Tema 3.

Tipologia și dinamica crizelor

Planul:
1. Criterii de clasificare și tipologia crizelor
2. Filosofia şi fenomenologia crizei
3. Etapele de desfăşurare și dinamica crizelor

1. Criterii de clasificare și tipologia crizelor

Literatura de specialitate evidenţiază o preocupare accentuată pentru stabilirea tipurilor de
crize ce se manifestă în spaţiul organizaţional şi extraorganizaţional. Această preocupare este
legitimă dacă ţinem seama de faptul că identificarea tipului de criză este un pas important în
managementul performant al acesteia.
Tipologiile crizelor pot fi simple sau complexe (detaliate), opiniile privind utilitatea lor fiind
destul de diversificate. Patrick Lagadec, într-o lucrare de referinţă în domeniul crizelor (Patrick
Lagadec, La gestion des crises, Paris, Editura McGrawHill, 1991, p.49), consideră că nu există
tipologii conturate greşit, ci doar utilizări greşite ale acestora. Astfel, în cazul clasificărilor foarte
detaliate, poate apărea riscul analizei rigide a subiectului analizat, iar în cazul clasificărilor realizate
în funcţie de anumite axe poate apărea riscul de a nu putea identifica noile forme de crize, care pot
fi obiective sau subiective, tehnice sau politice, interne sau externe. Acest risc este evident dacă
avem în vedere caracterul transversal al crizelor, care pot fi, în acelaşi timp, economice, tehnice,
politice, organizaţionale, juridice, de comunicare, mediatice, de imagine etc.
O primă evaluare a crizelor care afectează siguranţa naţională (de fapt, toate crizele
vulnerabilizează securitatea ţării şi siguranţa naţională, fiind, în acelaşi timp, un produs al acestor
vulnerabilităţi) ar putea avea în vedere: crizele de sistem și crizele de proces.
Crizele de sistem sunt, în general, crize ale structurilor şi rezultă din dificultatea sistemului
de a-şi adapta structurile la cerinţele funcţionale. Ele sunt o urmare a rigidităţii sistemelor şi a
insuficientei lor deschideri spre schimb de informaţii, de substanţă şi de energie cu mediul, cu
celelalte sisteme care alcătuiesc acest mediu.
Astfel de crize sunt numeroase şi uşor de sesizat, întrucât unele dintre componente devin
anacronice şi frânează funcţionarea şi dezvoltarea sistemului. Crizele de sistem vizează practic toate
sistemele sociale, politice, economice, educaţionale, informaţionale, militare, structurile de protecţie
a ordinii publice şi de siguranţă naţională, dar şi de altă natură. Toate afectează grav securitatea
socială, politică, economică, educaţională, informaţională, cetăţenească şi militară.
Există, deci, crize sociale, politice, economice, ale sistemului educaţional, informaţionale,
militare, în sistemul ordinii publice şi în cel al siguranţei naţionale. Spre exemplu, creşterea
numărului partidelor politice şi menţinerea unor structuri învechite, rigide şi extremiste creează
tensiuni şi incompatibilităţi ce pot genera crize politice extrem de grave. De aceea, societatea
trebuie să folosească indicatori de evaluare a structurilor politice, pentru a sesiza la timp aceste
incompatibilităţi. De regulă, crizele dintr-un sistem se transferă şi în celelalte sisteme şi chiar în
sistemele de sisteme, generând crize specifice sistemelor respective, dar şi crize generale sau crize
de metasistem. Dar germenii acestor crize nu se află numai în anacronismul sau vulnerabilitatea
unor sisteme politice, economice şi sociale, ci mai ales în modul în care acestea interacţionează (sau
nu interacţionează). Spre exemplu, incompatibilităţile dintre structurile sistemului politic şi ale celui
economic pot genera crize politicoeconomice dintre cele mai grave.

1
 Crizele de proces reprezintă o continuare a crizelor de sistem. Se ştie, nu există sisteme de
dragul sistemelor, sisteme închise, care nu pot comunica cu exteriorul şi, deci, nu se pot schimba
niciodată, ci sisteme dinamice complexe, care se caracterizează prin funcţionalitate, procesualitate
şi adaptabilitate. Nu există niciodată o armonie deplină nici în cadrul sistemului, nici în relaţiile
dintre sisteme.
Uneori, disfuncţionalităţile sunt atât de mari, încât apar aceste crize de proces, care sunt
foarte greu de gestionat, întrucât evaluarea lor se face prin indicatori de dinamică, unde fluctuaţiile
sunt foarte mari.
Tipologia crizelor este relativ diversificată, în funcţie de criteriile folosite în clasificare. În
cele mai multe cazuri, aceste criterii sunt elaborate avându-se în vedere cauzele care au generat
criza, formele de manifestare şi consecinţele acesteia. În literatura de specialitate, modul de
structurare a crizelor este divers. Încercând o clasificare a acestora, într-o enumerare neexhaustivă,
deosebim următoarele criterii:
- domeniul în care se manifestă;
- originile şi cauzele declanşatoare;
- spaţiul în care se manifestă şi numărul de părţi implicate;
- resursele pe care le implică;
- modul de manifestare în intensitate;
- gradul de complexitate;
- rolul sau influenţa asupra evoluţiilor geopolitice regionale şi internaţionale;
- alte criterii.
A. După domeniul în care se manifestă şi cauzele care le determină, crizele pot fi de
natură: politică, diplomatică, economică, socială, financiară, militară, informaţională,
comunicaţională, tehnologică, psihologică, ecologică şi de altă natură.
• Criza politică. Este o situaţie nou creată naţională şi internaţională (mai rar), caracterizată
prin existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor sau intereselor politice şi a valorilor prioritare
ale partidelor politice implicate. Criza de natură politică este pusă în evidenţă de apariţia unor
elemente, indicii sau factori cum ar fi:
- implicarea partidelor politice în dispute prelungite între ele;
- apariţia şi manifestarea unor reacţii externe faţă de politica internă a statului, prin
impunerea unor restricţii în organismele internaţionale cu implicaţii asupra dezvoltării democratice,
cu efecte în alte domenii cum ar fi diplomatic, economic etc.;
- manifestarea tendinţelor de izolare politică a ţării în organismele internaţionale;
- manifestarea publică a lipsei de înţelegere şi consens politic în rezolvarea problemelor
fundamentale ale statului şi naţiunii;
- creşterea în amploare şi virulenţă a manifestărilor şi acţiunilor unor forte politice aflate în
opoziţie în vederea obţinerii puterii în stat;
- apariţia reacţiilor adverse faţă de organele politice alese, din partea unor grupuri sociale, a
unor segmente ale populaţiei sau a unor grupuri religioase, confesionale etc.;
- reacţia unor categorii sociale, grupuri de mari cetăţeni, segmente ale populaţiei faţă de
unele măsuri luate de guvern, măsuri considerate dure, antipopulare;
- creşterea nemulţumirii maselor populare ca urmare a presiunii politice pe care o pot
exercita unele partide în vederea obţinerii de avantaje electorale;
- lipsa de claritate în definirea interesului naţional şi altele.

2
 • Criza diplomatică. Este acea situaţie care poate apărea în relaţiile internaţionale ca urmare
a unei conjuncturi create la nivel naţional şi internaţional prin declaraţii, măsuri sau activităţi de
natură diplomatică ce afectează interesele sau obiectivele diplomatice, politice, economice, militare
sau de altă natură, iar valorile prioritare ale diplomaţiei unui stat sunt grav puse în pericol de către
una din părţile sistemului diplomatic naţional sau internaţional. Altfel spus, o criză diplomatică
apare atunci când o serie de evenimente derulate rapid sau lent măresc posibilitatea recurgerii la
mijloace violente şi renunţarea la calea tratativelor.
Criza diplomatică este caracterizată, de regulă, de întreruperea comunicării, dialogului,
medierii şi monitorizării unor stări conflictuale din diverse motive. Astfel, o criză diplomatică poate
începe ca urmare a negăsirii formulelor optime de soluţionare a altor tipuri de crize sau ca urmare
pur şi simplu a luării unor măsuri de către una din părţi care încalcă flagrant obiectivele şi interesele
uneia sau mai multor părţi aflate în
conflict.
• Criza economică. Este o situaţie negativă, nou creată în viaţa economică a unei societăţi
sau naţiuni ca urmare a unor manifestări, măsuri sau reforme economice ale unui grup sau ale
poporului, care
afectează valorile fundamentale ale dezvoltării economice. Criza economică este o stare complexă,
de cele mai multe ori rezultat al unor combinaţii de crize de naturi diferite (politice, diplomatice,
militare, ecologice etc.). Dicţionarul Oxford defineşte criza ca fiind „un moment de pericol sau
suspans în politică sau comerţ etc.”. Crizele sunt inevitabile. Întrebarea nu este dacă o organizaţie
va fi implicată într-o criză economică, ci cât de mult?
Elementele principale (indicii) unei crize economice sunt date de o serie de factori. Dintre
aceştia amintim:
- declinul economiei naţionale şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale majorităţii populaţiei;
- devalorizarea monedei naţionale şi creşterea necontrolată a inflaţiei;
- pierderea controlului statului asupra resurselor strategice;
- erodarea bazei economice a securităţii naţionale prin declinul producţiei, dezechilibrul
balanţei comerciale, deficitul bugetar;
- accentuarea disparităţilor structurale din economia naţională;
- eşecul reformelor economice;
- evoluţii economice, financiar-monetare sau comerciale pe plan regional sau global;
- aprecierea exagerată a nivelului de risc economic de către agenţiile internaţionale de rating;
- anularea unor vizite în scop comercial;
- întreruperea creditelor de export şi a garanţiilor guvernamentale;
- aplicarea unor controale stricte sau a unor restricţii activităţilor economice, blocade,
embargouri etc.
• Criza socială. Este o situaţie creată ca urmare a apariţiei unor manifestări şi ameninţări la
adresa obiectivelor sau intereselor sociale ale unei naţiuni care afectează valorile fundamentale sau
unele valori prioritare de natură socială. În principal, o criză socială nu se manifestă numai în
domeniul social. Ea este, de regulă, combinată cu alte crize, de natură politică, diplomatică,
militară, sindicală, ecologică etc. O criză socială „pură”, având în conţinut numai elemente, cauze,
ameninţări sau manifestări de domeniul socialului, este mai rar întâlnită şi se manifestă numai la
nivelul unor grupuri mici; deci, la nivel macrosocial, apare combinată cu alte crize latente sau
violente.

3
 Principalii indici ai unei crize sociale sunt următorii:
- creşterea nemulţumirilor populaţiei ca urmare a costurilor sociale ridicate ale dezvoltării
economico-sociale, ale tranziţiei la noi structuri şi mecanisme, ale insecurităţii cauzate de scăderea
nivelului de trai, diminuarea gradului de ocupare a forţei de muncă;
- creşterea rapidă a şomajului;
- o protecţie socială insuficientă;
- apariţia unor conflicte acute între patronat şi sindicatele de ramură sau naţionale;
- apariţia unor manifestări sociale de mare amploare (marşuri, mitinguri, adunări publice
autorizate sau neautorizate, spontane sau organizate de sindicate sau alţi lideri informali);
- creşterea rapidă ca număr şi ca amploare a unor furturi, jafuri, în general a
infracţionalităţii;
- apariţia şi dezvoltarea manifestărilor de tip mafiot;
- tendinţe de impunere prin forţă a intereselor comune sau specifice ale unor categorii sau
grupuri sociale, profesionale (de exemplu: conducători auto, agricultori, mineri, angajaţi din
domeniile energetic, nuclear, chimic, siderurgic, naval etc.);
- concentrarea masivă a imigranţilor, a membrilor unor organizaţii ilegale (legale) şi apariţia
manifestărilor ostile ale populaţiei autohtone sau ale acestora prin sfidarea legilor (de exemplu:
emigranţii străini de pe teritoriul unei ţări; membrii unor organizaţii teroriste; unele etnii şi chiar
naţionalităţi);
- sprijinirea făţişă sau indirectă din exterior şi nu de puţine ori din interior (prin forţele
agresive interne) a tensiunilor sociale ce se manifestă pe plan intern într-un domeniu social sau în
ansamblul societăţii.
• Criza financiară. Este o situaţie care apare, de regulă, într-o instituţie (cele mai acute
situaţii sunt în cadrul instituţiilor financiar-bancare) economică, administrativă, de stat şi particulară
sau la nivel statal, ca urmare a unor măsuri de management neeficiente, a unor situaţii neprevăzute
în domeniul financiar-bancar şi care ameninţă obiectivele şi/sau interesele economico-financiare ale
unui grup social şi uneori ale societăţii în ansamblu.
Criza financiară, de regulă, este o criză combinată; cel mai adesea, ea se prezintă sub forma
crizei de natură economico-socială. Elementele principale ale crizei de natură economico-financiară
sunt date de:
- scăderea dramatică a Produsului Naţional Brut prin orientarea neadecvată a strategiilor
financiare, bancare, economice;
- scăderea producţiei în principalele ramuri economice;
- deprecierea succesivă, graduală sau prăbuşirea monedei naţionale în raport cu poziţia altor
monede şi creşterea necontrolată a ratei inflaţiei;
- tendinţa de acaparare a principalelor ramuri economice de către investitorii străini şi de
subordonare a intereselor economiei naţionale, prin infuzia necontrolată de capital străin;
- pierderea pieţelor de desfacere a produselor economiei naţionale pe plan intern şi extern ca
urmare a scăderii calităţii produselor şi concurenţei neloiale etc.
• Criza militară. Este o situaţie creată prin trecerea de la starea de pace, care implică şi
anumite stări tensionale (de regulă, o stare de criză în care violenţa nu există sau este foarte slabă),
la starea conflictuală, în cadrul căreia una sau toate părţile implicate au folosit sau folosesc violenţa
pentru impunerea prin forţă a obiectivelor sau intereselor proprii, cu scopul de a-şi apăra valorile
fundamentale.

4
 Criza de natură militară este dată de următorii indici:
- concentrarea de forţe în apropierea frontierelor naţionale prin notificarea (ori nenotificarea)
activităţilor de acest gen, realizarea de alianţe militare cu scop nedeclarat sau mascat;
- reorganizări ale sistemului militar din unele state vecine;
- redislocări de comandamente ale marilor unităţi şi unităţi în apropierea frontierelor;
- pregătiri intense ale marilor unităţi de aviaţie, concentrări în baze militare, exerciţii,
simulări, antrenamente sub diferite forme ascunse;
- reorientări doctrinare ca urmare a mutaţiilor produse în politica militară a unora din statele
vecine;
- nerespectarea culoarelor de zbor internaţionale de către aparatele de zbor militare şi civile;
- dotarea masivă a forţelor armate ale unor state vecine cu tehnică militară performantă şi
armament modern;
- folosirea pe timpul aplicaţiilor statelor majore a scenariilor tactice ce vizează părţi din
teritoriul naţional;
- penetrarea reţelelor de comunicaţii militare în scopul procurării de informaţii şi date despre
starea unităţilor militare dintr-o anumită zonă;
- intensificarea acţiunilor de sustragere de armament, muniţie, echipament şi tehnică militară
din depozitele armatei;
- sustrageri repetate de materiale explozive de la exploatările miniere şi geologice;
- apariţia şi proliferarea grupurilor organizate ilegal care desfăşoară acţiuni de tip terorist.
• Criza informaţională. În principiu, se referă la lipsa de informaţii, a datelor necesare
luării deciziei într-un domeniu de activitate şi poate fi totală sau parţială. Criza totală se produce
atunci când sistemul de comunicaţii civile şi militare nu este operant sau poate fi operabil cu
întreruperi care depăşesc 60% din emisii sau/şi recepţii.
De regulă, principalele caracteristici ale unei asemenea crize sunt:
- bruierea sistemului militar de transmisiuni;
- distrugerea unor centre, noduri, staţii şi alte mijloace de transmitere, recepţionare a datelor;
- dezinformarea prin comunicări de date false;
- interceptări de mesaje şi documente;
- spargerea sistemelor de codificare şi cifrare a datelor;
- simularea defecţiunilor în sistemele de transmitere a datelor şi de comunicaţii civile ş.a.
• Criza tehnologică. Este mai rar întâlnită, ea apare în momente decisive şi se manifestă ca
o lipsă de tehnologie necesară rezolvării stării tensionate apărute ca urmare a folosirii pe timpul
acesteia a unor tehnologii uzate moral.
• Criza psihologică. Este acea stare a unei persoane sau instituţii care într-o perioadă de
timp nu reacţionează sau este neutralizată, acţionează şi ia măsuri sub capacitatea normală cu
privire la îndeplinirea scopurilor, obiectivelor sau intereselor pentru atingerea valorilor
fundamentale proprii sau colective.
• Criza ecologică sau catastrofa ecologică. Este starea în care se găsesc aerul, apa, solul,
subsolul sau construcţiile şi fauna, flora, vieţuitoarele sau oamenii, într-un spaţiu, ca urmare a
modificărilor survenite în starea de normalitate ecologică provocate de factori obiectivi sau
subiectivi. Factori obiectivi în această situaţie, de regulă, sunt fenomenele naturale, iar factorii
subiectivi sunt determinaţi de acţiunile umane.

5
 Criza de natură ecologică este pusă în evidenţă de prezenţa, în principal, a următoarelor
fenomene sau activităţi:
- poluarea mediului cu materiale radioactive provenite de la obiectivele aflate pe teritoriul
naţional şi al ţărilor vecine;
- producerea de inundaţii care au ca urmări pierderi de vieţi omeneşti şi mari distrugeri
materiale;
- fisurarea sau distrugerea (naturală sau provocată) a unor baraje de la marile acumulări
hidroenergetice, precum şi depăşirea cotelor de atenţie ale apei din acestea;
- poluarea şi contaminarea mediului ca urmare a deversării accidentale în apă şi atmosferă a
unor produse şi reziduuri toxice sau radioactive;
- scurgeri accidentale (sau provocate) de produse petroliere din depozite, bazine şi poluarea
pânzei freatice pe mari suprafeţe;
- producerea repetată a unor mişcări seismice intense urmate de pierderi de vieţi omeneşti şi
mari pagube materiale;
- importul de produse cu grad ridicat de toxicitate, depozitarea sau abandonarea acestora în
locuri neprotejate şi neamenajate corespunzător.
Caracteristic pentru ţările care traversează o perioadă de tranziţie, de la un regim la altul este
faptul că, datorită fragilităţii sistemelor politice, economico-financiare şi sociale, unele situaţii pot
apărea brusc şi pot evolua rapid, degenerând dintr-o criză locală într-una zonală, naţională sau chiar
internaţională.
B. După originile şi cauzele declanşatoare, crizele sunt interne și externe, progresive şi
subite, voluntare şi fortuite.
• Criza internă. Acest tip de criză domină atât interiorul unei organizaţii/instituţii, cât şi
interiorul mediului social nerelevant al acestora, mediului-sarcină al organizaţiei/instituţiei. Sunt
considerate crize interne atât crizele la nivel departamental, de ramură, cât şi crizele din interiorul
statului naţional. Crizele interne pot degenera şi se pot transforma în crize externe. Ele
contaminează vecinătatea specifică apropiată (organizaţiile din acelaşi domeniu pe lanţul productiv
orizontal), apoi vecinătatea specifică îndepărtată (organizaţiile din acelaşi domeniu pe lanţul
productiv vertical), ca, în cele din urmă, să afecteze domeniile conexe. De exemplu, o criză politică
poate degenera în criză economică, culturală etc. Criza economică poate produce, la rândul ei, crize
în toate celelalte domenii de activitate.
• Criza externă. Sunt considerate crize externe cele care acţionează în exteriorul
organizaţiilor, instituţiilor, domeniilor specifice, în afara teritoriului naţional. Însă aceste crize pot
afecta organizaţiile în modalităţi diverse, determinând apariţia şi dezvoltarea unor crize interne.
• Crizele progresive. O perioadă, criza se derulează în stare latentă, evoluând gradual. Ea se
declanşează în punctul culminant al unui proces lent de acumulare şi de escaladare a tensiunii între
doi adversari, prin exercitarea unei presiuni graduale asupra unui system intern sau internaţional; de
exemplu, creşterea tensiunii dintre statele arabe din Orientul Mijlociu şi Israel, timp de şase luni,
perioadă care a precedat „Războiul de Şase Zile” (1967). Durata de incubaţie este lungă;
exploatarea progresivă a resurselor naturale, punerea în aplicare în mod progresiv a unor noi
tehnologii, creşterea demografică explozivă sau migraţia populaţiilor reprezintă tot atâtea
manifestări sau fenomene susceptibile de a exercita treptat o presiune asupra unui sistem
internaţional sau a unui stat anume, până la a deveni intolerabile.

6
 Între crizele progresive posibile pentru timpul prezent putem menţiona consolidarea puterii
nucleare a Iranului sau Coreei de Nord. De asemenea, imigraţia evreilor în Palestina în prima
jumătate a secolului XX se află mai mult sau mai puţin la originea diverselor crize din Orientul
Mijlociu de după 1947 (criza Canalului de Suez - 1956; intervenţia americană în Liban - 1958;
Războiul de Şase Zile - 1967; Războiul de la Yom Kippur - 1973; pătrunderea forţelor siriene în
Liban - 1976; intervenţia israeliană în sudul Libanului - 1978; gravele incidente din sudul Libanului
din 1986; condamnarea Israelului şi Intifada – 1993 etc.). Tot astfel, unele dezastre naturale precum
anii succesivi de secetă extremă din Africa, care au constituit cauza unei crize cu evoluţie graduală
ce a generat foametea şi războiul civil în Somalia.
• Crizele subite. Mai obişnuite şi de aceea mai frecvente sunt crizele neaşteptate, declanşate
de evenimente dificil de prevăzut, punctuale şi de foarte scurtă durată. Astfel de evenimente, atunci
când apar, rup echilibrul şi stabilitatea existentă în raporturile bilaterale. Prin natura situaţiei, ele
sunt dificil de prevenit şi de gestionat de către guvernanţi.
Revolta „Boxerilor” din 1900, războiul dintre Somalia şi Etiopia din 1977, luarea de ostatici
americani la Teheran în 1979, atentatul de la Berlin din 1986, masacrele interetnice din Ruanda din
1990 reprezintă tot atâtea exemple de evenimente survenite brusc care au generat crize.
• Crizele voluntare şi crizele fortuite. Deosebirea între crizele voluntare şi cele fortuite
este întrucâtva în funcţie de locul în care se află observatorul. Criza voluntară poate apărea ca
rezultat al unei politici deliberate: un stat speră ca în acest mod să obţină de la un alt stat un anumit
avantaj, pentru a-şi ameliora propria poziţie sau stare de securitate. Pentru statul provocator, criza
este voluntară, pentru celălalt, criza este fortuită.
Remilitarizarea Renaniei de către Hitler în 1936 sau solicitarea dezmembrării Cehoslovaciei
în 1938 sunt crize provocate de cancelarul Germaniei care ştia că îşi va constrânge astfel adversarii
să reacţioneze, că va crea o tensiune care va provoca implicit o criză internaţională, în scopul
modificării configuraţiei de putere, pentru consolidarea statutului internaţional al acestei ţări.
Situaţia este relative asemănătoare în 1956 prin naţionalizarea Canalului Suez de către Egipt, sau, în
iulie 1995, invadarea de către sârbii din Bosnia a Srebeniţei.
Bineînţeles, consecinţele unei crize voluntare nu sunt în mod necesar cele aşteptate, iar
rezultatele scontate nu sunt niciodată garantate. Condiţiile în care se desfăşoară criza (ambianţa
rupturii, perioada de tensiune, riscuri de confruntări militare, hotărâri luate atunci când nu se
dispune de toate informaţiile necesare) fac din acest procedeu un instrument de o calitate prea
inegală pentru a schimba o lume complexă şi mereu în mişcare. Şi totuşi, omenirea a străbătut
secolul XX din criză în criză, fiind puţine schimbări care să nu se datoreze crizelor.
C. După spaţiul în care se manifestă şi numărul de părţi implicate, crizele pot fi: locale,
naţionale, bilaterale, regionale, continentale şi internaţionale.
• Criza locală. Apare pe un spaţiu limitat, de regulă, o zonă, localitate şi are ca formă de
manifestare un anumit domeniu (economic, politic, social, cultural, ecologic etc.) sau mai multe
domenii ale vieţii sociale.
• Criza naţională. Are ca spaţiu suprafaţa unei ţări şi cuprinde unul sau mai multe domenii
din viaţa socială, economică, politică sau militară a ţării respective.
• Criza bilaterală. Este o criză care cuprinde un spaţiu relative restrâns şi se desfăşoară
numai între două părţi, de regulă, state.
• Criza regională. Cuprinde unul sau mai multe domenii şi se manifestă pe o suprafaţă mai
întinsă ca spaţiu.

7
 • Criza continentală. Este criza care angrenează mai multe, sau chiar toate statele, de pe un
întreg continent.
• Criza internaţională. Se manifestă cel puţin pe teritoriul a două sau mai multe state, dar
în cele din urmă se amplifică şi antrenează direct sau indirect întregul sistem internaţional,
cuprinzând unul sau mai multe domenii de activitate ale părţilor implicate.
D. După resursele pe care le implică, o criză poate fi: criză de resurse umane,
demografică, de materii prime, financiară, bancară etc.
E. După modul de manifestare în intensitate, crizele pot fi violente sau latente.
• Crizele violente. Sunt acele manifestări care implică folosirea forţei. Ele pot apărea
spontan sau se pot dezvolta gradual.
• Crizele latente. Au, de regulă, un grad redus de severitate, o urgenţă limitată şi
ameninţările lor se referă la o perioadă viitoare. Rezultă deci că o criză latentă nu prezintă o
ameninţare extrem de gravă şi imediată, acordând părţilor o perioadă de timp suficientă pentru
luarea măsurilor de prevenire. O criză latentă poate oricând să se transforme într-o criză violentă.
F. După gradul de complexitate, crizele pot fi: simple, complexe şi combinate.
• Criza simplă. Este acea situaţie tensionată care se manifestă într-un singur domeniu de
activitate şi are implicate numai două părţi. Ea este mai rar întâlnită, întrucât situaţiile vieţii
politico-militare, economico-sociale sunt mult mai complexe şi o criză simplă ar trebui, deci, să
îndeplinească cumulativ cele două condiţii (un singur domeniu, de exemplu: economic, politic,
militar, psihologic, ecologic etc. şi angajarea în manifestările ei a numai două părţi).
• Criza complexă. Este acea situaţie tensionată care se manifestă în două sau mai multe
domenii de activitate şi are implicate două sau mai multe părţi. În această categorie de crize, de
regulă, intră majoritatea crizelor economice, sociale, politice, militare etc. Caracteristica
fundamentală a unei crize complexe o constituie multitudinea factorilor care o influenţează,
domeniul extins şi o arie mare de manifestare. Severitatea acestor crize este deosebită şi modul lor
de manifestare este imediat şi nu de puţine ori foarte violent.
• Criza combinată. Este acea situaţie în care sunt cuprinse un domeniu de activitate şi/sau
mai mult de două părţi sau mai multe domenii de activitate şi/sau două părţi.
G. După rolul sau influenţa asupra evoluţiilor geopolitice regionale şi internaţionale,
crizele sunt induse, angrenaj, calculate şi accidentale.
• Criza indusă. Este criza declanşată voluntar de către un stat care urmăreşte provocarea
unui conflict armat. Statul agresor caută un pretext, îşi pregăteşte un casus belli pentru a declanşa
războiul. El urmăreşte să acţioneze în aşa fel încât cealaltă parte să pară responsabilă de declanşarea
crizei şi, deci, a războiului. El acţionează cu toate mijloacele, cu toate procedurile diplomatice şi
politice imaginabile pentru a-şi izola adversarul, asigurându-şi adeziunea opiniei publice şi sprijinul
posibil al comunităţii internaţionale.
În crizele obişnuite, decizia de a recurge la forţă este luată în timpul crizei. În cazul crizelor induse,
ea este luată înaintea declanşării acestora.
Criza din iulie 1914, în urma atentatului de la Sarajevo, care a dus la declanşarea primului
război mondial, constituie un exemplu perfect al unei crize induse. Ultimatumul austriac adresat
Serbiei în 23
iulie a fost conceput tocmai pentru a fi respins. În această respingere, Austro-Ungaria aştepta
pretextul prin care să justifice intrarea sa în război împotriva Serbiei.

8
 De asemenea, mai multe crize induse au survenit atunci când Hitler a încercat să extindă
spaţiul german folosind forţa, plasând responsabilitatea declanşării conflictului asupra ţărilor
vecine. Statele europene, prin politica de appeasement, nu au permis ca aceste crize să atingă
punctul culminant - declanşarea conflictului. Numai ultima criză de acest fel, cea iniţiată în 1939
împotriva Poloniei, s-a soldat,
după cum era prevăzut, printr-un război, despre care se spera că va fi limitat.
Criza indusă este, deci, individualizată. Statul care o declanşează nu este în căutarea nici
unui acord, nici unui compromis, ci numai a unei victorii absolute; el se expune deliberat riscului
unui război, asumându-şi numai grija de a găsi sau de a crea un pretext pentru a-l justifica. În crizele
obişnuite, hotărârea de a recurge eventual la forţă intervine în timpul crizei; în cazul unei crize
induse, această decizie este luată încă înainte de declanşarea ei. Astfel s-a întâmplat la 1 august
1990, prin invadarea Kuweitului de către Sadam Hussein, care şi-a asumat riscul declanşării unui
conflict.
• Criza angrenaj. Are ca origine voinţa unui stat de a schimba status quo-ul internaţional.
Circumstanţele şi obiectivele sale sunt, însă, diferite. Este vorba de un conflict între două state care
se extinde la alte state, fără ca acestea din urmă să fi dorit aceasta, ci pentru că au perceput în mod
progresiv o ameninţare la adresa lor sau s-au considerat implicate.
Criza angrenaj este declanşată şi de apariţia unor crize secundare, derivate din confruntări în
derulare, care pot conduce, la rândul lor, la diferende acute; statele antrenate în acest mod ajung să
se simtă ameninţate în însăşi fiinţa lor. Fără îndoială, statele implicate într-o criză angrenaj încearcă,
cu disperare, să obţină un acord diplomatic care le-ar permite să evite ostilităţile. Dar adesea se
dovedeşte că interesele naţionale ale unora şi altora nu sunt conciliabile.
Fără a se putea rezolva din pricina structurii diferendelor, impuse de circumstanţe, aceste
crize duc cu uşurinţă la un război. Evenimentele care au condus la primul război mondial oferă mai
multe astfel de exemple: implicarea Belgiei neutre în conflagraţie datorită vecinătăţii geografice cu
Franţa şi Germania; implicarea S.U.A. datorită torpilării de către submarinele germane a vaselor
britanice, purtătoare de interese şi cetăţeni americani.
Alte exemple de crize angrenaj sunt: implicarea Finlandei în cel de-al doilea război mondial,
datorită vecinătăţii sale cu U.R.S.S.; implicarea progresivă a Franţei, Marii Britanii, S.U.A. în
crizele sârbo-bosniace, prin presiunea opiniei publice; implicarea Franţei în conflictul dintre
Senegal şi Mauritania, în crizele din Cambodgia, Somalia, Ruanda.
• Criza calculată. Criza calculată este una dintre crizele cele mai frecvente. Ea este, evident,
o criză voluntară, declanşată din dorinţa de a modifica raporturile de forţe şi echilibrul internaţional,
pentru a transforma un status quo nesatisfacător. Ea poate servi la introducerea unor date noi în
negocierile în curs sau pentru a debloca negocierile aflate în impas.
Utilizată uneori pentru a depăşi, în interior, slăbiciunile propriului sistem politic (precum
revoluţia culturală declanşată în China de către Mao Ze-dong), criza calculată este utilă şi pentru a
profita de vulnerabilitatea presupusă a conducătorilor în poziţie de adversari sau de rivali. Ea
permite agresorului să transforme brusc sistemul internaţional. Se urmăreşte obţinerea de la un alt
stat a unor diverse avantaje importante, cum ar fi teritoriu, resurse strategice, avantaje economice,
influenţă politică sau recunoaştere internaţională. De asemenea, se urmăreşte convingerea statului
adversar să renunţe la atitudinea sa într-o anumită chestiune fără a fi nevoie de declanşarea unui
război. Acest aspect este fundamental.

9
 Succesul crizei calculate depinde de măsura în care obiectivul urmărit poate fi atins fără a
declanşa războiul (credibilitatea ameninţărilor proferate, receptivitatea adversarului la argumentele
prezentate). Acest tip de comportament politic este numit „pe marginea prăpastiei” sau
brinkmanship, după expresia lui John Foster Dulles, secretarul de stat al preşedintelui Eisenhower.
Istoria ne oferă multiple exemple de crize calculate, cea mai spectaculoasă rămânând criza
rachetelor din Cuba din 1962. Războiul din insulele Falkland (Malvine) din 1982, izbucnit dintr-o
criză calculată, decisă de un mic grup de ofiţeri argentinieni, este un exemplu clasic al unei utilizări
greşite a acestui procedeu. Alte crize greşit calculate sunt: criza balcanică din 1914; criza
Berlinului, declanşată de U.R.S.S., căreia i-au ripostat Aliaţii în 1948; criza din Orientul Mijlociu
din 1967, iniţiată de colonelul Nasser, care a declanşat „Războiul de Şase Zile”, şi înfrângerea
umilitoare a Egiptului şi a cauzei arabe.
Dar nu toate crizele calculate au eşuat într-un mod asemănător. Criza franco-germană din
1905, privitoare la Maroc, i-a asigurat, în parte, împăratului Wilhelm al II-lea, succesul scontat. De
asemenea, criza bosniacă din 1908, remilitarizarea Renaniei în 1936, criza de la München din 1938,
asaltul Canalului de Suez la 6 octombrie 1973 de către trupele egiptene sunt alte exemple de reuşite
ale crizei calculate.
• Criza accidentală. Este o criză integral neprevăzută, accidentală, întotdeauna inopinată,
niciodată dorită, care izbucneşte aproape spontan, în lipsa unei provocări. Deşi destul de rară, ea nu
este mai puţin de temut. Poate fi declanşată de acte, decizii sau incidente de rutină, aparent
inofensive, complicate de circumstanţe. În condiţii nefericite, de neînţelegeri sau de erori de
evaluare, unul sau mai multe state se văd aruncate în mijlocul unei crize, cu toate inconvenientele
sale, cu riscurile şi primejdiile sale. Întâmplarea pare să fie cauza acesteia. Criza întâmplătoare nu
cunoaşte nici stat-agresor, nici stat-victimă.
Crizele accidentale pot fi declanşate şi de erori de execuţie, de intenţiile subversive ale unor
grupuri mici de rebeli, de indivizi care acţionează în nume personal. Amorsată în acest mod, criza
este accidentală, chiar dacă a fost premeditată de persoane particulare. Criza nu a fost dorită, nici
creată, nici susţinută de responsabilii politici.
Spre exemplu, atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 este realizat de un naţionalist sârb,
fără ca guvernul de la Belgrad să fi cunoscut, dirijat sau încurajat atentatul. În ciuda consecinţelor
sale covârşitoare, acţiunea teroristă a lui Gavrilo Princip apărea iniţial ca un eveniment semifortuit.
De asemenea, numeroase revolte sau manifestări care au degenerat s-au aflat la baza unor crize bine
cunoscute. Când studenţii din Budapesta au luat decizia, la 23 octombrie 1956, de a susţine
mişcările reformiste poloneze, nimeni nu avea să-şi imagineze că această manifestaţie studenţească,
aproape banală, se va transforma într-o insurecţie naţională cu ample implicaţii în plan
internaţional.
Criza accidentală nu cunoaşte nici învingători şi nici învinşi. Aceste crize sunt, toate,
purtătoare de schimbări potenţiale, faţă de care factorii decizionali trebuie să-şi definească poziţia,
fie în favoarea acestor transformări, fie împotriva lor. Omul de stat, confruntat cu o criză
accidentală, are interes să folosească acest prilej pentru a-şi atrage unele avantaje. Episodul
avionului american U2 în 1960 şi utilizarea acestei crize de către Nikita Hruşciov constituie un
exemplu în acest sens. Criza a fost scurtă, spectaculoasă, neaşteptată, dacă nu total imprevizibilă,
dar şi accidentală. Aparatele de recunoaştere americane fotografiau teritoriul sovietic de trei ani,
rămânând în afara razei de acţiune a apărării antiaeriene sovietice. La 1 mai 1960, pilotul avionului
U2 este constrâns de o pană de motor să reducă altitudinea, expunându-se tirului rachetelor SAM 2.

10
Acest incident fortuit nu a fost prevăzut de sovietici. El este exploatat totuşi de Hruşciov. Folosind
ameninţări şi pretenţii multiple, acesta şi-a plasat omologul american, preşedintele Eisenhower, într-
o situaţie dificilă. Statele Unite ale Americii au suferit o înfrângere politică şi diplomatică relativ
gravă.
Criza accidentală oferă astfel aceleaşi ocazii, propune aceleaşi avantaje şi prezintă aceleaşi
riscuri ca şi celelalte tipuri de criză. Dar ea nu lasă timp de a prevedea, de a planifica exploatarea
unor eventuale momente critice. În cazul unui accident, a decide rapid şi a acţiona fără întârziere
este indispensabil pentru o gestionare cât de cât corespunzătoare a crizei.
H. Alte genuri de criză: criza de autoritate, a învăţământului, a industriei, sanitară, a
petrolului, a gazelor, a unor produse (zahărului, grâului) etc.
Criza de autoritate este o criză deosebit de periculoasă. Criza de autoritate poate fi: criza
de autoritate a unei persoane, în general, şi a persoanelor care reprezintă poziţii sociale, în special;
criza de autoritate a instituţiilor statului. Aceasta este foarte gravă când se manifestă la nivelul
instituţiilor fundamentale ale statului de drept. Deci, fiind dreptul neexercitat de a întreprinde o
acţiune, de a da ordine, respective de a lua hotărâri, lipsa de autoritate este puterea neexercitată de
către instituţie, conducător (persoană, demnitar) şi se induce în nerealizarea obiectivelor atribuţiilor
şi acţiunilor legale. Cea mai gravă situaţie a crizei de autoritate este atunci când puterea învestită
democratic nu reuşeşte să-şi exercite atribuţiile consfinţite prin Constituţie şi sarcinile primite prin
învestirea sa ca putere legitimă.
Se apreciază că într-o situaţie de acest gen se ajunge în majoritatea cazurilor la disoluţia,
dizolvarea, dezagregarea, blocarea sau nefuncţionarea instituţiilor respective. Cazurile sunt rare, dar
istoria contemporană ne-a furnizat astfel de situaţii. Unul dintre ele este cel din Albania, când o
criză complexă, „criza albaneză” din 1997 a determinat sub influenţa mai multor factori şi a
presiunii populare disoluţia armatei, poliţiei, instituţii care într-o perioadă de timp nu şi-au putut
exercita atributele şi a fost nevoie de intervenţia altor autorităţi (internaţionale) pentru a aduce
situaţia la starea de normalitate economică, socială, politică şi miliară.
Atribuţiuni şi competenţe specifice în gestionarea acestor tipuri de criză revin agenţiilor
naţionale de criză, cu precizarea că Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naţionale şi
serviciile de informaţii specializate ale statului respectiv sunt implicate în mod substanţial,
îndeosebi în ceea ce priveşte obţinerea de informaţii pertinente şi elaborarea de variante de răspuns
adecvate.
Criza de dezvoltare. Acest tip de criză apare în condiţiile existenţei unor procese specifice
care se dezvoltă în interiorul unui anumit mod de procesare a informaţiei sociale (de exemplu,
epocile istorice cunoscute), ce generează, din interior, soluţii alternative la soluţiile tradiţionale.
Conflictul apare, în acest caz, între vechiul tip şi noul tip de gestionare socială. De exemplu,
Revoluţia burgheză din Franţa (1789) reprezintă, în această accepţiune, o criză de dezvoltare. Criza
de dezvoltare relevă faptul că tipul tradiţional de soluţie pentru rezolvarea problemelor într-o
societate a ajuns la limită, şi-a epuizat posibilităţile de rezolvare. Apar probleme sociale care nu mai
pot fi rezolvate în limitele soluţiilor existente, impunându-se afirmarea unor forţe sociale care să
construiască soluţii alternative. Esenţa crizei de dezvoltare este, deci, confruntarea între două
alternative.
La nivelul organizaţiilor, numim crize de dezvoltare situaţiile în care modalităţile de
procesare a informaţiilor dominante în organizaţii nu mai pot să soluţioneze situaţii generate de
noile capacităţi informaţionale, mai performante, care se dezvoltă în interiorul acestora şi în

11
organizarea socială din care face parte organizaţia. Cât timp oamenii nu deţin capacităţi
informaţionale care să-i ajute să proiecteze reorganizarea organizaţiilor, această reorganizare se
produce prin crize de dezvoltare. Dinamica necesităţilor şi a posibilităţilor de a le satisface induce şi
întreţine în organizările sociale poziţii diferite, tensiuni, situaţii conflictuale, confruntări care aduc
periodic organizaţiile în situaţii limită ce nu pot fi depăşite decât prin ample discontinuităţi.
Criza de onestitate. Acest tip de crize este strâns legat de crizele de dezvoltare şi de crizele
de legitimitate. Sunt posibile situaţii în care oamenii implicaţi în gestionarea unei organizaţii, deşi
dispun de modalităţi performante de procesare a informaţiilor, să le utilizeze în modalităţi
neadecvate cu scopuri ascunse (de pildă, pentru a obţine avantaje personale), producând situaţii care
periclitează organizaţia, capacitatea ei funcţională şi de reproducere. Periclitarea stării organizaţiei
constituie esenţa crizei de onestitate.
Criza de competenţă. Pentru situaţiile care periclitează o organizaţie, în care se ajunge ca
urmare a limitelor oamenilor implicaţi în gestionarea ei, care nu se dovedesc capabili să proceseze
informaţii la nivelul posibilităţilor oferite de orizontul informaţional în care acţionează, considerăm
adecvată expresia crize de competenţă. Crizele de gestionare pot pune în situaţii de insecuritate şi
organizările sociale care înglobează organizaţiile. Ele pot aduce în stare de insecuritate maxima
chiar şi naţiunile.

2. Filosofia şi fenomenologia crizei

Unii definesc starea de normalitate ca echilibru dinamic, în care trecerea de la o situaţie la
altă situaţie este evidentă şi chiar previzibilă, în dimensiunea ei, deopotrivă, unitară şi
contradictorie, dar non-conflictuală. Deci starea de normalitate ar fi, de fapt, un rezultat al unei
succesiuni de deveniri non-conflictuale, adică de evoluţii în genere previzibile, fără rupturi
spectaculoase şi periculoase de ritmuri, de raporturi, fără reconfigurări violente ale structurilor
statului de drept, pierdere de vieți omenești şi deteriorarea localităţilor şi bunurilor acestuia.
Noţiunea de stare poate fi înţeleasă ca un rezultat al însumării (uneori, al intersecţiei) unor indicatori
de stare, de cele mai multe ori în raport cu o stare-etalon, atunci când privim starea ca moment al
devenirii. Un sistem trece printr-o succesiune de stări care, la rândul lor, însumează mulţimea de
stări particulare. Fiecare din aceste stări particulare este o rezultantă al acumulărilor selective
anterioare.
Aşadar, evaluarea unei stări se face în funcţie de aceste acumulări şi de caracteristicile lor.
Pentru aceasta, în cadrul sistemului, trebuie identificate componentele de stare sau stările particulare
(resurse, structuri, relaţii, interacţiuni etc.) şi stabiliţi indicatorii de evaluare a acestora. Aceasta, în
situaţia în care se impune o evaluare obiectivă, în funcţie de un etalon sau de anumiţi parametri.
Este vorba, în general, de stările trecute sau de cele prezente. Lucrurile se schimbă, atunci când se
cere prognozarea unei stări, adică determinarea ei sau a evoluţiei ei în viitor.
Starea generală a unui sistem dinamic complex, şi cu atât mai mult a unui sistem procesual,
cum este societatea omenească, la un moment dat, nu este altceva decât o însumare a stărilor
particulare (SP) la momentul tj, în care t reprezintă timpul, succesiunea, iar j numărul stărilor, t şi j
luând valori de la 1 la n. Dacă este vorba de prognozarea unei stări, atunci ecuaţia devine o
însumare de probabilităţi, cu menţiunea că nu totdeauna - şi cu atât mai puţin când este vorba de
starea unei societăţi - suma părţilor echivalează cu întregul. De cele mai multe ori, întregul este
altceva decât suma părţilor sale. O astfel de ecuaţie nu reprezintă altceva decât o modalitate de
evaluare a stării unui sistem în diferite momente. Este, deci, un instrument de analiză. În funcţie de
12
aceste mărimi de stare, se poate alcătui graficul evoluţiei sistemului, care ajută la desprinderea
unor concluzii cu privire la calităţile şi disfuncţionalităţile acestuia şi la perspectivele dezvoltării
sale.
Pornind de aici, starea de normalitate este aceea în care stările succesive ale sistemului nu
depăşesc parametrii funcţionării acestuia, respectiv, caracteristicile sale. O societate - ca sistem -,
pentru a funcţiona normal, este necesar, spre exemplu, să dispună de un optim structural şi
funcţional. În acest sens, cerinţa esenţială este aceea ca raporturile care se creează între instituţii,
între stat şi instituţiile sale sau cele private, între cetăţeni şi instituţii, între stat şi organizaţiile
neguvernamentale, între statul respectiv şi celelalte state să nu genereze disfuncţionalităţi,
perturbaţii, tensiuni şi conflicte, în afară de cele apreciate ca tensiuni intrinseci dinamicii sistemului.
Normalitatea este acea stare (succesiune de stări) în care sistemul nu-şi depăşeşte
caracteristicile şi nu este obligat să-şi schimbe intempestiv forma, esenţa, conţinutul şi structura.
Noţiunea de normalitate nu are peste tot acelaşi conţinut. Fiecare epocă istorică îşi are
„normalitatea“ sa, care este definită de regulă în funcţie de ceea ce se consideră drept şi nedrept,
legal şi ilegal, funcţional şi nefuncţional pentru epoca respectivă.
În condiţiile de azi, normalitatea se defineşte pe un sistem de legi, principii, norme, obiceiuri
şi realităţi care asigură funcţionarea corectă a sistemului, în parametrii constituţionali. Pentru ca un
sistem social (stat, ţară, federaţie, coaliţie, alianţă sau regim politic) să fie considerat că
funcţionează în limite normale, considerăm că trebuie să îndeplinească unele cerinţe, între
care:
- să fie o structură constituţională sau situată în limitele dreptului şi legii;
- să asigure un cadru suficient de flexibil de dezvoltare economică şi socială;
- să dispună de structuri economice şi financiare stabile, fiabile şi eficiente;
- să asigure libertăţile stabilite prin charta ONU, prin dreptul internaţional şi prin alte
documente la care ţara respective este parte şi să fie efectiv parte la toate reglementările care ţin de
buna funcţionare a statelor şi structurilor internaţionale;
- să aibă capacitate de autoreglare;
- să nu genereze instabilitate internă şi nici zonală;
- să genereze stabilitate şi securitate, atât pe plan intern, cât şi pe plan regional;
- să aibă relaţii bune cu vecinii;
- să participe activ la viaţa internaţională;
- să dispună de un patrimoniu de valori;
- să dispună de instituţii educaţionale;
- să dispună de potenţial;
- să aibă patrimoniu.

3. Etapele de desfăşurare și dinamica crizelor

Toate aceste cerinţe sunt dinamice. Crizele trec, de regulă, prin următoarele etape:
anormalitate, pre-criză, criză şi conflict (război). Ele evoluează într-o marjă flexibilă de valori şi,
de aceea, trecerea de la o stare de normalitate la una de anormalitate nu este totdeauna uşor
sesizabilă. De fapt, nu există un anume tip al acestei treceri, întrucât normalitatea nu este lineară, iar
variaţiile în evoluţia fenomenelor şi proceselor politice, economice, sociale, informaţionaleşi
militare se încadrează în limite destul de mari, ele însele variabile de la o societate la alta, de la o
ţară la alta, de la o etapă la alta. De aceea, trecerea de la normalitate la anormalitate nu cunoaşte un

13
prag critic, adică o linie de despărţire clară şi distinctă. Anormalitatea poate fi sesizată foarte târziu,
când situaţia deja se complică. Între normalitate şi anormalitate nu există, practic, un hiatus sau un
interval de timp în care ar trebui făcut neapărat ceva.
Aşadar, anormalitatea este mai mult decât o simplă degradare a normalităţii, este o stare de
degradare, în care lucrurile bune se amestecă cu cele rele, iar indicatorii de stare înregistrează
variaţii foarte mari, aşa cum înregistrează aparatele sofisticate indicatorii de stare ai unui organism
care se îmbolnăveşte. Important este să ai o astfel de „aparatură“, să fie constituit şi instituit un
astfel de sistem de supraveghere şi evaluare a stării unei societăţi, unui sistem, unei realităţi.
De fapt, starea de anormalitate - care se defineşte, la rândul ei, tot pe o succesiune de
trepte dar descrescătoare ale indiciilor de stare – este o etapă de interfaţă, limitată în timp, şi
duce fie la criză, fie la o revenire la normalitate. Este foarte greu de distins între o stare de
anormalitate şi fluctuaţiile care se înregistrează în timpul evoluţiei normale a unei societăţi.
Trecerea de la starea de anormalitate la cea de criză se face, adesea, prin ceea ce se numeşte
precriză şi se caracterizează prin scăderi bruşte şi alarmante ale indicatorilor de stare şi a celor de
proces.
Etapa de precriză se caracterizează prin creşterea mişcărilor haotice din interiorul
sistemului, prin degradarea indicatorilor de stare şi de dinamică.
Etapa preconflictuală cuprinde, în general, două faze: deosebirea şi opoziţia. Este
adevărat, nu totdeauna acestea fac parte din evoluţia sau involuţia fenomenului spre starea de criză
sau spre conflict. Deosebirea nu duce totdeauna la opoziţie, iar opoziţia nu are ca finalitate
totdeauna conflictul. Dialectica acestor elemente fireşti şi necesare de funcţionalitate a sistemului –
deosebirea şi opoziţia –, existente în toate etapele de dezvoltare a unui fenomen şi proces, nu duc în
mod automat la crize şi conflicte. Uneori, evoluţia fenomenului (procesului, sistemului) se limitează
la menţinerea unui echilibru dinamic între componentele (părţile) care se deosebesc (unitatea se
menţine mai ales prin diversitate) sau se opun, fără a se ajunge la criză şi la conflict, întrucât se ştie,
conflictul presupune distrugerea definitivă (sau în anumite proporţii) a părţilor şi reconstrucţia
sistemului sau constituirea unui nou sistem (fenomen, proces), care se prezintă extrem de dificilă,
întrucât, se ştie, este de două ori mai greu să reconstruieşti ceva decât să construieşti altceva.
Sistemele omogene (în care părţile nu se deosebesc) tind spre entropie zero, deci spre
dispariţie. De unde rezultă că starea normală a fenomenelor de toate tipurile, inclusiv a celor
sociale, este conflictualitatea. Important este ca ea să fie ţinută, în limitele pe care le permit
legităţile naturale şi sociale, sub control, pentru a se preveni excesele, desfăşurarea haotică, apariţia
crizelor şi distrugerea sistemelor de valori, care aparţin oamenilor. Fiind un produs al activităţii
umane, este normal ca oamenii să aibă grijă ca valorile create de ei să se constituie într-un
patrimoniu al omenirii, să nu fie atinse de crize şi conflicte, de tipul proletcultismului, distrugerii
bibliotecilor şi statuilor. Contrastele şi contradicţiile nu vizează sistemele de valori, ci sistemele
acţionale. Din păcate, lucrurile nu au stat totdeauna aşa.
Majoritatea fenomenelor şi proceselor, trecând prin fazele de deosebire şi de opoziţie,
evoluează spre conflict, iar tot acest proces generează crize complexe, terminate adesea prin
distrugerea, transformarea sau, în cel mai fericit caz, devenirea sistemelor care sunt supuse acestor
evoluţii sau involuţii.

14
 Fazele crizei. Criza este o stare de ruptură în relaţiile dintre state, în esenţă momentană şi
tranzitorie. Criza evoluează deci în funcţie de hotărârile luate şi de împrejurări. O criză tipică se
desfăşoară, de regulă, în patru faze bine definite:
• precriza;
• escaladarea;
• destinderea;
• impactul, adică rezultatul crizei, care ia în considerare diversele aspecte ale noului
echilibru la care reglementarea crizei a permis să se ajungă.
• Precriza Precriza este caracterizată de o sporire a primejdiilor şi tensiunilor, un fel de
boală a sistemului care se manifestă prin diferite simptome şi lasă loc ideii că o criză majoră este
posibilă. Raporturile internaţionale se înăspresc şi se deteriorează, deciziile neplăcute se înmulţesc,
incidente politice, diplomatice şi uneori militare sunt semnalate pe alocuri. Forţele armate ies în
prim plan şi organizează diverse manevre. Unele state cunosc divergenţe (diverse antagonism de
ordin ideologic, religios, etnic, teritorial sau economic le situează pe poziţii adverse). Pot fi luate
măsuri de boicot şi de embargo.
Această situaţie, chiar dacă nu este de invidiat, nu constituie încă o stare de criză. Dialogul
ostil, partida de şah sau cea a braţului de fier nu sunt încă angajate, o eventuală ripostă nu este luată
în considerare. Raporturile dintre actori nu sunt marcate de urgenţă. Este încă posibil de a lăsa
timpul să se scurgă.
În această fază iniţială, factorii decizionali sunt disponibili pentru reflecţie şi consultări. Ei
pot să se informeze, să se documenteze şi, într-un climat de pace relativă, să îşi pună întrebări
despre cum este mai bine să procedeze. În această perioadă, care precede ruptura, oricare ar fi
divergenţele şi tensiunile, războiul nu este o soluţie dorită. Statele şi persoanele care le reprezintă,
cel puţin cele care nu au intenţii hotărât ostile sau agresive, speră să ajungă la o reglementare a
diferendelor pe căi diplomatice normale şi preferă, în acest scop, folosirea de mijloace paşnice.
Precriza presupune interacţiunea conflictuală a doi sau mai mulţi actori, la un nivel scăzut.
Este o perioadă de tensiune anormală, dar limitată. Este însă şi o fază ce prezintă un potenţial
pericol: dacă nu este prevenită, controlată şi gestionată corespunzător, ea poate degenera brusc cu

15
prilejul unui eveniment de natură a „încălzi spiritele”. Atunci are loc ruptura, de temut, deoarece
aceasta este susceptibilă de a spulbera totul, începând cu bunele intenţii.
Ruptura poate interveni sub trei aspecte:
- acţiune ostilă, ca, de exemplu, preluarea unui teritoriu drept gaj de către un stat în
detrimentul altui stat vecin;
- un eveniment destabilizator, de exemplu, asasinarea unui şef de stat;
- o modificare a mediului internaţional ca urmare a unei declaraţii unilaterale de anexarea
unui teritoriu.
Incidentul catalizator este, pentru ţara respectivă, intern sau extern.
• Escaladarea. Echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional până atunci
păstrat pare grav compromis. Riscul unui război creşte sensibil. Evenimentele care se succed se
îndreaptă toate în sensul unei agravări a situaţiei: declaraţii belicoase ale oamenilor de stat,
descătuşări mediatice, manifestări naţionaliste, demonstraţii militare sau, şi mai simplu, un
ultimatum faţă de un act considerat inadmisibil.
Aceste comportamente observabile la un stat, „A”, induc adversarului său, „B”, atitudini
similare, chiar mai violente şi mai hotărâte. Acest moment, în care tensiunea devine maximă, este
extrem de periculos.
Factorii pasionali, psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile conducătorilor.
Spaima, nervozitatea, enervarea înlocuiesc reflecţia în condiţii calme. Îşi face apariţia surescitarea.
Opinia publică, manipulate sau reacţionând în mod spontan la evenimente, joacă un rol singular, şi
anume, se manifestă, pe rând, favorabilă sau ostilă atenuării crizei.
• De la criză la război. De aici înainte, criza se apropie de război, trecerea de la o situaţie la
alta fiind, deopotrivă, uşoară şi de temut. Factorii mai mult sau puţin susceptibili de a provoca
transformarea crizei în război trebuie căutaţi printre caracteristicile sistemului internaţional în
cauză, la statele-actori, precum şi în natura însăşi a crizei.
Un sistem internaţional în care există diferende foarte vechi şi foarte profunde între state, un
sistem în care subzistă amintiri ale unor conflicte trecute este un mediu cu deosebire favorabil
trecerii de la criză la război. Indiferent de cauzele specifice şi imediate ale crizei care se
declanşează, aceasta este inevitabil legată de dispute vechi şi totuşi foarte prezente în memoria
colectivă. Mizele unei crize bruşte, chiar dacă sunt minime sau secundare, se regăsesc şi se combină
cu cele ale unui conflict vechi mai important, fiind, de aceea, mai mari. Odată ce, în alte ocazii
trecute, a fost utilizată violenţa, precedentul creat este de temut. Posibilitatea unor confruntări
întăreşte şi favorizează utilizarea forţei armate, concepută ca o ieşire normală şi obişnuită din criză.
Confruntările survenite în cadrul unui diferend vechi, care n-a încetat să se manifeste şi în care
utilizarea violenţei a constituit adesea regula, au o mare probabilitate de a degenera în război.
Trecerea de la stadiul de criză la cel de război între statele-actor este uşurată în patru situaţii:
1. Când există un mare dezechilibru al raporturilor de forţe, de natură a reduce costul unui
război şi incertitudinea deznodământului său. În această situaţie, statul cel mai puternic este, firesc,
incitat să nu se teamă nici de escaladarea crizei, nici chiar de război.
2. Când instabilitatea internă într-unul sau mai multe state este de natură a împinge la
război. Preocupaţi de depăşirea problemelor interne şi de reducerea tensiunilor, conducătorii
statelor instabile pot găsi avantajos să orienteze atenţia populaţiei spre un pericol exterior de la care
ar veni tot răul. Este o tendinţă obişnuită pentru un govern autocratic aflat în situaţia neplăcută de a
recurge la violenţă pentru a nu-şi asuma un risc de natură militară. Dar, pe de altă parte, această

16
slăbiciune interioară a statelor instabile le face şi mai vulnerabile; alte state pot profita de
slăbiciunea lor şi nu se vor teme de escaladarea conflictului. Două state instabile, în situaţie de criză
unul faţă de celălalt, sunt tentate firesc să recurgă la război.
3. Când un stat se vede atacat sau ameninţat în ceea ce el consideră esenţial pentru
existenţa sau supravieţuirea sa. Cu cât un stat apreciază drept fundamentale interesele sau valorile
puse în cauză de criză (integritatea teritorială, securitatea naţională, existenţa însăşi a ţării etc.), cu
atât acest stat este tentat să îşi asume riscuri susceptibile de a conduce spre război.
4. Când geografia joacă propriul rol în această dinamică. Proximitatea teritorială poate
accentua îngrijorarea factorilor decizionali în faţa caracterului iminent al ameninţării, în momentul
când timpul disponibil pentru a reacţiona se reduce la maxim şi se accentuează riscul angajării de
ostilităţi. Cu cât actorii crizei sunt fizic mai apropiaţi unii de alţii, cu cât forţele lor armate sunt
aflate la distanţe mici şi gata să se înfrunte, cu atât criza este mai instabilă şi deznodământul ei mai
periculos.
În sfârşit, tipul de criză în cauză nu este fără consecinţe asupra riscului izbucnirii unui
război. Dacă un stat provoacă o criză uzând de violenţă, este de presupus că victima acestei
agresiuni va fi tentată de a replica în acelaşi mod, chiar dovedindu-se mai violentă. În aceasta şi
constă natura escaladării. Fiecare etapă este mai gravă şi mai grea în consecinţe decât precedenta. În
acest caz, ne aflăm într-un angrenaj în care războiul nu este departe.
Cunoaşterea acestor factori agravanţi poate contribui la sensibilizarea oamenilor de stat faţă
de riscurile degenerării unei crize, pentru ca o escaladare necontrolată să nu conducă la un conflict
armat. Gestionarea corespunzătoare a acestui diferend constă în împiedicarea escaladării,
acţionându-se în aşa fel încât să se păstreze controlul situaţiei şi, în final, să se treacă de la criză la
destindere fără a se fi recurs la război.
• De la criză la pace - destinderea. Destinderea este o a treia fază, cu atât mai frecventă, cu
cât majoritatea crizelor nu se încheie printr-un război. Intensitatea raporturilor conflictuale dintre
state descreşte sensibil. Prin concesii, un acord cel puţin temporar este finalmente obţinut. În mod
normal, statele în criză se străduiesc să ajungă la un aranjament, graţie căruia, progresiv, apare un
nou echilibru. În această perioadă, de durată variabilă, riscurile unor confruntări armate se reduc
simţitor. Locul lor este luat de normalizare şi de destindere. Interesele fundamentale ale statului par
să nu mai fie critic ameninţate. Timpul presează mai puţin ca înainte, războiul redevine doar
potenţial. Calmul se instalează încet, încet, fără însă a se putea cunoaşte dinainte, în mod sigur, cât
va dura această fază de destindere, care poate fi foarte scurtă, sau mai lungă.
Cauzele favorabile destinderii sunt aproape opuse celor ce exacerbează criza în timpul
escaladării sale: diferendul este recent şi puţine sunt statele implicate; aceste state, cu forţe
comparabile şi ale căror regimuri sunt mai curând de esenţă democratică, au obiceiul de a înclina
spre utilizarea de mijloace nonviolente în gestionarea crizelor.
• Impactul. Impactul unei crize îl constituie urmarea avută de aceasta, repercusiunile şi
consecinţele sale în perioada de după încheierea propriu-zisă a crizei. Raporturile dintre protagonişti
se reiau, desi modificate, şi conducătorii constată întoarcerea la o situaţie de necriză. Riscul unui
război descreşte până la atingerea unui nivel rezonabil. Fiecare criză, totuşi, transformă raporturile
dintre state şi conduce la instalarea unui nou echilibru în interiorul sistemului internaţional
respectiv. Cu cât acest gen de probleme se termină într-un mod armonios, printr-un acord formal,
însoţit de un sentiment împărtăşit de reuşită şi siguranţă, cu atât el asigură pentru viitor relaţii
bilaterale stabile şi normale.

17
 În schimb, o criză care se încheie prin succesul unuia şi eşecul altuia se află într-un
compromis ambiguu sau ajunge la un impas. Ea riscă, într-o astfel de situaţie, să inducă un surplus
de tensiune şi de instabilitate. Numai o satisfacţie mutuală în gestionarea crizei anunţă, pentru
perioada postcriză, relaţii mai stabile, de mai mare încredere şi mai durabile între state.
Dezamorsarea crizei nu este singura în măsură să influenţeze impactul său. Înţelegerea mai
mult sau mai puţin pozitivă dintre adversari după o criză se bazează, de asemenea, pe
caracteristicile crizei însăşi şi pe atitudinile şi comportamentele participanţilor. Crizele cu un efect
destabilizator sunt cele la care au participat mai mulţi protagonişti, de regulă puternici, uneori destul
de diferiţi unii de alţii, în care s-au încrucişat numeroase revendicări şi dispute, în care s-au aplicat
mijloace violente şi acţiuni de forţă ce au durat mult timp şi s-au produs în zone geografice vaste şi
deosebit de sensibile.

Sarcini:
- Daţi exemple de crize de dezvoltare, crize de legitimitate, crize de onestitate şi crize de
competenţă.
- Stabiliţi tipologia următoarelor crize: criza financiar-bancară; crizele parlamentare din 2009-
2010…, criza pandemică…

18