagă această poezie pătrunde un aer
elevat eminescian, lumea pare a stagna într-o eternă amiază mistuitoare, fluviile se
retrag sub nisipurile aride, gestul uman încremenește hieratic în spațiul nesfârșit.
Nu lipsește însă nici lamentația psalmistului arghezian în versuri altminteri aproape
naive în simplitatea lor”.

Mai departe, însă, suita „masivelor tomuri de imne însumând, între 1973 și 1988, în jur
de două mii de pagini” e precedată de un bemol din C. Regman, tipic pentru receptarea
ulterioară, irecuperabil viciată prin detectarea preponderenței mesajului spiritual –
citește religios – față de învolburarea lirică. Acum apare și la Ion Pop o formulă precum
”balastul tezei”, explicabilă prin spectrul ghilotinant al cenzurii, însă nedreaptă prin
inadecvarea la arhitectura sacralizantă și trăirea mistică a panteonului național filtrat
prin grila hristologiei. Se observă corect retorica de predică la amvon, deliberat acordată
discursului liric, dar amendarea pe criteriu estetic nu întârzie: „De aici nota de supărător
didacticism ce împiedică reala reverberație lirică a versului și senzația de monotonie
datorată și apelului reiterat la un număr restrâns de reprezentări îngăduite de codul
ales. Tezismul corodează frecvent discursul liric”.

Și totuși, spre meritul său, în profitul poetului și spre ușurarea noastră, Ion Pop știe să
se situeze la antipodul neînțelegerii cu care ar fi tratat etapa imnică a poetului natura
răuvoitoare a unor Alexandru Piru, Șerban Cioculescu sau Ion Caraion. Trimiterile la
Roman Melodul și Efrem Sirul, ca și la noaptea întunecată a lui San Juán de la Cruz, sau

3
la imnurile târzii ale lui Hölderlin definesc ”structura anaforică a acatistului”, iar
talentul exegetului de extractor al pepitelor din noianul de nisip sortit filtrării reușește
adeseori să semnaleze ”chiar acest proces de decantare în regim simbolic a faptului
uman concret, a corporalului și biografiei în efigie și ceremonial, observație valabilă
în special în cuprinsul cutremurătoarei serii dedicate lui Constantin Brâncoveanu, cu
strofe sublime precum acestea: ”.

De-a dreptul tulburător, textul final de aici, Ultimul mare poet al Transilvaniei, apărut
în revista bistrițeană „Grai”, în 2000, constituie corolarul ideal pentru excepționalul
ritual de identificare între un poet de covârșitoare unicitate și criticul său pereche. Cu
această exegeză, alături de reeditarea integrală a operei în cele două volume prefațate de
Eugen Simion, în seria de opere fundamentale de la Editura Academiei, și recenta
reeditare a Imnelor Putnei de către stăreția acestei sfinte mănăstiri, cred că putem
spune că Ioan Alexandru redebutează strălucitor pentru posteritate cu întregul arsenal
al enthousiasmos-ului său atât de străin, din nefericire, relativismului anarhizant de
acum.