CHIMIE – CURS 1

Noţiuni elementare despre atomi

Chimia: știință naturală, al cărei obiect de studiu îl constituie compoziția, structura,
proprietățile și schimbarea materiei
Atom: cea mai mică particulă ce nu se poate diviza prin procedee fizice obişnuite
Atomii sunt alcătuiţi dintr-un nucleu (în care se găsesc particule elementare încărcate pozitiv -
protoni şi neutre - neutroni) şi un înveliş de electroni (particule încărcate negativ), poziţionat
în jurul nucleului
Numărul de protoni se numeşte număr atomic şi se notează cu Z; toţi atomii cu acelaşi Z
constituie un ELEMENT CHIMIC
!!! Numărul de electroni este, evident, egal cu numărul de protoni, ATOMUL ESTE
ELECTRIC NEUTRU
Nucleul concentrează atât sarcina pozitivă, cât și întreaga masă a atomului (masa electronului
este practic neglijabilă, fiind de 1833 de ori mai mică decât a protonului); suma dintre masa
protonilor și masa neutronilor reprezintă masa atomică, notată cu A, fiind o altă caracteristică
a unui atom.
Masa unui proton și a unui neutron sunt foarte apropiate ca valoare:
mp = 1,6725*10-27 kg,
mn = 1,6748*10-27 kg,
me = 9,109*10-31 kg
Aceste valori foarte mici sunt incomode pentru a exprima masele atomilor, necesare în
calculele chimice; de aceea, pentru nivelul atomic, s-a adoptat unitatea numită unitate de masă
atomică (u.m.a.) sau Dalton (Da).
1 Da = 1,66053906660(50)×10−27 kg
Numărul de neutroni este în general apropiat sau chiar identic cu numărul de protoni, dar nu
există reguli în acest sens. Există specii de atomi la care pot exista mai multe varietăți cu
același număr de protoni (Z), deci e vorba despre același element chimic, dar cu numere de
neutroni diferite (A diferit), aceștia de numesc IZOTOPI. Pentru multe elemente, există mai
mulți izotopi, în proporţii diferite, în natură.
De exemplu, carbonul, element nelipsit din materia vie şi larg răspândit în regnul mineral
(neviu), are numărul atomic Z = 6, iar numărul de neutroni poate fi 6, izotopul respectiv fiind
notat 12C (care reprezintă 98.89% din carbonul total existent pe Pământ), 7, pentru izotopul
13C (1.11% din total) sau 8 pentru 14C, un radioizotop natural instabil.
!!! Se numeşte atom-gram, cantitatea în grame de atomi de un anumit fel, egală numeric cu
masa atomică, în care sunt conţinuţi 6,02214129(27)*1023 atomi (numărul lui Avogadro).
!!! Un atom-gram mai este numit un mol de atomi. Similar, pentru molecule, care sunt
asociaţii de atomi legaţi chimic între ei, se defineşte molecula-gram, numită de asemenea mol.
 Masa atomică medie a unui element ce se poate găsi sub forma mai multor izotopi se
obține înmulțind masa fiecărui izotop cu procentul său în amestec; așa se explică de ce în
tabele se găsesc numere fracționare pentru masele atomice, cu toate că pentru fiecare element
în parte există un număr întreg de protoni şi neutroni.
Clorul are doi izotopi, 35Cl şi 37Cl, în proporţie de aproximativ 3:1, ceea ce dă masa
atomică raportată (medie) a clorului de 0,75*35 + 0,25*37 = 35,5.
Până la ora actuală, s-a dovedit că în compoziţia naturală a Terrei şi prin sinteză în laboratoare
de fizică nucleară există un număr de 114 elemente şi alte 4 sunt „probabile”.
Dintre cele 114 elemente, mai puţin de 90 sunt naturale.
Elementele artificiale sunt rezultatul unor reacţii nucleare de sau de fuziune (unire) a
unor atomi grei din diferite elemente.
Aritmetic vorbind, aceste combinații sunt posibile. Practic, experimental, însă, unirea
nucleelor este un proces foarte dificil, necesitând energii foarte mari. Bombardarea energică
necesară unirii nucleelor este necesară pentru a contracara puternicele forțe de respingere
electrostatică manifestate între învelișurile electronice ale atomilor care se unesc, ceea ce face
ca atomii nou formați să aibă un timp de viață foarte scurt (între milisecunde și zile).
Instabilitatea nucleelor rezultate face ca timpul lor de viață să fie extrem de scurt, de
ordinul nanosecundelor (miliardimi de secundă!), astfel că elementele artificiale se
descompun rapid, prin fisiune, în nucleele din care au fost sintetizate prin fuziune.
Multe dintre denumirile elementelor obișnuite (comune), cunoscute de câteva sute de
ani, provin din limba greacă (hidrogen, nitrogen, oxigen) sau latină (kalium, natrium).
Unele elemente au mai multe denumiri sinonime (potasiu = kalium, natrium = sodiu,
mercur = hydrargyr, azot = nitrogen, wolfram = tungsten etc.)
• Elementele rare, pentru care s-a confirmat că există doar după laborioase separări şi
purificări din minereuri, poartă uneori numele descoperitorilor (Nobeliu, Curiu, Einsteiniu,
Bohriu, Meitneriu) sau denumiri omagiale propuse de descoperitori (Poloniu, descoperit de
Marie Sklodowska-Curie, savantă poloneză dublu laureată Nobel)
În unele cazuri, simbolul elementului este dat de prescurtarea denumirii mai puţin uzuale;
exemple tipice: Sodiu = Na; Potasiu = K; Azot = N; Mercur = Hg)
STRUCTURA ATOMULUI
În timp ce particulele din nucleu sunt extrem de concentrate într-un volum redus,
acesta putând fi considerat practic punctiform, electronii au o aranjare mult mai rarefiată şi
complexă, ocupând spații cu geometrie specifică pentru fiecare atom sau grup de atomi cu
proprietăți similare.
În mod curent, pentru simplificarea înțelegerii elementare a structurii și ”funcționării”
atomilor, se reprezintă învelișul de electroni ca niște cercuri plane.
Electronii se aranjează pe straturi caracterizate de valori crescânde ale energiei, notate
cu litere K, L, M, N, O, P, Q, (sau cu numere 1, 2, 3, 4, 5, 6 și 7), începând cu statul cel mai
apropiat de nucleu (K), până la cel mai îndepărtat (Q) (de la energia cea mai joasă spre cea
mai înaltă).
!!! Straturile electronice sunt deci caracterizate de energii diferite, iar ocuparea cu electroni
are loc începând cu cele mai joase până la cele mai înalte (cele mai joase energii le manifestă
straturile interioare).
În principiu, numărul de electroni de pe un strat se calculează cu relația 2n2, unde n
este numărul stratului.
Totuși, experiența a dovedit că această relație este afectată de excepții și că, în mod
practic, real, numărul de electroni de pe straturi este: 2 (K), 8 (L), 8 (M), 18 (N), 18 (O), 32
(P)... (Slide 18)
În realitate, așezarea electronilor se face în 3D, în spații numite orbitali (se acceptă și
versiunea feminină a termenului, orbitale), ale căror forme pot fi sferice (cele mai simple) sau
cu forme mai complicate.
Acest fapt este datorat aranjării complexe a electronilor:
- Stratul de tip K este alcătuit dintr-un singur substrat, numit de tip s, de formă sferică,
ocupat de maxim 2 electroni;
- Începând cu stratul L, straturile conțin mai multe tipuri de substraturi;
- Stratul L conține 1 substrat de tip s (sferic) și 3 substraturi de tip p, de formă bilobară,
cu lobi egali, dirijați după cele trei direcții perpendiculare în spațiu, ocupate fiecare de
câte maxim 2 electroni, notați cu px, py și pz (indicii arată direcția orbitalilor (deci, pe
stratul L se pot regăsi 8 electroni, 2 de pe s și 6 de pe p)
- Straturile de tip M conțin 1 substrat de tip s, 3 de tip p și 5 de tip d, fiecare dintre
acestea ocupat cu câte maxim 2 electroni, cu conformații spațiale mai complicate –
dyz, dxz, dxy, dx2-y2 și dz2 (pe stratul M se vor putea regăsi deci 2 + 6 + 10 = 18
electroni)
- Începând cu stratul N, apar pentru aranjarea electronilor: 1 substrat de tip s, 3 de tip p,
5 de tip d și 7 substraturi de tip f, cu geometrie complexă (pe stratul N se vor putea
regăsi deci 2 + 6 + 10 + 14 = 32 electroni)
Aranjarea electronilor pe straturi și substraturi începe întotdeauna de la nivelele de energie
mai joasă spre cele de energie mai înaltă. Deci, la fiecare strat nou completat, se începe
ocuparea de la s, urmată de p, d și apoi f;
Totuși, aranjarea după energie a substraturilor arată că apar unele excepții, în sensul că
substraturile de tip d și f au energii mai mari decât ale substraturilor de tip s sau p ale
straturilor următoare, așa încât completarea cu electroni, urmând regula energiei minime, se
va face întâi pentru substraturile cu energie mai joasă.
!!! Prin substrat se înțelege mai degrabă ”locul definit ca energie” al așezării electronilor
Prin orbital desemnăm mai degrabă forma (geometria) spațiului în care se mișcă electronii
Cei doi termeni sunt însă apropiați conceptual, uneori de folosesc aproape sinonim .
Când spunem ”substrat de tip s” ne gândim la substratul cu cea mai joasă energie, când
spunem ”orbital de tip s”, ne referim la geometria sferică a acestuia.
Nivelele energetice ale substraturilor și definirea straturile electronice K-P
Ordinea substraturilor la ocupare este: 1s, 2s, 2p, 3s, 3p, 4s, 3d, 4p, 5s, 4d, 5p, 4f, 5d.
Aranjarea electronilor pe straturi este notată indicând numărul stratului, urmat de tipul
substratului și numărul de electroni de pe acestea, sub formă de exponent.
De exemplu, la Carbon (Z = 6), scriem: C: 1s2 2s2 2p2
La majoritatea elementelor, ultimul strat electronic este parțial completat cu electroni, iar
atomii au tendința de a-și ocupa complet acest strat, prin interacțiuni cu alți atomi, identici sau
diferiți (formarea de combinații chimice)

CHIMIE – CURS 2
!!! Între locul ocupat în Tabelul periodic și configurația electronică a ultimului strat există
corelații precise
• Elementele care au în curs de completare un substrat s se găsesc în grupele 1 și
2 ( IA și IIA în denumirile vechi) – numite blocul s
• Elementele care au în curs de completare un substrat p se găsesc în grupele 13-
18 (IIIA - VIIIA) în denumirile vechi) - numite blocul p
• Elementele care au în curs de completare un substrat d se găsesc în grupele 3-
12 (IB-VIIIB) în denumirile vechi) - numite blocul d
• Elementele care au în curs de completare un substrat f constituie seriile
lantanidelor (Z = 57-71) și actinidelor (Z = 89-103) - numite blocul f
• (Elementele din blocul f se scriu de obicei separat, ca rânduri adiționale, sub
tabelul principal, din comoditate a graficii. Locul lor de drept este însă ca inserate în
locul indicat între grupa 2 și grupa 4).
➢ Elementele din grupa 1 se numesc metale alcaline
➢ Cele din grupa 2, metale alcalino-pământoase
➢ Elementele din grupele 13-15 sunt semimetale.
➢ Nemetalele sunt situate în grupele 13-16, în perioadele mici (deasupra liniei
negre în zig-zag)
➢ Elementele din grupa 17 se numesc halogeni.
➢ În grupa 18 sunt elemente cu ultimul strat complet, se numesc gaze nobile sau
gaze rare.
Experimental s-a constatat că există comportări chimice similare pentru elemente cu
configuraţie similară a electronilor pe ultimul strat (din aceeași grupă), şi că se pot obţine
informaţii despre comportarea unui element prin cunoşterea acesteia.
După fiecare element cu configuraţie de octet complet, elementele se aşează pe o nouă
linie (perioadă).
Atomii se combină unii cu alţii, pentru a ajunge la completarea ultimului strat cu
electroni.
!!! La legarea atomilor participă doar electronii de pe ultimul strat, numiţi electroni de
valenţă!
 Acest lucru este posibil fie prin cedare/acceptare de electroni, fie prin punerea în comun a
electronilor de pe ultimul strat.
Valenţa arată câţi electroni îi trebuie unui atom pentru a ajunge la o configuraţie
stabilă (ultimul strat complet ocupat)
Când ultimul strat al unui atom devine complet prin transfer sau punere în comun de electroni,
acest atom capătă configurația electronică a celui mai apropiat gaz nobil, adică îndeplinește
condițiile de a fi stabil.
LEGATURA IONICA
Elementele din grupa 1 (alcaline), având un singur electron pe ultimul strat, îl
”disponibilizează”: atunci când îl cedează (pierd), configurația lor coincide cu a gazului nobil
precedent.
Pe de altă parte, elementele din grupa 17 au nevoie de un singur electron pentru
completarea stratului de valență, și îl primesc de la un element cum ar fi metalele alcaline.
În consecință, ultimul strat al ambelor elemente va deveni complet prin transferul de
electroni între aceste două feluri de elemente, unele cu disponibil de electroni
(electropozitive) și altele cu deficit de electroni (electronegative).
Rezultatul cedării respectiv acceptării de electroni este formarea de ioni.
După transferul de electroni, egalitatea numerică între protonii din nucleu și electronii
din înveliș nu mai este valabilă)
Ionii pozitivi se numesc CATIONI, iar cei negativi, ANIONI.
Perechile de acest tip de elemente se atrag după transferul de electroni și rămân
împreună, formând compuși ionici (săruri, oxizii metalici și baze).
Elementele ce au 1, 2 sau (excepțional) 3 electroni pe ultimul strat, numite
ELECTROPOZITIVE, au tendința de a CEDA acești electroni către elemente capabile să îi
accepte, formând cationi cu configurația electronică a gazului nobil din perioada precedentă
celei în care se găsește elementul;
Elementele ce au 7, 6 sau (excepțional) 5 electroni pe ultimul strat, numite
ELECTRONEGATIVE tendința de a ACCEPTA 1,2 sau 3, electroni, formând anioni cu
configurația electronică a gazului nobil din perioada în care se găsește elementul;
GENERALIZARE
!!! CEDAREA UNUI ELECTRON SE NUMEȘTE GENERIC REACȚIE DE OXIDARE.
!!! PRIMIREA/ACCEPTAREA UNUI ELECTRON SE NUMEȘTE GENERIC REACȚIE
DE REDUCERE
!!! Când are loc o oxidare, va avea loc și o reducere, electronul rezultat din oxidarea unui
atom servește la reducerea altui atom
LEGATURA COVALENTA
Dacă elementele au 4 electroni pe ultimul strat, acestea nu pot nici ceda, nici accepta 4
electroni pentru a-şi umple stratul incomplet;
Soluţia este PUNEREA ÎN COMUN a unui număr de electroni care să asigure
completarea ultimului strat (suprapunerea parțială a orbitalilor incompleți), între atomi
identici sau diferiţi;
Legătura astfel formată se numeşte LEGĂTURĂ COVALENTĂ.
Hidrogenul (Z = 1) este disponibil la legare covalentă, ca şi elementele care au 7, 6 sau
5 electroni pe ultimul strat, este un element larg regăsit în compuși covalenți.
Legăturile covalente pot fi simple, duble sau triple, după cum la realizarea lor participă
una, două sau trei perechi de electroni de la fiecare atom ce le costituie.
Uşurinţa de a forma legături covalente şi buna stabilizare obţinută determină ca, în stare
naturală, elementele din grupele 17 (numite halogeni), alături de oxigen (din grupa 16) şi azot
(grupa 15), să formeze molecule diatomice prin legare simplă, dublă sau respectiv triplă.
Legarea chimică: suprapunerea parțială a orbitalilor incompleți, astfel că fiecare
element beneficiază și de electronii puși în comun de partenerul la legătură
În mod convenţional, punerea a doi electroni în comun se reprezintă cu o linie, punerea a câte
doi electroni (legătură dublă) se reprezintă cu două linii paralele, iar a unei legături triple, cu
trei linii paralele
F - F, Cl - Cl, Br - Br, I - I, O = O, N ≡ N (F2, Cl2, Br2, I2, O2, N2)
Dacă atomii care pun în comun electroni sunt identici, posesia electronilor puşi în
comun este perfect echitabilă, dubletul nou format le aparţine egal celor doi atomi, iar
legătura se numeşte nepolară.
Dacă legătura covalentă se stabileşte între doi atomi diferiţi, posesia electronilor nu
mai este echitabilă, elementele cu mai mulţi electroni pe ultimul strat au o putere mai mare de
atracţie a electronilor (au caracter mai electronegativ) decât partenerii lor de covalenţă.
Legătura stabilită în acest caz se numeşte polară: atragerea mai puternică a electronilor
către nucleul elementului cu caracter mai puternic electronegativ.
Carbonul este cel mai familiar element ce formează legături covalente.
Între atomii de carbon se pot forma legături simple, duble sau triple sau se pot închide
cicluri (unirea ultimului atom dintr-un șir cu primul).
Cu excepţia dioxidului de carbon şi carbonaţilor, toţi compuşii cu carbon sunt
substanţe organice.
Materia vie nu poate fi concepută fără prezenţa carbonului, hidrogenului, azotului,
oxigenului, sulfului, fosforului, alături de cantităţi mai mici de calciu, sodiu, magneziu,
potasiu şi microelemente (fier, siliciu, seleniu, zinc, cupru, crom, cobalt, molibden, clor, fluor
etc.).
HIBRIDIZAREA
CARBONUL suferă o transformare a aranjării celor 4 electroni din ultimul strat, prin
combinarea totală sau parțială a orbitalului 2s și orbitalilor 2p (unul, doi sau toți trei), în
procesul numit HIBRIDIZARE.
Orbitalii rezultați se numesc orbitali hibrizi și au geometrie bilobară cu lobi inegali
(unul mare și unul foarte mic) și sunt aranjați perfect simetric unul față de altul (slide
următor).
Hidridizarea poate avea loc, respectiv:
1. Între orbitalul 2s și toți orbitalii 2px, 2py și 2pz; rezultă 4 orbitali hibrizi notați ca sp3,
dispuși în configurație tetraedrică, între fiecare dintre ei stabilindu-se un unghi de 109o28
2. Între orbitalul 2s și orbitalii 2px și 2pz; 2py rămâne neschimbat; rezultă 3 orbitali hibrizi
notați ca sp2, dispuși la 120o unul față de altul, într-un plan perpendicular pe direcția
orbitalului 2py
3. Între orbitalul 2s și orbitalul 2px; 2py și 2pz rămân neschimbați; rezultă 2 orbitali hibrizi
notați ca sp, dispuși la 180o unul de altul. Orbitalii 2py și 2pz sunt situați în plane reciproc
perpendiculare.
Azotul (Z = 7, 1s2 2s2 2p3) hibridizat sp3 are o aranjare a orbitalilor similară cu
carbonul, dar unul dintre orbitalii hibrizi este ocupat de doi electroni, numit dublet, iar 3
orbitali rămân ocupați cu câte un electron, valența azotului este 3.
Respingerea electrostatică dintre electronii dublet și electronii singuri duce la modificarea
unghiurilor dintre orbitalii hibrizi, care se micșorează la 107o. Compusul covalent format
între azot și hidrogen se numește amoniac.
Se remarcă faptul că energiile orbitalilor hibrizi rezultați variază în ordinea: sp3 < sp2 < sp,
aceasta fiind și ordinea tăriei legăturilor realizate de carbon în stările de hibridizare
corespunzătoare (legătura dublă sau triplă este mai ușor de rupt decât cea simplă ).
Hibridizarea are loc nu numai la carbon, ci și la alte elemente care pot realiza legături
multiple (de importanță în biologie sunt azotul N, Z = 7, oxigenul O, Z = 8, fosforul P, Z = 15,
sulful S, Z = 16, precum și anumite elemente din blocul d).
Carbonul hibridizat sp3 poate realiza 4 legături, cu alți atomi de carbon, sau cu alte
specii de atomi. Legăturile de acest fel, câte una cu alt atom, sunt numite legături simple sau
legături sigma. De exemplu, legarea a 4 atomi de hidrogen (Z = 1), fiecare la câte un orbital
hibrid al carbonului, conduce la 4 legături), formând compusul numit metan.

CHIMIE – CURS 3
Elementele hibridizate sp2 (C, N, O, S – elemente cu valența 2, 3 sau 4) realizează legături
duble cu alți atomi aflați în aceeași stare de hibridizare. Se suprapun de la fiecare atom dintre
cei doi participanți, câte un orbital sp2 hibrid și orbitalul py nehibridizat.
Legătura dintre orbitalii hibrizi se numește sigma, iar cea dintre orbitalii p puri, se numește pi.
Paralelismul normal din configurația orbitalilor p nehibridizați se denaturează: orbitalii p puri
care participă la stabilirea dublei legături capătă forma unor ”perechi de banane”, aranjate
într-un plan perpendicular pe direcția planului orbitalilor hibrizi.
Elementele hibridizate sp (carbon și azot, din cele uzuale, având valențele 3 sau 4) realizează
legături triple cu alți atomi aflați în aceeași stare de hibridizare, identici sau diferiți (N ≡ N, H
– C ≡ N).
Se suprapun de la fiecare atom dintre cei doi participanți, câte doi orbitali sp hibrizi și orbitalii
py și pz nehibridizați. Și în acest caz, legătura dintre orbitalii hibrizi se numește sigma, iar cea
dintre orbitalii p puri, se numește pi. Paralelismul normal din configurația orbitalilor p
nehibridizați se denaturează pentru ambele perechi de orbitali p puri care participă la stabilirea
triplei legături.
Orbitalii care realizează legătura au de asemenea formă de ”banane”, aranjate în un plane
perpendiculare unul pe altul.
ENERGIA DE LEGATURA
Formarea legăturilor chimice poate fi privită şi din prisma energiei înglobate în
substanţa rezultată faţă de situaţia iniţială.
La formarea unei legături chimice (suprapunerea orbitalilor de legătură) se degajă sau
se absoarbe energie.
Această cantitate de energie nu se poate măsura prin metode experimentale accesibile.
În schimb, energia necesară ruperii legăturilor este mai uşor de determinat
Se poate considera că energia de legătură este acea cantitate de energie necesară pentru
a desface în atomii componenţi o anumită moleculă.
!!! Suma tuturor energiilor de legătură dintre atomii componenţi ai unei substanţe este egală
cu energia de formare a respectivei substanţe din atomi şi este o caracteristică termodinamică
de bază a unei specii chimice.
Energiile de legătură ale hidrogenului cu oxigenul, fluorul, clorul şi carbonul, ca şi energia
moleculei de hidrogen sunt foarte mari. Acest lucru indică o tărie înaltă a legăturilor şi deci o
stabilitate mare a compuşilor respectivi (dacă energiile de legătură sunt mari, înseamnă că
legăturile de rup greu, deci respectivii compuși necesită pentru transformări chimice aport
mare de energie din exterior, care să provoace ruperea).
De asemenea, au valori mari energiile legăturilor C – C şi C–H din substanţele
organice; acestea (în special hidrocarburile) au o stabilitate remarcabilă, reacționează greu și
în condiții speciale (temperaturi și presiuni mari, prezența catalizatorilor).
Energiile de legătură din compuşii ionici au valori foarte mari faţă de combinaţiile
covalente, deoarece separarea ionilor legaţi prin atracţie electrostatică necesită un aport enorm
de energie (Li F 202,4; Mg Cl2 123,1; Ca F2 185,3)
Legături polare şi nepolare. Să comparăm cazul acidului clorhidric (HCl) şi apei
(H2O), în care punerea în comun de electroni are loc între hidrogen și clor, H – Cl, respectiv
între oxigen şi hidrogen (două legături) H – O – H .
 Clorul are nevoie de doar un electron pentru a-şi completa octetul şi va atrage mai
mult decât „i se cuvine” dubletul realizat prin punere în comun cu hidrogenul.
Deci, parțial clorul se va îmbogăți mai mult în electroni, în timp ce hidrogenul va fi
sărăcit de electronul cu care a contribuit la realizarea legăturii.
Caracterul clorului se numește electronegativ.
Oxigenul va manifesta aceeași tendință, dar într-o măsură mai redusă.
Astfel, posibilitatea ca clorul să preia către nucleul propriu electronul hidrogenului,
stabilind o legătură mai similară cu cea ionică decât cu legătura covalentă, este foarte mare.
În cazul apei, această tendinţă este mai redusă, având loc doar o polarizare a legăturii,
nu o desfacere în doi ioni.
Din acest motiv, apa este uneori reprezentată ca o baghetă cu un capăt pozitiv și unul negativ
(numită DIPOL), reprezentând, respectiv, unul dintre atomii de hidrogen sărăcit în electroni,
cu sarcină parțială pozitivă, și grupa hidroxil, - OH, care capătă prin atragerea de către oxigen
a electronului necuvenit de la hidrogen, sarcină parțială negativă.
Dipolii apei se aranjează în așa fel încât să apară atracție electrostatică între ei ( + spre -)
LEGATURA DE HIDROGEN
Legăturile (punțile) de hidrogen sunt legături bazate pe atracția electrostatică destul de
puternică dintre hidrogenul cu sarcină parțial pozitivă și atomul legăturii polare din compusul
respectiv (apă, acizi)
Punțile de hidrogen sunt mai puternice decât legăturile de tip dipol-dipol, dar mai
slabe decât legăturile chimice
Existența unui număr mare de legături de hidrogen explică punctele de fierbere
ridicate ale apei, acizilor carboxilici, acizilor minerali, alcoolilor etc.
Se figurează prin linii punctate care arată interacțiunea dintre hidrogenul polarizat
(parțial proton) și electronii neparticipanți, care constituie sarcina anionică parțială.
LEGATURA COORDINATIVA
Legătura covalent-coordinativă este un tip special de legătură covalentă, în care
electronii care realizează legătura sunt puşi la dispoziţie de doar unul din atomii ce se leagă,
nu de ambii.
La stabilirea legăturii coordinative, beneficiarul electronilor este cationul H+
(protonul). Acesta provine din ruperea unei legături covalente polare și nu poate exista singur,
iar legarea are loc prin folosirea unei perechi de electroni neparticipanţi ai unui alt atom (cel
mai comun exemplu, ai azotului din amoniac).
ALTE EXEMPLE DE LEGATURI COORDINATIVE
CO – monoxid de carbon, NO - monoxid de azot.
Monoxidul de carbon este produsul de ardere INCOMPLETĂ a combustibililor.
Monoxidul de carbon este foarte toxic, din cauza realizării de legături puternice cu
hemoglobina (transportorul de oxigen din sânge)
Astfel, hemoglobina nu rămâne disponibilă pentru transportul normal al oxigenului spre
țesuturi, nici al dioxidului de carbon (produsul normal al arderilor din corp) spre plămâni,
pentru a fi eliminat.
”Cheia” legării monoxidului de carbon cu hemoglobina este existența legăturii coordinative
din moleculă, în care oxigenul este furnizorul de electroni
PRODUSUL IONIC AL APEI. NOTIUNEA DE PH.
Apa se poate comporta atât ca ”generator” de protoni datorită caracterului mai electronegativ
al oxigenului față de hidrogen (r. 1), dar și ca ”primitor de protoni”, datorită prezenței a două
dublete de electroni neparticipanți la atomul de oxigen.
Astfel de substanțe poartă numele de AMFOTERI.
Proporția de ioni H3O+ și HO- din apă este redusă: produsul concentrațiilor lor (în moli la un
litru de apă): [HO-] * [H3O+] = 10-14
În apa pură, [HO-] = [H3O+] = -10-7
Prin logaritmarea relației se definește valoarea pH-ului:
pH = - lg [H3O+] = 7
Valoarea pH-ului arată, respectiv, neutralitatea unui mediu apos (pH = 7), exces de protoni
(pH mai mic 7) – mediu acid, respectiv exces de ioni hidroxil (pH mai mare 7) – mediu bazic.
INDICATORI DE PH
Sunt substanțe care își schimbă culoarea la modificarea valorii pH-ului.
Schimbarea de culoare se datorează interacțiuniilor dintre ionii H+ sau HO- cu
gruparea cromoforă (cea care conferă culoare) din molecula indicatorului.
Schimbarea de culoare se numește viraj.

CHIMIE – CURS 4
Baze Bm+(OH)m
Bazele: substanţe care pot să accepte protoni (conțin anionul HO-, numit grupă
hidroxil, având valența -1), alături de un cation (B).
Cele mai simple exemple de baze sunt hidroxizii metalelor alcaline şi alcalino-
pământoase, în care există grupa hidroxil HO-, legată pur ionic de cationul corespunzător
Denumirea este extrem de simplă: hidroxid de (cation): hidroxid de sodiu NaOH,
hidroxid de potasiu KOH, hidroxid de calciu Ca(OH)2, hidroxid de magneziu Mg(OH)2 etc.
Tot baze sunt consideraţi şi hidroxizii unora dintre metalele tranziţionale, dar, în acest
caz, legătura între cation și hidroxil este un hibrid între legătura ionică și cea covalentă.
Conform teoriei mai generale a lui Lewis, bazele sunt substanţe capabile să accepte protoni.
 Nu numai grupa hidroxil ionizată poate deci să accepte protonul formând apa, ci şi unii
atomi cu electroni neparticipanţi, cum este de exemplu azotul din amoniac sau din compuși
organici (amine), care poate accepta un proton la formarea ionului amoniu, prin legătura
coordinativă.
Amoniacul este o bază larg folosită în laborator, în reacţii practice sau demonstrative.
Azotul, element care posedă electroni neparticipanți, este prezent în compuși organici
cu caracter bazic, foarte frecvent întâlniți în biologie/biochimie
În unele molecule organice cum sunt: aminele, aminoacizii, proteinele, enzimele,
bazele purinice și pirimidinice, acizii nucleici etc., există grupe care conțin azot, având rol de
baze Lewis.
Se observă faptul că bazele au caracter chimic opus acizilor: acizii generează protoni
(atomi de hidrogen cu lipsă de electroni), în timp bazele au electroni excedentari în grupele
HO-.
Conform definițiilor lui Lewis, acizii pot accepta electroni, iar bazele pun la dispoziție
electroni, astfel se leagă de protoni.
REACTIA DE NEUTRALIZARE
La contactul unei baze cu un acid, protonul cedat de acid se leagă la grupa hidroxil din
bază, cu formarea apei.
Reacţia aceasta poartă numele de reacţie de neutralizare şi este cea mai importantă
reacţie a acizilor şi bazelor.
Radicalul acid şi metalul din bază, ioni de semn opus, se atrag unul pe altul și
formează o sare.
Legarea protonului de ionul hidroxil duce la formarea de apă (prin transformarea
legăturii ionice dintre HO- și H+ în covalență).
TĂRIA BAZELOR
După modelul acizilor (clasificați în tari și slabi), și bazele se pot împărți în baze tari,
baze medii și baze slabe
Dacă primirea protonului de la acid se face ușor, spunem că baza este tare
Când primirea are loc mai greu, vorbim de baze slabe.
Bazele metalelor alcaline sunt baze tari: NaOH, KOH, LiOH, RbOH, CsOH
Bazele metalelor alcalino-pământoase au tărie medie: Mg(OH)2, Ca(OH)2, Ba(OH)2,
Sr(OH)2
Bazele metalelor tranziționale (Zn(OH)2, Cu(OH)2, AgOH, Ni(OH)2, Mn(OH)2,
Fe(OH)2- hidroxid feros, Fe(OH)3 hidroxid feric, etc.) și amoniacul (NH3) sunt baze slabe
!!! Compușii organici cu azot – aminele, amidele, aminoacizii poliaminați sunt baze slabe sau
medii ca tărie.
AMFOTERI (AMFOLITI)
Unii compuşi pot funcţiona fie ca acid, fie ca bază, adică pot ceda sau accepta protoni,
în funcție de mediul de reacție.
Acest comportament se numeşte caracter amfoter.
Cel mai simplu exemplu este apa, care suferă ambele reacţii, de cedare şi acceptare de
protoni, reunite sub numele de ionizare a apei.
Alți amfoteri întâlniți în mediile biologice: aminoacizii (proteinele, enzimele etc.)
Al2O3 (oxid de aluminiu), ZnO (oxid de zinc)
În mediu acid: ZnO + H2SO4 → ZnSO4 + H2O sulfat de zinc
În mediu bazic: ZnO + 2 NaOH + H2O → Na2[Zn(OH)4] zincat de sodiu

CHIMIE – CURS 5
OXIZI
Oxizii sunt combinaţii dintre diverse elemente, metale sau nemetale, cu oxigenul.
Oxizii metalici sunt compuşi ionici, rezultaţi prin transfer de electroni (cedare-
acceptare) de la metal spre oxigen, în timp ce oxizii nemetalici au la bază legături covalente.
Oxizii metalici sunt în general numiţi oxizi bazici, deoarece reacţia lor cu apa conduce
la baze, de aceea se mai numesc anhidride bazice.
Oxizii nemetalici sunt de obicei anhidride acide, reacţia lor cu apa conducând la acizi.
SĂRURI
Sărurile sunt compuşi ionici, în care coexistă un ion pozitiv (cation) şi un ion negativ
(anion), între care apare atracţie electrostatică;
Sărurile, fiind produsul reacției dintre acizi și baze, pot fi definite de asemenea și ca
asocierea între un cation și un radical acid;
Cationii pot fi: cationi metalici (metale alcaline, alcalino-pământoase sau tranziționale
(cele din blocul d)), cationul amoniu (NH4+) sau cationi organici (săruri de alchil-amoniu);
Cei mai comuni anioni sunt: anionii halogenilor (F-, Cl-, Br- și I-), ai oxiacizilor
(sulfat, bisulfat, sulfit, bisulfit, carbonat, bicarbonat, nitrat, nitrit, fosfat, fosfit, clorat,
perclorat etc.), sulful (în sulfuri) precum şi numeroșii acizi organici.
!!! Rezultă deci faptul că sărurile NU sunt exclusiv compuși anorganici
Sărurile se denumesc indicând anionul, prepoziția ”de”, apoi cationul.
REACTII ALE SĂRURILOR
Reacțiile de dublu schimb: în produșii de reacție, cationii își schimbă partenerii cu care
formează sarea.
Astfel de reacții au loc în special atunci când sărurile reacționează din soluții, în care toți ionii
se mișcă liber, iar unul dintre produșii de reacție este precipitat insolubil (nu se dizolvă),
HIDROLIZA SĂRURILOR
Este una dintre cele mai importante proprietăți ale sărurilor.
Hidroliza este reacţia inversă faţă de neutralizare, adică o sare împreună cu apa,
formează un acid şi o bază.
Condiţia pentru ca reacţia să aibă loc este ca sarea să nu provină dintr-un acid tare și o bază
tare (sărurile provenind din toate combinaţiile celelalte sunt posibile).
NaCl + H2O → NU REACŢIONEAZĂ
(provine din HCl și NaOH, acid tare și bază tare)
LEGILE CHIMIEI
LEGILE CONSERVĂRII MASEI
Legea conservării materiei: în orice reacţie chimică având loc în sistem închis, suma
maselor substanţelor ce intră în reacție, numite reactanți, ( mi) este egală cu suma maselor
substanţelor rezultate din reacţie, numite produși de reacție ( mp)
Această lege a fost enunţată încă din secolul al XVIII-lea, de rusul M.V. Lomonosov în 1768
şi de francezul L.A. Lavoisier, în 1777.
Formularea legii a pornit de la observaţia că în decursul unei reacţii chimice, atomii nu suferă
transformări în natura lor, ci se păstrează și se regrupează, adică schimbă doar moleculele din
care fac parte.
Concret, această lege exprimă faptul că într-o reacţie oarecare, suma numărului de atomi de
un anumit fel, înainte şi după reacţie se menţine aceeaşi, deci implicit masa reactanţilor va fi
egală cu masa produşilor de reacţie.
LEGEA CONSERVĂRII ENERGIEI
Similar cu Legea conservării masei, pentru reacțiile chimice se poate formula și Legea
conservării energiei.
Energia unui sistem închis se conservă în decursul unei reacţii chimice.
Reacțiile în care energia necesară ruperii legăturilor din reactanți este mai mică decât energia
rezultată la stabilirea noilor legături, au loc cu degajare de energie spre exterior (sunt reacții
exoterme), iar când este necesar aport de energie din exterior, reacția se numește endotermă.
Regruparea atomilor din reactanți presupune ruperea unor legături chimice dintre aceștia și
formarea unor noi legături chimice.
 Ruperea legăturilor are loc prin consum de energie, în timp ce formarea legăturilor se
desfășoară cu degajare de energie,
Diferențele de energie între reactanți și produșii de reacție se evidențiază prin variații
de temperatură în cursul reacțiilor, datorate degajării sau absorbției de energie.
Prin CONVENȚIE, efectul termic al unei reacții se calculează scăzând din suma
energiilor produșilor de reacție, suma energiilor reactanților.
În consecință, în cazul reacțiilor exoterme, efectul termic al reacției va avea
VALOARE NEGATIVĂ.
Mărimea fizică ce exprimă efectul termic al reacțiilor se numește variație de entalpie și
se notează cu delta H.
În cazul reacțiilor endoterme, unde este necesară energie pentru desfășurarea reacțiilor,
variația de entalpie este pozitivă (energia poate fi privită ca un ”reactant”).
Excepție: în cazul reacţiilor nucleare, când are loc, din cauza fragmentării nucleului, apariţia
unui defect de masă – o oarecare pierdere de masă în produși față de reactanți - această masă
se transformă în energie (E = mc2, relația lui Einstein).
2. Legea proporţiilor definite (L.J. Proust - 1799) arată că substanţele au o compoziţie bine
definită, constantă, și deci reacţionează între ele în proporţii de masă constante.
Indiferent de calea prin care se obţine o substanţă compusă, elementele componente se află în
aceleaşi proporţii de masă; dacă unul din reactanţi este în exces, după reacţie acesta rămâne
neconsumat.
3. Legea proporţiilor multiple (J. Dalton - 1804) se referă la cazul a două substanţe care pot
reacţiona formând mai mulţi compuşi. Când aceeaşi cantitate dintr-un element A se combină
cu cantităţi diferite dintr-un al doilea element B spre a rezulta diferite combinaţii, între
cantităţile de B în grame există un raport de numere întregi şi mici.
NUMĂRUL DE OXIDARE
Este un concept similar în multe cazuri cu VALENȚA și servește la echilibrarea
rațională și comodă a reacțiilor chimice și la alte feluri de calcule chimice (echivalentul
chimic, de exemplu)
REGULI de bază la stabilirea numărului de oxidare:
Numărul de oxidare al atomilor neutri este egal cu zero.
În molecule, suma numerelor de oxidare ale elementelor ce o formează dă zero, iar în ioni,
suma dă sarcina ionului.
Fluorul are întotdeauna N.O. -1 (este cel mai electronegativ atom).
Oxigenul are N.O. -2 (excepție: în peroxizi, de exemplu, în apa oxigenată (peroxidul de
hidrogen), H2O2, atomul de oxigen are numărul de oxidare -1).
Hidrogenul are N.O. +1 (excepție: valoarea este -1 în hidrurile metalice, LiH și NaH)
Halogenii, cu excepția fluorului, au N.O. de -1, 1, 3, 5 sau 7.
Cationii au N.O. egal cu valența dedusă din configurația electronică:
Ionii elementelor din grupa 1 a tabelului periodic au numărul de oxidare +1 în compuși.
Ionii elementelor din grupa 2 a tabelului periodic au numărul de oxidare +2 în compuși.
Aplicând aceste reguli, pentru elementele tranziționale, valorile N.O. se deduc prin calcule
aritmetice
N.O. servește la evidențierea transferului de electroni în reacțiile redox (de reducere și
oxidare) și implicit, a coeficienților de echilibrare a ecuațiilor chimice.

CHIMIE – CURS 6
Legături chimice: cele discutate până acum, stabilite între atomi sau ioni, (covalente sau
ionice) – legături INTRAMOLECULARE
Între molecule diferite se stabilesc legături INTERMOLECULARE, mai slabe, DE
NATURĂ FIZICĂ
LEGATURI INTERMOLECULARE
Sunt legături care se stabilesc ÎNTRE MOLECULE DISTINCTE, sunt diferite de
legăturile chimice care leagă între ei mai mulți atomi, se numesc legături fizice.
De tăria legăturilor fizice depind o serie de proprietăți ale substanțelor, cum sunt: starea de
agregare în condiții ambiante, punctul de topire, punctul de fierbere, solubilitatea etc.
Legăturile de hidrogen sunt cele mai intense legături fizice, se stabilesc între molecule
cu caracter polar puternic, identice sau diferite. În cazul moleculei de apă, punţile de hidrogen
sunt foarte numeroase, mai ales la temperaturi joase.
Cauza apariției legăturii de hidrogen este polaritatea legăturii: hidrogenul capătă o
sarcină parțială pozitivă (prin deplasarea electronului spre elementul electronegativ) şi se
leagă prin atracţie electrostatică de gruparea încărcată negativ a altei molecule.
Punțile de hidrogen se manifestă în toate cele trei direcţii din spaţiu, sunt puternice şi
aproape rigide, fiind responsabile de structurarea tridimensională a asociaţiilor de moleculele
care alcătuiesc gheaţa.
Legătura dipol-dipol este de asemenea de natură electrostatică, se stabileşte între
dipolii unei substanţe alcătuite din molecule polare.
Se poate considera că o moleculă în care există legături polare poate fi schiţată/considerată ca
o baghetă ale cărei capete au încărcări electrice parţiale de semn opus și că apar legături de
atracţie electrostatică între capătul pozitiv al unei molecule şi cel negativ al celeilalte.
Deosebirea dintre cele două feluri de legături este polarizarea mai accentuată în cazul
legăturii de hidrogen, care este mai puternică.
Legătura Van der Waals este cea mai slabă legătură de natură fizică şi se manifestă sub forma
unor atracţii foarte slabe ale moleculelor unele faţă de altele.
Tipic, legături van der Waals se stabilesc între molecule bazate pe LEGĂTURI
NEPOLARE.
PROPRIETĂŢI FIZICE ALE COMPUSILOR CHIMICI
Principalele proprietăţi fizice ale unei substanţe chimice sunt:
• Starea de agregare sau faza în care se găseşte un compus (în condiții ambiante)
– gaz, lichid sau solid.
• Proprietăţi organoleptice: culoare, aspect, gust, miros.
• Solubilitatea – posibilitatea de a forma soluții (amestecuri omogene) cu
solvenți.
• Punctul (temperatura) de topire.
• Punctul (temperatura) de fierbere.
1. STAREA DE AGREGARE
Există trei stări de agregare: gazoasă, lichidă şi solidă.
Starea gazoasă este caracterizată de o libertate extremă de mişcare a moleculelor sau atomilor
componenţi
- Între componenţii gazelor se exercită interacţiuni foarte slabe (van de Waals) şi există
distanţe mari.
Din acest motiv, gazele umplu tot volumul pe care îl au la dispoziţie şi se comprimă uşor.
Dintre elementele chimice, la temperatură ambiantă (20 sau 25oC) şi presiune normală (1
atm), se găsesc în stare gazoasă: hidrogenul, azotul, oxigenul, fluorul, clorul (toate formând
molecule diatomice), precum şi elementele din grupa 18 (numite gaze nobile sau gaze rare).
Un mol din orice gaz (6,023*1023 molecule) ocupă în condiții standard (0oC şi 1 atm) un
volum de 22,4 litri.
b. Starea lichidă se caracterizează prin libertate de mişcare ceva mai limitată între componenţi
decât în gaze şi distanţe mai mici între molecule.
Aceste caracteristici explică faptul că lichidele sunt imcompresibile (nu își micșorează
volumul când sunt supuse presiunii).
Totuşi, moleculele din lichide au o libertate de mişcare considerabilă (lichidele curg).
Dintre elementele pure din tabelul periodic, în condiţii ambiante sunt lichide mercurul şi
bromul.
c. Starea solidă se caracterizează prin ocuparea de către particulele componente a unor poziţii
fixe, rigide, oferind posibilităţi foarte reduse de mişcare, limitate la oscilaţii de mică
amplitudine a atomilor/ionilor componenţi în jurul unei poziţii de echilibru.
- Între particule sunt distanţe mici şi interacţiuni puternice (mai ales în cazul rețelelor ionice,
unde atracția electrostatică dintre ioni este foarte intensă).
2. PROPRIETĂŢI ORGANOLEPTICE: CULOARE, ASPECT, GUST, MIROS
Culoarea este rezultatul interacțiunii substanțelor cu lumina solară. Culoarea receptată de ochi
este ceea ce rămâne neabsorbit din lumina solară (ROGVAIV).
Gustul este rezultatul interacțiunii substanței cu senzori specifici amplasați pe limbă. Dacă
senzorii sunt aceiași pentru mai multe substanțe, unele gusturi pot fi mascate de altele (de
exemplu, pentru zaharoză, care dă senzația de dulce, senzorii sunt aceiași ca pentru
capsaicină, compusul iute din ardeiul iute). De aceea, gustul iute nu se simte în compania
zahărului.
Mirosul este rezultatul interacțiunii substanței cu senzorii olfactivi amplasați în nas.
Intensitatea mirosului depinde de subiect sau se specie (câinii, porcii, urșii au mirosul mult
mai fin decât omul).
Unele substanțe miros plăcut la concentrații mici și neplăcut la concentrații mari (acidul
butiric dă aroma untului la concentrație mică, dar la concentrație mare, miroase neplăcut, a
stricat).
3. SOLUBILITATEA
Este proprietatea substanţelor de a se dizolva.
Dizolvarea este procesul prin care un fluid aflat în proporție majoritară - gaz sau lichid (numit
solvent) se amestecă perfect, intim, la nivel molecular, cu un alt gaz, lichid sau solid (numit
dizolvat sau solut).
Se formează, respectiv, soluții gazoase (când solventul este gaz) sau soluții lichide (când
solventul este lichid).
Cea mai cunoscută soluție gazoasă este aerul (conține 78% azot N2, 20% oxigen O2 și 1%
alte gaze – dioxid de carbon CO2, gaze nobile He, Ne, Xe, Kr, Rn și urme de gaze poluante –
CO, NO, NO2, NH3, CH4 etc.)
Soluțiile lichide se formează diferit pentru substanțele ionice și cele alcătuite din legături
covalente
În cazul compușilor ionici, cel mai obișnuit solvent ce poate forma soluții este apa
În apă, se desfac legăturile ionice din solid. Fiecare ion desprins din rețea se înconjoară cu un
număr mare de molecule de apă (dipoli), care compensează sarcinile acestora
În cazul compușilor covalenți, la dizolvare se rup legăturile fizice din substanțe și se
realizează noi legături, tot fizice, între solut și solvent, atingându-se uniformitatea perfectă la
nivel molecular.
!!! Dacă la nivelul observației vizuale sau instrumentale nu se poate obține amestec uniform,
acolo NU se formează soluție (spunem că substanța este insolubilă în solvent)
Dizolvarea compuşilor ionici – cel mai comun, sărurile – are loc prin desprinderea progresivă
a ionilor, unul câte unul, din reţeaua ionică, sub acţiunea solventului.
Între solvent și ionii deprinși din cristal se formează legături fizice (punți de hidrogen sau
legături dipol-dipol) foarte numeroase, fapt ce explică disponibilitatea solidului se a se separa
în ionii componenți
Deci, dizolvarea sărurilor este posibilă doar în solvenţi cu caracter polar, astfel încât fiecare
ion în parte să fie înconjurat de un număr suficient de mare de dipoli (molecule de solvent)
aranjați cu partea de semn opus ion
Pentru ca dizolvarea să aibă loc, suma energiei legăturilor dipol-ion formate să fie mai mare
decât tăria legăturii ionice iniţiale.
Când această condiţie este îndeplinită, ionul se desface din reţea şi difuzează în masa
lichidului, înconjurat fiind de molecule de solvent.
La dizolvarea unor săruri apare efect termic (încălzire sau răcire), la altele, nu există efect
termic (NaCl)
DIZOLVAREA SĂRURILOR IN APA
Dizolvarea compuşilor covalenţi are loc prin ruperea legăturilor de tip Van der Waals dintre
moleculele din solid, concomitent cu stabilirea aceluiaşi fel de legături între compusul
dizolvat şi solvent.
Moleculele nepolare vor fi dizolvate de solvenţi nepolari, iar cele polare şi compuşii ionici, de
solvenţi polari.
ACŢIUNEA SOLVENŢILOR
Solvenții pot dizolva substanțe asemănătoare cu ei
Apa poate dizolva compuși ionici sau alte lichide cu molecule (oarecum) polare (alcool,
glicerină, acetonă)
Solvenții nepolari dizolvă substanțe nepolare solide sau lichide
SOLVENȚII OARECUM POLARI SE POT DIZOLVA ÎN APĂ, DAR POT DIZOLVA
ȘI SUBSTANȚE NEPOLARE (alcoolul etilic se dizolvă în apă, dar dizolvă și grăsimile).
Se poate dizolva ulei în apă?
Direct, nu!
Folosirea tensioactivilor (”surfactants”), face posibilă aparent dizolvarea
Aceste substanțe au molecule lungi, cu un capăt polar și unul nepolar
Capetele cu caracter similar se grupează împreună și formează micelii, ce pot incorpora
substanțe cu polaritate similară
AMESTECURILE ASTFEL FORMATE SUNT RELATIV UNIFORME
COMPOZIȚIONAL, DAR NU SUNT PROPRIU-ZIS SOLUȚII, FIINDCĂ AU
DIMENSIUNI MARI; SE NUMESC EMULSII NEPOLARE (alcoolul etilic se dizolvă în
apă, dar dizolvă și grăsimile)
4. PUNCTUL DE TOPIRE
Este o caracteristică importantă a materialelor solide.
În timpul topirii, fie se rup legăturile de tip Van der Waals dintre molecule (în cazul
moleculelor covalente), fie se rupe reţeaua ionică, în cazul substanţelor ionice, astfel
particulele primesc o libertate de mișcare foarte mare(energia lor crește foarte mult).
Topirea are loc cu absorbţie de căldură, cantitatea de căldură corespunzătoare numindu-se
căldură de topire (se exprimă în J/kg sau kcal/kg). Procesul opus topirii este solidificarea, care
decurge cu degajare de căldură.
Numeric, valorile căldurii de topire şi de solidificare sunt egale.
La temperatura de topire vor coexista faza solidă şi cea lichidă în echilibru. Preluarea de
căldură duce la solidificare, iar aportul de căldură, la topire în continuare.
Punctele de topire ale elementelor chimice variază în limite foarte largi. Cele mai mari puncte
de topire le au metalele tranziţionale, iar cele mai reduse, elementele aflate în mod obişnuit în
stare gazoasă.

CHIMIE – CURSUL 7
5. PUNCTUL DE FIERBERE
Este valoarea temperaturii la care presiunea de vapori a unui lichid egalează presiunea
ambiantă.
Dacă presiunea este egală cu o atmosferă (1,013*105 N/m2 sau 760 mm Hg, presiunea
atmosferică normală), temperatura de fierbere are o valoare constantă pentru fiecare lichid pur
şi este o caracteristică a acestuia.
De exemplu, p.f. al apei este de 100oC, al alcoolului etilic, 79,8oC, al acetonei, 58oC etc.
La trecerea din stare lichidă în stare gazoasă se absoarbe energie (numită căldură de
evaporare). Procesul invers se numeşte condensare, are loc cu eliberare de căldură.
Valorile căldurilor de evaporare şi condensare sunt egale numeric, dar au semn opus.
Valoarea punctului de fierbere variază mult cu presiunea: la presiuni scăzute, punctele de
fierbere scad şi invers
La altitudini mari, unde presiunea atmosferică este scăzută din cauza rarefierii aerului, apa
fierbe mai jos de 100oC (pe vârful Everest, la peste 8000 m altitudine, presiunea este de 0,35
atm, iar apa fierbe la 69oC), în timp ce în „oala-minune”, temperatura de fierbere ajunge spre
120oC, presiunea fiind de 2 atm.
SISTEME DISPERSE
Numim sisteme disperse amestecurile din mai două sau mai multe substanţe chimice,
în general aflate în cantităţi inegale; substanţa în structura căreia există continuitate şi se
găseşte în general în cantitate mare se numeşte mediu de dispersie, iar cea minoritară, fază
dispersată.
Atât mediul de dispersie, cât şi faza dispersată se pot găsi în orice fel de fază: gaz, lichid sau
solid.
Sistemele disperse se pot clasifica în funcţie de dimensiunile particulelor, de starea de
agregare a dispersantului, de afinitatea dintre componenţi sau tipul fazelor componente.
Faza reprezintă o parte omogenă a unui sistem, la suprafaţa căreia apar variaţii bruşte ale
proprietăţilor fizico – chimice ale sistemului.
În funcţie de dimensiunile particulelor fazei dispersate se pot deosebi:
Soluţii propriu-zise, în care particulele dispersate sunt molecule individuale, singulare,
sau perechi de ioni.
Faza majoritară se numeşte solvent sau dizolvant, iar cea minoritară, solut sau dizolvat.
Soluţiile conţin particule mai mici de 1 nm în diametru, se comportă ca sisteme perfect
omogene compoziţional, nu este posibilă separarea fazei disperse prin procedee cum ar fi
filtrarea sau centrifugarea, sedimentarea.
Sunt transparente şi difuzează uşor, nu dau efect Tyndall.
Omogenitatea perfectă a soluţiilor de săruri este posibilă atunci când mediul de
dispersie permite/stimulează desfacerea legăturilor ionice, prin stabilizarea de către dipolii
solventului a ionilor individuali desprinşi de contraionii vecini.
O condiţie a dizolvării sărurilor este deci folosirea de solvenţi polari.
Dimpotrivă, substanţele covalente cu legături nepolare se vor dizolva în solvenţi cu carater
similar, adică în solvenţi cu molecule nepolare.
De exemplu, sarea de bucătărie se dizolvă în apă, dar nu şi în benzină, grăsimile se dizolvă în
benzină, dar nu şi în apă.
REGULĂ: solvenţii dizolvă substanţe cu caracter asemănător propriilor molecule.
Apa este cel mai comun şi cel mai banal solvent polar. De aceea, substanţele care se
pot dizolva în apă sunt numite hidrofile, iar cele care nu se pot dizolva în apă se numesc
hidrofobe.
Pot fi hidrofile sau hidrofobe atât solidele, cât şi lichidele.
Substanţe hidrofile: acetona, alcool etilic, glicerina;
Substanțe hidrofobe: grăsimile, benzenul, benzina, motorina (componentele din petrol, în
general).
Lichidele care se dizolvă unele în altele se numesc miscibile, iar cele care nu se dizolvă se
numesc nemiscibile.
2. Soluții coloidale, care conţin particule cu dimensiuni mult mai mari decât ale solvenților
(1–100 nm în diametru; prin comparație, dimensiunea moleculei de apă este de 0,28 nm sau
2,8 Å). Exemple de soluții coloidale: proteine în apă.
Aspectul soluțiilor coloidale privit cu ochiul liber este asemănător cu al soluţiilor propriu-zise,
doar la microscopul cu mare putere de mărire se pot observa particulele.
Soluţiile coloidale generează dispersia luminii prin efectul Tyndall, au proprietăţi superficiale
diferite de ale soluţiilor, iar faza dispersată are tendinţa de a coagula.
3. Emulsii: sunt sisteme disperse lichide alcătuite din mai multe lichide care în mod normal
sunt nemiscibile, dar la care omogenitatea (văzută cu ochiul liber) este realizată prin prezența
unor molecule cu efect de tensioactiv, deoarece reduc tensiunea superficială a lichidelor.
Tensioactivul este o moleculă de lungime mare, care are un capăt hidrofob (conține atomi
legați prin legături covalente nepolare) de care leagă moleculele hidrofobe (”grase”) prin
interacţiuni de tip van der Waals, și un capăt hidrofil, care grupează un număr de molecule de
apă prin interacțiuni dipol-dipol sau punți de hidrogen. Astfel, moleculele ”grase” rămân
uniform dispersate în solventul apos (hidrofil).
Emulsiile sunt translucide până la opace şi au stabilitate mecanică limitată, suferind
fenomenul de dezemulsionare.
Dezemulsionarea înseamnă separarea a două faze nemiscibile (care se separă una de alta) din
emulsii, din cauza ruperii legăturilor dintre moleculele hidrofobe şi tensioactiv.
Exemplu de emulsii: apă + săpun + (grăsimi), lapte, cosmetice lichide, sosuri, etc.
Dezemulsionare: ”tăierea” maionezei.
4. Suspensiile sunt amestecuri disperse în care faza dispersată are diametrul mai mare de 100
nm.
Particulele dispersate sunt mari, vizibile fie cu ochiul liber, fie la microscopul optic, şi pot fi
separate de mediul de dispersie prin sedimentare, centrifugare sau filtrare.
După mărimea particulelor din suspensie, există suspensii grosiere (sedimentează uşor) sau
fine (sedimentează mai greu sau deloc).
Nu se poate defini precis dimensiunea particulelor care defineşte suspensiile după
dimensiune; evoluţia sedimentării este complexă și depinde de mulți factori (densitatea,
viscozitatea şi tensiunea superficială a mediului de dispersie; temperatura; densitatea și forma
particulelor, uniformitatea lor dimensională şi geometrică, încărcarea electrică a periferiei
particulelor, caracterul hidrofil-hidrofob al lor în raport cu mediul de dispersie etc.).

DENUMIRI ALE SISTEMELOR DISPERSE SI EXEMPLE

Exprimarea concentraţiei soluţiilor
Cea mai simplă formă de exprimare a concentrației unei soluții este concentrația procentuală
în termeni de masă, respectiv cantitatea de substanță dizolvată în 100 g SOLUȚIE
Considerăm o soluţie din md grame substanţă dizolvată (solut) şi msolv g solvent (densitatea
ρ a acestei soluții se poate găsi în tabele sau determina experimental).
Masa soluţiei ms se obţine adunând la masa substanţei dizolvate, masa solventului:
ms = md + msolv
Se poate deduce printr-un raţionament elementar formula matematică a concentraţiei
procentuale, astfel:
ms g soluţie .............md g substanţă dizolvată
100 g soluţie ............ c %

c, % = 100 * md / ms = 100 * md / (ms+msolv)

Concentraţia molară sau molaritatea (m) indică numărul de moli de substanţă dizolvată dintr-
un litru de soluţie.
Reamintim că un mol este cantitatea în grame de substanţă egală cu masa moleculară a
substanţei și se notează cu M (calculată însumând masele atomice ale atomilor componenţi).
Deci, numărul de moli nm dintr-o cantitate md de substanţă dizolvată se poate calcula
împărţind masa md la masa molară a substanţei, M.
nm = md / M ( M g substanță ..............1 mol
md g substanță .............nm)
Pe de altă parte, volumul soluţiei V se calculează împărţind masa ms la valoarea densităţii ρ a
soluţiei (prin definiție, ρ = ms/V) : V = ms/ρ
Atunci m = nm / V = md*ρ/(M*ms)
(ATENŢIE! VOLUMUL SOLUȚIEI SĂ FIE EXPRIMAT SAU TRANSFORMAT ÎN
LITRI!)
Concentraţia normală sau normalitatea (n) indică numărul de echivalenţi-gram de substanţă
dizolvată dintr-un litru de soluţie.
Echivalentul gram este o mărime calculată împărţind masa molară a unei substanţe la numărul
de grupări sau atomi din formula substanţei implicați în reacția care are loc, astfel:
- Pentru acizi HnA, Eg = M / n’, în care n’ este numărul de protoni care sunt implicaţi în
reacţie (în general, echivalentul-gram are directă legătură cu implicarea într-o reacţie chimică
a acidului); n’ = 1, 2 ,..., n. În majoritatea cazurilor, n’ = n
Ca(OH)2 + H2CO3 CaCO3 + H2O EH2CO3 = M/2
hidroxid de calciu acid carbonic carbonat de calciu apă
Ca(OH)2 + 2 H2CO3 Ca (HCO3)2 + 2 H2O EH2CO3 = M/1
hidroxid de calciu acid carbonic bicarbonat de calciu apă
- Pentru baze B(OH)m, E = M / m’, în care m’ este numărul de grupe hidroxil implicate în
reacţie (în general, echivalentul-gram are directă legătură cu implicarea într-o reacţie chimică
a bazei, similar cu cazul acizilor). În majoritatea cazurilor, m’ = m.
- Pentru oxizi E2On, în care n este valenţa elementului E :
Eg = M / (2*n)
- Pentru săruri KaAb (K este un cation cu valenţa b, iar A este un anion cu valenţa a):
Eg = M / (a*b)
Numărul de echivalenţi-gram (vali) ne dintr-o cantitate md de substanţă dizolvată se poate
calcula împărţind masa md la echivalentul-gram al substanţei.
ne = md / Eg
Volumul soluţiei V se calculează împărţind masa ms la valoarea densităţii ρ a soluţiei:
V = ms / ρ
Atunci normalitatea n = ne / V = md*ρ/(M*ms*n’).
ELEMENTE DE CHIMIE ORGANICĂ
Chimia organică este prin excelenţă chimia compuşilor cu conţinut de carbon în
moleculă; mai ales în manualele de chimie, chimia organică este numită şi chimia
carbonului. Doar oxizii (monoxidul şi dioxidul) de carbon şi carbonaţii sunt compuşi
anorganici ai azotului.
Diversitatea compuşilor organici este enormă, plecând de la combinaţiile carbonului
cu hidrogenul, numite hidrocarburi, şi continuând cu derivaţii cu funcţiuni, care conţin şi alte
elemente organogene, dintre care cele mai importante sunt: oxigenul O, azotul N, fosforul P,
sulful S, halogenii (Cl, Br, I, F).
Toate sistemele biologice sunt de neimaginat fără carbon!
Carbonul are Z = 6 și configuraţia electronică 1s2 2s2 2p2.
Pentru a ajunge la configuraţia stabilă de octet, carbonul are nevoie de 4 electroni. Aceştia
provin de la alte elemente cu care carbonul realizează 4 legături covalente.
Legătura ionică nu este posibilă în cazul carbonului, deoarece numărul de electroni care at
trebui transferaţi – cedaţi sau primiţi - este prea mare.
Atomii de carbon se pot lega unii de alţii în diverse feluri, formând lanţuri (catene) de
lungimi mai mici sau mai mari, cicluri, sau pot stabili legături simple, duble sau triple între ei.
Acest fapt explică diversitatea enormă a compuşilor organici, datorită contribuţiei carbonului.
Azotul (N) are Z = 7 și configuraţia electronică 1s2 2s2 2p3, ceea ce îi conferă valenţa
3. Cei 3 electroni de pe substraturile de tip p servesc la stabilirea de legături (3 legături
simple, una dublă şi una simplă, sau una triplă). Prezenţa celor doi electroni neparticipanţi
proveniți de pe substratul 2s creează disponibilitate de stabilire de legături coordinative.
Oxigenul (O) şi sulful (S) sunt elemente din grupa 16 (VI A) , cu configuraţie similară
(6 electroni pe ultimul strat). Pot stabili deci cu alţi atomi două legături simple sau una dublă,
ceea ce duce la completarea octetului pe ultimul strat, şi păstrează fiecare câte două perechi de
electroni neparticipanţi.
Halogenii (F, Cl, Br, I) au 7 electroni pe ultimul strat şi realizează doar o legătură simplă
pentru completarea octetului și rămân cu 3 perechi de electroni neparticipanţi.
Carbonul și celelalte elemente organogene formează compuși fiind în forma hibridizată.
NESATURAREA ECHIVALENTĂ
Compuşii în care există doar legături simple (σ) sunt numiţi compuşi SATURAŢI, pentru că
atomii componenţi nu mai admit legarea altor atomi fără dispariţia unora din cei prezenţi în
moleculă
Compuşii în care există legături de tip (multiple – duble sau triple) sau atomi legaţi ciclic
sunt numiţi NESATURAŢI.
Nesaturarea indică numărul de legături duble, triple sau cicluri dintr-o moleculă şi pentru un
compus cu formula generală CaHbOcNdXe se calculează cu formula:
Dacă formula chimică este corectă, NE trebuie
să fie mai mare sau egal cu zero. NE = 0
indică un compus saturat, NE = 1, un compus
cu o dublă legătură sau cu un ciclu, NE = 2, un
compus cu două duble legături sau o triplă legătură, NE = 4, 5 sau 6, compuşi aromatici etc.
Calcularea NE dă posibilitatea verificării corectitudinii formulelor chimice, pe de o parte, şi
respectiv estimarea clasei de compuşi din care face parte o anumită substanţă, pe de alta.
CARACTERISTICI ALE LEGĂTURILOR CHIMICE DIN COMPUŞII
ORGANICI
Felul în care se realizează legăturile dintre orbitalii hibrizi şi/sau aflaţi în starea
fundamentală, este important asupra proprietăţilor fizice şi a reactivităţii chimice a
substanţelor respective. În acest sens, trebuie menţionată influenţa multiplicităţii legăturilor
chimice legat de:
1. Lungimea legăturilor
2. Energia de legătură
3. Reactivitatea legăturilor
1. Lungimea legăturilor este definită ca distanţa dintre nucleele atomilor participanţi la
legătură, care depinde atât de starea de hibridizare, cât şi de natura elementelor chimice
participante la legătură
Lungimea legăturii scade odată cu gradul de multiplicitate a legăturii, ca urmare a necesităţii
apropierii atomilor pentru a se putea suprapune orbitalii p rămaşi în starea fundamentală:
simplă > dublă > triplă
Lungimea legăturii creşte cu raza atomică a elementului organogen în discuţie.
CHIMIE – CURS 8
2. Energia de legătură
Este cantitatea de energie (kJ/mol sau kcal/mol), necesar a fi furnizată unei molecule pentru a
scinda (rupe) legătura.
Energia de legătură creşte cu multiplicitatea legăturii (toate valorile sunt în kcal/mol).
Energia legăturii duble sau triple (pi) este mai redusă decât energia legăturii simple dintre
aceiaşi atomi, legătura dublă sau triplă sunt mult mai uşor de rupt în reacţiii chimice,
compuşii cu legături multiple sunt mai reactivi decât cei saturaţi.
CLASE DE COMPUŞI ORGANICI
1. Hidrocarburi, conţin doar carbon şi hidrogen.
Pot fi compuşi saturaţi (alcani)
Nesaturaţi (cicloalcani, alchene, alchine, diene, poliene)
Aromatici - arene (care conţin un inel benzenic).
Dacă dintr-o hidrocarbură se îndepărtează (formal) un atom de hidrogen, rezultă un radical
organic.
Radicalii rezultaţi din alcani se numesc generic radicali alchil şi se notează comun ca R
Radicalii din arene, se numesc radicali aril şi se notează comun ca Ar.
Denumirile radicalilor urmăresc în general anumite reguli (adăugare de sufixe şi/sau prefixe)
şi au rădăcina denumirii comună cu a hidrocarburilor din care provin.
2. Compuşi organici cu funcţiuni simple, care conţin doar un tip de grupare funcţională cu
heteroatom, legată de radicali organici. Exemple:
Alcooli R – OH;
Fenoli Ar – OH;
Eteri R-O-R;
Compuşi halogenaţi R – X (X = F, Cl, Br, I);
Tioli R – SH; sulfoxizi R2S=O; sulfone R2SO2;
Aldehide R–CH=O sau Ar–CH=O; cetone R2C=O sau R-Ar-C=O;
Acizi carboxilici RC=O(OH) sau Ar–C=O(OH);
Amine R–NH2, R–NH–R, R3N, Ar-NH2, Ar–NH–R, Ar3N;
Nitroderivaţi R– NO2 sau Ar–NO2;
Cloruri acide R-C=O(Cl), amide R–C(NH2)=O; esteri R-CO-OR’; nitrili R– C≡N
sau Ar–C≡N.
3. Compuşi organici cu funcţiuni mixte, care conţin mai multe tipuri de grupări funcţionale
cu heteroatomi, legate de fragmente de hidrocarbură (amino-acizi, hidroxi-aldehide...)
4. Compuşi heterociclici (conţin cicluri la realizarea cărora participă heteroatomi) (exemple:
pirol, furan, tiofen...)
5. Compuşi cu fosfor P, arsen As, telur Te, stibiu Sb, bismut Bi, siliciu Si, bor B etc.
6. Compuşi naturali cu structură şi compoziţie complexă: proteine, acizi nucleici, grăsimi,
zaharide, terpenoide, carotenoide, steroide etc.
HIDROCARBURI
Sunt substanţe formate doar din atomi de carbon şi hidrogen.
Dacă toţi atomii de carbon sunt hibridizaţi sp3, hidrocarburile sunt saturate şi se numesc
alcani. Cicloalcanii (numiţi şi naftene) sunt de asemenea alcătuiţi doar din atomi de carbon
hibridizaţi sp3 și conţin un ciclu (alcătuit din 3-8 atomi de carbon, în mod tipic; mai frecvent
ciclurile sunt de 5 sau 6 atomi). Formula generală a unui alcan este CnH2n+2, iar a unui
cicloalcan, CnH2n.
Hidrocarburile în care există 2 atomi de carbon hibridizaţi sp2, legaţi dublu între ei, sunt
numite alchene; au formula generală CnH2n. Dacă există două duble legături, molecula se
numeşte dienă (denumirea mai veche este de alcadienă) şi formula generală este CnH2n-2
Hidrocarburile în care există 2 atomi de carbon hibridizaţi sp sunt numite alchine; formula
generală este CnH2n-2
Hidrocarburile în care există cel puţin un nucleu (ciclu) benzenic (aromatic) se numesc
aromatice sau arene.
REGULI DE DENUMIRE
La alcani, denumirile se termină în –an, prima parte fiind, respectiv, provenită din
denumirile uzuale, pentru primii 4 termeni din serie, şi din numerotaţia în limba greacă,
pentru următorii termeni;
La alchene, denumirea derivă din a alcanilor corespunzători, prin eliminarea sufixului –an şi
adăugarea sufixului –enă
La diene, denumirea derivă din a alcanilor corespunzători, prin eliminarea sufixului -an şi
adăugarea sufixului –dienă
La alchine, denumirea derivă din a alcanilor corespunzători, prin eliminarea sufixului –an şi
adăugarea sufixului –ină
La aromatice se folosesc denumiri consacrate, nesistematice
TIPURI DE FORMULE DE COMPUŞI ORGANICI
Compuşii organici sunt mai diverşi şi mai numeroşi decât cei anorganici, de aceea formulele
lor pot fi prezentate la grade diferite de detaliere, în funcţie de interesul particular într-o
situație dată
1. Formula brută (FB): indică doar rapoartele dintre numărul de atomi componenţi din
fiecare specie, fără să ofere nici un fel de informaţie despre natura substanței. Aceste formule
se calculează prin împărţirea cantităţilor în grame din fiecare specie atomică, la masa atomică
a atomului respectiv, urmată de normalizare (împărţirea la numărul cel mai mic a celorlalte).
Exemplu : care este formula brută a unui compus a cărui moleculă conţine 49%C, 3,5% H;
18,66% O; 8,16% N şi 20,7% Cl ?
C: 49/12=4,08; H: 3,5/1=3,5; O: 18,16/16=1,166; N: 8,16/14=0,583; Cl: 20,7/35,5=0,583;
Se împart toate numerele la 0,583 și scriem rapoartele ca indici la atomi
4,08/0,583=7; 3,5/0,583=6; 1,166/0,583=2
2. Formula moleculară (FM) indică felul şi numărul atomilor dintr-o moleculă; din ea se
poate deduce nesaturarea echivalentă.
- FM este de obicei un multiplu al FB sau cele două sunt identice
FM se deduce din FB, când se cunoaşte masa molară.
C2H5; M = 58 FM = n*(FB) n - nr. intreg
M = n* (2*12+5*1) = 58; n * 29 = 58; n = 2
Butan: FB: C2H5; FM: C4H10 butan
3. Formulele structurale indică în detaliu modul de legare a atomilor, cu definirea tipurilor
de grupe funcţionale, a stereochimiei (chimia 3D) etc.
4. Formulele condensate – se folosesc pentru a prezenta mai succint porţiuni din molecule
care se repetă, când în aceste porţiuni nu există grupări-cheie importante în contextul unei
prezentări.
H3C-(CH2)2-CH3 butan
5. Formulele simplificate ignoră scrierea tuturor atomilor de carbon dintr-o moleculă, fiind
subînţeles că e vorba de carbon, şi sunt înlocuiţi cu vârful unui unghi, care sugerează situaţia
normală de legătură dintre atomii componenţi. Formulele simplificate sunt foarte utile la
explicarea structurii spaţiale, dar şi pentru comoditatea scrierii moleculelor mai mari şi
complicate (exemple: formulele tensioactivilor din cursul precedent).
Dacă pentru primele clase de hidrocarburi cunoaşterea numărului de atomi de carbon este
suficientă pentru a scrie formulele, o discuţie suplimentară este necesară pentru a explica
structura aromatelor (arenelor).
Benzenul, primul termen al seriei, are formula moleculară C6H6.
Scrierea structurii a fost propusă în mai multe variante, formula cea mai populară şi uzuală
corespunzând unei ciclotriene.
Totuşi, experimental s-a constatat că benzenul nu se comportă în reacţii ca o alchenă/polienă,
ci mai degrabă ca un compus saturat.
De aceea, s-a dedus că de fapt electronii din cele 3 legături triple sunt DELOCALIZAŢI,
adică formează un nor de 6 electroni perfect uniform repartizat faţă de cei 6 atomi de carbon,
numit sextet (sau nucleu sau inel) aromatic.
Această delocalizare foarte echitabilă pentru fiecare din cei 6 atomi de carbon din ciclu
determină pe de o parte echivalenţa (identitatea) atomilor de carbon, iar pe de alta, stabilitatea
înaltă a ciclului.
Din acest motiv, în majoritatea cazurilor benzenul se reprezintă ca un hexagon cu un cerc în
mijloc.
IZOMERIA
Este proprietatea unor substanţe de a avea compoziţia identică (aceleași specii și aceleași
numere de atomi), dar aşezare diferită a acestora
Ca urmare, unei formule îi corespund, cu cât creşte complexitatea, prin numărul de atomi sau
prin speciile de atomi, din ce în ce mai multe posibilităţi de legare a atomilor şi deci mai
mulţi compuşi diferiţi, cu proprietăţi distincte.
Uneori, mai ales în sistemele biologice, izomerii au proprietăți extrem de diferite, chiar la
structurile foarte asemănătoare (izomerii optici).
De exemplu, la unele medicamente, un izomer este activ, celălalt, fie este inactiv, fie are
efecte total diferite și nedorite față de cel util.
TIPURI DE IZOMERI

CHIMIE – CURS 9
REMARCI
Nu orice clasă de compuși prezintă orice fel de izomerie;
Cu cât cresc numărul de specii și de atomi dintr-o moleculă, cu atât e posibilă formarea mai
multor izomeri, cu manifestarea mai multor forme de izomerie
Sunt izomeri compușii cu aceeași formulă moleculară și aceeași nesaturare echivalentă
- Un ciclu și o dublă legătură
- Două legături duble
- O legătură triplă
RADICALI
În scrierea denumirilor substanţelor organice, denumirile alcanilor şi parţial ale celorlalte
hidrocarburi joacă un rol deosebit de important.
Dacă dintr-un alcan se îndepărtează, FORMAL, unul sau mai mulţi atomi de hidrogen, rezultă
un RADICAL.
Denumirea radicalilor este dată de alcanul de origine, numărul de atomi de hidrogen eliminaţi,
localizarea ruperii şi uneori de natura atomului de carbon de la care se rupe hidrogenul.
Compuşii organici cu structura mai complicată se denumesc prin precizarea catenei de carbon
de bază şi precizarea radicalilor legaţi de aceasta, cu precizarea poziţiilor de legare.
!!! Numim atom de carbon PRIMAR atomul de carbon care are doar un singur atom de
carbon vecin (restul de 3 covalențe sunt realizate cu hidrogen sau alți atomi), carbon
SECUNDAR cel cu 2 atomi de carbon vecini, TERŢIAR pe cel cu 3 atomi de carbon vecini şi
CUATERNAR pe cel cu toţi 4 vecinii atomi de carbon.
DENUMIREA ALCANILOR
Se caută și se numerotează cea mai lungă catenă (lanț, șir) de atomi de carbon.
Se scrie denumirea compusului, indicând pozițiile unde sunt legați radicalii legați de lanțul
numerotat.
Dacă sunt mai mulți radicali, numărul acestora se indică prin prefix (di-pentru 2, tri- pentru 3,
tetra- pentru 4, penta- pentru 5, hexa- pentru 6, hepta- pentru 7 etc.)
Dacă sunt mai multe feluri de radicali, aceștia se indică în ordine alfabetică (vezi următorul
exemplu); indicarea numărului de radicali NU dă prioritate alfabetică (de exemplu, etil se
scrie înainte de di-propil, tri-metil se scrie înainte de propil etc.)
Se alege sensul corect al numerotării catenei, încât suma numerelor din denumire să fie
minimă
ALCANI
Surse: sunt compuși prezenți în resursele naturale de hidrocarburi (gaze naturale și petrol);
În gazele naturale, în majoritatea cazurilor predomină metanul;
Petrolul este un amestec complex, alcătuit în principal din alcani cu 3-22 atomi de carbon (cu
structură liniară sau ramificată), cicloalcani (naftene) și compuși aromatici;
!!! Numărul de compuși din petrol este estimat a fi de câteva mii, după unele păreri, peste 10
000;
În petrol sunt dizolvați alcani gazoși și solizi în alcani lichizi
Alcanii inferiori (C < 5) sunt gazoși în condiții ambiante, cei cu C > 20 sunt solizi
Sunt insolubili în apă, solubili în alte lichide cu molecule nepolare
Au densitate mai mică decât a apei (plutesc pe apă) și au tendința de a forma cu apa emulsii
!!! În cazul accidentelor ecologice provocate de răspândirea petrolului pe suprafața apei mării
prin defectarea /răsturnarea barjelor, pelicula formată nu permite aerarea normală a apei (mor
organismele superioare) și tendința de emulsionare poluează cantități imense de apă.
REACŢII ALE ALCANILOR
Arderea (oxidarea totală) conduce la degajarea unor cantități mari de căldură
ALCANII SUNT UNII DINTRE CEI MAI BUNI COMBUSTIBILI
Benzinele sunt amestecuri de alcani cu 5-10 atomi de carbon
Motorinele conțin alcani cu 8-18 atomi de carbon
Căldura rezultată la ardere se numește CĂLDURĂ DE COMBUSTIE și este principalul
parametru de apreciere a calității combustibililor
În calculele chimice, căldura de combustie se exprimă în kcal/mol sau kJ/mol, în timp ce în
tehnică se preferă ca unitate de măsură kcal/kg sau kJ/kg pentru combustibilii solizi sau
lichizi, respectiv în kcal/m3 sau kJ/m3 pentru combustibilii gazoși (transformarea dintr-o
unitate în alta este posibilă la compușii puri, la care se poate ști masa molară).
REACŢII ALE ALCANILOR
- Arderea incompletă (în condiții de deficit de oxigen)
- Reacții de descompunere termică sau sub arc electric
(”negru de fum”) – formarea de particule poluante în cazul arderii imperfecte (supraîncălzire
locală)
(arc electric, 1500oC) – obținerea acetilenei (etina), compus de mare importanță în sinteza de
produse chimice de mare tonaj
Reacții de substituție (înlocuire) a atomilor de hidrogen cu halogeni (Cl) - clorură de metil,
Clorură de metilen, triclormetan (cloroform), tetraclorură de carbon
!!! Compușii halogenați sunt toxici periculoși ai atmosferei, întrucât reacționează cu ozonul
protector contra radiației UV din troposferă.
ALCHENE
Sunt hidrocarburi nesaturate, aciclice, care conțin o legătură dublă între doi atomi de carbon
hibridizați sp2 (pot conține și alți atomi de carbon în starea de hibridizare sp3)
Legătura dublă: o legătură de tip σ și o legătură de tip π.
Denumire: se înlocuiește terminația –an din denumirea alcanului cu același număr de atomi de
carbon cu sufixul -enă și se indică a câta legătură din lanțul de atomi este cea dublă
H2C=CH-CH2-CH3 H3C-CH=CH-CH3 H3C-CH-CH2=CH2
1-butenă 2-butenă 3-butenă
(numărul arată a câta legătură din lanț este dublă)
Pentru alchenele superioare și ramificate se aplică regulile de la alcani, completate astfel:
Se alege ca bază cea mai lungă catenă care include legătura C=C
Se numerotează atomii de carbon din capătul cel mai apropiat de dubla legătură.
Se indică prin cifre pozițiile și numele radicalilor, rădăcina denumirii alcanului omolog, apoi
poziția dublei legături, urmată de denumirea alchenei
Legătura dublă are prioritate la numerotare față de grupele alchil sau alți substituenți.
PREPARAREA ALCHENELOR
Cracarea și dehidrogenarea alcanilor (metodă industrială regăsită în procesele din rafinării)
400-600oC
Cracare (rupere): alcan (C 4) alcan + alchenă
Dehidrogenare: alcan (C 2) alchenă + hidrogen
Deshidratarea alcoolilor (încălzire la 150-200°C, H2SO4)
Dehidrohalogenarea derivaţilor halogenaţi (F, Cl, Br, I), prin încălzire cu baze tari (NaOH), în
soluţii alcoolice:
REACTII ALE ALCHENELOR
Reacții de adiție la dubla legătură – Apă, Hidracizi
Reacții de polimerizare (adiții multiple ale alchenelor la ele însele)
La reacțiile de polimerizare participă un număr foarte mare de molecule (n – grad de
polimerizare), de ordinul miilor sau zecilor de mii
Polimerii alchenelor conțin doar legături C-C și C-H, foarte stabile, greu de rupt
!!! Polimerii alchenelor NU SUNT BIODEGRADABILI, de aceea sunt poluanți periculoși
pentru mediul ambiant.
Reacții de oxidare
Cu oxigen pe catalizatori de argint
!!! Oxidul de etilenă este folosit la fabricarea etilen-glicolului și ca gaz sterilizant
Oxidare energică, permanganat de potasiu în mediu puternic acid
Oxidare blândă, permanganat de potasiu în mediu bazic
Oxidare cu ozon O3 (o formă alotropică a oxigenului) .
Oxidare energică, permanganat de potasiu în mediu puternic acid
Oxidare blândă, permanganat de potasiu în mediu bazic
Oxidare cu ozon
!!! Din alchenele simetrice (număr par de atomi de carbon și dubla legătură la mijlocul
catenei) rezultă aceleași aldehide din ambele fragmente de alchenă.

CHIMIE – CURS 10
ALCHINE
Sunt hidrocarburi nesaturate, aciclice, care conțin o legătură triplă între doi atomi de carbon
hibridizați sp (pot conține și alți atomi de carbon în starea de hibridizare sp3)
Legătura triplă: o legătură de tip σ și două legături de tip π.
Denumire: se înlocuiește terminația –an din denumirea alcanului cu același număr de atomi de
carbon cu sufixul -ină și se indică a câta legătură din lanțul de atomi este cea triplă
HC≡CH-CH2-CH3 H3C-C≡C-CH3
1-butină 2-butină
La alchine se aplică aceleași reguli ca la alcani și alchene pentru stabilirea denumirilor :
- Se alege ca bază cea mai lungă catenă care include legătura C≡C
- Se numerotează atomii de carbon din capătul cel mai apropiat de tripla legătură și se
indică prin cifre pozițiile și numele radicalilor, rădăcina denumirii alcanului omolog,
poziția triplei legături, urmată de denumirea alchinei
Legătura triplă are prioritate la numerotare față de grupele alchil sau alți substituenți.
Etina (acetilena) HC≡CH
Propina H3C-C≡CH
Acetilena se obține prin piroliza metanului la 1500oC în arc electric, urmată de dizolvarea
acetilenei în apă, prin stropire (altfel, ar avea loc descompunerea la negru de fum)
De asemenea, acetilena se poate obține la scală mică prin hidroliza acetilurii de calciu (carbid)
Carbura (acetilura) de calciu, CaC2, este un compus ionic, în care ambii atomi de hidrogen
din acetilenă au fost expulzați ca protoni, iar anionul acetilură este asociat cu cationii de
calciu.
REACTIILE ALCHINELOR
Reacția de ardere este puternic exotermă, căldura rezultată fiind suficientă pentru a topi
metalele, de aceea acetilena din butelii este folosită la sudura autogenă sau la alimentarea unor
aparate de laborator (spectrometru de absorbție atomică, AAS)
Reacții de adiție a acidului clorhidric - clorura de vinil este monomerul pentru materialul
policlorură de vinil (PVC), folosit pentru construcții, tâmplării, țevi pentru magistralele de apă
și gaz, piele sintetică.
!!! PVC este un material foarte poluant dacă nu se reciclează; clorul ajuns în straturile
superioare ale atmosferei distruge pătura de ozon protector al Terrei din stratosferă împotriva
excesului de radiație UV
- Adiția apei (reacția Kucerov): metoda de obținere industrială a acetaldehide
- Adiția acidului cianhidric
- Adiția halogenilor are loc în două trepte, corespunzător ruperii primei legături cu
obținerea unui compus cu legătură dublă, apoi a celei de a doua, ducând la compus
saturat
HIDROCARBURI AROMATICE ( AROMATE, ARENE)
- Aromatice mononucleare ( benzen, toluen, etilbenzen, izopropil-benzen (cumen),
propil-benzen, orto-xilen, meta-xilen, para-xilen.
- Aromatice polinucleare ( naftalină (naftalen), antracen, tetracen, fenantren
STRUCTURA BENZENULUI
Formulei moleculare C6H6 îi corespunde un ciclu alcătuit din 6 atomi de carbon hibridizați
sp2, care formează trei duble legături (ciclotrienă). KÉKULÉ
Totuși, benzenul nu dă ușor reacții de adiție, cu ar fi de așteptat la așa grad mare de
nesaturare, deci formula de ciclotrienă nu este satisfăcătoare.
Din acest motiv, s-a dedus că cele trei perechi de electroni, formând așa-numitul sextet
aromatic, dispuși pe un ciclu ca un nor electronic extins, aparținând foarte echitabil fiecărui.
Structura cea mai frecvent folosită a benzenului arată ca inel sextetul aromatic.
!!! Observație: la arenele polinucleare, folosirea simbolului cu cerc în hexagon nu este
adecvată, caracterul echitabil al repartiției electronilor nu este perfect.
PROPRIETĂŢI FIZICE ALE AROMATELOR
Arenele au caracter nepolar sau slab polar, între moleculele lor se exercită forțe van der Waals
Aromatele mononucleare sunt lichide la temperatura ambiantă, iar cele polinucleare sunt
solide cristalizate
Sunt insolubile în apă, dar sunt solubile în solvenți organici (alte hidrocarburi lichide).
Benzenul și alchilbenzenii au densități mai mici decât apa (plutesc pe apă).
Au miros caracteristic, majoritatea emit vapori toxici
!!! Hidrocarburile aromatice polinucleare (PAHs – Poly Aromatic Hydrocarbons) sunt mult
mai reactive decât benzenul, la temperaturi mari se formează compuși cu molecule foarte mari
(în smoală, gudroane etc.) la supraîncălzire (în instalațiile de ardere a combustibililor și
motoare).
Din acest motiv, în zilele noastre, este limitată proporția de aromate permise în carburanți
(benzină, motorină)
!!! Aromatele sunt foarte toxice, cancerigene și mutagene
PROPRIETĂŢI CHIMICE
- Adiţia halogenilor
- Reacții de substituție (înlocuire a H legat la C din nucleui aromatic): au loc în prezența
unor catalizatori (AlCl3 sau FeCl3) (halogenare, alchilare, acilare).
- Reacţii de oxidare (Au loc în condiții foarte energice (temperaturi înalte 500-600oC și
catalizatori)
COMPUȘI ORGANICI CU FUNCȚIUNI SIMPLE
ALCOOLI
Sunt substanțe organice care conțin în moleculă una sau mai multe grupe hidroxil (-OH),
legate de radicali hidrocarbonați;
Cei cu o singură grupă -OH se numesc alcooli monohidroxilici sau monoalcooli, cei cu două
grupe –OH, dihidroxilici sau dioli, cei cu trei grupe –OH, trihidroxilici sau trioli, etc.
Numele alcoolilor derivă din numele alcanului cu același număr de atomi de carbon, prin
adăugarea terminației – ol la numele alcanului cu același număr de atomi de carbon sau prin
adăugarea terminației –ic la cuvântul alcool urmat de radicalul corespunzător
Alcoolii pot fi primari, secundari sau terțiari, după natura atomului de carbon legat de grupa
hidroxil.

CHIMIE – CURS 11
POLIALCOOLI (POLIOLI)
- Proprietăți fizice
- Sunt lichizi sau solizi;
- Au molecule ușor polare (mai puțin polare decât apa) și caracter foarte slab acid;
- Au puncte de fierbere mult mai mari decât ale alcanilor omologi (formează punți de
hidrogen datorită polarității legăturii), dar mai mici decât apa;
- Dizolvă grăsimile și alte substanțe nepolare;
- Alcoolii inferiori sunt volatili (se evaporă ușor) și sunt solubili în apă (formează soluții
cu apa);
- Etanolul are gust dulceag, arzător, plăcut; este prezent în băuturile alcoolice în
concentrații de (sub) 5% (bere), 10-14% (vin), 38-40% distilate (whisky, coniac, țuică
etc.) și în dezinfectați (minim 70% alcool); glicerina are gust dulceag și efect emolient
(pastile pentru gât și creme de îngrijire a pielii)
- Metanolul distruge nervul optic și cauzează orbire ireversibilă, la doze mici, letal la
doze mari.
- Etilenglicolul este un puternic toxic renal (la ingerare)
OBŢINEREA ALCOOLILOR
- Prin fermentația naturală a glucidelor (zaharurilor) sub acțiunea drojdiilor
- Prin adiția apei la alchene
- Prin hidrogenarea (reducerea) aldehidelor și cetonelor
 - Prin oxidarea blândă a alchenelor
- Prin hidroliza esterilor
Acizii grași rezultați din hidroliza grăsimilor sunt neutralizați de NaOH introdus în mediul de
reacție.
REACŢII ALE ALCOOLILOR
Arderea (oxidarea totală, la CO2 și H2O) degajă cantități mari de căldură.
Oxidarea este posibilă doar pentru alcoolii primari și secundari și conduce, în funcție de
condițiile de reacție, la compuși carbonilici (aldehide sau cetone) sau la acizi.
Esterificarea (reacția cu acizii) conduce la esteri.
FENOLI
Sunt compuși hidroxilici aromatici în care grupa -OH este legată direct de un nucleu benzenic
Fenolii sunt mai acizi decât alcoolii
Polifenolii se oxidează ușor, acționează în mediile biologice ca antioxidanți (se oxidează
propriile lor molecule, protejând astfel prin acest ”sacrificiu” alte molecule importante
biologic – vitamine, hormoni, medicamente)
COMPUŞI CARBONILICI
Sunt combinații chimice care conțin grupa carbonil C=O
Dacă grupa carbonil este legată de un atom de hidrogen și un radical (R–CH =O), compușii se
numesc ALDEHIDE
Dacă grupa carbonil este legată de doi radicali (R1–C=O), compușii se numesc CETONE
Denumirea aldehidelor se poate face în mai multe feluri:
H2C=O aldehidă formică / formaldehidă (după numele acidului omolog) metanal
H3C–CH=O aldehidă acetică / acetaldehidă sau etanal
H3C–CH2–CH=O aldehidă propanoică sau propanal
H3C–CH2–CH2–CH=O aldehidă butanoică sau butanal
Aldehidele aromatice se denumesc după numele acidului omolog
Unele aldehide au nume nesistematice
Cetonele de denumesc indicând radicalii conținuți, urmați de cuvântul cetonă sau adăugând
terminația –onă la numele alcanului cu același număr de atomi de carbon
PROPRIETĂŢI FIZICE
Formaldehida este un gaz cu miros înțepător, solubil în apă (soluția se numește formol)
Aldehidele și cetonele inferioare sunt lichide, cele superioare și cele aromatice, solide
Au molecule extrem de puțin polare (puncte de fierbere relativ scăzute)
Unele sunt foarte buni solvenți (acetona); cele inferioare sunt solubile în apă
Aldehidele se obțin prin oxidarea alcoolilor primari, iar cetonele prin oxidarea alcoolilor
secundari
Adiția apei la ALCHINE conduce de asemenea la compuși carbonilici, după rearanjarea
atomilor (tautomerizare)
REACŢII ALE COMPUŞILOR CARBONILICI
- reacțiile de reducere, cu formare de alcooli prin hidrogenarea (reducerea) aldehidelor și
cetonelor
- reacțiile de condensare aldolică și crotonică
REACŢIILE DE CONDENSARE
- reacțiile de condensare aldolică și crotonică
Reacția este posibilă numai dacă la aldehida ce funcționează drept componentă metilenică
există doi atomi de hidrogen (o grupă metilen) în poziția vecină grupei carbonil, adică poziția
alfa.
De exemplu, reacția nu poate avea loc între două molecule de benzaldehidă, nu există
componenta metilenică, dar poate avea loc atunci când benzaldehida are rol de componentă
carbonilică.
AMINE
Sunt compuși organici care conțin în moleculă azot (N) legat de unul sau mai mulți radicali
organici (alchil sau aril)
Formal, aminele se formează prin înlocuirea a 1, 2 sau toți 3 atomii de hidrogen din amoniac
(NH3) cu radicali; rezultă astfel amine primare, secundare sau terțiare
Aminele se denumesc indicând radicalii legați de azot-
Este de asemenea posibil să existe amine cu mai mulți atomi de azot, acestea se numesc
diamine (dacă au 2 atomi de N), triamine (3 atomi de N), tetramine (4 atomi de N) etc.
Proprietăți
- Sunt gazoase, lichide sau solide
- Cele inferioare sunt solubile în apă, celelalte, nu
- Aminele inferioare miros similar cu amoniacul, cele lichide miros urât (a pește stricat)

CHIMIE – CURS 12
REACŢII ALE AMINELOR
- Datorită prezenței electronilor neparticipanți pe azot, ca în cazul amoniacului, aminele
au caracter bazic și reacționează cu acizii (reacție de neutralizare)
- Reacția cu acizii organici sau cu clorurile acide ale acestora conduc la amide
ACIZII CARBOXILICI
Sunt compuși organici care conțin grupa acidă carboxil –COOH, în moleculă, legată de grupe
alchil sau aril
Polaritatea legăturii H - >O în acizi este mai mare decât în alcooli, din cauza vecinătății grupei
carbonil C=O, dar comportarea acesteia este complet diferită față de cea din aldehide și cetone
Denumirea acizilor carboxilici se poate face fie folosind denumiri consacrate, nesistematice,
fie adăugând la termenul ”acid” denumirea alcanului omolog urmată de sufixul –oic
H-COOH acid formic sau acid metanoic (furnici)
H3C-COOH acid acetic sau acid etanoic
H3C-CH2-COOH acid propionic sau acid propanoic
H3C-CH2-CH2-COOH acid butiric sau acid butanoic (butter)
H2C=CH2-COOH acid acrilic (acid carboxilic nesaturat)
Ca și în cazul aminelor, acizii carboxilici pot fi monocarboxiloci (exemplele de până acum)
sau policarboxilici (cel mai obișnuit, dicarboxilici)
Acizii grași sunt acizi monocarboxilici, neramificați, cu număr par de atomi de carbon,
cuprins între 4 și 28 (excepție C15 și C17)
Pot exista de asemenea acizi grași nesaturați (prezintă una sau mai multe duble legături pe
catenă)
!!! Ca și în alchene, legăturile duble de pe catenele acizilor se pot oxida relativ ușor,
contribuind la protecția organismului de radicalii toxici, cu potențial oxidant (”acizii omega”);
funcționează ca niște compuși de sacrificiu.
ACIZI GRAŞI
Saturaţi
- Acid butiric (C4) lapte
- Acid capronic (C6) - grăsimile din laptele de capră, vanilie, brânză, coaja fructului de
gingko
- Acid caprilic (C8) - lapte, ulei de palmier şi cocos
- Acid caprinic (C10) -lapte, ulei de palmier şi cocos
- Acid lauric (C12) - lapte, ulei de palmier şi cocos
- Acid miristic (C14) - ulei de palmier şi cocos, nucșoară, lapte uman și de vacă
- Acid palmitic (C16) – orice grăsime
- Acid stearic (C18) – grăsimi animale
- Acid arahidic (C20) - arahide
Nesaturaţi
- Acid palmitoleic (C16, Δ9) – peşte oceanic, uleiuri vegetale
- Acid oleic (C18, Δ9 cis) – orice ulei
- Acid elaidic (C18, Δ9 trans) – ulei vegetal, grăsimi
 - Acid crucic (C22, Δ13 cis) – ulei de rapiţă
Polinesaturaţi
- Acid linoleic (C18, Δ9,12) – uleiuri vegetale
- Acid linolenic (C18, Δ9,12,15) – ulei de in
- Acid arahidonic (C20, Δ5,8,11,14) – grăsimi animale
ACIZI GRAŞI
- Acizi răi, saturaţi, greu de metabolizat de caătre organism
- Acizi buni, au una sau mai multe legături duble, care pot fi oxidate, acest fapt face ca
acizii să fie antioxidanţi performanţi ( vitaminele F sunt amestecuri de acizi nesaturaţi)
- Acid oleic
- Acid linoleic
Acizii omega-3 și omega-6
!!! La denumirea acizilor omega, se indică poziţia ultimei duble legături de pe catenă,
numerotândde la capătul opus grupei carboxil.
De exemplu, Omega-3 înseamnă a treia legăturădin capătul hidrocarbonat,Omega-6, a şasea
etc.
PROPRIETĂŢILE ACIZILOR ORGANICI
Acizii alifatici inferiori sunt solubili în apă, au gust acru, miros caracteristic (acidul acetic –
oțet, acidul butiric – aromă de unt la concentrații mici, la concentrații mari, miros neplăcut, de
rânced), iar cei aromatici și superiori sunt solizi
Acizii inferiori sunt solubili în apă; cu cât crește molecula, cu atât sunt mai puțin solubili
Datorită polarității mari a legăturii –OH din grupa –COOH, punțile de hidrogen stabilite în
acizi sau soluțiile acestora în apă sunt multe și puternice, de aceea punctele de fierbere sunt
foarte ridicate
De exemplu, acidul acetic, H3C-COOH fierbe la 118oC, în timp ce alcoolul omolog, etanolul,
H3C-CH2-OH fierbe la doar 78oC (apa fierbe la 100 oC, valoare intermediară între aceștia)
!! Când încălzim (la fierbere) amestec apă-alcool (vin), se evaporă întâi alcoolul, scade tăria
alcoolică (alcoolul se evaporă intens/total la 78 oC)
!! Când încălzim (la fierbere) amestec apă-acid acetic (oțet), se evaporă întâi apa, crește
concentrația acidului (apa se evaporă intens la 100 oC, acidul acetic, abia la 118 oC)
REACŢIILE ACIZILOR ORGANICI
- Reacția de neutralizare (cu baze)
- Reacțiile cu amoniacul și aminele
- Reacții de esterificare, cu alcoolii
ESTERI
Sunt derivați ai acizilor carboxilici, care conțin gruparea esterică ce leagă doi radicali
(R – COO – R’)
 Esterii se denumesc precizând numele acidului din care se elimină terminația –ic, care
se înlocuiește cu terminația –at, la care se adaugă cuvântul ”de” și radicalul din alcool
Grăsimile sunt triesteri ai glicerinei (”glicerol”) cu acizi grași
Sunt clasa de compuși bioactivi cea mai bogată în energie, la arderea unui gram de
grăsime rezultă 9 kilocalorii, în timp ce proteinele și glucidele produc la ardere doar 4 kcal/g
Grăsimile întră nu numai în țesutul adipos (depozit), ci se găsesc sub formă conjugată
cu proteinele în creier, piele și membrana celulară
Acizii grași dintr-o grăsime pot fi identici sau diferiți.
GRĂSIMI
- Simple ( radicalul acil vine de la un singur acid graşi )
- Mixte ( radicalii acili provid de la 2 sau 3 acizi graşi )
În general, lipidele de provenienţă vegetală se numesc uleiuri, iar cele animale se numesc
grăsimi; distincţia este bazată pe starea de agregare la temperatura camerei
Nu este exclusivă folosirea unuia sau altuia dintre termeni pentru categoriile menţionate.
Există şi excepţii, uleiul de palmier este solid (se solidifică la 18-19oC).

CHIMIE – CURS 13
COMPUȘI ORGANICI CU FUNCȚIUNI MIXTE – GLUCIDE
Glucidele (numite și zaharide sau zaharuri) sunt compuși organici care conțin în
molecule una sau mai multe grupe alcoolice –OH și o grupă carbonilică – C = O
Grupele carbonilice pot fi aldehidice – CH = O (glucidele respective sunt ALDOZE – grupă
aldehidică) sau cetonice – CR = O (glucidele respective sunt CETOZE- grupă cetonică).
Numele individuale ale glucidelor sunt foarte comune și de aceea nu este practic de formulat
denumirea sistematică
Structura zaharidelor poate conține una (monozaharide) sau mai multe unități de
aldoze sau cetoze (polizaharide) .
Cele mai comune monoglucide sunt: glucoza, fructoza, galactoza, arabinoza, manoza, riboza.
Cele mai cunoscute polizaharide sunt: zaharoza (glucidul din zahăr), lactoza (glucidul din
lapte), maltoza, amidonul, celuloza
Monoglucidele și oligoglucidele (cele alcătuite dintr-un număr mic de unități de
monoglucid) au în marea lor majoritate gust dulce, dar intensitatea și ”nuanțele” gustului
diferă de la o glucidă la alta (sunt admise de dicționarul explicativ al limbii române atât forma
feminină, glucidă, cât și cea masculină, glucid, a denumirii clasei de compuși)
În structura zaharidelor există UNUL SAU MAI MULȚI ATOMI DE CARBON
ASIMETRICI (realizează fiecare din cele 4 legături cu atomi sau grupe de atomi diferiți)
Una dintre proprietățile cele mai comune și importante ale acestora este ACTIVITATEA
OPTICĂ, de aceea, stereoizomeria de mai numește și izomerie optică.
Substanțele cu atomi asimetrici rotesc planul luminii polarizate (vizibil în instrumentul numit
POLARIMETRU).
Proporția între atomii de hidrogen și oxigen din glucide este de 2:1, adică ar putea fi scrisă
formula brută ca: Cn(H2O)m
!!! Din motivul proporției de 2/1 între H și O (ca în apă), glucidele mai sunt numite ”hidrați de
carbon”( sau carbohidrați, termen folosit mai ales la exprimarea dietelor), ceea ce, evident, nu
are nicio acoperire în aspectele de structură.
Stereoizomerie
Acest tip de izomerie apare atunci când la un atom de carbon (numit CARBON ASIMETRIC)
sunt legate 4 grupe diferite între ele
În acest caz, moleculele NU sunt identice, ci fiecare reprezintă imaginea în oglindă a celelalte,
similar cu mâna dreaptă și mâna stângă.
Cei doi enantiomeri ai unei substanțe rotesc planul luminii polarizate cu aceeași valoare a
unghiului, dar în sens opus.
Cei doi enantiomeri au putere rotatorie egală, dar de semn opus.
Când sunt prezenți în amestec în cantități egale, puterea rotatorie devine egală cu zero,
amestecul acesta numindu-se RACEMIC
Separarea izomerilor din racemic, efectuată în laborator este relativ dificilă (necesită enzime
specifice, care pot transforma unul dintre stereoizomeri, sau se efectuează reacții care conduc
la diastereoizomeri, mai ușor separabili), dar în sistemele biologice, specificitatea
biosintezelor duce la obținerea unui singur izomer.
CONVENŢII DE REPREZENTARE
Doar atomii tetravalenți pot fi asimetrici, dacă sunt legați de atomi sau grupuri de atomi
diferiți, iar cele 4 legături sunt dirijate după direcțiile unui tetraedru, realizând unghiuri de
legătură de 108o28‘
Atomul asimetric se mai numește chiral (gr. hiros = mână)
Pentru a transpune formulele în plan, se reprezintă cu linii obișnuite atomii situați în planul
hârtiei, cu legătura care iese din planul hârtiei spre observator (cea mai aproape de observator)
și cu cea plasată în spatele planului hârtiei (cea mai de departe de ochiul observatorului).
Cazul unei molecule cu mai mulți atomi de carbon asimetrici
I este enantiomer cu II, iar III este enantiomer cu IV
I și II sunt față de oricare dintre III și IV, sunt DIASTEREOIZOMERI: nu se suprapun nici în
plan, nici după un plan de simetrie ca obiect-imagine în oglindă
Felul cum sunt aranjate cele 4 grupe diferite este identificat prin configurația R sau S a
moleculei.
Se stabilește PRIORITATEA celor 4 grupe: maximă, pentru atomii cu număr atomic mai
mare (de la cel legat direct de carbonul asimetric, continuând la nevoie cu al doilea atom
legat, al treilea
Atomul cu prioritate minimă se ”alungă în spate”
Între ceilalți atomi se trage o săgeată, în ordinea priorităților
Dacă săgeata este în sensul acelor de ceasornic, configurația este R, dacă este antiorar,
configurația este S.
GLUCOZA ŞI FRUCTOZA
- Ambele glucide au formula moleculară C6H12O6
- Acestea sunt formulele glucozei și fructozei în forma aciclică
- Glucoza are 4 atomi de carbon asimetrici, fructoza doar 3.
- Glucoza are configurația atomilor asimetrici ca în formula scrisă și are doi izomeri
optici, L și D (slide-ul următor)
- Ceilalți izomeri, cu configurații diferite la atomii de carbon, sunt glucide diferite
(slide-ul următor)
!!! Monoglucidele au posibilitatea de a adopta fie structuri liniare (așa cum au fost prezentate
până aici), fie ciclice
În unele reacții, glucidele participă cu grupa carbonil liberă, deci adoptă structura liniară, iar
în altele, participă sub formă ciclică.
Ciclizarea glucozei – adiția H din grupa OH de la C5 la grupa carbonilică
Ciclizarea are loc prin adiția la grupa carbonil –CH=O, a hidrogenului din grupa hidroxil de la
C5. Astfel, apare o gupă hidroxil nouă (hidroxil glicozidic), iar oxigenul se include în ciclu,
unindu-se cu C1.
În funcție de așezarea de o parte sau de alta a ciclului a OH glicozidic, deosebim α și β-
glucoza.
Ciclizarea fructozei
Ciclizarea are loc prin adiția la grupa carbonil –C=O din poziția C2, a hidrogenului din grupa
hidroxil de la C5. Astfel, apare o gupă hidroxil nouă (hidroxil glicozidic), iar oxigenul se
include în ciclu, unindu-se cu C2.
În funcție de așezarea de o parte sau de alta a ciclului a OH glicozidic, deosebim α și β-
fructoza.
Dizaharide – conțin două unități identice sau diferite de monoglucid. Legarea diferită (α sau
β, pozițiile OH deshidratate – eterificate) conduc la zaharide diferite.
POLIGLUCIDE
Sunt substanţe cu molecule foarte mari (structură macromoleculară, polimeri) alcătuite din
lanţuri de monoglucide legate prin legături eterice – glu – O – glu ; prin hidroliză acidă sau
enzimatică (formează un număr mare de molecule de monozaharide.
(Hidroliza este reacția de refacere a două molecule de alcool, prin reacția dintre apă și eter.
La hidroliza poliglucidelor, se rupe legătura eterică și se formează două grupe alcoolice
De exemplu, din zaharoză rezultă o moleculă de glucoză și una de fructoză.
Acestea, în amestec, au putere rotatorie inversă față de zaharoză, de aceea, amestecul se
numește zahăr invertit, iar enzima care realizează hidroliza, invertază.
Amidonul este unul dintre cele mai răspândite poliglucide.
Se găseşte în cantităţi mari în făina de graminee/făinoase (grâu, secară, orz, ovăz, mei,
porumb, orez) și în cartofi.
Amidonul este constituit din doi polimeri diferiți, ambii provenind însă din α-glucoză.
Amiloza, alcătuită dintr-un număr de unități care conduc la polimeri cu masele moleculare de
M = 50.000-150.000 (masa moleculară a unei unități de glucoză, C6H12O6 = 6*12 +
12*1+6*16 = 180
Amilopectina, cu încă mai multe unități de glucoză (M = 400.000).
Proporţia în care se găsesc cele două componente diferă şi în funcţie de originea amidonului
(grâu, orez, porumb).
Tipic: 17 – 24% amiloză şi 76 - 83% amilopectină
În urma descompunerii la încălzire formează dextrina, iar prin hidroliză formează progresiv
dextrina, maltoza şi final glucoza.
Fabricarea industrială a alcoolului etilic, băuturilor alcoolice tari, acidului lactic, produselor
zaharoase şi farmaceutice se bazează pe amidon.
AMILOZA
Este un polimer al -glucozei, cu legarea unităților între atomii de carbon 1 și 4
Structura amilozei este liniară, dar lanţul se aranjează ca o elice cu împachetare redusă, prin
concursul legăturilor de hidrogen între numeroasele grupe hidroxil conținute.
AMILOPECTINA
Este un alt polimer din unități de alfa-glucoză, dar în care legările unităților au loc prin
participarea atomilor 1-4 şi 1-6
Structura se ramifică datorită legăturilor 1-6
CELULOZA
Este un polimer pe bază de unități de β-glucoză, obținut prin legarea 1-6
Este constituentul principal al paielor, stufului și materialului lemnos
Spre deosebire de amidon, celuloza nu poate fi scindată enzimatic în digestia umană, doar
vitele o pot digera
În alimentația umană, celuloza are rol de fibră alimentară
CHIMIE – CURS 14
AMINOACIZII (AA)
Sunt compuși cu funcțiuni mixte care conțin în moleculă grupe amino -NH2 și carboxil –
COOH.
Formula generală arată prezența celor două tipuri de grupe, dar nu limitează numărul de grupe
amino sau carboxil.
Sunt cunoscuți aproximativ 500 de aminoacizi naturali, dar doar 20 sunt numiți esențiali (apar
în codul genetic).
Pot conține una sau mai multe grupe amino și una sau mai multe grupe carboxil (mono-, di-...
poliaminici, respectiv, mono-, di-... sau policarboxilici).
Aminoacizii pot fi clasificați în mai multe moduri.
- După conținutul de grupe funcționale intrinseci: monoamino-monocarboxilici,
monoamino-dicarboxilici, diamino-monocarboxilici, diamino-dicarboxilici etc.
- În funcție de localizarea grupelor funcționale structurale de bază (carboxil): alfa- (α-),
beta- (β-), gamma- (γ-) sau delta- (δ-) aminoacizi
- După polaritate: cu sarcină, polarizați, speciali, insolubili în apă
- După tipul de catenă laterală: alifatici, aromatici, hidroxilici, cu sulf, cu heterocicli etc.
- După proveniență și rolul lor în organism, aminoacizii pot fi: esențiali (corpul omului
nu îi poate sintetiza, trebuie să fie prezenți în hrană) sau neesențiali (pot fi
biosintetizați în corpul omenesc).
PROPRIETĂŢI IMPORTANTE ALE AMINOACIZILOR
- Caracterul de amfilon
!!! În aminoacizi, funcția acidă (grupa carboxil) și cea bazică (grupa amino), se pot neutraliza
reciproc
Produsul de reacție se numește AMFION (specie care conține și sarcini cationice, și anionice)
Reacția de obținere a amfionului, în mediu NEUTRU, este reversibilă.
PROPRIETĂŢI IMPORTANTE ALE AMINOACIZILOR
• Caracterul AMFOTER (similar cu cel de amfion, uneori aceste noțiuni –
amfoter și amfion – sunt considerate identice):
- reacția cu acizii: se leagă protonul dintr-un acid oarecare la grupa bazică, amino
- reacția cu bazele: grupa hidroxil din baze neutralizează acidul din grupa carboxil
La adăugarea de mici cantități de ACID (pH < 7) sau de BAZĂ (pH >7) peste soluții de
aminoacizi, caracterul amfoter al AA permite neutralizarea, astfel are loc menținerea pH-ului
la valoare constantă.
Această comportare poartă numele de SOLUȚIE-TAMPON.
• Reacția de condensare între grupa carboxil de la o moleculă de AA și grupa
amino de la altă moleculă de AA.
 • Amidele rezultate din amoniacizi au potențial de a continua reacții de acest fel,
prin grupele amino, respectiv carboxil, nefolosite în reacția prezentată
• Se formează astfel lanțuri de resturi de aminoacizi
• După condensarea unui număr mic de molecule de AA, se formează PEPTIDE
PEPTIDE ŞI PROTEINE
Proteinele sunt produsul reacției de amidare a unei grupe carboxil de la o moleculă a unui AA
cu grupa amino a altui AA; procesul se repetă de un număr foarte mare de ori, cu AA foarte
diverși.
Peptidele (oligoproteine) rezultă dintr-un număr redus de unități de AA, iar proteinele dintr-un
număr foarte mare de unități de AA.
STRUCTURA PROTEINELOR
1. Structura primară: arată compoziţia (tipurile de AA), secvenţa (ordinea de legare a
acestora în macromoleculă), gradul de ramificare (specificarea legăturilor peptidice
sau punţilor disulfurice – S – S - care pot lega unităţile în diferite poziţii ale lanţului
polimeric).
2. Structura secundară: arată modul de înfăşurare şi pliere regulată a catenei, datorat
stabilirii unui număr mare de legături de hidrogen între grupele C = O ..... N – H, care
pot apărea fie în cadrul aceleiaşi catene polipeptidice (legături intracatenare), fie între
două sau mai multe catene polipeptidice (legături intercatenare).
3. Structura terțiară: organizarea superioară a lanțurilor proteice prin super-plierea
elicei şi/sau interacţiunilor catenelor laterale R ale resturilor de aminoacizi apropiate
prin plierea catenei
4. Structura cuaternară: legături între unităţile polipeptidice într-o proteină complexă.