UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Conducător științific:

Absolvent:

2018
 UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Dreptul de proprietate – reglementare juridică și efecte

practice

1
 Cuprins

CAPITOLUL 1 - DREPTUL DE PROPRIETATE CONȚINUT, CARACTERE

ȘI REGLEMENTARE JURIDICĂ...........................................................................3

1.1.Dreptul de proprietate……………............................................................................................3
1.2.Tipuri de proprietate………......................................................................................................5
1.3.Atributele dreptului de proprietate.............................................................................................7
1.4. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate.......................................................................8
1.5.Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice..............................................................16
1.6. Dezmembrămintele dreptului de proprietate..........................................................................21

CAPITOLUL 2 - REGLEMENTAREA A DREPTULUI DE PROPRIETATE

ÎN ROMÂNIA.........................................................................................................26

2.1. Reglementarea dreptului de proprietate în convenții/tratate la care România este parte........26

2.2. Reglementarea dreptului de proprietate în legislația națională...............................................29

CAPITOLUL 3- STUDII DE CAZ PRIVIND PROPRIETATEA ȘI

EXERCITAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE............................................38

3.1.Proiectul Roșia Montană..........................................................................................................38

3.2.Apărarea proprietății private- Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 19
octombrie 2006 (cerere nr 28104/03,introdusă împotriva României)...........................................44

CONCLUZII............................................................................................................49

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................53

2
CAPITOLUL 1 - Dreptul de proprietate conținut, caractere și
reglementare juridică

1.1. Dreptul de proprietate

Istoria fiecărei societăţi omeneşti, în oricare spaţiu geografic ar fi apărut, se naşte şi se

verticalizează prin proprietate. Proprietatea reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept.
Ca drept real fundamental, dreptul de proprietate s-a bucurat de ocrotirea autorităților
încă din cele mai vechi timpuri, parcurgând mai multe etape de transformare, prin care a
evoluat până la modalitățile în care este reglementat astăzi.
Originea lui incontestabilă, strâns legată de viața omului, de interesele particulare și
generale ale societății, a reflectat caracteristicile dreptului în diferite etape de dezvoltare a
societății umane.
Nu putem să discutăm despre proprietate, fără să discutăm de proprietar, care este
titularul unui drept de proprietate.
În marea parte a legislaţiei noastre termenii proprietate şi drept de proprietate sunt
sinonime. Astfel, art.44 şi art.136 din Constituţie folosesc atât termenul de proprietate cât şi
expresia drept de proprietate.
Termenul de proprietate are o dublă accepțiune 1: în sens larg, exprimă totalitatea
relațiilor de producție, iar în sens restrâns desemnează acea parte a relațiilor dintre oameni
care se stabilesc în legătură cu însușirea, aproprierea într-o formă socială a obiectelor naturii.
Sensul restrâns al noțiunii de proprietate trebuie abordat dintr-o dublă perspectivă:
economică și juridică.
Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă însușirea, aproprierea bunurilor
fizice sau incorporabile către om, în cadrul și prin mijlocirea unor forme sociale determinate.
Proprietatea, în accepțiunea sa economică, a existat încă de la începutul societății
omenești și va dura atâta timp cât va dăinui aceasta deoarece nu poate exista viață socială fără

1
C. Bârsan , Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001,p. 27-48.

3
producerea celor necesare traiului, iar orice producție are ca premisă esențială și
indispensabilă, însușirea de către producător a bunurilor necesare acelei producții.
În sens juridic, proprietatea apare ca un rezultat al consacrării raporturilor economice
de proprietate în normele juridice și ia astfel, forma dreptului de proprietate. Dreptul de
proprietate reprezintă un complex de atribute ocrotite din punct de vedere juridic, în baza
cărora titularul dreptului își poate satisface interesele sale legate de aproprierea unui bun,
interese care sunt determinate și condiționate de existența relațiilor economice de proprietate,
corespunzatoare unei societăți, la un moment dat.
De regulă, termenul de proprietate desemnează categoria economică a proprietăţii, iar
expresia drept de proprietate, desemnează expresia juridică a proprietăţii privită în înţelesul
de categorie economică.
Codul Civil prevedea în art.480 că, proprietatea este dreptul ce îl are cineva de a se
bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele prevăzute de
lege.Este însă dificil să alcătuim o definiţie completă unui fenomen atât de complex precum
este dreptul de proprietate, recunoscut ca fiind: cel mai complet drept ce poate exista asupra
unui lucru2, însă definiţia oferită de Codul Civil cuprinde elementele esenţiale. Ea evocă
existenţa în mâinile titularului a tuturor prerogativelor imaginabile pe care o persoană le poate
avea cu privire la un bun, prin referirea la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, deşi
nu se referă expres decât la acel atribut care este esenţial pentru existenţa sa, dreptul de
dispoziţie.
Pornindu-se de la această definiţie legală și încercându-se scoaterea în evidenţă a
elementelor celor mai caracteristice conţinute de ea, au fost elaborate mai multe definiţii
doctrinare ale dreptului de proprietate, precum:
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui
lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru
în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente3.
Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului atributele de posesie,
folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita
plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor
juridice în vigoare4.
Acestea sunt de fapt, prelucrări ale definiţiei statuate în art.480 din Codul Civil,
definiţie ce rămâne baza tuturor celorlalte interpretări.

2
I.P.Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p.75.
3
E.Chelaru, Administrarea domeniului public si a domeniului privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 37-38.
4
Ibidem.
4
 Art.136 al Constituției clasifică proprietatea în publică sau privată.
Astfel, art.552 Codul Civil, preluând dispozițiile art.136 alin.(1) din Constituţie,
prevede că proprietatea este publică sau privată, în timp ce alin.(2) al art.136 din Constituţie
dispune că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.5
Această clasificare ne clarifică într-o oarecare măsură asupra formelor în care se
prezintă dreptul de proprietate, orientându-ne spre cea mai importantă dintre acestea, anume
împărţirea acestui în drept de proprietate publică şi drept de privată.

1.2.Tipuri de proprietate

Aşadar există două forme ale dreptului de proprietate și anume: dreptul de proprietate
publică și dreptul de proprietate privată
În actuala Constituţie a României, proprietatea face obiectul a două articole distincte:
articolul 44 din Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, cu denumirea de
Dreptul de proprietate privată, şi articolul 136, din Titlul IV - Economia şi finanţele publice,
cu denumirea de Proprietatea.
Proprietatea privată este menţionată în art.44 din Constituţie, ca un drept fundamental
al omului, garantat şi ocrotit de lege.
Proprietatea privată nu este exclusivă, ci poate aparţine oricărui subiect de drept şi se
poate constitui asupra oricărui bun, cu excepţia bunurilor care, prin natura lor şi numai prin
natura lor, nu şi prin destinaţia legii, fac parte din proprietatea publică al statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale.
Dreptul de proprietate privată poate fi definit ca fiind dreptul real principal ce aparţine
persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra
unor bunuri mobile sau imobile, altele decât cele care alcătuiesc proprietatea publică, bunuri
asupra cărora titularul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în mod exclusiv, absolut şi
perpetuu, în limitele determinate de lege.
De regulă, bunurile proprietate privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
sunt alienabile, prescriptibile şi chiar sesizabile pentru datoriile regiilor autonome şi
instituţiilor publice care le au în patrimoniu. Dar, ele nu pot fi sechestrate şi urmărite pentru
datoriile statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru că ele sunt întotdeauna solvabile;
aceste datorii se înscriu în bugetul de stat sau în bugetele locale pentru a fi plătite.

5
G. Boroi, L.Stănciulescu ,Instituţii de drept civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.16.
5
 Potrivit art.555 alin.(2) din Codul Civil, dreptul de proprietate privată este susceptibil
de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz.
Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul
civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri
silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.
Dreptul de proprietate publică se deosebeşte de dreptul de proprietate privată sub
aspectul caracterelor juridice proprii pe care le prezintă.
Dreptul de proprietate publică este acel drept subiectiv de proprietate ce aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie
printr-o dispoziţie specială a legii sunt de uz şi utilitate publică.
Definiția, nu a valorizat atributele cunoscute ale dreptului de proprietate-posesia,
folosinţă, dispoziția- exercitate de către titularul acestuia.
Din dispoziţiile constituţionale şi ale altor acte normative relevante, cât şi din definiţia
dată dreptului de proprietate publică, rezultă că subiectele acestui drept sunt statul asupra
bunurilor din domeniul public de interes naţional şi unităţile adminstrativ-teritoriale –
comună, oraşul, municipiul, județul - asupra bunurilor din domeniul public de interes local.
Nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de
proprietate asupra bunurilor din domeniul public.
Aceste subiecte de drept dobândesc un drept de administrare sau de concesiune a
bunurilor astfel primite, care nu trebuie să se confunde cu dreptul de proprietate, ci reprezintă
o modalitate specifică de exercitare a dreptului de proprietate.
Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.
Conform prevederilor art.554 din Codul Civil, bunurile statului şi ale unităţilor
administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes
public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către
acestea. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate
privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt
compatibile cu acesta din urmă.

1.3.Atributele dreptului de proprietate

6
 Ca drept real, cu totul deplin, dreptul de proprietate este singurul drept subiectiv care
conferă titularului său cele trei atribute, ce intră în conţinutul său: posesia ( ius posidendi),
folosinţa ( ius utendi şi ius fruendi) şi dispoziţia ( ius abutendi).6
Posesia sau ius posedendi – este acel atribut al dreptului proprietate care conferă
titularului său posibilitatea de a stăpâni bunul asupra căruia are dreptul de proprietate. Este
actul de stăpânire materială potrivit nevoilor şi dorinţelor sale, pe care îl îndeplineşte el însuşi
sau încheind acte juridice cu alţii. Posesia este forma de exteriorizare materială a dreptului de
proprietate şi prin ea se mijloceşte utilizarea economică a bunului.
Art.1846 Codul Civil defineşte posesia ca fiind deţinerea unui bun sau folosinţa unui
drept exercitate, de noi înşine sau de altă persoană în numele nostru.
Posesia presupune existenţa a două elemente: animus - intenţia de a poseda pentru sine
şi corpus - deţinerea materială a bunului, concretizată în acte materiale de folosire a bunului.
Folosinţa sau jus utendi şi jus fruendi, reprezintă dreptul proprietarului de a se servi
personal de bunul său în funcţie de natura acestuia, iar pe de altă parte, este ius fruendi, adică,
reprezintă dreptul proprietarului de a culege fructele produse periodic de bunul său.
Art.482 din Codul Civil dispune că proprietatea unui bun mobil sau imobil dă dreptul
proprietarului asupra a tot ce produce bunul şi asupra a tot ce uneşte, ca accesoriu, cu bunul,
într-un mod natural sau artificial, iar art.483 al aceluiași cod precizează că: fructele se
dobândesc de proprietar în virtutea dreptului de accesiune .
Prin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără a-i fi afectată
substanţa. Conform art.483 al Codului Civil fructele sunt de trei feluri: fructe naturale, care se
produc în mod periodic, fără intervenţia omului (art.522.Cod Civil), fructe industriale, care se
produc periodic, însă pentru obţinerea lor este necesară intervenţia omului (art.522Cod Civil)
și fructe civile, care sunt venituri băneşti produse în urma valorificări unor bunuri - chirii,
dobânzi, dividende (art.523Cod Civil).
Fructele naturale şi industriale se dobândesc prin culegere, iar cele civile se dobândesc zi
de zi (art.524 şi 525Codul Civil).
Fructele nu se confundă cu productele, acestea din urmă fiind foloase trase dintr-un
bun care îşi consumă substanţa (nisipul piatra, marmura extrasă dintr-o carieră).
Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate, cunoaşte un aspect particular în cazul
coproprietăţii. Astfel fiecare coproprietar este îndreptăţit la fructe proporţionale cu cota sa din
dreptul de proprietate asupra bunului. În ipoteza în care un coproprietar exercită posesia
exclusivă a bunului, el este obligat să acorde celorlalţi coproprietari partea din fructe ce li se

6
V.Stoica, Drept Civil. Drepturile reale principale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.95.
7
cuvine. În caz contrar, coproprietarii au posibilitatea să ceară împărţirea fructelor, chiar fără
sistarea stării de proprietate. Deşi codul civil reglementează numai partajul de proprietate,
jurisprudenţa a admis ca fiind posibilă o împărţeală de folosinţă, prin acordul tuturor
coproprietarilor, având o valoare temporară până la partajul de proprietate.
Dispoziţia sau ius abutendi, abusus – este prerogativa proprietarului de a dispune cu
privire la fiinţa juridică sau materială a bunurilor din proprietate.
Dispoziţia materială presupune dreptul proprietarului ca, el însuşi sau prin altă persoa
nă, de a dispune de substanţa bunului, adică de a-l transforma, consuma sau distruge, cu
respectarea normelor legale în vigoare.
Dispoziţia juridică se concretizează în posibilitatea proprietarului de a înstrăina dreptul
de proprietate, cu titlu oneros sau gratuit, prin acte inter vivos sau mortis causa şi de a-l greva
cu drepturi reale, principale sau accesorii, în favoarea altor persoane, cu respectarea legii.

1.4. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

În vechiul Codul Civil la art.480 sunt enumerate caracterele juridice ale dreptului de
proprietate (exclusiv şi absolut), iar în Noul Cod Civil la art.555 alin.(1) se adaugă şi al treilea
caracter consacrat de doctrină, şi anume perpetuitatea. Astfel, în noua reglementare, dreptul de
proprietate este absolut, exclusiv şi perpetuu.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate, într-o primă abordare, poate fi privit
în sensul diferenţierii de drepturile relative, fără a fi luat în considerare numai caracterul său
opozabil erga omnes care, de altfel, caracterizează toate drepturile absolute. Acest caracter
trimite mai degrabă la un drept deplin, complet.
Din caracterul absolut al dreptului de proprietate derivă și caracterul său inviolabil.
Potrivit art.136 alin.(5) din Constituţie, proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii
organice. Chiar dacă, uneori, raţiuni sociale, mai presus de interesele legitime ale titularului,
impun exproprierea, această măsură se ia cu respectarea art.44 alin.(3) din Constituţie, potrivit
căruia nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Caracterul exclusiv prin care se înţeleg, nu numai puterile depline ale titularului
dreptului, ci şi monopolul acestuia asupra bunului său şi excluderea terţilor, inclusiv a
autorităţilor publice. Excepţie face proprietatea comună, caz în care există mai mulţi

8
proprietari asupra aceluiaşi bun în acelaşi timp, situaţie în care am putea vorbi de exercitarea
în comun a monopolului de către coproprietari.
Caracterul perpetuu este corolarul perpetuităţii dreptului de proprietate, în sensul că
acesta durează atâta timp cât există bunul.
Aşadar, dreptul de proprietate, drept perpetuu, include şi ideea transmisibilităţii sale,
fie prin acte juridice între vii, fie pe calea succesiunii.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este evidenţiat şi de
imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, care nu se stinge prin neuz, limita de timp a
dreptului de proprietate fiind determinată de pieirea bunului.
Prin urmare, dreptul de proprietate este transmisibil, cu excepţia bunurilor care fac
obiectul dreptului de proprietate publică sau a cazurilor de inalienabilitate legală ori
convenţională a bunurilor proprietate privată.
Literatura de specialitate tratează modalităţile de exercitarea dreptului de proprietate
fie ca îngrădiri ale dreptului de proprietate, fie ca limitări în exerciţiul acestuia. Alteori,
exerciţiul acestui drept în limitele legii este privit ca restrângere normală care se referă, fie la
obiectul său, fie la unele dintre atributele sale impuse de interesele sociale şi economice
generale şi de apărarea dreptului de proprietate al celorlalţi.
Justificarea unora dintre limitările dreptului de proprietate o găsim sub paravanul
necesităţii realizării unui echilibru între interesul general şi cel individual în materia dreptului
de proprietate. Alte limitări sunt expresia libertăţii proprietarului de a dispune de bunul ce face
obiectul dreptului de proprietate şi de atributele pe care acesta i le conferă. De asemenea, prin
ele se încearcă protejarea interesului individual al fiecărui proprietar de interesele celorlalţi
subiecţi de drept.
Premisele limitărilor legale sunt conţinute în prevederile art.44 alin.(1) din Constituţie,
conform cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege şi în cele
ale art.480 din Codul Civil care, în partea sa finală, prevede că dreptul de proprietate se
exercită în limitele determinate de lege.
Potrivit prevederilor art.53 din Constituţie, îngrădirile care pot fi aduse prin lege
dreptului de proprietate nu trebuie să atingă fondul acestui drept, adică să nu-l anihileze, să
respecte principiul proporţionalităţii, iar legile restrictive trebuie să aibă caracter organic.
O clasificare destul de clară a îngrădirilor ori limitelor dreptului de proprietate o
regăsim în una din lucrările cunoscutilor autori I. şi A. Filipescu 7. În concepţia acestora

7
I.Filipescu ,A.Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 251.
9
referitoare la sursele acestor limite, se susţine că aceste îngrădiri se pot stabili: prin lege, prin
convenţie, prin inalienabilitatea legală și prin hotărâri judecătoreşti.
Îngrădirile legale pot fi aduse fie într-un interes public, fie într-un interes privat.
Îngrădirile legale de interes privat, decurg din raportul de vecinătate. În această
privinţă art.44, alin.(7) din Constituţie se referă la respectarea sarcinilor privind asigurarea
bunei vecinătăţi.
Pe de altă parte Codul Civil denumeşte şi totodată clasifică asemenea îngrădiri în
servituţi naturale şi servituţi legale în art.578 - 585 respectiv art.586 - 619.
Servituţiile naturale sunt cele care se nasc din situaţia naturală a locurilor conform
textului art.557 din Codul Civil, având ca îngrădiri: obligaţia de grăniţuire, obligaţia de a
contribui la îngrădirea proprietăţii, îngrădirea referitoare la scurgerea apelor, îngrădirea
referitoare la izvoare , pe când servituţiile legale se nasc din obligaţia impusă de lege, având
îngrădiri referitoare la trecerea pe locul vecin, la vederea pe proprietatea vecinului, la plantaţii
şi construcţii.
Nu există o deosebire de natură între servituţiile naturale şi cele legale. Ambele rezultă
din raporturile de vecinătate şi sunt prevăzute de lege8.
Proprietatea mai poate să fie îngrădită pe cale convenţională, adică prin convenţii
intervenite între părţi. Astfel, un proprietar care îşi înstrăinează imobilul prin convenţie, cu
titlu oneros ori cu titlu gratuit, poate conveni cu cumpărătorul sau donatarul ca dreptul de
proprietate dobândit prin acea convenţie să sufere anumite îngrădiri.
Uneori, această îngrădire poate consta în obligaţia pe care şi-o asumă cumpărătorul sau
donatarul ca nici ei, nici succesorii lor, să nu construiască ori să nu planteze pe terenul
dobândit decât în anumite condiţii de distanţă, de înălţime sau alte restricţii.
Alteori, îngrădirea poate consta în obligaţia pe care şi-o ia dobânditorul imobilului de
a nu înstrăina acel imobil nici direct, nici indirect, contractând datorii care, în caz de
nerespectare să poată conduce la înstrăinarea lui silită.
Dreptul de proprietate poate fi îngrădit şi pe cale de hotărâre judecătorească, în sensul
că aceste îngrădiri nu sunt enumerate de lege, însă rezultă din raporturile de vecinătate, pe
care instanţa judecătorească le constată şi declară ca atare. În Constituţie, art.44 alin.(7) se
prevede că dreptul de proprietate obligă la asigurarea bunei vecinătăţi, iar art.588 al Codului
Civil prevede că legea supune pe proprietari la diferite obligaţii unul față de celălalt.
Din raportul de vecinătate reiese că proprietarul are îndatorirea de a-şi exercita dreptul
său în aşa fel încât să nu stânjenească exerciţiul drepturilor celorlalţi proprietari din jur.
8
I. Filipescu , A. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p.260.
10
 O altă categorie de limitări vizează exercitarea dreptului de proprietate atunci când
există mai mulţi proprietari. Este situaţia în care dreptul de proprietate este afectat de
modalitatea coproprietăţii.
Proprietatea comună sau coproprietatea se caracterizează prin aceea că dreptul asupra
bunului sau bunurilor aparţine concomitent mai multor persoane, mai multor titulari, care, tot
concomitent, exercită atributele conferite de dreptul de proprietate sau alt drept real.
În dreptul civil român, proprietatea comună se prezintă sub două forme: proprietatea
comună pe cote-părţi şi proprietatea comună în devălmăşie.
În această situaţie, limitarea exerciţiului dreptului de proprietate este evidentă, nici
unul dintre coproprietari neputând face acte de dispoziţie asupra bunului comun decât cu
acordul unanim al tuturor coproprietarilor.
Mult mai evidentă este această limitare în cazul coproprietăţii forţate sau perpetue.
Coproprietatea pe cote-părţi forţată sau perpetuă are ca obiect o serie de bunuri care
prin natura lor sunt destinate a fi folosite în mod permanent de către mai multe persoane, fiind
imposibil de împărţit. Odată împărţite, ele îşi pierd destinaţia iniţială, devenind improprii
folosinţei9.
Deci, ceea ce dă caracterul de permanenţă acestei forme de coproprietate este
destinaţia bunurilor care formează obiectul dreptului, iar caracterul forţat este dat de faptul că
această stare se menţine independent de voinţa coproprietarilor.
Ceea ce trebuie subliniat în legătură cu bunurile ce formează obiectul coproprietăţii
forţate sau perpetue este faptul că acestea au întotdeauna un caracter accesoriu, faţă de alte
bunuri aflate în proprietate exclusivă.
O limitare a exerciţiului dreptului de proprietate o reprezintă prevederea din Legea
nr.453/2001 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru
realizarea locuințelor10, conform căreia pentru construirea, reconstruirea, modificarea,
extinderea sau repararea clădirilor de orice fel este necesară o autorizaţie administrativă
prealabilă, emisă de autoritatea administrativă, prin intermediul serviciilor sale de specialitate,
în a cărei rază se află construcţia viitoare sau prezentă. Aceeaşi condiţie prealabilă o regăsim
şi în situaţia demolării construcţiilor.
După cum se vede, această limitare vizează în primul rând dispoziţia materială asupra
bunurilor ce fac obiectul dreptului de proprietate.

9
I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.53.
10
Legea nr.453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor
de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
431/01.08. 2001.
11
 Îngrădiri impuse prin legi speciale circulaţiei juridice a unor bunuri cu regim special
sunt aplicate acelor categorii de bunuri, care deşi nu sunt scoase din circuitul civil, nu pot
circula decât în condiţiile impuse de lege. Astfel de bunuri au un regim special în ceea ce
priveşte dobândirea, deţinerea sau înstrăinarea lor, regim stabilit prin norme cuprinse în legi
speciale11.
Potrivit art.858 din Codul Civil, dreptul de proprietate publică este definit ca fiind
dreptul de proprietate care aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra
bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public, cu condiţia să fie
dobândite conform prevederilor legale.
Caracterul inalienabil al dreptul de proprietate publică constă în faptul că acesta nu
poate fi înstrăinat şi dobândit prin acte juridice civile.
Inalienabilitatea bunurilor din domeniul public fiind statuată prin Constituţie, nu poate
fi înfrântă prin legi organice sau ordinare, eventuale astfel de dispoziţii rămânând fără efect.
Inalienabilitatea nu vizează numai latura interdicţiei înstrăinării sau dobândirii
dreptului de proprietate publică, ci şi latura interdicţiei dezmembrării acestui drept. Ca atare,
orice dezmembrământ al dreptului de proprietate publică ar fi în contradicţie cu prevederile
constituţionale.
Regula inalienabilităţii dreptului bunurilor din domeniul public nu vine în contradicţie
cu posibilitatea constituirii unor drepturi reale specifice asupra acestor bunuri, cum sunt
dreptul de administrare, de concesiune sau dreptul real de folosinţă sau închirierii unor astfel
de bunuri.
Aceste drepturi reale sunt specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică în
regim de drept public şi nu avem de-a face cu înstrăinarea sau dezmembrarea bunurilor din
domeniul public.
Întrucât transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat ori din domeniul
public al statului în domeniul public al unei unităţi adminstrativ-teritoriale se efectuează prin
act administrativ, nu prin mijloace de drept privat, instituţia transferului în cazul dat nu
reprezintă o excepţie de la principiul inalienabilității bunurilor din domeniul public.
Prin caracterul juridic inalienabil al dreptului de proprietate publică înţelegem că
bunurile ce fac obiectul său, nu sunt scoase din circuitul civil, deci nu pot fi înstrăinate în mod
voluntar, prin acte juridice şi nu pot forma obiectul exproprierii.

11
Legea nr.295/2004 privind reglementarea regimul juridic al armelor de foc şi muniţiilor, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 583/30.06.2004.
12
 De asemenea, caracterul inalienabil nu permite dezmembrarea dreptului de proprietate
prin constituirea de drepturi reale derivate, cum ar fi: uzul, uzufructul, abitaţia sau superficia,
așa cum este stipulat în art.5 alin.(2) din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar12.
Dreptul de folosinţă generală pe care-l au persoanele asupra drumurilor publice, nu
sunt servituţi, ci facilităţi de care se bucură toate persoanele, în raport cu destinaţia normală a
acestora.
Cu bunurile din proprietatea publică nu se pot garanta obligaţii, ele neputând constitui
obiect al gajului ori al ipotecii.
Încheierea de acte juridice privind bunuri ale proprietății publice, cu încălcarea
principiului inalienabilităţii atrage nulitatea absolută a acestora.
Nu se consideră însă, încălcarea principiului inalienabilităţii atunci când un bun din
domeniul public este dezafectat şi trecut în domeniul privat, cum ar fi, de exemplu,
reorganizarea căilor publice de comunicaţie, când un drum public poate fi dezafectat şi trecut
în domeniul privat‚ şi ca atare, ar deveni alienabil, așa cum este prevăzut de art.5 alin.(3) din
Legea nr.18/1991 privind fondul funciar13.
Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt
dezafectate din domeniul public.
Caracterul insesizabil derivă din caracterul inalienabilităţii dreptului de proprietate
publică întrucât imposibilitatea înstrăinării sau dobândirii acestui drept vizează toate
mijloacele de drept, inclusiv vânzarea silită.
Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică reprezintă o excepție de la
principiul reglementat de art.2324 al Codului Civil sub denumirea de garanţie comună a
creditorilor: cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile,
prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi. Excepţia reprezintă o
consecinţă a inalienabilităţii bunurilor domeniului public. Astfel, aceste bunuri nu pot fi
urmărite de către creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă în temeiul unui
titlu valabil. Bunurile insesizabile nu pot face obiectul garanţiei.
Aşadar, acest caracter juridic, împiedică încălcarea, pe cale ocolită, a inalienabilităţii
bunurilor domeniului public, în situaţia în care bunurile ar fi urmărite silit de către creditorii

12
Art.5 alin.(2) din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată în Monitorul Oficial al României
nr.1/05.01.1998, cu modificările și completările ulterioare.
13
Art.5 alin.(3) din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată în Monitorul Oficial al României
nr.1/05.01.1998, cu modificările și completările ulterioare.
13
proprietarului, ajungându-se, astfel, la înstrăinarea acestor bunuri pentru acoperirea creanţelor
din preţul obţinut.
În legătură cu caracterul insesizabil al bunurilor din domeniul public se află şi
interdicţia constituirii garanţiilor reale asupra acestor bunuri14. Astfel, potrivit art.2351 din
Codul Civil, bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate.
Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publică îmbracă ambele
aspecte, atât cel extinctiv, cât şi cel achizitiv.
Sub aspect extinctiv, acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate a unui bun din
proprietatea publică poate fi introdusă oricând, iar dreptul la această acţiune nu se stinge
indiferent de timpul cât nu a fost exercitat15.
Acţiunea în revendicare a bunurilor proprietate publică poate fi exercitată oricând şi nu
doar înăuntrul unor termene prevăzute de lege.
Potrivit art.2502 din Codul Civil, dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile
prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv
ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
Sub aspectul achizitiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că bunurile proprietatea
publică, nu pot fi dobândite prin uzucapiune sau prin posesia de bună-credinţă.
Potrivit art.862 din Codul Civil, dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice
limite reglementate de lege sau de Codul Civil pentru dreptul de proprietate privată, în măsura
în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.
Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietăţii publice şi
persoana interesată sau, în caz de divergenţă, pe cale judecătorească.
În aceste cazuri, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă despăgubire din
partea titularului proprietăţii publice.
Din moment ce actualul Cod Civil reglementează atât limitele legale, cât şi materiale
şi judiciare, înseamnă că exercitarea dreptului de proprietate publică trebuie să ţină cont de
acestea.
Condiţia de aplicare a limitelor pentru exercitarea dreptului de proprietate publică este
ca acesta să fie compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate de limite.
Constatarea existenţei acestei incompatibilităţi are loc fie prin acordul dintre titularul
proprietăţii publice, pe de o parte şi persoana interesată, pe de altă parte, fie, pe cale
14
B. Florea, Drept civil, Drepturi reale principale, Universul juridic, București, 2011, p.81.
15
E. Bălan, Drept administrativ, Ed. Universală, București, 2002, p. 171.
14
judecătorească. În ambele situaţii, persoana interesată are dreptul la o justă și promptă
despăgubire din partea titularului dreptului proprietăţii publice.
Limitele legale şi judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată se aplică şi în
cazul dreptului de proprietate publică. De exemplu: limitele legale şi naturale, regimul juridic
special al unor categorii de bunuri, exercitarea dreptului de proprietate în raporturile de
vecinătate.
Potrivit art.44 alin.(7) din Constituţia României, dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Iar în alin.
(5) se prevede că, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul
oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse
solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
Potrivit art.556 din Codul Civil, dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele
materiale ale obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formează
obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege.
Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului, cu
excepţiile prevăzute de lege.
Obligaţia de grăniţuire şi dreptul de îngrădire prevăzute de Codul Civil, le întâlnim şi
în cazul proprietăţii publice, astfel, proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să
contribuie la grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare,
suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.
În cadrul îngrădirilor legale de interes public un loc special îl ocupă îngrădirile aduse
proprietăţii cum ar fi: îngrădiri în interes edilitar şi de estetică urbană, îngrădiri în interes de
salubrilate şi sănătate publică, îngrădiri în interes cultural, istoric și arhitectural, îngrădiri în
interes economic general sau interes fiscal, îngrădiri în interes de apărare a unei arii sau pentru
protecţia aeroporturilor, porturilor ori alte obiective, servituţiile aeronautice, îngrădirile
proprietăţii situate în zona de frontieră, alte îngrădiri în interes de utilitate publică.
În situaţia inalienabilităţii legale a bunului, actul juridic încheiat cu nesocotirea
acesteia este lovit de nulitate absolută. Sunt inalienabile bunurile din domeniul public
consemnate de lege ca fiind obiect exclusiv al proprietăţii publice şi anume: căile de
comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţialul energetic valorificabil şi acelea ce pot fi
folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice ale
platoului continental, precum şi altele stabilite de lege.

15
 Din analiza prevederilor art.136 alin.(4) din Constituţie şi prevederilor art.12 alin.(1)
din Legea nr.213/1998 privind bunurile proprietate publică16, rezultă că o parte din atributele
dreptului de proprietate asupra bunurilor ce aparţin domeniului public pot fi exercitate de alte
persoane decât titularul dreptului, sub forma unor alte drepturi reale. Este vorba despre alte
îngrădiri ale exerciţiului dreptului de proprietate prin crearea posibilităţii juridice de naştere a
unor noi drepturi, în baza cărora bunurile proprietate publică sau privată să se afle în
exploatarea altor persoane decât titularul lor.
Drepturi de felul acesta sunt: dreptul real de administrare, concesiunea şi închirierea
bunurilor proprietate publică sau privată, dreptul real de folosinţă asupra terenurilor agricole.
Subiectelor de drept civil li se poate încredinţa prin acte de putere sau prin contract
exploatarea unor asemenea bunuri.

1.5.Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice

Potrivit art.136 alin.4, teza a doua din Constituţia României, în condiţiile legii
organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate. De asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de
utilitate publică.
Potrivit art.866 din Codul Civil, drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice
sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
Potrivit art.136 alin.(4), din Constituţia României bunurile din domeniul public pot fi
date, după caz, în administrarea regiilor autonome, prefecturilor, a autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.
Darea în administrare se realizează, după caz prin hotărâre a Guvernului sau a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
Consiliului local.
Potrivit art.123 din Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală 17, consiliile
locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public sau privat, de
interes local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi
instituţiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la

16
Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 448/24.11.1998, cu modificările și completările ulterioare.
17
Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală, actualizată și republicată în Monitorul Oficial al
României nr.123/20.02.2007, cu modificările și completările ulterioare.
16
cumpărarea unor bunuri sau la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes
local sau judeţean, în condiţiile legii.
Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică, organizată în
condiţiile legii.
Prin derogare în cazul în care consiliile locale sau judeţene hotărăsc vânzarea unui
teren aflat în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale pe care sunt ridicate
construcţii, constructorii de bună-credinţă ai acestora beneficiază de un drept de preempţiune
la cumpărarea terenului aferent construcţiilor. Preţul de vânzare se stabileşte pe baza unui
raport de evaluare, aprobat de consiliul local sau judeţean, după caz.
Proprietarii construcţiilor sunt notificaţi în termen de 15 zile asupra hotărârii consiliului
local sau judeţean şi îşi pot exprima opţiunea de cumpărare în termen de 15 zile de la primirea
notificării.
Potrivit art.10 din Legea nr.215/2001 privind administra ția publică locală, autorităţile
administraţiei publice locale administrează sau, după caz, dispun de resursele financiare,
precum şi de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi
judeţelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale.
Conform prevederilor art.36 lit.c) din Legea nr.215/2001, consiliul local are atribuţii
privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului.
Astfel, în exercitarea atribuţiilor consiliul local: hotărăşte darea în administrare, concesionarea
sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz,
precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii; hotărăşte vânzarea,
concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau
municipiului, după caz, în condiţiile legii; avizează sau aprobă, în condiţiile legii,
documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor; atribuie sau schimbă,
în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective de interes public local.
Potrivit art.867 din Codul Civil, dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local. Autorităţile controlează
modul de exercitare a dreptului de administrare.
Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean
ori local.
Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare
în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire. Apărarea în justiţie a
dreptului de administrare revine titularului dreptului.

17
 Acţiunea confesorie de apărare a dreptului de administrare poate fi intentată împotriva
oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului.
Titularul dreptului de administrare răspunde în condiţiile legii, pentru prejudiciile
cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei
obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.
Potrivit art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998 privind bunurile proprietate publică, în
litigiile privitoare la dreptul de administrare, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor
Publice, iar unităţile administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General
al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz,
preşedintelui consiliului judeţean ori primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de
stat sau un avocat care să îl reprezinte în faţa instanţei.
Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în litigiile privitoare la dreptul de concesiune,
închiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor concesionate sau închiriate.
Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică
sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul
care l-a constituit.
Potrivit art.871 din Codul Civil, concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia
de exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a contractului de concesiune.
Procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea contractului
de concesiune sunt supuse condiţiilor prevăzute de lege.18
Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică.
Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura
exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu
poate înstrăina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori
rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie
predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii.
Fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege şi în actul de constituire, productele
bunului concesionat revin concesionarului.
În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea
concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune.

18
Legea nr.22/21.01.2007 pentru aprobarea OUG nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de
bunuri proprietate, publicată în Monitorul Oficial al României nr.35/18.01.2007.

18
 Potrivit art.15 din Legea nr.213/1998 privind bunurile proprietate publică,
concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică, în
condiţiile legii.
Apărarea în justiţie a dreptului de concesiune revine concesionarului.
Acţiunea confesorie de apărare a dreptului de concesiune poate fi intentată împotriva
oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului.
Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor, administrativ-
teritoriale, se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local; iar contractul de
închiriere va cuprinde clauze de natura să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit
specificului acestuia.
Contractul de închiriere se poate încheia, după caz, cu orice persoană fizică sau
juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de administrare.
Sumele încasate din închirierea, sau din concesionarea bunurilor proprietate publică se
fac, după caz venit la bugetul de stat sau la bugetele locale
În cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de
administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cota-parte între 20-50%, stabilită după
caz; prin hotărâre a Guvernului a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea.
Potrivit art.136 alin.(4) din Constituţia României, bunurile din domeniul public pot fi
date în administrare, pot fi concesionate, închiriate sau pot fi date în folosinţă gratuită regiilor
autonome sau instituţiilor publice.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în
folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară
activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.
Potrivit art.874 din Codul Civil, dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate
publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate
publică.
În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de
fructele civile ale bunului.
Dispoziţiile privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare se aplică în mod
corespunzător.
Apărarea în justiţie a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit revine titularului dreptului.

19
 Acţiunea confesorie de apărare a dreptului de folosinţă gratuită poate fi intentată
împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului.
Potrivit art.124 din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală, consiliile
locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi
imobile proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără
scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor
publice.
Patrimoniul public al statului şi al unităţilor administrativ - teritoriale, este administrat
prin exercitarea atât a unor atribuţii de drept public‚ cât şi a unor atribuţii de drept privat.
Exercitând astfel de atribuţii, patrimoniul public este supus permanent anumitor schimbări
privind componenţa sa, fie prin intrarea, fie prin ieşirea din conţinutul său a unor bunuri.
Unele dintre acestea urmează să aibă regimul juridic al domeniului public, altele având
regimul domeniului privat.
Potrivit art.863 din Codul Civil, dreptul de proprietate publică se dobândeşte: prin
achiziţie publică, prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, prin donaţie sau legat,
acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine
de uz ori de interes public, prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin
voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public, prin transferul unui bun din
domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei
unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii, prin alte
moduri stabilite de lege.
În unele cazuri, bunurile pot fi dobândite prin mijloacele dreptului privat cum ar fi:
prin acte juridice, ca de exemplu, contractele de vânzare - cumpărare, de schimb, de donaţii
sau legate etc. sau prin fapte juridice‚ precum: uzucapiunea, accesiunea‚ comasarea, etc.
În alte cazuri, bunurile pot fi dobândite numai prin acte juridice de drept public, adică
prin acte administrative de gestiune (contracte administrative) sau prin acte administrative de
autoritate, prin care autoritatea publică obligă pe particular să cedeze bunul său, în anumite
condiţii stabilite de lege, pentru realizarea unui interes general.
Mijloacele de drept public prin care bunurile pot intra în domeniul public sunt
următoarele: achiziţiile publice, exproprierea pentru cauza de utilitate publică, rechiziţiile de
interes public, trecerea unor bunuri din domeniul privat în domeniul public, pentru cauză de
utilitate publică.

20
1.6. Dezmembrămintele dreptului de proprietate

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale principale

derivate asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie
sau se dobândesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conținutul juridic al
dreptului de proprietate.
Ele nu desființează dreptul de proprietate, ci doar îl golesc sau îl restrâg, în sensul că
proprietarul este îngrădit sau lipsit de plenitudinea atributelor proprietății.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt: dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de abitație, dreptul de servitute și dreptul de superficie. Toate aceste drepturi reale
principale derivate pot fi constiuite sau dobândite numai asupra bunurilor care se află în
proprietate privată. Dreptul de proprietate publică nu poate fi dezmembrat prin constituirea
unor asemenea drepturi.
Dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat, esențialmente temporar,
asupra bunului sau bunurilor în proprietatea altei persoane, care conferă titularului său, numit
uzufructuar, atributele de posesie și folosință, cu obligația de a le conserva substanța și de a le
restitui proprietarului la încetarea uzufructului. El este reglementat în art.517-564 al Codului
Civil.
Conținutul juridic al dreptului de uzufruct este alcătuit din atributele de posesie și
folosință, uzufructuarul având și dreptul de a culege sau percepe, în proprietate, fructele
bunului respectiv.
Dreptul de uzufruct poate fi constituit numai asupra bunurilor de orice fel aflate în
proprietate privată , adică în circuitul civil, indiferent de titular. Bunurile din domeniul public
național și local nu pot face obiect al uzufructului, fiind scoase din circuitul civil19.
În ceea ce privește modul de constituire a dreptului de uzufruct, Noul Cod Civil
precizează că uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri
prevăzute de lege. De asemenea, se precizează ca uzufructul se poate constitui doar în
favoarea unei persoane existente.
Constituirea dreptului de uzufruct prin voința omului se poate realiza prin acte
juridice, adică prin convenție și testament. Convenția poate fi cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit. Constituirea dreptului de uzufruct poate fi directă sau indirectă. Uzufructul se
contituie direct atunci când proprietarul înstrăinează unei persoane atributele de posesie și

19
L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2001, p.204.

21
folosința păstrând pentru sine, pe toată durata uzufructului, doar atributul de dispoziție sau
nuda propietate. Uzufructul se constituie indirect, pe cale de retențiune prin înstrăinarea
dreptului de proprietate din conținutul căruia sunt desprinse și reținute atributele de posesie și
folosință a bunului.
Atunci când uzufructul se contituie prin voința omului este posibilă și o altă soluție.
Astfel, proprietarul actual al bunului înstrăinează, pe de o parte, posesia și folosința și, pe de
alta parte, nuda proprietate, la două persoane difeite: una va fi uzufructuar și cealaltă
proprietar.
Atunci când uzufructul se constituie asupra unui teren prin contract, direct sau indirect,
contractul trebuie să se perfecteze în forma înscrisului autentic. Totodată, este necesară și
îndeplinirea cerințelor de publicitate imobiliară, pentru ca dreptul să devină opozabil tuturor.
Ba mai mult, în sistemul cărților funciare, constituirea dreptului de uzufruct are loc numai în
momentul intabulării.
Dreptul de uzufruct poate fi dobândit și prin uzucapiune și posesie de bună- credință,
cu respectarea cerințelor și regulilor legale în materie.
Dreptul de uz este acel drept real principal, esențialmente temporar, dezmembrământ
al dreptului de proprietate, care conferă titularului său atributele de posesie și folosință asupra
unui bun aflat în proprietatea altuia, dar numai în limitele necesare satisfacerii trebuințelor lui
și ale familiei sale. Culegerea fructelor bunului poate fi făcută numai în natură și sunt
destinate exclusiv pentru consumul uzuarului și al membrilor familiei sale. Ele nu pot fi
urmărite de creditorii uzuarului. Fructele care depăsesc trebuințele titularului dreptului și ale
familiei sale sunt inalienabile.
Dreptul de abitație este un drept de uz care are ca obiect o locuință. El conferă
titularului său dreptul de a poseda și folosi acea locuință proprietatea altei persoane, pentru
satisfacerea trebuințelor de locuit ale lui și ale familiei sale.
Dreptul de abitație poate fi constituit prin contract și testament. Mai există și un drept
de abitație legală care se naște, ex lege, fără alte formalități. Soțul supravietuitor are un drept
de abitație asupra casei de locuit care a aparținut soțului decedat. Acest drept de abitație este
recunoscut numai temporar, până la ieșirea din indiviziune a moștenitorilor, dar cel puțin pe
termen de un an de la decesul celuilalt soț.
Dacă soțul supraviețuitor se recăsătorește, dreptul de abitație încetează automat, chiar
dacă nu s-a procedat la ieșirea din indiviziune.

22
 Dacă locuința nu este necesară în întregime soțului supraviețuitor, moștenitorii pot
cere restrângerea dreptului de abitație. Ba mai mult, ei au dreptul de a procura acestuia o altă
locuință.
Dreptul de servitute, reglementat în art.576-643 din Codul Civil este un drept real
principal derivat, perpetuu și indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit sau
dominat, pentru uzul și utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparțin la
proprietari diferiți.
Servituțile se pot stabili prin titlu, adică prin act juridic. În principiu, orice servitute
poate fi stabilită prin titlu, iar servituțile continue și neaparente, precum și cele necontinue și
neaparente se pot stabili numai prin act jurdic. Actul juridic de constituire a servituții poate fi
cu titlu oneros sau gratuit, convenție ori testament.
Servituțile mai pot fi constituite și prin uzucapiune, doar cele continue și aparente,
cum ar fi servitutea de vedere, însă posesia trebuie să se exercite cel puțin 10 ani pentru a fi
valabilă uzucapiunea.
Analiza exercitării servituților face necesară evidențierea drepturilor și obligațiilor ce
revin proprietarilor celor două fonduri sau imobile. Drepturile și obligațiile celor doi
proprietari diferă în funcție de modul de constituire a fiecărei servituți. Astfel, în cazul
servituților naturale și a servituților legale, drepturile și obligațiile proprietarilor celor două
imobile sunt reglementate de lege. Când este vorba de o servitute stabilită prin titlu, drepturile
și obligațiile sunt cele stipulate în actul juridic de constituire. Tot astfel, în ipoteza unei
servituți dobândite prin uzucapiune, drepturile și obligațiile în discuție depind de modul în
care s-a exercitat posesia pe durata termenului de prescripție.
În ceea ce privește drepturile și obligațiile generale ale proprietarului imobilului sau
fondului dominant sunt: de a face toate lucrările necesare pentru conservarea și exercitarea
servituții; de a se folosi de servitute numai în conformitate cu legea, titlul sau modul de
stabilire a acesteia; de a nu face lucrări care ar antrena schimbări împovoratoare pentru fondul
aservit.
Ca drepturi și obligații ale proprietarului fondului aservit amintim: abandonarea
fondului aservit la dispoziția proprietarului fondului dominant atunci când prin titlu s-a obligat
să facă, pe cheltuiala sa, anumite lucrări necesare pentru exercitarea și conservarea servituții;
abținerea de la orice faptă prin care ar tulbura exercițiul normal al servituții, chiar dacă aceasta
ar fi devenit împovarătoare. Totuși, dacă servitutea a devenit prea împovăratoare sau îl pune
în imposibilitatea de a efectua unele reparații folositoare, proprietarul fondului aservit poate
oferi proprietarului fondului dominant un alt loc cu aceeași întrebuințare.

23
 În ceea ce privește apararea dreptului de servitute, titularul are la dispoziție o acțiune
pețitorie, numită acțiune confesorie de servitute. Servituțile stabilite prin titlu precum și toate
servituțile continue și aparente pot fi aparate indirect, pe cale acțiunilor posesorii.
Dreptul de servitute se poate stinge în următoarele situații: în caz de imposibilitate
materială de a mai exercita servitutea; prin consolidare, atunci când ambele proprietăți ajung
să aibă același proprietar; prin renunțarea proprietarului fondului dominant; prin ajungerea la
termen; prin răscumpărare; prin neuz timp de 10 ani sau prin dispariția oricărei utilități a
acesteia.
Potrivit art.693 alin.(1) din Noul Cod Civil, dreptul de superficie reprezintă dreptul
real principal, de a avea sau de a ridica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul
acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.
În cazul superficiei se suprapun două drepturi de proprietate: dreptul de proprietate al
superficiarului asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări și dreptul de proprietate
asupra terenului, al cărui proprietar este o altă persoană. Prin urmare, superficia este un
dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren.
Dreptul de superficie poate fi dobândit prin uzucapiune, titlu sau direct prin lege. Prin
titlu se înțelege un act juridic care poate fi o convenție, un testamentul sau un act de
succesiune. Convenția și testamentul constituie titluri pe baza cărora se dobândește dreptul de
superficie asupra terenurilor proprietate particulară. Aceste acte juridice trebuie să
îndeplinească toate condițiile de validitate prevăzute de lege.
Referitor la terenurile aflate în domeniul privat al statului și unităților administrativ-
teritoriale, dreptul de superficie se poate constitui prin act de concesiune.
În ceea ce privește concesionarea terenurilor din domeniul privat al statului pentru
construcții, terenurile aparținând domeniului privat al statului și al unităților administrativ-
teritoriale destinate executării de construcții pot fi concesionate, de regulă, prin licitație
publică, în condițiile respectării documentațiilor de urbanism și amenajare teritorială.
Dreptul de proprietate consituie dreptul real cel mai deplin, conferindu- i titularului
său trei atribute și anume posesia, folosința și dispoziția. Aceste atribute au un carcater absolut
deoarece există în raporturile proprietarului cu toate subiectele de drept și un carcater
exclusiv, numai proprietarul putându-le exercita în plenitudinea lor, indiferent de puterile și
drepturile pe care altă persoană le-ar putea avea asupra aceluiași bun.

24
CAPITOLUL 2 - Reglementarea a dreptului de proprietate în
România

2.1. Reglementarea dreptului de proprietate în convenții/tratate la care

România este parte

Ocrotirea drepturilor fundamentale ale omului recunoscută iniţial de jurisprudenţă a

fost formalizată în tratate. Astfel, prima referire la drepturile fundamentale a fost făcută în
25
Tratatul de la Maastricht, la articolul F, alineatul (2) 20, apoi în Tratatul de la Nisa, când a fost
adoptată Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, fără a avea,însă, forţă juridică.
Reglementarea dreptului de proprietate făcând parte din categoria drepturilor civile,
alături de dreptul fundamental la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la egalitate în faţa legii etc
este reglementat în tratatele internaţionale la care România este parte. Aici avem în vedere,
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului21, Protocoalele adiţionale la aceasta, Pactul
O.N.U. privind drepturile civile și politice ale omului22și Carta Drepturilor Fundamentale ale
Uniunii Europene23.
Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona 24, Uniunea Europeană
recunoaşte toate drepturile, libertăţile şi principiile înscrise în Cartă cărora le atribuie aceeaşi
valoare juridică ca şi tratatelor constitutive.
Dreptul de proprietate, ca drept fundamental în legislația Uniunii Europene, este
recunoscut și garantat prin articolul 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, care prevede că: (1) Orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a
folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal.
Nimeni
nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru
pierderea pe care a suferit-o. Folosinţa bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele
impuse de interesul general. (2) Proprietatea intelectuală este protejată.
Conținutul articolului 17 al Cartei care reglementează dreptul de proprietate a fost
inspirat din articolului 1 al Protocolului adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, având denumirea de Protecţia proprietăţii dispune că: orice persoană fizică sau
20
Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum rezultă
acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale de drept comunitar.
21
Ratificată de România prin Legea nr.30/1994 privind ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a
protocoalelor adiţionale la această convenţie, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31mai.1994,
cu modificările și completările ulterioare.
22
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în
vigoare la 23 martie 1976, conform art. 49, pentru toate dispoziţiile cu excepţia celor de la art.41, la 28 martie
pentru dispoziţiile de la art.41 România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în
Buletinul Oficial al României, partea I, nr.146 din 20 noiembrie 1974.
23
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, nr. 83 din 30 martie 2010 Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene a fost precedată de Declaraţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
adoptată de Parlamentul European la 12 aprilie 1989, şi care, între altele, conţinea şi o referire la dreptul de
proprietate.
24
Ratificat de România prin Legea nr.13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la
13 decembrie 2007,publicată în Monitorul Oficial al României nr. 107 din 12 februarie 2008.Tratatul de la
Lisabona a fost semnat la 13 decembrie 2007 şi a intrat în vigoare după ratificarea de către toate statele membre
ale Uniunii Europene, la 1 decembrie 2009.
26
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa
decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
generale ale dreptului internaţional.
Articolul 52 alineatul (3) al Cartei prevede că: (3) În măsura în care prezenta cartă
conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt
aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică
dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.
Acelaşi principiu se aplică şi în privinţa relaţiilor dintre dreptul de proprietate
reglementat de Cartă şi drepturile fundamentale consacrate în constituţiile statelor membre. În
acest sens, alineatul (4) al aceluiaşi articol 52 prevede că: În măsura în care prezenta cartă
recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale
comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile
menţionate.
În doctrină au început să apară dezbateri cu privire la caracterul dreptului de
proprietate consacrat de Cartă.
Acest drept nu ar fi un drept absolut în măsura în care o autoritate publică, pentru o
cauză de utilitate publică, ar putea să dispună de un bun, cu condiţia unei despăgubire
adecvate .
De asemenea, articolul 54 din Cartă referitor la abuzul de drept, impune o limitare a
exerciţiului tuturor drepturilor prevăzute de Cartă, inclusiv a dreptului de proprietate,
stipulând că: Nici una dintre dispoziţiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca
implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat
împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin prezenta cartă sau de a le
impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă.
Astfel dreptului de proprietate i se pot aduce limitări necesare pentru a asigura
echilibru între diferitele drepturi fundamentale protejate de dreptul Uniunii.
În ceea ce priveşte sfera subiectelor obligate să respecte dreptul de proprietate
reglementat la articolul 17 din Cartă, articolul 51 prevede că: 1) Dispoziţiile prezentei carte se
adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului
subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare
dreptul Uniunii.
Art. 51 din Cartă impune o limitare cu caracter general, prin care restrânge domeniul
de aplicare al acesteia la instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, cu respectarea

27
principiului subsidiarităţii, precum şi la statele membre numai în cazul în care acestea pun în
aplicare dreptul Uniunii
Nu există nici o îndoială că dreptul de proprietate este garantat în dreptul comunitar,
în conformitate cu tradiţiile comune constituţiilor statelor membre, stipulate şi în primul
Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, protocol care consacră
dreptul la respectarea bunurilor proprii.
Prin urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene interpretează dreptul de proprietate
în lumina articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel
încât pentru aceasta termenul de bunuri înglobează orice valoare patrimonială.
În jurisprudenţa Curții de Justiţie a Uniunii Europene, dreptul de proprietate este
recunoscut ca făcând parte din principiile generale ale dreptului Uniunii, fiind garantat în
dreptul Uniunii. Cu toate acestea, dreptul de proprietate nu este considerat o prerogativă
absolută, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcţiei sale în societate.
În consecinţă, pot fi aduse unele limitări folosinţei dreptului de proprietate, cu
condiţia ca acestea să răspundă obiectivelor de interes general ale Uniunii şi să nu constituie o
intervenţie excesivă care ar aduce atingere chiar substanţei dreptului astfel garantat. Cu toate
acestea, în ultimii ani,se poate observa o tendinţă a Curţii spre o abordare mai favorabilă
intereselor individuale.
Convenţia Europeană prevede două categorii de limitări ale dreptului de proprietate:
lipsirea de dreptul de proprietate şi reglementarea folosinţei bunurilor.25
Cu privire la lipsirea de dreptul de proprietate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
nu a calificat niciodată o măsură litigioasă ca fiind de expropriere. Astfel, Curtea a adoptat o
poziţie deosebit de prudentă în ceea ce priveşte aprecierea existenţei unui caz de expropriere,
îndeosebi, în ceea ce priveşte exproprierea fără despăgubire.
În ceea ce priveşte reglementarea folosinţei bunurilor, se pare că, spre deosebire de
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat o
jurisprudenţă mai favorabilă persoanelor fizice. Într-adevăr, istoric, în ordinea juridică a
Uniunii, interesul general a prevalat asupra drepturilor particularilor, fiind considerat un fel de
viză de proporţionalitate pentru orice măsură de limitare a protecţiei dreptului de proprietate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că protecţia conferită drepturilor
fundamentale în ordinea juridică a Uniunii poate fi mai mare, cu condiţia ca această protecţie
să fie întotdeauna raportată la obiectivele de interes general urmărite de Uniune. Cu toate
acestea, în ultimii ani, se poate observa o tendinţă în jurisprudența Curţii spre o abordare mai
25
Camelia-Lilieana Gheorghiu, Unele aspecte privind dreptul de proprietate în jurisprudenţa CJ a UE, Revista
Universul Juridic nr.9, septembrie 2015, p. 30-40.
28
favorabilă protejării intereselor individuale, în contextul unei verificări atente a
circumstanţelor particulare din fiecare caz în parte

2.2. Reglementarea dreptului de proprietate în legislația națională

După dispoziţiile Codului Civil de la 1864, art.480 prin care se definea proprietatea ca
dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un bun în mod exclusiv şi absolut,
dar în limitele legale, Constituţia de la 1866 conferă proprietăţii un caracter sacru şi inviolabil
prin garantarea drepturilor civile.
Spre deosebire de aceasta, în Constituţia de la 1923 se garantează dreptul de
proprietate, se garantează dreptul de proprietate de orice natură, precum şi creanţele asupra
statului şi se prevede că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru caz de utilitate publică şi
după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită pe cale judecătorească 26. Tot în Constituţia
de la 1923 se stipulează că bogăţiile subsolului sunt proprietatea statului.
Schimbarea regimului politic din 1947 aduce transformări majore în privinţa regimului
juridic al proprietăţii. Eliminarea exploatării omului de către om, potrivit concepţiei
comuniste, devine posibilă prin declararea trecerii mijloacelor de producţie aflate în mâini
particulare în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor, prin declararea pământului
ca aparţinând celor ce muncesc.
Prin Constituţia de la 1948 se renunţă la instituţia domeniului public, statuându-se că
mijloacele de producţie aparţin statului ca bunuri ale întregului popor, organizaţiilor
cooperatiste sau particularilor (art.5). Aceste dispoziţii constituţionale au stat la baza adoptării
unor acte normative abuzive care au determinat restrângerea sistematică a proprietăţii private.
Constituţia din 1965 va statua că economia României are la bază proprietatea
socialistă asupra mijloacelor de producţie şi stabilea două forme ale proprietăţii: proprietatea
de stat asupra bunurilor aparţinând întregului popor şi proprietatea cooperatistă aparţinând
organizaţiilor cooperatiste (art.5-6), dreptul de proprietate personală fiind restrâns la venituri
şi economii.
Proprietate statului din perioada regimului socialist și comunist, creată de popor şi în
interesul poporului, limitează proprietatea individuală şi diminuează semnificativ

26
O.Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale,Ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2003, p.
133.
29
prerogativele acesteia faţă de reglementarea din Codul Civil de la 1864 şi din Constituţia din
1923.
Se instituie un control excesiv asupra proprietăţii, în numele unei aparente democraţii,
populare, iar dreptul de proprietate îşi pierde configuraţiile sale clasice.
În această perioadă există proprietatea socialistă de stat, proprietatea cooperatistă şi
proprietatea personală, aceasta din urmă reducându-se la posibilitatea persoanelor fizice de a
avea o locuinţă, bunuri mobile de folosinţă casnică, cele strict personale şi, eventual, un
autoturism de producţie naţională, achiziţionat de pe piaţa internă. Revenirea la reglementările
raţionale ale dreptului de proprietate se va face prin înlăturarea regimului comunist, în
decembrie 1989.
Constituţia din 1991, în art.41 şi art.135, prevedea două forme de proprietate,
proprietatea privată şi proprietatea publică, consacrând în acelaşi timp ocrotirea proprietăţii
private, în mod egal, indiferent de titular. În constituție se preciză că dreptul de proprietate,
precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, iar conţinutul şi limitele acestor drepturi
sunt stabilite prin lege.
Mai mult chiar, în Constituţia din 1991, se reia dispoziţia art.481 din Codul Civil,
dispoziţie existentă şi în reglementarea actuală, precizându-se că nimeni nu poate fi expropriat
decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire, iar atunci când se execută lucrări de interes general autoritatea publică poate
folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi pe proprietar pentru
daunele aduse subsolului, plantaţiilor sau construcţiilor şi pentru alte daune imputabile
autorităţii. Aceste despăgubiri se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin intermediul justiţiei. Constituția din 1991 prevedea şi unele limitări privind
exercitarea absolută a dreptului de proprietate privată. Este vorba de respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea unei bune vecinătăţi, precum şi a altor sarcini
existente, potrivit legii.
O altă limitare este art.41 al Constituţiei prin care se prevede interdicţia de a dobândi
terenuri pe teritoriul României pentru străini și apatrizi.
De asemenea era reglementată și prezumția dobândirii licite a averii, care nu poate fi
confiscată decât atunci când se demonstra că această prezumţie este falsă, urmând ca bunurile
destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni să fie confiscate, în condiţiile legii.
În privinţa proprietăţii publice, art.135 din Constituţie arăta că bunurile cu acest regim
sunt inalienabile, ele putând fi însă închiriate sau date în administrare regiilor autonome ori
instituţiilor de interes naţional sau local.

30
 Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor1administrativ-teritoriale: comuna,
oraşul, inclusiv municipiul şi judeţul. Totodată, întrucât proprietatea privată poate aparţine
oricărui subiect de drept, statul sau unităţile administrativ-teritoriale pot fi şi titulare ale unui
drept de proprietate privat.
În acest caz, poziţia lor sub aspect juridic este de egalitate cu oricare alt titular al unui
asemenea drept, potrivit art.41 alin.(2), proprietatea privată fiind ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular27.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 148/200328 analizează constituționalitatea
propunerii legislative de revizuire a Constituției României, care a modificat textele privind
proprietatea având ca obiectiv principal crearea cadrului legislativ pentru integrarea României
în Uniunea Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord. Astfel, având în
vedere faptul că integrarea României în Uniunea Europeană presupunea respectarea
ansamblului de drepturi și obligații comune ce se aplică tuturor statelor membre, privitoare la
libera circulaţie a capitalurilor, la drepturile cetăţenilor europeni de a investi şi de a dobândi
bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii români, reglementarea constituţională anterioară
revizuirii, respectiv art.41 alin.(2), îngrădea posibilitatea realizării acestor obiective prin faptul
că se interzicea cetăţenilor străini şi apatrizilor să dobândească dreptul de proprietate asupra
terenurilor. Pentru înlăturarea acestei interdicţii şi pentru instituirea unor garanţii ale dreptului
de proprietate privată s-a propus modificarea art.41 din Constituţie. Denumirea articolului
Protecţia proprietăţii private, se modifica cu sintagma Dreptul de proprietate privată. Cea
de-a doua modificare viza chiar alin.(2) al art.41. În noua redactare, proprietatea privată era
garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, iar cetăţenii străini şi apatrizii
pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire
legală. De asemenea se propunea introducerea unui nou alineat, alin.(31), care interzicea
trecerea silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei etnice, religioase,
politice sau de altă natură a titularilor. Această dispoziţie constituţională reprezenta o solidă
garanţie a dreptului de proprietate privată, care înlătura posibilitatea trecerii abuzive a acesteia
în proprietate publică pe criterii legate de apartenenţă etnică, politică, religioasă sau de altă
natură.

27
M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia României comentată
şi adnotată, Bucureşti, 1992, p. 295 .
28
Decizia Curţii Constituţionale nr.148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a
Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 317/12.05.2003.
31
 Un element interesant în materia reglementării constituţionale a proprietăţii private
este faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a decis faptul că, în această materie,
standardul naţional de protecţie reprezentat prin art.44 din Constituţie este superior celui
prevăzut de art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
şi de aceea, Curtea constată contrarietatea diferitelor soluţii legislative prin raportare la
prevederile Constituţiei, fără a mai apela la standardul convenţional în materie, acesta fiind
inferior ca protecţie celui naţional, făcându-se astfel aplicarea dispoziţiilor art.60 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art.44 din Constituție reglementează dreptul de proprietate privată, evocând astfel
ideea doctrinară potrivit căreia aproprierea bunurilor îmbracă concomitent forme comunitare
şi forme private, care definesc structura polară a dreptului de proprietate 29. În consecinţă,
există subiecte colective de drept – persoane juridice de drept privat – care au în patrimoniul
lor un drept de proprietate privată asupra bunurilor şi în acelaşi timp, persoane juridice de
drept public – statul, unităţile administrativ-teritoriale – care au în patrimoniul lor atât un
drept de proprietate privată, aflat sub incidenţa art.44 din Constituţie, cât şi un drept de
proprietate publică reglementat la nivel constituţional de art.136 din Legea fundamentală.
Ca atare, sub incidenţa art.44 intră toate formele de proprietate privată, indiferent de
titular.
Exproprierea, naţionalizarea şi confiscarea sunt cele mai severe măsuri care pot fi luate
împotriva dreptului de proprietate privată, deoarece ele nu sunt doar o simplă limită a
dreptului, ci conduc chiar la pierderea acestuia. Referirea la naţionalizare din cuprinsul art.44
alin.(4) a fost introdusă cu prilejul revizuirii, sub pretextul înlăturării posibilei discriminări
între cei supuşi acestei măsuri. Putem fi de acord cu opinia exprimată în doctrină, potrivit
căreia legiuitorul constituant a legitimat indirect naţionalizarea, devenită posibilă pe cale de
interpretare: dacă sunt interzise numai naţionalizarea şi orice alte măsuri de trecere silită în
proprietate publică, pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură
discriminatorie, în caz contrar înseamnă că o naţionalizare sau altă trecere silită în proprietate
publică, în condiţii de egalitate, este perfect posibilă şi constituţională30.
Art.136 din Constituţie a fost reformulat în totalitate prin Legea nr.429/2003 privind
revizuirea Constituției31, dar şi-a păstrat denumirea marginală: Proprietatea. Din punct de
vedere al tehnicii legislative, există o inadvertenţă între denumirea marginală a acestui articol
29
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 214.
30
I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 457.
31
Legea nr.429/23.10.2003 privind revizuirea Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 758 /29.10.2003.
32
care ar sugera o viziune generală şi totodată economică a proprietăţii şi conţinutul acestuia
care cuprinde reguli constituţionale ce guvernează dreptul de proprietate privată şi dreptul de
proprietate publică.
Art. 136 nu cuprinde exclusiv dispoziţii cu caracter general în materia proprietăţii, ci,
mai ales, dispoziţii cu caracter special în privinţa proprietăţii publice, încheindu-se cu
principiul fundamental al inviolabilităţii proprietăţii private. Art.136 anunţă tipologia
dreptului de proprietate, privată și publică, în România, într-o enumerare limitativă, care
impune concluzia că alte forme de proprietate nu pot exista şi fără să precizeze criteriul de
clasificare a proprietăţii.
Acesta apărea însă în art.1 din Legea nr.213/1998 privind bunurile proprietate
publică32. Rezultă astfel că obiectul dreptului de proprietate este criteriul reglementării:
proprietatea este publică dacă bunurile sunt, potrivit legii sau prin natura lor, de uz sau interes
public, criteriul fiind, practic, destinaţia bunului. Ideea că titularul dreptului nu poate constitui
un criteriu pentru delimitarea proprietăţii publice de cea privată este impusă şi de faptul că
acelaşi subiect de drept – statul sau unităţile administrativ-teritoriale – poate fi titularul unui
drept de proprietate publică asupra bunurilor care au această natură şi titularul unui drept de
proprietate privată asupra altor bunuri33.
Norma constituţională stipulează doar chestiuni de principiu în materia dreptului de
proprietate publică: titularii, protecţia juridică, obiectul şi regimul juridic al acestuia,
modalităţi de exercitare a conţinutului dreptului. Prin legea organică în materie, respectiv
Legea nr.213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările
ulterioare şi prin Noul Cod Civil din 2011 este reglementat în detaliu regimul juridic al
proprietăţii publice: precizarea atributelor dreptului, definirea noţiunilor de domeniu public și
privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, dobândirea dreptului de proprietate
publică, modalităţi de exercitare a atributelor dreptului, caracterele specifice ale dreptului de
proprietate publică, încetarea dreptului de proprietate publică.
În plus faţă de reglementarea Constituţiei din 1991, art.136 alin.(2) Teza I din
Constituţie introduce noţiunea de garantare şi ocrotire prin lege a proprietăţii publice, ceea ce
corespunde unor obiective economice, juridice şi politice cum ar fi: protejarea unităţilor
administrativ-teritoriale împotriva unor acţiuni abuzive ale structurilor de putere la nivel
central și protejarea proprietăţii publice contra eventualelor acţiuni ilegale, chiar ale statului

32
Legea nr.213/17.11.1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
448/24.11.1998, cu modificările și completările ulterioare.
33
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 403.
33
sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, de trecere nejustificată a unor bunuri din domeniul
public în domeniul privat.
Art.136 alin.(3) din Constituţie stabileşte sfera bunurilor ce formează obiectul
dreptului de proprietate publică prin enumerarea limitativă a acestora şi prin trimitere la legea
organică în vigoare cu precizarea că, în ambele cazuri, legiuitorul constituant a prevăzut că
aceste bunuri constituie obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Criteriile de determinare a bunurilor proprietate publică, altele decât cele enumerate
de norma constituţională ar fi: criteriul destinaţiei bunurilor, respectiv interesul public sau
naţional şi criteriul declaraţiei legii.
Comparativ cu versiunea din anul 1991 a fostului art.135 alin. (4), prin revizuirea
Legii fundamentale s-a operat o restrângere a sferei bunurilor enumerate de Constituţie, fie
prin eliminarea unor categorii de bunuri, fie prin reformularea referirii la unele bunuri.
Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este prevăzut, în linii generale, în art.136
alin.(4), care prevede că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Potrivit legii organice,
ele pot fi date în administrare regiilor autonome sau instituţiilor publice, pot fi concesionate
sau închiriate, pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Dintre caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică, teza I a Constituției
reglementează doar inalienabilitatea.
Enumerarea completă a acestora se regăsea în art. 11 al Legii nr.213/1998 privind
bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, iar cele mai recente în
art.861 alin.(1) din Noul Cod Civil, care se referă la caracterele dreptului de proprietate
publică şi care, în alin.(1) le enumeră ca fiind inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile,
astfel cum au fost acestea reglementate anterior şi dezvoltate în doctrina de drept
administrativ.
Ultimul alineat al art.136 alin.(5), conţine o dispoziţie cu caracter special în materia
proprietăţii private, ca o a doua referire la dreptul de proprietate privată după ce, în primul
alineat, era precizată diviziunea formelor de proprietate: proprietatea privată este inviolabilă,
în condiţiile legii organice. Inviolabilitatea proprietăţii nu are caracter absolut, ceea ce rezultă
din trimiterea pe care norma constituţională o face la dispoziţiile legale incidente.
În mod concret, exercitarea dreptului de proprietate privată este supus unor limitări
care se regăsesc şi în conţinutul art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului34 şi a libertăţilor fundamentale, prin recunoaşterea dreptului pe care statele
34
Art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dispune: orice persoană fizică
sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru
cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care leconsideră
34
suverane îl au de a adopta legile pe care le socotesc necesare pentru reglementarea utilizării
bunurilor proprietate privată în conformitate cu interesul general, cu condiţia asigurării unui
just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativul salvgardării
drepturilor fundamentale ale persoanelor fizice35.
Potrivit art.11 din Constituţia României, statul se obligă să îndeplinească cu precădere
toate obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, acestea făcând parte din dreptul
intern, prin ratificarea lor de Parlament, iar în cazul în care un tratat, la care România urmează
să acceadă, cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui va fi posibilă după
revizuirea Constituției.
La nivel constituţional, reglementarea-cadru a dreptului de proprietate, până în anul
2011, era reprezentată, pe de o parte, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate privată, de
Codul Civil din 1864 cu interpretările date de doctrină şi jurisprudenţă, şi, pe de altă parte, de
Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările
şi completările ulterioare.
În prezent, atât regimul juridic al proprietăţii private, cât şi regimul juridic al
proprietăţii publice sunt legiferate prin Noul Cod Civil, art.555-692, care privesc proprietatea
privată și art.858-875 care se referă la proprietatea publică.
Art.555 alin.(1) din Noul Cod Civil defineşte dreptul de proprietate privată astfel:
Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod
exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege, completând textul art.480 din Codul
Civil din 1864, prin exprimarea conţinutului său juridic – a celor trei atribute ale dreptului –
respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia şi prin evidenţierea caracterelor juridice ale acestui
drept real, ca un drept exclusiv, absolut şi perpetuu. Alin.(2) al aceluiaşi articol: În condiţiile
legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după
caz, exprimă opţiunea legiuitorului de a realiza o distincţie între dreptul de proprietate, în
forma sa pură şi simplă, şi modalităţile sale – proprietatea comună, proprietatea anulabilă şi
proprietatea rezolubilă – precum şi între forma completă a dreptului de proprietate şi
dezmembrămintele sale.
Dreptul de proprietate privată reglementat de Noul Cod Civil nu este un drept absolut.
Premisele limitării dreptului de proprietate rezultă din art.555 alin.(l) din Noul Cod Civil care,
în partea sa finală, precizează că dreptul de proprietate se exercită în limitele determinate de
lege, coroborate cu dispoziţiile art.44 alin.(1), teza a II-a din Constituţia României, potrivit
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
35
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010, p. 1738.
35
cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Noul Cod Civil face
distincţia între limitele materiale şi limitele juridice ale dreptului de proprietate, ultimele fiind
clasificate în limite legale, limite convenţionale şi limite judiciare.
Potrivit art.602 alin.(1) din Noul Cod Civil, legea poate limita exercitarea dreptului de
proprietate fie în interes public, fie în interes privat. Deoarece Codul Civil nu precizează dacă
limitarea dreptului de proprietate se face prin lege organică sau nu, prin raportare la
dispoziţiile constituţionale privind protecţia proprietăţii indiferent de formele sale, se poate
aprecia că limitările legale reglementate de Noul Cod Civil pot fi stabilite doar prin lege
organică.
Referitor la proprietatea publică, urmând linia trasată de Constituţie în art.136 alin.(2),
art.858 din Noul Cod Civil identifică subiectele de drept care pot fi titulare ale dreptului de
proprietate publică, respectiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale. De asemenea, reluând
dispoziţiile art.1 din Legea nr.213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi
completările ulterioare, determină categoriile de bunuri care fac obiectul dreptului de
proprietate publică. În reglementarea actuală, art.554 al Noului Cod Civil, prevede faptul că
bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin
declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă
numai dacă au fost legal dobândite de către acestea. De asemenea, dispoziţiile aplicabile
dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, dacă legea nu
prevede altfel, dar numai dacă acestea sunt compatibile dreptului de proprietate publică.
Astfel, alin.(1) distinge în privinţa bunurilor care sunt obiect derivat al dreptului de proprietate
publică, între categoria celor care prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi categoria
bunurilor care au acest regim prin declaraţia legii.
În prima categorie s-ar regăsi bogățiile subsolului, spațiul aerian, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental enumerate de
art.136 alin.(3) din Constituţie, iar în cea de-a doua se regăsesc bunurile enumerate de Legea
nr.213/1998, altele decât cele la care face trimitere legea fundamentală.
Potrivit art.554 alin.(2) din Noul Cod Civil, reglementarea regimului juridic aplicabil
dreptului de proprietate privată constituie dreptul comun pentru stabilirea regimului juridic
aplicabil dreptului de proprietate publică. Dreptul comun nu este aplicabil când există norme
speciale derogatorii sau când, în lipsa acestora, aplicarea normelor generale nu ar fi
compatibilă cu specificul dreptului de proprietate publică.
Referitor la cazurile de dobândire a bunurilor proprietate publică, preluând o parte din
dispoziţiile art.7 din Legea nr.213/1998, art.863 din Noul Cod Civil enumeră modalităţile de

36
dobândire a dreptului de proprietate publică, respectiv: prin achiziţie publică, efectuată în
condiţiile legii, prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii ,prin
donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa
dispunătorului, devine de uz ori de interes public ,prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul,
prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public,prin transferul
unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat
al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii , prin
alte moduri stabilite de lege.
Se poate observa faptul că Noul Cod Civil nu a preluat în totalitate conţinutul art.7 din
Legea nr.213/1998, ci a renunţat la legiferarea uneia dintre modalităţile tradiţionale de
dobândire a dreptului de proprietate publică, respectiv dobândirea pe cale naturală.
Noutatea este adusă de art. 863 lit. d) din Noul Cod Civil,prin care în acest modalitatea
de dobândire a proprietăţii publice se face prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin
natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public.
Reglementarea dreptului de proprietate a cunoscut în România după 1990 o evoluţie
accelerată în ceea ce priveşte consacrarea lui ca drept fundamental, dar mai ales, ca drept subiectiv
civil, precum şi a modalităţilor de restituire, reconstituire şi constituire a proprietăţii private, ca de
altfel şi a mijloacelor de ocrotire a acesteia ţinând seama de faptul că dreptul de proprietate este
singurul drept real complet ce conferă titularului său deplinătatea exercitării atributelor cu privire
la un bun.

37
CAPITOLUL 3- Studii de caz privind proprietatea și exercitarea
dreptului de proprietate

3.1.Proiectul Roșia Montană

Proiectul Roșia Montană este un proiect controversat de exploatare minieră a

zăcămintelor de aur în zona localității Roşia Montană, din Munţii Apuseni. Societatea
comercială Roşia Montană Gold Corporation este iniţiatorul acestui proiect, ce ar urma să fie
cel mai mare proiect minier aurifer de exploatare la suprafaţă din Europa.
Proiectul de exploatare la suprafață este propus pentru o perioadă de aproximativ 25
de ani astfel: 2 ani - etapa de construcție, 16 ani - etapa de exploatare și aproximativ 7 ani -
etapa de închidere și reabilitare.
Dacă se aprobă proiectul, atunci zăcământul de aur și argint, care în trecut (vechimea
exploatărilor atestate în zonă fiind de circa 2000 de ani) fusese scos la suprafață prin galerii,
urmează să fie extras în cel mult 16 ani.
Proiectul este susținut de asociații non-guvernamentale, companii și instituții ale
statului, care se constituie în Grupul de Susținere a Proiectului Roșia Montană, dar este și
combătut de mai multe asociații non-guvernamentale grupate sub numele România fără
cianuri, de Academia Română, Academia de Studii Economice București în urma unor
analize științifice date publicității.
Proiectul de lege privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-
argentifere din perimetrul Roşia Montană şi stimularea dezvoltării activităţilor miniere în
România conţine o serie de prevederi care încalcă grav Constituţia, tratate şi convenţii
internaţionale ratificate de România şi o serie de Directive europene transpuse de România în
legislaţia internă. Adoptat în forma propusă acest proiect ar restrânge drepturi garantate
constituţional la proprietate privată, acces liber la justiţie, mediu sănătos, moştenire culturală
și ar submina competenţele diferitelor autorităţi publice cu rol în aprobarea şi emiterea actelor

38
de reglementare în domeniul mediului, mineritului, urbanismului, protecţiei patrimoniului
natural şi cultural de interes naţional36.
Roşia Montană este situată în judeţul Alba, din Munţii Apuseni,o regiune din vestul
României. Denumirea dată de romani a fost Alburnus Maior şi de peste 2000 de ani se
exploatează aici zăcăminte auro-argentifere. Există galerii din epoca preromană şi romană (a
căror lungime totalizază 5 km) şi galerii subterane ce datează din epocile recente (însumând
peste 70 km). Condiţiile locale speciale au permis conservarea obiectelor din lemn. Zona este
bine cunoscută datorită descoperirii în galeriile romane de la Cătălina Monuleşti a unor
plăcuţe cerate ce conţin evidenţele administraţiei miniere, acestea fiind făcute publice în
secolul al XIX-lea de către istoricul german Theodor Mommsen, constituind o sursă
importantă de informaţii despre legislaţia romană. Chiar dacă exploatarea a fost continuă de-a
lungul secolelor, în galerii există încă vestigii ale echipamentelor miniere utilizate de romani.
Există de asemena vestigii de suprafaţă cum ar fi terme, clădiri oficiale, sanctuare cu altare
votive, necropole37.
Roșia Montană este o zonă mono-industrială şi există o puternică presiune exercitată
de localnici pentru exploatarea resurselor naturale astfel încât minerii din zonă să beneficieze
de locuri de muncă. Exploatarea în carieră efectuată de către compania românească de stat
Minvest S.A. şi-a încetat activitatea în anul 2007.
Un nou proiect minier care include exploatarea în cariere a fost lansat de Roşia
Montană Gold Corporation, companie româno-canadiană în care 80% din interese sunt
deţinute Gabriel Resources, compania canadiană şi 19,3% de Minvest compania românească
de stat, restul procentelor revenind altor 3 companii româneşti de talie mai mică.
Acest tip de acţionariat minoritar din partea ţării care deţine rezervele este unul
neobişnuit în practica internaţională a valorificării bogăţiilor subsolului, precizând că în
industria petroliferă, de exemplu, raportul de concesionare este de 85 : 15 % în favoarea ţării
gazdă. În ceea ce priveşte concesionarea exploatării, în rezumatul proiectului sunt menționate
drepturi de doar 2% din producţia totală, pe care RMGC ar trebui să le plătească statului
român. În concesiune nu este indicată o formulă de împărţire a profitului așa cum se face de
regulă. Situaţia în care partenerul canadian (Gabriel Resources Ltd.) deţine 80%, iar
partenerul român doar 20% din acţiunile Companiei Roşia Montană Gold Corporation
contrazice criteriul de interes public în beneficiul economic al ţării, care ar justifica unele

36
Critica proiectului de lege referitor la exploatarea minieră de la Roșia Montană,
https://www.rosiamontana.org/sites/default/files/Rezumat-RapAnalizaCriticaLegii.pdf.
37
Roșia Montană,Alba, https://ro.wikipedia.org/wiki/Roșia_Montană,_Alba.
39
măsuri de strămutare a populației din zonă. În felul acesta se încalcă şi criteriul prevăzut în
Art. 8, aliniatul (2) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
      În anul 1999, Licenţa de exploatare 47/1999  a fost acordată prin H.G. nr. 458/10 iunie
1999 38 lui Minvest ca titular, RMGC nefiind menționat ca afiliat .Cu toate acestea în Licenţă 
apare şi RMGC, ca afiliat. De asemenea, Licenţa de exploatare 47/1999 este pentru mina
veche şi nu pentru  proiectul RMGC,  proiect  care a fost definitivat abia în 2001.
Licenţa a fost transferată, conform art.14 din Legea Minelor nr.61/1998, de la
Minvest, la RMGC prin Ordinul Agenţiei Naţionale pentru Resurse  Minerale, nr.
310/09.10.2000, astfel Minvest rămânând companie afiliată. 
Se remarcă faptul că art. 9 şi art. 10 din Legea minelor nr.61/1998, în vigoare de la 14
iunie 1998 până la 26 martie 2003, prevede doar titular pentru o licenţă, nu şi afiliați ,iar
licenţele, atât cea de exploatare cât şi cea de explorare, sunt exclusive. Firesc era  ca Minvest 
să exploateze cu Licenţa nr.47/1999, iar RMGC ar fi trebuit să ceară o licenţă de explorare pe
acelaşi perimetru, conform art.15 din Legea minelor nr.61/1998. Licenţa mixtă , de exploatare
şi explorare, dovedeşte că Agenţia Naţională pentru Resurse  Minerale ar fi facilitat astfel
Gabriel Resources. 
  Perimetrul  Licenței nr. 47/1999 a fost modificat de trei ori prin acte adiţionale elaborate 
de Agenţia Naţională pentru Resurse  Minerale. De fapt s-a modificat perimetrul de
explorare al lui RMGC şi nu perimetrul de exploatare al lui Minvest, ceea ce interzice ambele
legi ale minelor, modificarea prevederilor licenţei, din care face parte şi perimetrul. Licenţa
nr.47/1999 era pentru exploatarea veche, de mici dimensiuni, în carieră  deschisă în muntele
Cetate.
RMGC ar fi trebuit să ceară o nouă licenţă de exploatare, pentru  cele patru cariere
prevăzute în proiectul său, configurat în 2001.  Noua licenţă de exploatare ar fi  trebuit să fie
aprobată de Guvern, nu de Agenţia Naţională pentru Resurse  Minerale.  Pentru a începe
activităţile miniere prevăzute în  această eventuală nouă licenţă, RMGC ar  fi avut  nevoie de
acordul de mediu .
Procedura de obţinere a acordului de mediu, declanşată în decembrie 2004, prin
depunerea unui Memoriul de Prezentare a Proiectului, trebuia  să urmeze  şi  nu  să  preceadă 
pe cea a obţinerii licenţei de exploatare (conform Legii minelor nr.85/2003, art.20, alin.
(1),lit.c) şi art.22, alin. (1),lit.d)).

38
Hotărârea de Guvern nr. 458 din 10 iunie 1999 privind aprobarea Licenţei de concesiune pentru exploatarea
minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roșia Montană, judeţul Alba, încheiată între Agenţia Naţională
pentru Resurse Minerale şi Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului "Minvest" - S.A., publicată
în  Monitorul Oficial al României nr. 285/21.06. 1999.
40
  RMGC nu poate  să obţină o licenţă de exploatare nouă, pentru proiect, sub Legea
minelor nr.85/2003, deoarece la art.18, alin.(2) este prevăzut că: Licenţa de exploatare  se
acordă direct titularului  licenţei de explorare, la solicitarea acestuia, …; câştigătorului unui
concurs public de ofertă. Dar acest concurs public de ofertă pentru Roşia Montană, nu se
poate organiza deoarece  art.11 din Legea minelor  nr.85/2003 interzice strict efectuarea de
operaţii miniere la Roşia Montană, din cauza patrimoniului arheologic de importanţă
mondială (galerii romane şi dacice unice în lume).
  În luna mai 2006, Minvest a încetat permanent  toate operaţiile miniere la Roşia
Montană şi a predat un plan de închidere a minei care a fost aprobat. Conform Legii minelor
nr.85/2003, art.52, titularul Licenţei nr.47/1999, adică RMGC, a cerut închiderea  minei.
Conform art.31, concesiunea minieră  încetează, deci, se consideră că Licenţa nr.47/1999
trebuia să fie  anulată (retrasă).  Ea este însă încă activă în listele Agenţiei Naţionale pentru
Resurse  Minerale, în interesul RMGC.
Timp de paisprezece ani, licența a fost unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale
unei mari afaceri românești, fiind actul care a dezbinat peste un deceniu societatea civilă,
guvernanți și compania dezvoltatoare. Licența a fost acordată, în 1999, companiei statului
Minvest, fără licitație, iar un an mai târziu, a ajuns, tot fără licitație, la compania privată Roșia
Montană Gold Corporation (RMGC) Autoritățile guvernamentale au promis că vor urgenta
desecretizarea licenței39. În data 27 august 2013, Guvernul și-a asumat un proiect de lege prin
care dă undă verde exploatării de la Roșia Montană, fără ca în prealabil să publice cel mai
important document din această afacere. Propunerea guvernului este primul pas spre
desemnarea proiectului de la Roșia drept proiect de utilitate publică, ceea ce ar permite
companiei să-i exproprieze pe localnicii care se opun proiectului fără ca aceștia să poată
contesta în instanță procedura.Acestă propunere reprezintă o atingere gravă adusă garanţiilor
constituţionale ale dreptului de proprietate şi principiului statului de drept. Declararea
Proiectului Roșia Montană ca fiind de utilitate publică şi de interes public naţional deosebit
este profund neconstituțională, deoarece nu a fost stabilită potrivit legii (art.44 alin.(3) din
Constituție). Proiectul Roșia Montană nu poate fi considerat de utilitate publică confom Legii
nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor
obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare 40,
deoarece domeniul de aplicare al legii mai sus menționate, nu cuprinde categoria lucrărilor de
39
Rise Project:Documente confidențiale ale afacerii Roșia Montană,
https://www.riseproject.ro/articol/documentele-confidentiale-ale-afacerii-rosia-montana/.
40
Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de
interes național, județean și local, publicată în Monitorul Oficial al României nr.85/23.12.2010, cu modificările și
completările ulterioare.
41
exploatare a minereurilor auro-argentifere. De asemenea Proiectul Roșia Montană nu a fost
declarat de utilitate publică în urma unei cercetări prealabile și în urma înscrierii lucrării în
planurile de urbanism ale zonei, asa cum prevede Legea nr.33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică41, cu modificările și completările ulterioare.
Un alt aspect important este compatibilitatea proiectului cu legislaţia europeană.
Prof. Dr. P. Fischer şi Dr. A. Lengauer de la Institutul de Drept European al
Universităţii din Viena, Austria, au întocmit un studiu intitulat Compatibilitatea proiectului
minier Roşia Montană din România cu principiile şi normele Uniunii Europene şi legislatia
Comunităţii Europene în care menționează că metoda aplicată în cursul elaborării proiectului
minier Roşia Montană încalcă Directiva de Evaluare a Impactului asupra Mediului
nr.85/337/EEC42 din 27 iunie 1985 şi Directiva nr.2001/42/EC 43 a Parlmentului European,
metoda de separare a aurului cu cianură încalcă Directiva nr.80/68/EEC 44 din 17 decembrie
1979 referitoare la protecţia apelor subterane (freatice) și măsurile de strămutare şi relocare
impusă, pe care autorităţile române intenţionează să le ia împotriva locuitorilor zonei miniere,
care refuză să-şi cedeze proprietăţile, încalcă art.8 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, obligatoriu pentru România. Persoanele ale căror drepturi fundamentale au fost atinse
având posibilitatea să-şi apere drepturile în fața Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Directiva nr.80/68/EEC referitoare la protecţia apelor subterane împotriva poluării
cauzate de anumite substanţe face distincţie între două categorii de substanţe reglementate
enumerate în două liste, I si II. Cianura este inclusă în Lista I.
În art.1 al Directivei, pânza freatică este definită ca fiind toate apele care sunt sub
suprafaţa pământului în zona de saturaţie şi în contact direct cu solul sau subsolul. Evacuarea
directă înseamnă introducerea unor substanţe din Lista I sau II în pânza freatică, fără a fi
filtrate prin sol sau subsol, evacuarea indirectă înseamnă introducerea de substanţe din Lista I
sau II, în pânza de apă freatică, după filtrarea prin sol sau subsol.

41
Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate public, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.139 din 2 iunie 1994, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.472 din 5
iulie 2011.
42
Directiva Consiliului nr.85/337/EEC din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și
private asupra mediului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 175 din 05.07.1985, p. 40, cu
modificările și completările ulterioare.
43
Directiva nr.2001/42/EC a Parlmentului European șionsiliului, din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor
anumitor planuri ș i programe asupra mediului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 197/30 din
21.07.2001, p.135, cu modificările și completările ulterioare.
44
Directiva Consiliului nr.80/68/EEC din 17 decembrie 1979 privind protecția apelor subterane împotriva
poluării cauzate de anumite substanțe periculoase, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 20/43 din
26.01.1980, p.113, cu modificările și completările ulterioare.

42
 Datele prezentate în rezumatul proiectului de la Roşia Montană conduc la concluzia că
o scurgere de cianură de potasiu în pânza de apă freatică şi sistemul de apă potabilă a
populaţiei afectate, nu poate fi exclusă.
În concluzie, acordarea unei autorizaţii pentru construirea unui lac de depozitare a
cianurii constituie o încălcare a art.4, iar acordarea acesteia pe o perioadă de timp nelimitată
încalcă prevederile art.11.
Proiectul de la Roşia Montana este în contradiţie cu unele reglementari referitoare la
conservarea naturii cum ar fi Convenţia Europeană a Peisajului şi Directiva nr.92/43/EEC
referitoare la conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.
România a ratificat, prin Legea nr.451/2002 45, Convenţia Europeană a Peisajului care
are ca obiectiv principal promovarea protecţiei peisajelor, managementul şi amenajarea
acestora şi organizarea cooperării europene în acest domeniu.
Protecţia patrimoniului natural şi cultural: prin Decretul nr.187/1990, România a
acceptat Convenţia privind patrimoniul mondial, cultural şi natural, adoptată de Conferinţa
generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, la 16 noiembrie
1972.
Ca membru al Consiliului Europei, România are obligaţia juridică de a respecta
Convenţia Europeană asupra Protecţiei Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului
(CEDO). Aceasta serveşte ca punct de plecare pentru comunitatea valorilor europene care
garantează drepturi inalienabile indivizilor şi este intărită de Sistemul de Protecţie a
Drepturilor Omului de la Strasbourg.
Unul dintre principiile consacrate de O.U.G.195/2005 46 privind protecția mediului, în
scopul asigurării unei dezvoltări durabile este utilizarea durabilă a resurselor naturale.
Potrivit aceluiaşi act normativ utilizarea durabilă reprezintă folosirea resurselor naturale într-
un mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al acestora, menţinând
potenţialul lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generațiilor prezente şi viitoare, iar prin
resurse naturale se înțelege totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în
activitatea umană: resurse neregenerabil- minerale şi combustibili fosili, regenerabile- apă,
aer, sol, flora, faună salbatică, şi permanente- energie solară, eoliană, geotermală şi a
valurilor.

45
Legea nr.451/08.07.2002 pentru ratificarea Convenției Europene a peisajului, adoptata la Florența la 20
octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României  nr.536 din 23 iulie 2002.
46
O.U.G. 195 2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1196 din 30
decembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
43
 Aşadar, ca resursă minerală neregenerabilă aurul şi argintul nu pot fi exploatate într-un
mod şi o rata care, într-un termen de numai 14-16 ani, să conducă la epuizarea resursei,
întrucât afectează exigentele principiului utilizării durabile.
În concluzie, proiectul nu corespunde criteriilor prevăzute în Art.8, alin.(2) al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, legislaţiei de mediu a Uniunii
Europene/Comunităţii Europene şi principiilor de baza şi standardelor Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului. În forma actuală, proiectul nu poate fi considerat lucrare de interes public
în beneficiul economic al ţării, iar adoptarea lui ar putea avea drept consecință încălcarea
gravă a mai multor drepturilor. Nu poate fi ignorat riscul unor procese la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului de la Strasbourg, în care Statul Român va fi parte şi va trebui să suporte
consecinţele unor sentinţe nefavorabile, în cazul în care se va constata că au fost lezate grav
drepturile unor persoane prin strămutarea foţată sau alte măsuri legislative.
Dacă ar fi adoptat în forma propusă, prevederile amintite ar restrânge în mod dramatic
drepturi garantate constituţional la proprietate privată, acces liber la justiţie, mediu sănătos,
moştenire culturală. Prevederile propuse ar submina totodată obligaţii şi competenţe vitale ale
diferitelor autorităţi publice cu rol în aprobarea şi emiterea diferitelor acte de reglementare în
domeniul mediului, mineritului, urbanismului, lucrărilor de construire, protecţiei
patrimoniului natural şi cultural de interes naţional.

3.2. Apărarea proprietății private - Hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului din 19 octombrie 2006 (cerere nr. 28104/03, introdusă împotriva
României)

Cel mai mare număr de hotărâri pronunţate de CEDO împotriva României privesc
încălcarea dreptului la un proces echitabil (art.6), precum și a dreptului la respectarea
proprietății (art.1,alin.(1)) ca urmare a admiterii recursurilor în anulare promovate de
procurorul general împotriva unor hotărâri judecătorești civile irevocabile .
În anul 2006 au fost pronunţate mai multe hotărâri, prin care CEDO a condamnat
Statul român pentru încălcarea art.1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. Acest articol garantează respectarea dreptului de proprietate.
În fapt, la data de 10 iulie 1997, T.A. şi T.V foşti proprietari ai unui apartament au
introdus împotriva Consiliului Municipal Bucureşti o acţiune în revendicarea a imobilului care
le-a fost confiscat de stat în virtutea Decretului nr.223/1974, privind reglementarea situației

44
unor bunuri47, cu ocazia plecării lor definitive în străinătate în anul 1978. Ulterior în octombrie
apartamentul a fost vândut reclamantei A. R. în baza Legii nr.112/1995, privind reglementarea
situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului 48,
înainte de 1989. Fiind admisă acţiunea în revendicare a foştilor proprietari şi apoi cea în
anulare a contractului de vânzare cumpărare, reclamanta a introdus recurs pe care de altfel l-a
câştigat fiind considerată de bună-credinţă la încheierea contractului. 
Prin Hotărârea din 12 martie 2001, Curtea de Apel București a admis recursul
formulat de reclamantă și a respins acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-
cumpărare litigios . Ea a statuat că partea interesată fusese de bună-credință în momentul
încheierii contractului și că nerespectarea de către Primăria București a obligației sale legale
de a suspenda vânzarea apartamentului după introducerea acțiunii în revendicare de către T.A.
și T.V. nu era sancționată prin nulitatea absolută a contractului, ci prin nulitatea relativă, care
nu putea fi invocată de către T.A. și T.V., care erau terțe părți ale contractului. Curtea a
adăugat că normele de aplicare a Legii nr.112/1995 prevedeau că funcționarii primăriei erau
responsabili pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligației de a suspenda vânzarea în
discuție .
Prin hotărârea datată 12 februarie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte
Supremă de Justiţie) a admis recursul în anulare formulat de procurorul general împotriva
hotărârii din 12 martie 2001. Ea a statuat că, având în vedere că Legea nr.112/1995,
modificată prin Hotărârea Guvernului nr.11/1997, nu permitea decât vânzarea imobilelor
naționalizate de stat în baza unui titlu valabil, apartamentul în litigiu, naționalizat fără titlu
valabil nu ar fi trebuit să facă obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, care era prin
urmare lovit de nulitate absolută. Curtea a apreciat că primăria fusese de rea-credință la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare și că reclamanta nu își dovedise buna-credință,
manifestând neglijență în a se informa asupra situației apartamentului în discuție.
În urma admiterii recursului în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat
hotărârea din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi a confirmat temeinicia anulării
contractului de vânzare din 16 octombrie 1997. Prin urmare reclamanta face obiectul unei
proceduri de evacuare din apartamentul în discuție.

47
Decretul nr.223/03.12.1974 privind reglementarea situației unor bunuri, publicat în Buletinul Oficial nr 152
din 06.12.1974.
48
Legea nr.112/25.11.1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe,
trecute în proprietatea statului, publicată în Monitoril Oficial al României nr. 279/29.11.1995, cu modificările și
completările ulterioare.

45
 În drept, s-au invocat articolele 330, art. 330 1 din Codul de Procedură Civilă
(pertinente la data desfășurării evenimentelor), articolele 49 şi 51 din Legea nr.10/2001,
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 198949, precum şi art.6 (alin.1) și art.1 din primul Protocol adiţional la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanta pretinde că rejudecarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 de către
Curtea Supremă de Justiție şi casarea unei hotărâri definitive şi irevocabile a încălcat
principiul securității raporturilor juridice garantat de art.6 (alin.1) din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Guvernul recunoaște că desființarea Hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curții de
Apel București pe calea unui recurs în anulare constituie o ingerință în dreptul reclamantei la
un proces echitabil și la respectarea securității raporturilor juridice, însă apreciază că acest
drept nu este absolut. După părerea lui, ingerința în cauză era prevăzută de lege și anume de
art. 330 și 3301 din Codul de procedură civilă, abrogate între timp, viza un scop legitim, adică
respectarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari și era proporțională cu scopul
urmărit. Guvernul apreciază că desființarea Hotărârii din 12 martie 2001, pronunțată în
favoarea reclamantei, a fost necesară pentru a restaura ordinea juridică internă și pentru a
asigura respectarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari, T.A. și T.V. Mai mult, el
consideră că, în analiza proporționalității, trebuie ținut cont de faptul că reclamanta putea
introduce împotriva autorităților o acțiune de rambursare a prețului plafonat plătit pentru
apartamentul în litigiu, actualizat în funcție de rata inflației.
În acest sens, Curtea a amintit jurisprudenţa pertinentă în materie. Sub aspectul
articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
Curtea a considerat că dreptul de proprietate al reclamantei a fost încălcat deoarece, ca urmare
a deciziei Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta a fost privată de bunul său, recunoscut prin
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. CEDO a obligat statul român la restituirea în
natură a bunului, iar în cazul în care această restituire este imposibilă, statul a fost obligat să îi
acorde reclamantei suma de 35.000 EURO cu titlu de daune materiale. De asemenea, Curtea a
obligat statul român să îi plătească reclamantei suma de 2.000 euro cu titlu de daune morale,
precum și suma de 100 euro cu titlu de cheltuieli de judecată. Trebuie precizat că în această

49
Legea nr.10/08.02.2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 798/02.09.2005, republicată în
Monitorul Oficial al României nr. 279 din 4 aprilie 2005 în temeiul art.VII din titlul I al Legii nr.247/2005
privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, dându-se textelor o nouă
numerotare. 

46
cauză reclamanta era fost chiriaş şi cumpărător de la stat al imobilul naţionalizat care
formează obiectul cauzei însă şi foştii proprietari ai imobilului, iniţial deposedaţi prin
naţionalizare, s-au adresat Curţii Europene cu o plângere în care au invocat încălcarea
aceluiaşi articol 1. Această plângere a fost şi ea comunicată Guvernului român în mai 2006.
Dreptul la un proces echitabil consacrat de Convenţie prin articolul 6 (alin.1), trebuie
să fie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca
element de patrimoniu comun al statelor contractante. În virtutea acestui principiu, nici una
din părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu
unicul scop de a obţine re-examinarea cauzei şi o nouă hotărâre în speță. Simplul fapt că pot
exista două puncte de vedere asupra cauzei nu este un motiv suficient pentru rejudecarea ei.
Astfel, nu se cuvine ca o persoană care a beneficiat de o hotărâre definitivă favorabilă
să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a dus în speţă la
coexistenţa a două hotărâri definitive confirmând dreptul de proprietate a unor persoane
diferite asupra aceluiaşi bun.
În concluzie anularea hotărârii din 12 martie  2001 a încălcat principiul securităţii
raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil. Ca și în
alte cazuri s-a constatat ca statul român nu garantează securitatea necesară, într-o societate
care se vrea democratică, persoanei care obţine o hotărâre judecătorească favorabilă, dreptul
său putând fi pus în discuţie oricând de către o altă autoritate de stat . Astfel art.6 (alin.1) din
Convenţie a fost încălcat statul fiind obligat la plata de despăgubiri băneşti.
Astfel art.1 din Protocolul 1 este aplicabil și în aceasta cauză întrucât reclamanta în
urma contractului de vânzare a dobândit proprietatea imobilului pe care ulterior a pierdut-o în
urma admiterii acţiunii în revendicare. Astfel pentru ca ingerinţa statului să fie permisă
trebuiau îndeplinite trei condiţii: privarea de proprietate să fie prevăzută de lege (ceea ce s-a
și întâmplat-a fost prevăzută în art.330 și 330 1 din Codul de Procedură Civilă), privarea de
proprietate să fie determinată de o cauză de utilitate publică, ca privarea de proprietate să fie
proporţională cu scopul vizat (echilibrul între interesul general al comunităţii și drepturile
fundamentale ale persoanei poate fi realizat atunci când persoanei private de proprietate i se
atribuie o compensaţie rezonabilă cu valoarea bunului).
În speţă, reclamanta nu avea nici o cale de recurs pentru a obţine diferenţa de preţ și
nici măcar ca persoană de bună-credinţă, nu beneficia de un statut aparte.
În concluzie art.1 din Protocolul 1 a fost încălcat, statul fiind obligat la plata de
despăgubiri ori la restituirea imobilului.

47
 Decizia A.R. contra statului român fost deschizătoare de drumuri pentru chiriaşii care
şi-au pierdut imobilele pe care le cumpăraseră în baza Legii nr.112/25.11.1995.
Nu sunt de acord în ceea ce priveşte hotărârea Curţii de Apel, întrucât pune și mai mult
în dilemă sistemul judiciar românesc. Înalta Curte de Casație și Justiție admiţând acţiunea în
revendicare a foştilor proprietari a emis o hotărâre corectă întrucât foştii proprietari nu au
pierdut niciodată proprietatea, iar ulterioara vânzare era nulă. În ceea ce priveşte buna-
credinţă a reclamantei, prezumţia fiind uşor de răsturnat, întrucât este cunoscut faptul ca
imobilele au fost preluate abuziv de către regimul comunist. Într-adevăr reclamanta trebuie să
beneficieze de o compensaţie (preţul actualizat al imobilului), deoarece vânzătorul (statul) a
fost de rea-credinţă, neînştiinţând cumpărătorul de litigiul care era pe rol. Buna-credinţă nu
poate valora niciodată cât proprietatea în ceea ce priveşte bunurile imobile.
În cazul de faţă hotărârea a fost luată corect în ce priveşte fondul cauzei și reclamanta
merită despăgubiri, însă nu și retrocedarea imobilului.
Surprinzător este faptul că, deşi instituţia recursului în anulare a fost abrogată prin
modificarea Codului de Procedură Penală în 2003, CEDO a comunicat Agentului
Guvernamental mai mult de 20 de astfel de cereri formulate și acceptate de instanţa supremă
în perioada 2003-2004. Mai mult, interpretarea dată de instanţa supremă ar fi fost că
recursurile în anulare pot fi judecate și după abrogarea recursului în anulare, dacă hotărârea
atacată a fost pronunţată sub legea care reglementa calea de atac. Astfel, România riscă noi
condamnări pe baza jurisprudenţei Curţii, deja existentă.

48
 CONCLUZII

Evoluția conceptului de proprietate dovedește faptul că avem de-a face cu un drept

absolut al omului, fără de care acesta nu poate trăi în mod liber.
Datorită importanței dreptului de proprietate atât pentru individ cât și pentru societate
acesta a fost inclus în categoria drepturilor fundamentale protejate prin intermediul
reglementărilor interne și internaționale.
Lucrarea elaborată se remarcă printr-o analiză a instituției juridice a dreptului de
proprietate din punct de vedere teoretic, așa cum a fost analizată în literatura de specialitate, o
prezentare a principalelor modificări intervenite în cuprinsul Noului Cod Civil, privind
instituția juridică a dreptului de proprietate cu referire la modurile de dobândire a acestuia și a
celorlalte drepturi reale, la mijloacele juridice de apărare a lui, la regimul juridic al dreptului
de proprietate publică și al dreptului de proprietate privată.
De asemenea, urmărește o analiză a reformei legislative în materia proprietății în
dreptul intern, precum și o prezentare a jurisprudenței naționale și a Curții Europene a
Drepturilor Omului (C.E.D.O.) cu privire la dreptul de proprietate.
Această lucrare abordează aspecte procesuale cu privire la soluționarea litigiilor de
către instanțele naționale având ca obiect raporturi juridice izvorâte din protejarea sau
încălcarea dreptului de proprietate, precum și procedura în fața Curții Europene a Drepturilor
Omului, considerată de unii justițiabili ca fiind o ultimă speranță pentru o justiție deplină.
În primul capitol a fost analizată noțiunea de proprietate în sens larg, în sens restrâns
dar și din perspectivă economică și juridică, tipuri de proprietate, atributele dreptului de
proprietate, regimul juridic al dreptului de proprietate publică și al dreptului de proprietate
privată.
Aşadar există două forme ale dreptului de proprietate și anume: dreptul de proprietate
publică și dreptul de proprietate privată.
Proprietatea privată este menţionată în art.44 din Constituţie, ca un drept fundamental
al omului, garantat şi ocrotit de lege, iar dreptul de proprietate publică este acel drept subiectiv
de proprietate ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care,
fie prin natura lor, fie printr-o dispoziţie specială a legii sunt de uz şi utilitate publică.

49
 Ca drept real, cu totul deplin, dreptul de proprietate este singurul drept subiectiv care
conferă titularului său cele trei atribute, ce intră în conţinutul său: posesia ( ius posidendi),
folosinţa ( ius utendi şi ius fruendi) şi dispoziţia ( ius abutendi).
Sunt enumerate și analizate caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată cu
referire la caracterul exclusiv, absolut și perpetuu și caracterele juridice ale dreptului de
proprietate publică cu referire la caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.
Potrivit art.866 din Codul Civil, drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice
sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale principale
derivate asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie
sau se dobândesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conținutul juridic al
dreptului de proprietate. Acestea sunt: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație,
dreptul de servitute și dreptul de superficie.
În cel de-al doilea capitol este abordată reglementarea dreptului de proprietate în
legislația națională și în principalele tratate ale Uniunii Europene.
Reglementarea proprietății a fost consfințită în dispozițiile constituționale, care în
funcție de interesele sociale și politice din perioada la care s-au aplicat au abordat limitele
determinate de lege.
Codul Civil român în art.480 definește noțiunea de proprietate, noțiune din care reiese
apartenența dreptului de proprietate privată la categoria drepturilor reale, dar și diferența
specifică dintre acest drept și drepturile reale.
Noul Cod Civil definește la art.555, proprietatea privată ca fiind dreptul titularului de
a poseda, folosi și dispune de un bun, în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele
determinate de lege.
Constituţia de la 1866 conferă proprietăţii un caracter sacru şi inviolabil prin
garantarea drepturilor civile. Spre deosebire de aceasta, în Constituţia de la 1923 se garantează
dreptul de proprietate de orice natură, precum şi creanţele asupra statului şi se prevede că
nimeni nu poate fi expropriat decât pentru caz de utilitate publică şi după o dreaptă şi
prealabilă despăgubire stabilită pe cale judecătorească. Tot în Constituţia de la 1923 se
stipulează că bogăţiile subsolului sunt proprietatea statului.
Constituţia de la 1948 a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea
întregii economii sub controlul statului aceasta prevazând că mijloacele de producţie aparţin
statului ca bunuri ale întregului popor, organizaţiilor cooperatiste sau particularilor (art.5).

50
 Aceste dispoziţii constituţionale au stat la baza adoptării unor acte normative abuzive
care au determinat restrângerea sistematică a proprietăţii private.
Constituţia din 1965 stabilea două forme ale proprietăţii: proprietatea de stat asupra
bunurilor aparţinând întregului popor şi proprietatea cooperatistă aparţinând organizaţiilor
cooperatiste (art.5-6), dreptul de proprietate personală fiind restrâns la venituri şi economii.
Constituţia din 1991, în art.41 şi art.135, prevedea două forme de proprietate,
proprietatea privată şi proprietatea publică, consacrând în acelaşi timp ocrotirea proprietăţii
private, în mod egal, indiferent de titular. Prevedea de asemenea şi unele limitări privind
exercitarea absolută a dreptului de proprietate privată, cum ar fi respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea unei bune vecinătăţi, interdicţia de a dobândi terenuri pe
teritoriul României pentru străini și apatrizi stipulată în art.41 și de asemenea era reglementată
și prezumția dobândirii licite a averii, urmând ca bunurile destinate, folosite sau rezultate din
infracţiuni să fie confiscate, în condiţiile legii.
Importanța dreptului de proprietate pentru indivizi și societate a determinat ca în
cuprinsul reglementărilor internaționale, să fie înscrise norme cu privire la protejarea dreptului
de proprietate.
În acest sens, trebuie amintită Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul
adiţional nr.1 la aceasta, Pactul O.N.U. privind drepturile civile și politice ale omului și Carta
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
La fel ca toate celelalte drepturi fundamentale, dreptul de proprietate a fost recunoscut
în mod treptat în dreptul Uniunii. O asemenea recunoaştere, însă, nu a presupus o protecţie
absolută a acestui drept, astfel încât exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată prin
trei tipuri de restricţii. În primul rând, articolul 51 din Cartă impune o limitare cu caracter
general, prin care restrânge domeniul de aplicare al acesteia la instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi la statele membre
numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. În al doilea rând, limitarea
exerciţiului dreptului de proprietate poate fi impusă de obiectivele de interes general urmărite
de Uniune.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat faptul că exercitarea dreptului de
proprietate poate fi limitată în măsura în care protecţia dreptului fundamental de proprietate ar
intra în conflict cu protecţia altor drepturi fundamentale sau cu alte principii generale de drept,
fiind necesară asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale protejate de
dreptul Uniunii.

51
 În cel de-al treilea capitol analizează jurisprudența națională precum și jurisprudența
instanței de contencios european, cu referire a ceea ce ar urma să fie cel mai mare proiect
minier aurifer de exploatare la suprafaţă din Europa, în primul studiu de caz și apărarea
proprietății private, în cel de-al doilea studiu de caz, Raicu vs. România, de condamnare a
statului român pentru încălcarea dreptului de proprietate, protejat de art.1 din Protocolul
Adițional al C.E.D.O. și încălcarea dreptului la un proces echitabil, reglementat de art.6
parag.1 din C.E.D.O.
Ca membru al Consiliului Europei, România are obligaţia juridică de a respecta
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.). Aceasta serveşte ca punct de plecare
pentru comunitatea valorilor europene care garantează drepturi inalienabile indivizilor şi este
intărită de Sistemul de Protecţie a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
În concluzie, precizăm că ocrotirea şi garantarea dreptului de proprietate au la bază
dispoziţiile constituţionale ale art.44 şi art.136, dispoziţii reflectate în reglementările cuprinse
în legile ce s-au adoptat în materie; în deciziile Curţii Constituţionale, de verificare a
constituţionalităţii legilor, precum şi în hotărârile instanţelor de judecată date în procesul de
aplicare a legilor pentru restabilirea dreptului de proprietate.

52
 BIBLIOGRAFIE

I. Tratate ,cărți ,lucrări de specialitate:

1. Adam,I., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
2. Bălan,E., Drept administrativ, Ed. Universală, București, 2002.
3. Bârsan, C., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti ,2001.
4. Bîrsan, C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.
5. Boroi, G.,Stănciulescu, L. ,Instituţii de drept civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.
6. Chelaru, E., Administrarea domeniului public si a domeniului privat, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005.
7. Constantinescu,M., Deleanu,I., Iorgovan,A., Muraru,I., Vasilescu,F., Vida,I., Constituţia
României comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992 .
8. Filipescu, I.P., Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami,
Bucureşti, 1996.
9. Filipescu,I. ,Filipescu,A., Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2004.
10. Florea,B., Drept civil, Drepturi reale principale, Universul juridic, București, 2011.
11. Gheorghiu, C Unele aspecte privind dreptul de proprietate în jurisprudenţa CJ a UE,
Revista Universul Juridic nr.9, septembrie 2015.
12. Muraru,I.,Tănăsescu,E.S. (coord.), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
13. Pop,L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București,
2001.
14. Stoica, V., Drept Civil. Drepturile reale principale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009.
15. Stoica,V., Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti,
2004.
16. Ungureanu,O., Munteanu,C., Drept civil. Drepturile reale, Ediția a II-a, Editura Lumina
Lex, București, 2003.

II. Legislație:

17. Noul Cod Civil

53
18. Constituția României
19. Legea nr.453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1991 privind autorizarea
executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, publicată în
Monitorul Oficial al României nr.431/01.08. 2001.
20. Legea nr.295/2004 privind reglementarea regimul juridic al armelor de foc şi muniţiilor,
publicată în Monitorul Oficial al României nr.583/30.06.2004.
21. Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată în Monitorul Oficial al României
nr.1/05.01.1998.
22. Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 448/24.11.1998.
23. Legea nr.22/11.01.2007 pentru aprobarea OUG nr.54/2006 privind regimul contractelor
de concesiune de bunuri proprietate, publicată în Monitorul Oficial al României
nr.35/18.01.2007.
24. Legea nr.429/23.10.2003 privind revizuirea Constituției României, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 758 /29.10.2003..
25. Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară
realizării unor obiective de interes național, județean și local, publicată în Monitorul Oficial al
României nr.85/23.12.2010.
26. Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate public, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.139 din 2 iunie 1994, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.472, din 5 iulie 2011.
27. Legea nr.451/08.07.2002 pentru ratificarea Conventiei Europene a peisajului, adoptata la
Florența la 20 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României  nr.536 din 23 iulie
2002.
28. Decretul nr.223/03.12.1974 privind reglementarea situației unor bunuri, publicat în
Buletinul Oficial nr 152 din 06.12.1974.
29. Legea nr.112/25.11.1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu
destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitoril Oficial al
României nr.279/29.11.1995.
30. Legea nr.10/08.02.2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
798/02.09.2005, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 279 din 4 aprilie 2005 în
temeiul art.VII din titlul I al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, dându-se textelor o nouă numerotare. 

54
31. Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală, actualizată și republicată în
Monitorul Oficial al României nr.123/20.02.2007.
32. O.U.G. 195 2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 1196 din 30 decembrie 2005.

III. Jurisprudență

33. Decizia Curţii Constituţionale nr.148/2003 privind constituţionalitatea propunerii

legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial
nr.317/12.05.2003.
34. Hotărârea de Guvern nr. 458 din 10 iunie 1999 privind aprobarea Licenţei de concesiune
pentru exploatarea minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roșia Montană, judeţul Alba,
încheiată între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi Compania Naţională a Cuprului,
Aurului şi Fierului "Minvest" - S.A., publicat în  Monitorul Oficial nr. 285 din 21 iunie 1999.
35. Hotărârea din 19 octombrie 2006 ,în Cauza Raicu împotriva României (Cererea nr.
28.104/03) Strasbourg, publicată Monitorul Oficial al României nr. 597 din 29 august 2007 .

IV. Surse web:

36. www.juris.ro.
37. www.rosiamontana.org.
38. www.riseproject.ro.
39. www.legislatie.just.ro.

55