NOTE DE CURS

Elemente de dreptul muncii

An universitar 2020-2021
I. DREPTUL MUNCII
Dreptul muncii este reglementat prin Constituție şi Codul muncii, dar şi
prin numeroase alte legi speciale , dintre care enumerăm:
 legea nr. 62/2011 a dialogului social ,
 legea nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe
teritoriul româniei ,
 legea nr. 210/1999 privind concediul paternal,
 legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,
 legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru somaj şi
stimularea ocupării forței de muncă,
 legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă

Ce reglementează
Codul muncii reglementează:
a. totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă,
b. controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă
c. jurisdicția muncii
d. raporturile de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în
care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.

Cui se aplică

Codul muncii se aplică următoarelor categorii de persoane:

a. cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă, care
prestează muncă în România;
b. cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă în
străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu
excepția cazului în care legislația statului pe al cărui teritoriu se execută
contractul individual de muncă este mai favorabilă cetățenilor români
încadrați cu contract individual de muncă şi care prestează activitatea în
străinătate;
 c. cetățenilor străini sau apatrizi încadrați cu contract individual de muncă,
care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul
României;
d. persoanelor care au dobândit statutul de refugiat şi se încadrează cu
contract individual de muncă pe teritoriul româniei, în condițiile legii;
e. ucenicilor care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la
locul de muncă;
f. angajatorilor, persoane fizice şi juridice;
g. organizațiilor sindicale şi patronale.

II. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI MUNCII,

CONSACRATE DE CODUL MUNCII

1. Libertatea muncii este garantată prin constituție

Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Constituția României în art. 41
prevede:
a. garantarea dreptului la muncă,
b. alegerea profesiei, meseriei sau a ocupației,
Acest principiu este instituit şi prin Codul muncii în art. 3, unde se prevede că:
”Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei
sau activității pe care urmează să o presteze. Nimeni nu poate fi obligat să
muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o
anumită profesie, oricare ar fi acestea, iar contractele de muncă încheiate cu
nerespectarea acestor dispoziții sunt nule de drept.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamă dreptul oricărei
persoane la muncă, la libera alegere a profesiei şi felului muncii, la condiții
echitabile şi satisfăcătoare de prestare a acestei munci ( art. 23 pct. 1).

2. Interzicerea muncii forțate

Legiuitorul defineşte în Codul muncii termenul de muncă forțată ca fiind
orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub amenințare ori pentru care
persoana nu şi-a exprimat consimțământul în mod liber”, şi de asemenea,
enunță situațiile de excepție în care munca impusă unei persoane nu se va
putea considera muncă forțată.
Conform dispozițiilor constituționale, munca forțată este interzisă, fâcând
excepție:
 a. activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele
desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de
conştiință;
b. munca unei persoane condamnate prestată în condiții normale, în
perioada de detenție sau de libertate condiționată;
c. prestații impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol,
precum şi cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de
lege.
La rândul său, Codul muncii arată că nu constituie muncă forțată munca sau
activitatea impusă de autoritățile publice:
a. în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;
b. pentru îndeplinirea obligațiilor civice stabilite prin lege;
c. în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în
condițiile legii;
d. în caz de fortă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol
de catastrofe precum: incendii, inundații, cutremure, epidemii sau
epizootii violente, invazii de animale sau insecte şi, în general, în toate
circumstanțele care pun în pericol viața sau condițiile normale de
existentă ale ansamblului populației ori ale unei părti a acesteia.

3. Principiul egalității de tratament față de toți salariații şi angajatorii

Egalitatea de tratament în prestarea muncii are la bază norma

constituțională conform căreia “cetățenii sunt egali în fața legii şi a
autorităților publice, fără privilegii şi fără discriminare” (art. 16 alin. 1).
Orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, bazată pe
criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență
națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială,
handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate
sindicală, este interzisă.
Constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere,
deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe
dintre criteriile precizate mai sus, care au ca scop sau ca efect neacordarea,
restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinței sau exercitării
drepturilor prevăzute în legislația muncii.
 Constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod
aparent pe alte criterii decât cele de mai sus, dar care produc efectele unei
discriminări directe.

4. Dreptul la condiții adecvate de muncă

Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiții de muncă
adecvate activității desfăşurate, de protecție socială, de securitate şi sănătate
în muncă, precum şi de respectarea demnității şi a conştiinței sale, fără nici o
discriminare.
Acest drept al oricărui salariat este în consecință o obligație pentru orice
angajator, statul intervenind prin instituțiile abilitate în a verifica respectarea
normelor de securitate şi igienă a muncii.
Alte drepturi ale salariaților
Tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute:
a. dreptul la plată egală pentru muncă egală,
b. dreptul la negocieri colective,
c. dreptul la protecția datelor cu caracter personal
d. dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale.
e. dreptul de asociere
Dreptul de asociere este garantat prin constituție (art. 40), şi
reglementat în mod special prin Legea dialogului social, nr. 62/2011, iar esența
sa o constituie ideea conform căreia salariații şi angajatorii se pot asocia liber
pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale,
economice şi sociale.

5. Principiul consensualității şi al bunei-credințe

Pentru buna desfăşurare a relațiilor de muncă, participanții la raporturile de
muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condițiile legii şi ale
contractelor colective de muncă. Buna credință se prezumă, iar opusul ei,
reaua-credință, trebuie dovedită.
Libertatea de a stabili conținutul contractului reprezintă libertatea
contractuală, limitată doar de normele de ordine publică şi de bunele
moravuri.

6. Principiul inalienabilității drepturilor.

Principiul inalienabilității drepturilor este un principiu important al
Dreptului muncii, fiind reglementat de dispozițiile imperative ale art. 38 din
Codul muncii, potrivit cărora: ,,salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt
recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmăreşte renunțarea la
drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este
lovită de nulitate”.
Având în vedere natura specifică a raporturilor de muncă și anume
existența raportului de subordonare, ce se exprimă printr-un sistem de
drepturi care îi conferă angajatorului o anumită autoritate asupra salariatului
(dreptul de a da dispoziții și ordine cu caracter obligatoriu, dreptul de a
dispune organizarea și funcționarea unității, prerogativa disciplinară etc) se
impune consacrarea (recunoașterea juridică expresă) a principiului
inalienabilității drepturilor tocmai pentru a înlătura posibilitatea angajatorului
să abuzeze de poziția sa (supraordonată) în cadrul raporturilor de muncă, care
se poate manifesta sub forma limitării, restrângerii sau înlăturării unor
drepturi.
În consecință, principiul inalienabilității drepturilor se referă la interdictia
oricăror renunțări, restrângeri sau limitari, pe cale convențională (angajator-
angajat) sau unilaterală, ale drepturilor recunoscute de legislația muncii
salariaților.

7. Dreptul de a munci în afara țării

Acest principiu a apărut în actuala legislație a muncii ca urmare a
armonizării raporturilor juridice cu legislația uniunii europene precum şi prin
preluarea normelor şi principiilor înscrise în convețiile şi recomandările
organizației internaționale a muncii. Practic, este vorba de faptul că cetățenii
români sunt liberi să se încadreze în muncă în statele membre ale Uniunii
Europene, precum şi în oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului
internațional al muncii şi a tratatelor bilaterale la care România este parte.

III. CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ

Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o
persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru si sub
autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei
remunerații denumite salariu.
Pornind de la definiția dată contractului individual de muncă se pot
sublinia următoarele trăsături caracteristice ale acestuia:
  contractul individual de muncă este un act juridic, adică o manifestare
de voință a două persoane în scopul stabilirii de drepturi si obligații ce
alcătuiesc conținutul unui raport juridic de muncă;
 contractul individual de muncă este sinalagmatic, întrucât dă nastere la
drepturi si obligații reciproce între părți.
 contractul individual de muncă este consensual, pentru că se încheie
prin simplul acord de voință între părți;
 contractul individual de muncă este oneros, deoarece părțile realizează
reciproc o contraprestație în schimbul aceleia pe care s-a obligat să o
efectueze în favoarea celuilalt.
 contractul individual de muncă este intuitu personae, căci atât salariatul
cât si angajatorul trebuie să întrunească anumite calități, eroarea asupra
persoanei constituind un viciu de consimțământ care duce la anularea
contractului.
 contractul individual de muncă este cu executare succesivă, ceea ce
înseamnă că executarea lui se realizează în timp.
 contractul individual de muncă este un contract numit, deoarece este
reglementat amănunțit prin normele dreptului muncii.
Clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi
contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin
contracte colective de muncă.

IV. DURATA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ

În principiu, contractul individual de muncă se încheie pe durată

nedeterminată (art. 12 alin. 1 din Codul muncii). Prin excepție, contractul
individual de muncă se poate încheia si pe durată determinată, în condițiile
expres prevăzute de lege.

V. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ

V.1 Condiții referitoare la salariat.

a. Persoana fizică dobândeste capacitate de muncă la împlinirea vârstei de
16 ani.
 b. Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat
si la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinților sau al
reprezentanților legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea fizică,
aptitudinile si cunostintele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate
sănătatea, dezvoltarea si pregătirea profesională. Încadrarea în muncă a
persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă. De asemenea, este
interzisă încadrarea în muncă a persoanelor puse sub interdicție
judecătorească.
Pornindu-se de la aceste prevederi se poate concluziona că textul se
referă atât la dezvoltarea fizică cât si la cea psihică a minorului, precum si la o
pregătire profesională finalizată, astfel încât prin încadrarea lui în muncă să nu
fie obstrucționată prezența lui la cursurile învățământului obligatoriu.
c. Încadrarea în muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau
periculoase se poate face după împlinirea vârstei de 18 ani; aceste locuri
de muncă se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Conform Cartei Uniunii Europene privind drepturile fundamentale din
2000, tinerii trebuie să beneficieze de condiții de muncă adaptate vârstei lor si
să fie protejați împotriva exploatării economice, sau împotriva oricărei munci
care dăunează sănătății, securității sau dezvoltării lor fizice, mintale, morale
sau sociale ori le compromite educația.
Unele acte normative prevăd si incompatibilități referitoare la vârsta, fiind
expres si restrictiv reglementate, în ceea ce priveste ocuparea unor anumite
funcții sau posturi precum: ghid în turism, muncitori portuari, personal de pază
sau protecție ( se cere vârsta de cel puțin 18 ani împliniți); personal silvic
(minim 18 de ani împliniți); funcțiile de funcțiile de gestionar, de gardian public
( vârsta minimă de 21 de ani împliniți).
d. Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societății cu răspundere
limitată al cărui asociat unic este.
Această prevedere legală a fost introdusă prin Ordonanța de urgență nr.
82/2007, si inserată astfel în art. 196¹ alin. 3 din Legea nr. 31/1991 – privind
societățile comerciale.
Având în vedere definiția contractului individual de muncă, dar si
trăsăturile caracteristice ale acestui act juridic, este evidentă întrebarea:
Cu cine se încheie contractul?
Cine îl reprezintă pe angajator?
În acest caz, dacă la societatea comercială este un singur adminitrator
(asociatul unic), la încheierea contractului individual de muncă reprezentantul
societății va fi aceeași persoană cu cea care se va identifica în calitate de
salariat.
Dacă este desemnat, pentru societatea comercială cu răspundere
limitată, un alt administrator decât asociatul unic, atunci reprezentarea
societății se va face de către administrator, persoana care are si calitatea de
asociat unic semnând contractul numai pentru statutul de salariat.

V.2 Condiții referitoare la angajator

Prin angajator se înțelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit

legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă.
Persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în
calitate de angajator, din momentul dobândirii personalității juridice.
Persoanele juridice dobândesc personalitate juridică de la data
înregistrării sau înscrierii, de la data recunoașterii, ori de la data îndeplinirii
oricărei alte cerințe, prevăzute de lege.
În principiu, persoana juridică poate încheia numai acele acte care
corespund scopului ei stabilit prin lege, actul constitutiv sau statut.
Categorii de angajatori persoane juridice: societăți comerciale (societăți
cu răspundere limitată, etc), companii naționale, regii autonome, instituții si
autorități publice, asociații și fundații, organizații și asociații sindicale și
patronale, asociații cooperatiste.
În ceea ce privește noțiunea de patron aceasta este extrem de largă
având în vedere diferitele tipuri de agenți economici (regii autonome, societăți
comerciale, unități bugetare, asociații, fundații, organizații sindicale si
patronale etc. ) care pot avea salariați. Pentru dreptul muncii a se putea stabili
cu exactitate cine are calitate de reprezentant legal , (deci cine va putea
încheia un contract de muncă legal) trebuie să se țină cont de modul de
organizare si funcționare a fiecărui tip de persoană juridică în parte.
Codul muncii, pe lânga noțiunea de angajator, cu caracter general, face
si o circumstanțiere pe anumite categorii, precum:
 persoanele juridice,
 persoanele fizice autorizate să desfăsoare o activitate independentă, dar
si asociațiile familiale.
Persoana fizică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate
de angajator, din momentul dobândirii capacității depline de exercițiu.
Persoana fizică poate avea calitatea de angajator doar de la vârsta de 18 ani, cu
excepția femeii căsătorite (aceasta putând dobândi capacitatea de exercițiu, în
urma căsătoriei, de la vârsta de 16 ani (în situații speciale de la 15 ani).
Putem vorbi de angajator persoană fizică numai atunci când acesta face
dovada capacității sale depline de exercițiu.
Categorii de angajatori persoane fizice:
 persoane fizice autorizate;
 întreprinderea individuală;
 asociația familială;
 profesiile liberale;
 persoana fizica( în raporturile private) personal casnic.

V.3 Consimțământul părților

Fiind un act juridic bilateral si consensual, contractul individual de muncă se
încheie prin consimțământul părților. Pentru a fi valabil, consimțământul
trebuie să întrunească următoarele condiții:
a. să provină de la o persoană cu discernământ;
b. să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
c. să fie exteriorizat;
d. să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ ( eroare, dol, violență,
leziune).