Universitatea "Politehnica" din Bucureşti

Catedra de Fizică

Studiul interferentei luminii cu

dispozitivul Young
- varianta online -

Mai 2020
 STUDIUL INTERFERENŢEI LUMINII
CU DISPOZITIVUL YOUNG

1. Scopul lucrării
Studiul interferenţei luminii, determinarea lungimii de undă a unei radiaţii luminoase
cvasimonocromatice.

2. Teoria lucrării
Fenomenul de interferenţă constă în suprapunerea a două sau mai multe unde
coerente. În optică, acesta se materializează prin apariţia unui sistem de franje luminoase şi
întunecate.
Să considerăm două unde electromagnetice, monocromatice plane caracterizate prin
aceeaşi frecvenţă unghiulară  şi acelaşi vector de undă k = 2/. Intensităţile cîmpului
electric al celor două unde variază în timp şi spaţiu conform relaţiilor:
E1  E 01e i1  E 01e i k r1  t  01  ,
(1)
E 2  E 0 2 e i 2  E 02 e i k r2  t  02  ,
unde E 01 şi E02 sînt amplitudinile constante, iar  1 şi  2 sînt fazele undelor.
Dacă diferenţa de fază    2   1 rămâne constantă în timp se spune că undele
sînt coerente temporal. Ca rezultat al suprapunerii celor două unde se obţine o undă
rezultantă caracterizată prin intensitatea câmpului electric:

E 2  E 01
2 2
 E 02  
 2 E01 E 02 cos k r1  r2    01   02  
2
 E 01 2
 E 02  2 E 01 E 02 cosk  r    (2)

Din teoria electromagnetismului se ştie că intensitatea I a unei unde, măsurată

eventual în W/m2, este proporţională cu pătratul amplitudinii intensităţii cîmpului electric.
Rezultă că intensitatea undei rezultante va fi :
I  E 2  E 01
2 2
 E 02  2 E 01 E 02 cosk  r    (3)
 
Termenul 2 E 01 E 02 cos k r   din relaţia (3) se numeşte termen de
interferenţă. Existenţa sa face ca intensitatea observată să ia valori cuprinse între o valoare
minimă.
2
I min  E 01  E 02 

1
şi o valoare maximă

I max  E 01  E 02 . 2

În practică, pentru ca diferenţa de fază k r   0 să rămînă constantă în timp, este

necesar ca iluminarea surselor S1 şi S2 să provină de la o sursă unică, S0. În caz contrar, într-
un interval de timp egal cu durata de observarea, sînt emise foarte multe trenuri de unde de
către sursele S1 şi S2, astfel încît diferenţa de fază ia toate valorile posibile, anulînd, în medie,
termenul de interferenţă.
Una dintre cele mai vechi demonstraţii ale faptului că lumina poate produce efecte
de interferenţă a fost făcută în 1800 de către savantul englez Thomas Young.
Dispozitivul lui Young este prezentat în figura 1.

Fig. 1

Lumina monocromatică, provenind de la fanta îngustă S0 este împărţită în două cu

ajutorul unui ecran în care sînt practicate două fante dreptunghiulare, înguste, foarte
apropiate, S1 şi S2. Conform principiului lui Huygens, de la fanta S0 pornesc unde cilindrice,
care ajung la fantele S1 şi S2 în acelaşi timp. Apoi, de la fiecare fantă, va porni cîte un tren de
unde Huygens; deci fantele se comportă ca surse coerente.

Fig. 2

2
 Fie d - distanţa dintre fante şi P - un punct pe ecranul de observare , într-o direcţie
care formează un unghi  cu axa sistemului (figura 2). Cercul cu centrul în P, avînd raza
PS2 , intersectează PS1 în B. Dacă distanţa R de la fante la ecran este mare în comparaţie cu
distanţa d dintre fante, arcul S2 , B poate fi considerat o dreaptă ce formează unghiuri drepte
cu PS2, PA şi PS1. Atunci triunghiul BS1S2 este un triunghi dreptunghic, asemenea cu POA,
iar distanţa S1B este egală cu dsin. Această distanţă este diferenţa de drum dintre undele de
la cele două fante, care ajung în P. Undele care se propagă din S1 şi S2 pornesc în
concordanţă de fază , dar pot să nu mai fie cu fază în P , datorită diferenţei de drum. În
punctul P se va obţine un maxim dacă diferenţa de drum a celor două unde este egală cu un
număr întreg de lungimi de undă, m .
d sin   m (3)
unde m = 0, 1, 2, 3,...
Franja centrală luminoasă din punctul O corespunde unei diferenţe de drum nule,
adică sin  = 0. Distanţa y m dintre franja de ordinul zero şi punctul P aflat în centrul celei
de-a m - a franje este:
y m = R tg m. (4)
deoarece pentru toate valorile lui m unghiul  este foarte mic, tg m  sin  m   m şi
rezultă:
m
y m  Rsin  m  R . (5)
d
ªtiind că interfranja este distanţa dintre două maxime (sau minime) consecutive
rezultă că
R
i  y m 1  y m  . (6)
d
Metoda experimentala
Aplicaţia se regăseşte la adresa:

https://www.thephysicsaviary.com/Physics/Programs/Labs/DiffractionLab/

Interfaţa este prezentată în figura 1.

Figura 1: Interfaţa cu utilizatorul pentru aplicaţia Diffraction Lab

Lucrarea se realizeaza in formatul standard "Rectangular" (in dreapta se poate da click pe
text pentru a se modifica tipul de experiment).

Pentru realizarea temei, se efectuează următorii paşi:

1. La inceputul experimentului, notati distanta dintre fante si ecran, R, folosind grila din
interfata

2. Se selecteaza o lungime de unda. Lungimea de unda este necunoscuta si NU apare pe

ecran. De fiecare data cand dati click pe butonul "New λ" se va modifica lungimea de unda,
chiar daca nu va apare ceva diferit pe ecran.

3. Selectati o distanta intre fante prin click pe butonul "New d". Notati in tabel folosind grila
interfetei.

4. Se da click pe butonul start si se asteapta formarea franjelor.

5. Se masoara distanta dintre franjele 0 si 1 si se noteaza in tabelul de date.

6. Se reseteaza aplicatia prin click pe butonul "End".

7. Se modifica distanta dintre fante prin click pe butonul "New d"

 8. Se repeta experimentul pentru 10 distante, d, diferite.

ATENTIE!
Odata ce ati inceput experimentul, NU modificati lungimea de unda, λ.
Daca pentru un anumit λ, sau d, distanta dintre franjele 0 si 1, Δy, nu apare, modificati maiy, nu apare, modificati mai
intai distanta. Daca nu puteti realiza experimentul, modificati λ.

Task-uri:

1. Se completează tabelul de date, de forma:

Distanta dintre fante si Distanta dintre fante, d Interfranja, Δyy R/d

ecran, R

2. Se reprezintă grafic interfranja ca functie de raportul R/d, adica Δyy = f(R/d).

3. Se fiteaza liniar datele obtinute.

4. Se determina lungimea de unda, λ, a radiatiei incidente, prin determinarea pantei graficului

obtinut.
 Universitatea "Politehnica" din Bucureşti
Catedra de Fizică

Determinarea acceleratiei
gravitationale folosind pendulul
gravitational
- varianta online -

Octombrie 2021
Scopul lucrarii
Determinarea acceleratiei gravitationale folosind pendului gravitational.

Teoria lucrarii
Pendulul gravitaţional a fost studiat pentru prima dată în profunzime de către savantul
italian Galileo Galilei şi aplicat în studierea mişcării corpurilor.
Este format dintr-un corp de masă m şi de dimensiuni mici (punct material) suspendat de un fir
inextensibil, cu masă neglijabilă, de lungime l. Dacă pendulul este scos din poziţia sa de echilibru
şi este lăsat liber, el efectuează o mişcare oscilatorie într-un plan vertical, datorită forţei de
greutate. In fig. 1 este reprezentat un astfel de pendul, care formează cu verticala un unghi θ numit
elongaţie unghiulară.
Componenta greutăţii în lungul firului (normală la traiectoria arc de cerc a pendulului), este
Gn=m g cos θ compensată de tensiunea din fir, T. Componenta tangenţială la traiectorie,
Gt =m g sin θ este forţa de revenire (de rapel) care acţionează asupra pendulului spre a-l readuce
în poziţia de echilibru.

Figura 1: Reprezentare schematica a

pendulului gravitational ideal

Se observa ca forta de revenire nu este proportionala cu elongatia unghiulara, deci

oscilatiile pendulului nu sunt armonice, in general. Insa pentru unghiuri θ suficient de mici, putem
face aproximatia sin θ≈ θ (exprimat in radiani!), astfel ca forta de revenire devine proportionala cu
elongatia unghiulara, iar oscilatiile pot fi considerate armonice.
Din figura 1 se vede ca elongatia unghiulara θ =x /l , unde x este lungimea arcului de cerc
corespunzator, astfel ca forta de revenire se poate scrie:

x mg
F=G t=m g sin θ≈m g θ =m g = x=k x (1)
l l
mg
in care marimea k =
l
reprezinta constanta elastica a sistemului. Din ecuatia (1) se observa ca forta de revenire a
sistemului este proportionala cu elongatia x, iar din figura se vede ca este mereu de sens opus
elongatiei (cand elongatia este spre dreapta, forta de revenire este orientata spre stanga, si
invers). O asemenea forta de revenire este denumita de tip elastic, iar sistemul fizic supus unei
astfel de forte efectueaza oscilatii armonice cu perioada data de:

m ml
T =2 π
√
k
=2 π
l
√mg
⇒T =2 π
4π
√2
g
(2)

⇒T 2= ⋅l
g

Metoda experimentala
Aplicaţia se regăseşte la adresa:

https://www.thephysicsaviary.com/Physics/Programs/Labs/PendulumLab/

Interfaţa este prezentată în figura 1.

Figura 2: Interfaţa cu utilizatorul pentru aplicaţia Pendulum Lab

Pentru realizarea temei, se efectuează următorii paşi:

1. La inceputul experimentului, se selecteaza o planeta (sau satelit) prin click pe chenarul cu

numele "Planet: ", oricare in afara de Pamant.

2. Se seteaza lungimea numarul 1 prin click pe chenarul "Length # : " pana cand acesta indica
1.

3. Se da click pe unghiul de 10°.

 4. Dupa o oscilatie completa, se da click pe butonul "Pause"

5. Se noteaza, in tabelul de date, valoarea perioadei unei oscilatii complete, care este
prezentata in stanga sus in fereastra aplicatiei.

6. Se repeta masurarea perioadei unei singure oscilatii de 10 ori, pentru fiecare lungime data

7. Se modifica lungimea firului, apoi se repeta masurarea perioadei unei oscilatii complete,
pentru toate cele 10 lungimi disponibile.

ATENTIE! Nu dati “refresh” paginii, deoarece fiecare instanta schimba conditiile experimentale (i.e.
lungimile firului vor fi diferite pentru fiecare persoana).

Task-uri:

1. Se trec datele masurate, pentru fiecare lungime a firului, intr-un tabel de forma:

Perioada, T (?) 2
Media patratului perioadei, T (?) Abaterea patratica medie (?)

Pentru fiecare set de perioade (i.e. cele 10 perioade masurate pentru fiecare lungime), se
calculeaza media si abaterea patratica medie pentru T² .

2. Se completează tabelul de date, de forma:

Lungimea firului, l (?) 2

Media patratului perioadei, T , (?) Acceleratia gravitationala (?)

2
3. Se reprezintă grafic media patratului perioadei ca functie de lungimea firului, i.e. T = f(l)

4. Se fiteaza liniar datele obtinute.

5. Se determina acceleratia gravitationala din panta graficului, stiind ca:

4 π2
T 2= l (3)
g
Valoarea obtinuta se trece in tabelul de la punctul 2.

6. Pentru fiecare punct experimental, se traseaza bara de eroare corespunzatoare (segment de

dreapta vertical de lungime 2 σT , centrat pe punctul experimental).
2

Observatie: fiecare punct experimental va avea o bara de eroare de lungime diferita.

7. Calculati media si abaterea patratica medie (i.e. g si σ g ) folosind formula de propagare a

erorilor, pentru setul de perioade masurate unde obtineti cea mai mica abatere patratica
medie. Comparati acest rezultat cu rezultatul obtinut din metoda grafica, de la punctul 4 (comentati
in scris).
UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCURESTI
DEPARTAMENTUL DE FIZICA

BN 121

SPECTROSCOPUL.
DETERMINAREA SPECTRELOR
DE EMISIE ŞI DE ABSORBŢIE
 SPECTROSCOPUL.
DETERMINAREA SPECTRELOR DE EMISIE ŞI
DE ABSORBŢIE

1. Scopul lucrării
1.1. Punerea în evidenţă a fenomenului de dispersie a luminii prin observarea
unor spectre de emisie şi de absorbţie.
1.2. Etalonarea unui spectroscop (trasarea graficului de etalonare) cu ajutorul
unui spectru cunoscut.
1.3. Determinarea spectrelor de emisie pentru hidrogen şi heliu.
1.4. Determinarea spectrului de absorbţie pentru o soluţie de permanganat de
potasiu.
1.5. Determinarea dispersiei liniare a spectroscopului.

2. Teoria lucrării
2.1. Dispersia luminii
Prin dispersie se înţeleg fenomenele care apar la trecerea luminii printr-un mediu
al cărui indice de refracţie n depinde de lungimea de undă  . In afara domeniilor de
absorbţie, în mediile dispersive, indicele de refracţie creşte cu scăderea lungimii de
undă (dispersie normală).
Dependenţa n = f (  ) se numeşte lege de dispersie a mediului.
Datorită dispersiei undele luminoase care alcătuiesc o radiaţie complexă sunt
deviate cu unghiuri diferite la pătrunderea într-un mediu dispersiv şi astfel pot fi
observate separat. Un dispozitiv simplu prin care se obţine separarea luminii prin
dispersie este prisma optică (Fig. 1).

Fig. 1

1
 Unghiul de deviaţie (între raza incidentă şi raza emergentă) la trecerea luminii
prin prismă este

  i1  r1  i2  r2  i1  i2  A (1)

Acest unghi este minim pentru i1 = i2 = i şi r1 = r2 = r = A/2 (raza este, în prismă,

paralelă cu baza). Ca urmare

 min  2i  A (2)
Deoarece
sin i  n sin r (3)

şi ţinând cont de r = A/2, relaţia (2) devine

 A
 min  2 arcsin n sin   A (4)
 2
care arată că deviaţia minimă depinde de indicele de refracţie. Se poate arăta că şi
deviaţia  este funcţie de  .
Dependenţa indicelui de refracţie de lungimea de undă implică dependenţa
unghiurilor  şi  min de aceeaşi mărime.

2.2. Spectre de emisie şi spectre de absorbţie

Un sistem microscopic (atom, moleculă, nucleu etc.) se caracterizează prin faptul
că poate exista numai în anumite stări, numite stări staţionare, corespunzătoare unei
mulţimi discrete de valori ale energiei (nivele de enegie).
Orice variaţie a energiei sistemului microscopic se face printr-o tranziţie dintr-o
stare staţionară în alta. Ne interesează tranziţiile radiative când sistemul emite sau
absoarbe un foton. Astfel la trecerea sistemului din starea cu energia E n în starea cu
energia Em E n  Em  se emite un foton cu energia

h   En  Em (5)

La absorbţia unui foton, cu energia h egală cu membrul drept din (5), sistemul trece
din starea cu energie mai mică E m în starea cu energie mai mare E n .
Totalitatea radiaţiilor emise de un sistem microscopic constituie spectrul de
emisie al sistemului.
Pentru atomi sunt caracteristice spectrele discrete care sunt formate din linii
(radiaţii monocromatice) izolate. Denumirea de linie spectrală vine de la faptul că

2
metodele experimentale duc la observarea radiaţiilor monocromatice ca imagini ale
unei fante înguste. O linie spectrală corespunde teoretic unei radiaţii monocromatice cu
frecvenţa  lungimea de undă  In realitate liniile spectrale nu sunt riguros
monocromatice ci prezintă o anumită lărgime  . Există o lărgime naturală a liniei
spectrale care este un efect cuantic. Lărgimea liniei se datoreşte şi altor fenomene
(efect Doppler, interacţia dintre particule etc.). Intensităţile liniilor spectrale depind de
probabilităţile cu care au loc tranziţiile corespunzătoare şi de numărul sistemelor
microscopice din diferite stări.
Pentru molecule sunt caracteristice spectrele formate din benzi deoarece
tranziţiile au loc între grupuri de nivele de energie alcătuite din nivele foarte apropiate.
Dacă o radiaţie care are un spectru continuu trece printr-o substanţă absorbantă,
spectrul continuu va apare brăzdat de linii sau benzi întunecate. Acesta constituie un
spectru de absorbţie.
Specificitatea spectrelor optice permite identificarea atomilor şi moleculelor
(analiza calitativă). Dacă se măsoară intensităţiile liniilor sau benzilor spectrale se poate
determina concentraţia atomilor şi moleculelor (analiză cantitativă).

3. Descrierea instalaţiei experimentale

Instalaţia experimentală este formată din surse spectrale (cu alimentatoare
adecvate), două becuri cu incandescenţă şi un spectroscop.
Sursele spectrale conţin elementele, în stare atomică, ale căror spectre de emisie
se vor studia (Hg în becul cu vapori de mercur; He şi Ne în cele două tuburi de
descărcare). Excitarea atomilor pe nivele superioare de energie se face prin ciocniri cu
electroni acceleraţi în câmp electric. Dezexcitarea atomilor duce la emisia unor spectre
de radiaţii caracteristice.
Pentru observarea spectrului de absorbţie al moleculei de permanganat de
potasiu se foloseşte o soluţie de permanganat de potasiu (aflată într-o sticluţă) şi un
bec cu incandescenţă.
Spectroscopul este format din următoarele elemente (Fig. 2):
- colimatorul C1 care constă într-o lentilă convergentă L1 în focarul căreia se
găseşte o fantă reglabilă F;
- prisma P aşezată cu muchia corespunzătoare unghiului A paralelă cu fanta F;
- luneta L (formată din lentilele L2 şi L3) care se poate roti cu ajutorul unui şurub
permiţând observarea în întregime a spectrelor;
- colimatorul C2 care constă dintr-o lentilă convergentă L4 şi o scală
micrometrică M.

3
 Fig. 2

4. Modul de lucru
4.1. Se alimentează circuitul becului cu vapori de mercur. Se aşează
spectroscopul cu colimatorul C1 în dreptul becului cu mercur. Se reglează deschiderea
fantei F la o valoare mică (sub 1 mm).
4.2. Privind prin luneta L se deplasează tubul ocularului L3 şi se îngustează
deschiderea fantei F până când liniile spectrale devin subţiri şi nete. Se roteşte luneta L
pentru observarea întregului spectru.
4.3. Se iluminează scala micrometrică M cu un bec cu incandescenţă şi se
reglează poziţia colimatorului C2 astfel încât diviziunile scalei să se vadă clar şi să
acopere întregul spectru.
4.4. Deplasând luneta L se observă şi se notează în diviziuni poziţia x a fiecărei
linii din spectrul Hg. Rezultatele se trec în următorul tabel:
Spectrul mercurului
Culoarea Intensitatea  nm  xdiv 
rosu intens 623,4
roşu intens 612,3
roşu intens 607,3
portocaliu slab 589,0
portocaliu foarte slab 585,9
galben foarte intens 579.0
galben foarte intens 577.0
verde foarte intens 546.1
verde slab 538,5
verde slab 535,4
albastru - verde foarte slab 496,0
albastru - verde slab 491.6
albastru foarte intens 435.8
violet intens 407.8
violet foarte intens 404.7

4
 4.5. Se deconectează circuitul becului cu vapori de mercur. Se conectează şi apoi
se alimentează tubul de descărcare cu He (heliu). Se aşează spectroscopul cu
colimatorul C1 spre tubul cu He astfel încât fanta F să fie la 1-2 cm de tub. Se repetă
operaţiunile de la punctul 4.4. Rezultatele se trec într-un tabel care să cuprindă:
culoarea, intensitatea, poziţia şi lungimea de undă (care se obţine din prelucrarea
datelor experimentale) ale liniilor spectrale.
4.6. Se întrerupe alimentarea tubului cu He. Se fac conexiunile la tubul de
descărcare cu Ne (neon), apoi se închide circuitul de alimentare. Se repetă operaţiunile
făcute pentru He.
4.7. Pentru observarea spectrului de absorbţie se aşează sticluţa cu soluţie de
permanganat de potasiu pe un stativ şi se iluminează cu un bec cu incandescenţă. Se
aşează spectroscopul cu colimatorul C1 în dreptul sticluţei. Prin luneta L se vor
observa, în regiunea verde a spectrului, benzile de absorbţie sub forma unor dungi
întunecoase. Se citesc diviziunile x' şi x" care mărginesc benzile, iar rezultatele se trec
într-un tabel de forma:

Banda x’  x" '  "

Ultima coloană se completează după prelucrarea datelor experimentale.

5. Indicaţii pentru prelucrarea datelor experimentale

5.1. Cu datele din primul tabel (referitor la spectrul mercurului) se trasează curba
de etalonare a spectroscopului  = f(x).
5.2. Se determină din curba de etalonare, considerând poziţiile măsurate,
lungimile de undă corespunzătoare liniilor spectrale şi marginilor benzilor de absorbţie.
Valorile găsite se trec în tabele.
5.3. Se calculează dispersia liniară a spectroscopului
dx
D (6)
d
ca inversul pantei curbei de etalonare în punctele corespunzătoare lungimilor de undă
 = 420 nm,  = 500 nm şi  = 580 nm.

5
6. Intrebări
6.1. O prismă de sticlă cu unghiul la vârf de 60 are, pentru o anumită radiaţie,
indicele de refracţie n = 1,60. Ce unghi de incidenţă este necesar ca raza să
trecă prin prismă în mod simetric?
6.2. Care este unghiul de deviaţie minimă, pentru o anumită radiaţie, al unei
prisme cu indicele de refracţie de 1,41 a cărei secţiune este un triunghi
echilateral?
6.3. Se poate determina experimental indicele de refracţie al sticlei din care este
construită prisma spectroscopului? Dacă da, arătaţi cum.
6.4. Presupunem că în diferite părţi ale unui spectru, observat cu spectroscopul,
avem câte două linii spectrale pentru care diferenţa între lungimile de undă
este aceeaşi. In care parte a spectrului separarea spaţială a acestor linii este
mai mare.? Justificaţi răspunsul.

6
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL DE FIZICĂ

LABORATORUL DE OPTICĂ

BN 121

STUDIUL INTERFERENŢEI LUMINII

CU DISPOZITIVUL YOUNG
 STUDIUL INTERFERENŢEI LUMINII
CU DISPOZITIVUL YOUNG

1. Scopul lucrării
Studiul interferenţei luminii, determinarea lungimii de undă a unei radiaţii luminoase
cvasimonocromatice.

2. Teoria lucrării
Fenomenul de interferenţă constă în suprapunerea a două sau mai multe unde
coerente. În optică, acesta se materializează prin apariţia unui sistem de franje luminoase şi
întunecate.
Să considerăm două unde electromagnetice, monocromatice plane caracterizate prin
aceeaşi frecvenţă unghiulară  şi acelaşi vector de undă k = 2/. Intensităţile cîmpului
electric al celor două unde variază în timp şi spaţiu conform relaţiilor:
E1  E 01e i1  E 01e i k r1  t  01  ,
(1)
E 2  E 0 2 e i 2  E 02 e i k r2  t  02  ,
unde E 01 şi E02 sînt amplitudinile constante, iar  1 şi  2 sînt fazele undelor.
Dacă diferenţa de fază    2   1 rămâne constantă în timp se spune că undele
sînt coerente temporal. Ca rezultat al suprapunerii celor două unde se obţine o undă
rezultantă caracterizată prin intensitatea câmpului electric:

E 2  E 01
2 2
 E 02  
 2 E01 E 02 cos k r1  r2    01   02  
2
 E 01 2
 E 02  2 E 01 E 02 cosk  r    (2)

Din teoria electromagnetismului se ştie că intensitatea I a unei unde, măsurată

eventual în W/m2, este proporţională cu pătratul amplitudinii intensităţii cîmpului electric.
Rezultă că intensitatea undei rezultante va fi :
I  E 2  E 01
2 2
 E 02  2 E 01 E 02 cosk  r    (3)
 
Termenul 2 E 01 E 02 cos k r   din relaţia (3) se numeşte termen de
interferenţă. Existenţa sa face ca intensitatea observată să ia valori cuprinse între o valoare
minimă.
2
I min  E 01  E 02 

1
şi o valoare maximă

I max  E 01  E 02 . 2

În practică, pentru ca diferenţa de fază k r   0 să rămînă constantă în timp, este

necesar ca iluminarea surselor S1 şi S2 să provină de la o sursă unică, S0. În caz contrar, într-
un interval de timp egal cu durata de observarea, sînt emise foarte multe trenuri de unde de
către sursele S1 şi S2, astfel încît diferenţa de fază ia toate valorile posibile, anulînd, în medie,
termenul de interferenţă.
Una dintre cele mai vechi demonstraţii ale faptului că lumina poate produce efecte
de interferenţă a fost făcută în 1800 de către savantul englez Thomas Young.
Dispozitivul lui Young este prezentat în figura 1.

Fig. 1

Lumina monocromatică, provenind de la fanta îngustă S0 este împărţită în două cu

ajutorul unui ecran în care sînt practicate două fante dreptunghiulare, înguste, foarte
apropiate, S1 şi S2. Conform principiului lui Huygens, de la fanta S0 pornesc unde cilindrice,
care ajung la fantele S1 şi S2 în acelaşi timp. Apoi, de la fiecare fantă, va porni cîte un tren de
unde Huygens; deci fantele se comportă ca surse coerente.

Fig. 2

2
 Fie d - distanţa dintre fante şi P - un punct pe ecranul de observare , într-o direcţie
care formează un unghi  cu axa sistemului (figura 2). Cercul cu centrul în P, avînd raza
PS2 , intersectează PS1 în B. Dacă distanţa R de la fante la ecran este mare în comparaţie cu
distanţa d dintre fante, arcul S2 , B poate fi considerat o dreaptă ce formează unghiuri drepte
cu PS2, PA şi PS1. Atunci triunghiul BS1S2 este un triunghi dreptunghic, asemenea cu POA,
iar distanţa S1B este egală cu dsin. Această distanţă este diferenţa de drum dintre undele de
la cele două fante, care ajung în P. Undele care se propagă din S1 şi S2 pornesc în
concordanţă de fază , dar pot să nu mai fie cu fază în P , datorită diferenţei de drum. În
punctul P se va obţine un maxim dacă diferenţa de drum a celor două unde este egală cu un
număr întreg de lungimi de undă, m .
d sin   m (3)
unde m = 0, 1, 2, 3,...
Franja centrală luminoasă din punctul O corespunde unei diferenţe de drum nule,
adică sin  = 0. Distanţa y m dintre franja de ordinul zero şi punctul P aflat în centrul celei
de-a m - a franje este:
y m = R tg m. (4)
deoarece pentru toate valorile lui m unghiul  este foarte mic, tg m  sin  m   m şi
rezultă:
m
y m  Rsin  m  R . (5)
d
ªtiind că interfranja este distanţa dintre două maxime (sau minime) consecutive
rezultă că
R
i  y m 1  y m  . (6)
d

3. Dispozitivul experimental prezentat în figura 3 cuprinde un bec electric O

alimentat direct de la reţea şi următoarele subansamble - fixate pe suporţi, care pot culisa pe
bancul optic B.O:

Fig. 3

3
 - fanta F0 dreptunghiulară, cu deschidere reglabilă (joacă rolul sursei S0).
- fantele F1 şi F2 dreptunghiulare, verticale şi paralele cu deschidere fixă, realizate
sub forma a două trăsături transparente pe o placă de sticlă înnegrită.
Pe placă este notată distanţa d dintre fante.
- subansamblul pentru măsurarea interfranjei, alcătuit dintr-un filtru optic F, o lupă L
de observare a sistemului de franje, un şurub micrometric M de care este ataşat solidar
tamburul gradat T şi un fir reticular.

4. Modul de lucru
Se iluminează fanta F care este relativ deschisă (1 - 2 mm).Se reglează poziţiile
fantelor F1 şi F2 şi poziţia lupei, aducîndu-se în linie dreaptă cu fanta F, la aceeaşi înălţime,
utilizînd, eventual, o foaie de hîrtie drept ecran. Privind prin lupă, se micşorează deschiderea
fantei F, astfel încît franjele de interferenţă să fie clare. Se măsoară distanţa R.
Se potriveşte firul reticular pe centrul unei franje şi se notează poziţia x1 a
indicatorului rigletei şi poziţia y1 a indicatorului tamburului. Se roteşte tamburul trecînd cu
firul reticular peste un număr N de franje (5 - 8) după care se notează N şi noile poziţii ale
indicatoarelor x2 şi y2.
Pentru a evita pasul mort al şurubului, se recomandă ca aducerea firului reticular la
poziţia iniţială să se facă în acelaşi sens în care urmează să se facă ulterior parcurgerea
franjelor.
Pentru o valoare fixată a lui R se fac 10 măsurători ale interfranjei.
Datele se trec într-un tabel de forma:

R (cm) x1 (div) y1 (div) N x2 (div) y2 (div) i (mm)  (nm)

Se modifică interfranja apropiind sau îndepărtînd lupa de fantele F1 şi F2. Se fac încă
10 măsurători ale interfranjei.

4
 5. Prelucrarea datelor şi calculul erorilor
Se calculează cele 10 valori ale interfranjei la fiecare R fixat. Se determină media
aritmetică i a rezultatelor. Se introduce valoarea medie în relaţia (6), determinîndu-se în
acest fel  .
Se calculează abaterea pătratică  i cu formula:
n
2
 i
k 1
k i
i  , (7)
nn  1
unde n este numărul de măsurători, egal cu 10 în cazul de faţă.
Se calculează abaterea pătratică medie   cu formula de propagare a erorilor.

2 2 2
       
 2      i2   i i   R2   i i   d2 , (8)
i  R   d 
ii
RR RR RR
d d d

în care  i2 se obţine cu relaţia (7), iar pentru evaluarea lui  R se va considera că eroarea
de măsură cu o scară gradată este egală cu jumătate din valoarea celei mai mici diviziuni.
Derivatele parţiale din relaţia (8) se calculează folosind relaţia:
id
 ,
R
în care d se consideră egală cu valoarea indicată pe suportul fantelor având o eroare egală
cu jumătate din valoarea unei unităţi din ultima cifră semnificativă. Rezultatul final se va da
sub forma:
     .

6. Întrebări
1. Mai cunoaşteţi şi alte dispozitive echivalente cu dispozitivul din această lucrare?
2. Se poate utiliza acest dispozitiv pentru a determina lungimea de undă a radiaţiilor
ultraviolete? Ce detector folosiţi în acest caz?