Tema 4.

Managementul crizelor: politici și modele

Planul:
1. Aspecte generale
2. Strategii de management al crizelor
3. Planificarea în managementul crizei
4. Modele de management al crizei

1. Aspecte generale
Situaţiile de criză, având cauze obiective sau subiective, nu pot fi lăsate să se rezolve de la
sine. Diminuarea în intensitate sau evitarea situaţiilor de criză nu se poate face decât prin acţiunea
dirijată a factorilor responsabili, acţiune care se realizează fie prin instituţiile politice, juridice,
economice, militare existente anterior în fiecare ţară sau pe plan internaţional, fie prin relaţii,
organizaţii sau instituţii special create pentru rezolvarea situaţiilor de criză. Literatura de
specialitate, avansează, în ultimul timp, tot mai mult concepte ca „gestionarea crizelor” sau
„managementul crizelor”, concepte care sugerează o abordare mai complexă a situaţiilor ce pot
genera conflicte şi a modalităţilor de soluţionare a lor.
Altfel spus, gestionarea (managementul) crizelor este o acţiune de mare complexitate,
concretizată, dirijată şi susţinută pe multiple planuri pentru diminuarea tensiunilor generatoare de
criză într-o ţară sau un grup de ţări, pentru limitarea şi menţinerea sub control a efectelor negative.
În această viziune, acţiunea presupune, în primul rând, cunoaşterea aprofundată a cauzelor care
pot genera sau generează contradicţii şi tensiuni, a factorilor favorizanţi ori defavorizanţi ai
acestora. Cunoaşterea cauzelor şi situaţiilor de criză trebuie să cuprindă toate formele de
manifestare a acestora, analizându-se imparţial şi apreciindu-se cât mai exact, fără prejudecăţi ori
sentimente, ponderea fiecărui tip de contradicţii în cadrul situaţiei respective.
Analiza nu poate fi completă dacă nu se distinge clar interferenţa forţelor direct
implicate, a statelor situate în zona geografică a situaţiei de criză, cât şi a celor care se manifestă în
această zonă şi aparţin altor puteri, state sau grupuri de state, comunităţi, organizaţii, instituţii
naţionale sau internaţionale etc. Adesea, interesele exterioare pot fi precumpănitoare faţă de cele ale
ţărilor aflate în conflict şi pot acutiza criza chiar în condiţiile în care forţele implicate nu ar dori
aceasta.
În acelaşi timp, ţesătura complexă de interese din zona de criză trebuie privită în dinamismul
ei, întrucât orice eveniment poate modifica amplitudinea ori sensul intereselor, ceea ce poate duce la
schimbări dramatice care, la rândul lor, pot determina activizarea altor focare de tensiune, deci
crearea altor situaţii de criză.
Prin urmare, se poate aprecia că noul context geostrategic european şi mondial impune
perfecţionarea modalităţilor de gestionare a stărilor de criză. Odată cu apariţia unui diferend, se va
trece la aplicarea planului cadru stabilit prin substructurarea specializată (mediere, conciliere) sau,
după caz, se poate apela la soluţia extremă: utilizarea forţei (armate) pentru stingerea în timp scurt a
acestuia. Activitatea „preventivă” a statelor s-a impus dintotdeauna, deoarece spiritul de conservare
şi istoria au demonstrat că e mult mai uşor să previi decât să restabileşti pacea după declanşarea
conflictului.

1
 Analiza cauzelor ce generează fenomenele de criză trebuie realizată prin prisma celor două
categorii de factori, interni şi externi, pentru a avea o imagine reală a acestor fenomene şi a găsi
soluţii adecvate pentru depăşirea lor.
De fapt, gestionarea situaţiilor de criză face obiectul de studiu al ştiinţei denumită
management. Toate studiile ştiinţifice din acest domeniu atestă realitatea că nu există soluţii de tip
reţete-miracol pentru stăpânirea situaţiei de criză. Managementul corect al situaţiei de criză
reprezintă „o colecţie de măsuri, pregătite din timp, care permit organizaţiei să coordoneze şi să
controleze orice urgenţe”, astfel:
- managementul eficient al crizei permite unei organizaţii să-şi maximalizeze şansele şi să
reducă pericolele cu care se confruntă;
- managementul crizelor reprezintă un set de factori concepuţi pentru a combate crizele şi a
reduce daunele produse de crize. Altfel spus, managementul crizelor încearcă să prevină sau să
reducă efectele negative ale crizelor şi să protejeze organizaţia, publicul implicat şi domeniul
respectiv de pagubele posibile;
Managementul situaţiilor de criză este un domeniu care a cunoscut, în ultimii ani, o
dezvoltare rapidă, atât în sfera aplicaţiilor practice, cât şi în aceea a cercetării. Există numeroase
texte cu caracter aplicativ, cuprinzând un repertoriu amplu de indicaţii referitoare la tehnicile de
pregătire pentru situaţiile de criză, la persoanele care trebuie implicate în aceste activităţi, la
strategiile necesare, la etapele şi formele de aplicare, şi, în mod firesc, la tacticile de comunicare ce
pot fi folosite atât în interiorul, cât şi în afara organizaţiei.
Managementul de criza este un domeniu care a captat relativ recent interesul organizaţiilor,
şi în special a conducerii acestora, la nivel internaţional. Gestionarea situaţiilor de criză reprezintă,
ca o apreciere generală, o activitate extrem de complexă ce implică atât capacitatea de anticipare a
crizelor, realizarea unor scenarii de ţinere sub control a variabilelor şi rezolvarea situaţiilor, cât şi un
raspuns rapid la apariţia crizei. Într-o formă de maximă generalitate definim managementul crizelor
drept un sistem de reguli şi proceduri prin care se menţine starea de normalitate în toate
componentele vieţii sociale.
Crizele nu se declanşează chiar pe neaşteptate. Totdeauna există o fază de trecere de la
normalitate la anormalitate şi de la anormalitate la precriză, care pot fi identificate după
modificările survenite la nivelul indicatorilor de stare şi de proces. Aceste modificări semnalează
anormalitatea, precriza şi criza. De aceea o criză trebuie urmărită încă din faza de trecere a
sistemului sau procesului respectiv de la starea de normalitate la cea de anormalitate şi de precriză.
Este adevărat, nu există încă certitudini cu privire la aceste faze – ele diferă semnificativ de
la un domeniu la altul, de la o ţară la alta, de la o situaţie la alta –, dar pot fi identificate şi analizate,
dacă se stabilesc criterii, etaloane şi indicatori de evaluare.
Aşadar, gestionarea crizelor presupune:
- sesizarea disfuncţionalităţilor de sistem şi de proces şi găsirea unei modalităţi de
monitorizare a acestora;
- sesizarea fenomenului de criză, din faza de anormalitate şi de precriză, analizarea şi
cunoaşterea detaliată a acestuia;
- identificarea punctelor sensibile, a vulnerabilităţilor şi punctelor forte ale acestui fenomen
şi acţiunea adecvată asupra acestora;
- unificarea şi coalizarea tuturor factorilor anticriză şi angajarea acestora în a formula şi pune
în operă, pe întregul parcurs, unele răspunsuri adecvate.

2
 Răspunsul la crize (interne, regionale, internaţionale etc.), pentru a fi corect, oportun şi
eficient, trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu câteva condiţii esenţiale, între care pot fi situate
şi următoarele:
➢ să fie dat în cunoştinţă de cauză, ceea ce înseamnă întreprinderea unor investigaţii profunde
pentru înţelegerea caracteristicilor şi personalităţii fenomenului;
➢ să fie preventiv, anticipativ, pe cât posibil, ante-factum şi nu post-factum;
➢ să ofere soluţii;
➢ să se concretizeze în acţiuni;
➢ să includă asumarea de riscuri şi, deci, suportarea consecinţelor nereuşitei.
Pornind de aici, precum şi de la analiza critică, managementul crizelor trebuie să răspundă
unor interogaţii, cum ar fi:
➢ Cu ce fel de criză avem de a face?
➢ Care sunt cauzele care au generat-o?
➢ Care sunt caracteristicile ei?
➢ Care este aria ei de răspândire?
➢ Care sunt efectele şi implicaţiile cunoscute?
➢ Care sunt forţele, mijloacele şi situaţiile care au declanşat-o şi cum sunt acestea angajate sau
afectate de procesul crizei şi conflictului?
➢ Care sunt structurile şi caracteristicile?
➢ Care sunt evoluţiile posibile?

2. Strategii de management al crizelor

Studiile de strategie în domeniul crizelor pleacă de la presupunerea că imaginea despre un
fenomen este mai importantă decât realitatea acelui fenomen. Strategiile de gestionare a crizei
încearcă să determine modurile în care comunicarea poate fi utilizată pentru a reduce la minim
deteriorarea imaginii organizaţiei confruntată cu criza.
După cum știm, situaţiile de criză sunt foarte diferite din numeroase puncte de vedere – al
locului de apariţie şi manifestare (clasă de elevi, secţie a unei întreprinderi etc.), al domeniului de
activitate Economic, social, politic, militar, religios, etnic), al nivelului de manifestare (local,
naţional, regional sau global), al duratei (scurtă, medie, mare şi foarte mare), al statutului actorilor
implicaţi (actori locali, actori naţionali, actori regionali, actori globali). Cu toate acestea gestionarea
lor, în esenţă, poate urma un algoritm de tipul următor.
1. Detectarea semnalelor ce indică iminenţa unei situaţii de criză. În acest sens, se
identifică vulnerabilităţile pe lângă diferite surse de informare printr-un audit al „stării lucrurilor” ce
serveşte de fir roşu în procesul gestionării situaţiei de criză. De regulă, înainte de apariţia şi
manifestarea unor situaţii de criză apar o serie de semnale sub forma unor indicii ce avertizează
conducerea entităţii de posibilitatea apariţiei unui astfel de eveniment perturbator. De exemplu, o
situaţie de criză socială, la nivel naţional, se „anunţă” prin ample mişcări de protest în marile oraşe
– marşuri, mitinguri, greve, nesupunere civică – care perturbă serios viaţa şi activitatea umană.
Astfe de manifestări au efecte nedorite în plan social, economic, politic şi nu numai. La rândul ei, o
situaţie de criză politică, la nivel naţional, are ca indicii ale apariţiei ei intensificarea activităţii
partidului/partidelor din opoziţie, activarea unor organizaţii ale societăţii civile naţionale,
multiplicarea articolelor, emisiunilor radio şi TV critice la adresa activităţii guvernului etc.,

3
constituirea de noi alianţe politice ce îşi anunţă programele de dezvoltare economică şi socială a
ţării.
2. Prevenirea apariţiei situaţiei de criză şi pregătirea măsurilor ce se impun. Aceasta este
etapa în care se pune în aplicare, de către conducerea entităţii, ce tinde să intre situaţia de criză, a
planului elaborat din timp pentru asemenea evenimente. De regulă, conducerea fiecărei entităţi îşi
pregăteşte un plan de prevenire/ieşire din situaţia de criză. Acest plan se elaborează pentru un an şi
se completează, atunci când este cazul, cu noi măsuri ce vizează prevenirea izbucnirii situaţiei de
criză, iar atunci când aceasta se manifestă se urmăreşte limitarea daunelor pe care le produce
entităţii respective. Dacă situaţia de criză nu este corect gestionată, adică eliminate cauzele reale ce
au generat-o, ea poate evolua spre conflict (social, economic, politic, etnic, militar, religios).
3. Limitarea daunelor atunci când situaţia de criză a apărut şi se manifestă. În această
etapă un rol major revine planului de soluţionare a situaţiei de criză. Pentru ca acest document să fie
realmente util conducerea entităţii afectate de situaţia de criză face cu membrii echipei de criză
antrenamente pe scenarii de posibile evoluţii ale vieţii şi activităţii organizaţiei, instituţiei etc.
4. Reluarea vieţii şi activităţii afectate negativ de situaţia de criză. Aceasta se face potrivit
măsurilor luate de conducerea entităţii afectată de situaţia de criză şi în consens cu nevoile revenirii
la starea de normalitate.
5. Tragerea învăţămintelor din derularea situaţiei de criză. Pe baza datelor relevant culese
în timpul desfăşurării situaţiei de criză se reface Planul de ieşire din situaţia de criză. Acest
document se completează cu aspectele semnificative, reieşite din derularea vieţii şi activităţii
entităţii pe timpul situaţiei de criză. În acest context, se reţin măsurile ce s-au dovedit eficace în
limitarea daunelor şi cele ce au permis revenirea entităţii la starea de normalitate. În acelaşi timp, se
elimină măsurile ce s-au dovedit ineficace şi anti-eficace în demersul minimizării efectelor negative
ale situaţiei de criză.
De fapt, a gestiona situaţiile de criză înseamnă a conduce o entitate în situaţiile cu riscuri. Pe
de altă parte, aceasta înseamnă punerea în aplicare a ceea ce poartă numele de management al
situaţiilor de criză în literatura de specialitate. Situaţiile de criză ce pot evolua spre criză şi, de aici,
la conflict armat sunt cele care nu-şi primesc rezolvarea adecvată şi de o manieră oportună. Acestea
pot fi de natură economică, socială, politică, etnică sau religioasă şi se pot manifesta la nivel
naţional, regional şi/sau mondial. Ele pot să apară în orice societate umană, atât la nivelul acesteia,
cât şi a componentelor sale. Gestionarea situaţiei de criză nu se poate improviza: dimpotrivă, ea se
întemeiază pe evaluarea corectă a circumstanţelor şi pe stăpânirea unor strategii adecvate de
răspuns, strategii pregătite şi chiar experimentate cu mult timp înainte de declanşarea crizei.
Strategia de răspuns în condiţii de criză. Conţinutul strategiei are următoarea structură:
• acţiuni strategice,
• acţiuni tehnice şi structurale,
• acţiuni de evaluare şi diagnoză,
• acţiuni de comunicare,
• acţiuni psihologice şi culturale.
Acţiuni strategice:
- schimbări drastice în filosofia organizaţiei;
- integrarea managementului crizelor în planificarea strategică;
- includerea, în consiliul de conducere, a echipei de gestionare a crizelor;

4
 - antrenamente şi dezbateri pe linia gestionării crizelor;
- simularea crizelor;
- existenţa unor planuri pregătite pentru orice tip de risc identificat.
Acţiuni tehnice şi structurale:
- crearea echipei de gestionare a crizelor;
- crearea unui buget special pentru gestionarea crizelor;
- dezvoltarea şi actualizarea politicilor şi instrucţiunilor de gestionare a crizelor;
- realizarea unor documentare privind personalul, resursele şi capacităţile organizaţiei;
- crearea unui spaţiu special destinat echipei de gestionare a crizelor;
- reducerea/eliminarea serviciilor şi produselor periculoase;
- îmbunătăţirea designului şi a măsurilor de securitate;
- luarea măsurilor pentru asigurarea surselor de rezervă necesare funcţionării sistemelor;
- utilizarea consultanţei experţilor şi a serviciilor de management al crizelor din afara
organizaţiei.
Acţiuni de evaluare şi diagnoză:
- acceptarea controalelor financiare şi legislative (audit extern);
- modificarea procedurilor de asigurare a securităţii mijloacelor şi personalului;
- respectarea reglementărilor privind relaţiile cu mass-media;
- ierarhizarea activităţilor stricte ce trebuie desfăşurate zilnic;
- identificarea oricăror probleme care pot semnaliza pericole;
- efectuarea unor studii pentru descoperirea de ameninţări ascunse;
- evaluarea critică a răspunsului organizaţiei, după trecerea crizei.
Acţiuni de comunicare:
- pregătirea personalului pentru relaţiile cu mass-media pe timpul crizei;
- amplificarea eforturilor de relaţii publice;
- amplificarea informării comunităţii locale;
- dezvoltarea relaţiilor cu grupurile speciale de intervenţie (poliţie, pompieri, salvare,
massmedia);
- amplificarea colaborării cu asociaţiile care pot sprijini organizaţia;
- utilizarea noilor tehnologii de comunicare (internet, e-mail, V-Sat).
Acţiuni psihologice şi culturale:
- amplificarea colaborării cu sindicatele şi alte organizaţii;
- acceptarea aducătorilor de veşti proaste;
- o mai bună vizualizare a impactului crizelor asupra comportamentului angajaţilor;
- asigurarea asistenţei psihologice la angajaţi;
- managementul stresului şi panicii;
- rememorarea simbolică a crizelor pericolelor şi succeselor trecute.

5
 3. Planificarea în managementul crizei
Managementul crizei organizaţionale - un proces, o modalitate de a stopa evoluţia unei
crize, de a implementa o soluţie de rezolvare a situaţiei excepţionale. Prin urmare managementul
crizei organizaţionale reprezintă ansamblul strategiilor, metodelor, tehnicilor şi procedurilor
utilizate de către manager sau componenta cu atribuţii în acest domeniu, pentru prevenirea şi
rezolvarea situaţiei de criză, atunci când aceasta se declanşează şi de menţinere a organizaţiei cât
mai departe de pericolul revenirii ei.
Etapele procesului de management. Etape: analiza situaţiei; definitivarea obiectivelor;
formularea principiilor; stabilirea activităţilor principale.
Analiza situaţiei. Managerul (echipa managerială sau celula de criză) elaborează ipotezele
concrete de lucru în funcţie de condiţionările de natură logică dar şi de unele elemente de ordin
afectiv, volitiv şi motivaţional. Se stabilesc procedurile de culegere a informaţiilor pentru realizarea
unei cunoaşteri detaliate şi sistematice a aspectelor ce caracterizează situaţia respectivă de criză.
Definirea obiectivelor managementului crizei organizaţionale:
diminuarea tensiunilor produse în componentele organizaţionale (individ, structură,
cultură, strategie) astfel încât să se prevină escaladarea acestora până la un nivel critic ce ar putea
afecta securitatea sistemului;
sesizarea şi contracararea eficientă a unor conflicte apărute în stare incipientă pentru a
putea preveni transformarea lor în conflicte majore în interiorul sistemului cât şi între acesta şi alte
sisteme;
evaluarea operativă şi permanentă a reacţiei organizaţiei la soluţiile implementate, iar în
cazul declanşării crizei prevenirea apariţiei unor consecinţe foarte grave;
promovarea unor elemente de credibilitate cu privire la capacitatea proprie de a soluţiona
favorabil conflictul declanşat şi impulsionarea eventualilor adversari de a adopta o atitudine
pozitivă;
evaluarea resursei umane privind capacitatea profesională de gestionare a crizei şi
aplicarea unor măsuri de corectare a pregătirii în funcţie de evoluţiile spaţiului de conflict;
construirea unui mediu intern optim pentru implicarea în procesele prevenirii şi
gestionării crizei şi adoptarea unor măsuri de demobilizare a acelora care întreţin sursele de criză.
Formularea principiilor. Principiile care stau la baza gestionării unei crize, indiferent de
tipul acesteia, reprezintă reperele oficiale care reglementează acest proces şi, de obicei, sunt
stipulate în multe documente care reglementează domeniul respectiv. Aceste principii sunt definite
astfel:
• elaborarea şi implementarea operativă a deciziilor manageriale;
• autenticitatea şi oportunitatea informaţiilor;
• coordonarea în timp şi spaţiu a activităţilor;
• controlul activităţilor de gestionare;
• informarea permanentă şi deschisă a publicului;
• asumarea fără echivoc a eşecurilor, rezultatelor, răspunderilor.
Stabilirea activităţilor principale. Activităţile principale desfăşurate pentru gestionarea
crizei organizaţionale sunt:
identificarea şi analiza crizei, a surselor care o generează precum şi a tendinţelor acestora;

6
 coordonarea unitară a intervenţiei pentru soluţionarea situaţiei de criză implică capacitatea
şi responsabilitatea persoanei sau instituţiei autorizate să gestioneze criza în a utiliza la maximum şi
în mod eficient resursele aflate la dispoziţie;
planificarea intervenţiei pentru soluţionarea crizei reprezintă opţiunea strategică
constituită raţional, concretizată într-un plan specific de acţiune şi aplicată la momentul oportun
pentru gestionarea crizei;
supravegherea procesului de evoluţie a situaţiei de criză şi de reinstaurare a echilibrului
funcţional în organizaţie simultan cu contracararea tendinţelor de reîntoarcere la situaţia de criză.
Etapa de planificare este definitorie pentru succesul unei strategii de criză. Conţinutul şi
principalele coordonate ale unui asemenea plan sunt:
Identificarea crizelor potenţiale: evenimente importante (conflicte, accidente) ce au avut
loc în organizaţie în ultimul timp şi pot afecta în viitor;
Modelul de criză căruia îi corespunde şi data la care se elaborează planul;
Principiile de acţiune ale organizaţiei în asemenea caz şi politicile prin care aceste
principii urmează să fie atinse;
Scopuri şi obiective;
Strategiile adoptate;
Componenţa centrului de criză şi atribuţiile sale;
Locul celulei de criză (spaţiul în care se desfăşoară acţiunile);
Lista publicurilor potenţiale afectate de eveniment;
Mijloacele de informare la care se face apel;
Lista de contact a personalului de intervenţie;
Bănci de date gata realizate şi fişiere de presă actualizate;
Mesaje – se construieşte o declaraţie comună pentru toate categoriile de public, din care
se declină alte mesaje funcţie de natura crizei, efectul asupra mediului sau altor organizaţii, măsurile
luate de organizaţie pentru stoparea crizei, etc;
Stabilirea publicului ţintă, locul şi rolul acestuia în funcţie de relevanţă;
Informarea angajaţilor despre situaţia reală cu care se confruntă organizaţia;
Formarea unei echipe de comunicatori iniţiali, care să răspundă întrebărilor presei până la
intrarea în acţiune a echipei lărgite;
Alegerea unui purtător de cuvânt competent;
Elaborarea unui set de comunicate de presă standart pentru confirmarea evenimentelor;
Stabilirea canalelor de difuzare – briefing-uri, conferinţe de presă, apariţii radiofonice şi
televizate, etc.;
Elaborarea planului pentru presă – persoane de contact, numere de telefon, etc.;
Evidenţa strictă a apelurilor făcute de presă;
Existenţa unui centru de presă unde cei mai buni specialişti în PR să asigure o bună
informare în interiorul şi în afara organizaţiei;
Identificarea partenerilor în gestionarea crizei: poliţie, pompieri, grupuri pentru protecţia
mediului, structuri guvernamentale, personalităţi ale vieţii culturale sau politice, grupuri umanitare,
etc.;
Ierarhizarea activităţilor de comunicare pentru primele ore de la declanşarea crizei;
Testarea planurilor de gestionare a crizei prin simulări spontane sau pregătite ulterior.

7
 4. Modele de management al crizei
După modul de acţiune, managementul crizelor poate fi analizat şi interpretat pe următoarele
tipare (fig. 1):
- managementul reactiv;
- managementul proactiv;
- managementul interactiv.

Fig. 1. Tipurile de management utilizate în gestionarea crizei

Managementul interactiv este cel mai eficient şi poate fi utilizat în toate cele cinci faze ale
dezvoltării unei crize.
Într-o formă de maximă generalitate definim managementul crizelor drept un sistem de
reguli şi proceduri prin care se menţine starea de normalitate în toate componentele vieţii sociale.
Sistemul de management al crizelor la nivel national. Datorită domeniilor diferite în care
se manifestă crizele (politic, economic, militar, social, financiar, moral etc.) există şi diferenţe între
mecanismele şi procedurile de gestionare a crizelor.
Modelul sistemului de management al NATO şi al UE este rezultatul unor profunde evaluări
şi exprimă doctrina şi principiile acestora în domeniul managementului crizelor. În conformitate cu
cerinţele acestora se propune şi o variantă naţională de sistem. După aceste modele, o variantă a
sistemului de gestionare a crizelor este reprezentată în fig.2

8
 Fig. 2. Sistemul naţional de management al crizelor

Acţiuni politice şi diplomatice. Carta ONU consideră că principala modalitate de rezolvare

a oricăror diferende o constituie dialogul, mai exact, dialogul politic. În esenţa lui, dialogul politic
este un instrument al politicii, adică o modalitate prin care se relevă interesele, deosebirile, opiniile,
zonele de confluenţă şi zonele divergente şi, pe această bază, se caută şi se găsesc soluţiile cele mai
potrivite.
În relaţiile dintre state şi în interiorul acestora, în cadrul structurilor care le compun, dialogul
se consideră a fi mijlocul cel mai simplu, cel mai util, cel mai la îndemână şi cel mai efficient
pentru soluţionarea oricăror probleme. Dialogul politic este foarte important, este hotărâtor şi în
rezolvarea crizelor. Chiar dacă, pe parcurs, se poate recurge şi la alte mijloace – economice,
militare, informaţionale, sau de altă natură –, în cele din urmă, tot dialogul politic este cel care pune
lucrurile la punct.

9
 Formele dialogului politic sunt numeroase, fluide, independente şi transparente la
semnificaţie. Există dialog de informare, de investigare a situaţiei, a crizelor şi împrejurărilor în
care a avut loc un eveniment sau s-a declanşat o criză, de tatonare, de evaluare, de presiune şi chiar
de impunere a punctului de vedere al uneia dintre părţi, al unei alianţe sau al comunităţii
internaţionale etc.
Dialogul se realizează la diferite niveluri, de la cel mai înalt, între şefii de state – Summit-ul
–, până la nivelul experţilor. El poate fi dus în mod direct, adesea nemijlocit, s-au pe căi
diplomatice, în acest caz constând în schimburi de scrisori şi telegrame efectuate prin intermediul
ambasadelor, ca şi în alte activităţi specifice diplomaţiei.
Presiunea politică este o altă formă prin care se încearcă să se impună părţilor aflate în
conflict sau părţii opozante, un anumit tip de comportament, în sensul acceptării unor soluţii pentru
rezolvarea crizei, a diferendelor etnice sau de altă natură, pentru izolarea unui stat agresor, pentru
combaterea terorismului etc. În acelaşi scop poate fi utilizat şi avertismentul. În ceea ce priveşte
soluţionarea crizelor şi mai ales combaterea terorismului există o serie de convenţii între care:
Convenţia de la Tokio, din 14 septembrie 1963, referitoare la infracţiuni şi alte acte
săvârşite la bordul aeronavelor. Ea defineşte conceptul de „Capturare de aeronave”, fără să
stabilească şi măsuri corespunzătoare împotriva celora care săvârşesc asemenea fapte. Republica
Moldova a aderat în martie 1996;
Convenţia de la Haga din 16 decembrie 1970 completează Convenţia de la Tokio, având ca
scop legiferarea unor acţiuni ferme împotriva actelor şi autorilor deturnărilor aeronavelor. În această
convenţie se vorbeşte de pirateria aeriană şi se stabilesc pedepse severe împotriva autorilor.
Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului din 6 martie 1996.
Convenţia de la Montreal s-a încheiat la 23 septembrie 1971 şi se referă la modalităţile de
reprimare a acelor acte care pun în pericol securitatea aviaţiei civile. Este, de asemenea, o convenţie
importantă pentru formarea unui front împotriva terorismului aerian care, la acea dată, se manifesta
mai ales sub forma deturnării de nave şi luare de ostatici dintre pasageri sau dintre membrii
echipajelor. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului din 6 martie 1996.
La 5 februarie 1974, la New York a fost adoptată o altă convenţie pentru prevenirea şi
reprimarea persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţi diplomatici, iar la
13 decembrie 1979, prin rezoluţia Adunării Generale a ONU, a fost adoptată Convenţia
internaţională împotriva luării de ostatici.
Toate aceste documente şi multe altele dovedesc voinţa politică şi civică a comunităţii
internaţionale pentru combaterea terorismului şi rezolvarea pe cale politică a crizelor de orice fel.
Sistemul de restricţii şi de constrângeri acceptate are ca obiectiv realizarea unei comuniuni de forţe
– politice, în primul rând – şi a unui complex de acţiuni şi de reacţii la stările de anormalitate, la
situaţiile de criză şi, mai ales, la actele de terorism. Acest sistem nu este însă suficient.
Scopurile şi obiectivele acţiunilor politice şi diplomatice pentru rezolvarea situaţiilor de
criză şi combaterea terorismului şi altor pericole şi ameninţări asimetrice vizează:
• prevenirea şi dezamorsarea situaţiilor generatoare de crize şi conflicte;
• conştientizarea părţilor aflate în conflict şi a opiniei publice asupra cauzelor şi, mai ales,
asupra efectelor crizelor respective;
• îndemnul la reflecţie, la luciditate;
• realizarea unei puternice opinii naţionale sau international în favoarea rezolvării imediate, pe
cale politică, a diferendului, a situaţiei, a crizei, astfel încât efectele negative şi cele
secundare să fie cât mai mici, sau, în orice caz, suportabile;
• evitarea confruntărilor violente, a pierderilor de vieţi şi a distrugerii bunurilor materiale;
• suveranitatea legii, a dreptului şi a raţiunii;
• prevenirea extinderii crizei sau a conflictului.

10
 O abordare oarecum diferită, dar foarte dificilă a analizei cauzelor şi soluţiilor situaţiilor
conflictuale o reprezintă rezolvarea conflictului din perspectivă universitar-academică. Pentru a se
ajunge la rezolvare, se consideră necesar ca părţile să-şi redefinească relaţiile în aşa fel încât să
înţeleagă fie că îşi pot realiza scopurile fără conflict, fie că îşi pot redefini relaţia în aşa fel încât
scopurile lor să nu mai fie în conflict. Spre deosebire de tehnicile de încheiere a conflictelor,
rezolvarea se bazează în mai mare măsură pe tehnici academice decât diplomatice. Tehnicile de
rezolvare au folosit în special studii experimentale pe grupe mici („seminarii de rezolvare a
problemelor”), preluate din psihologia socială. Burton a numit aceste seminarii exerciţii de
„comunicare controlată”.
Studiile experimentale s-au concentrat în mod deosebit asupra situaţiilor de conflict local în
care inhibiţia puternică împiedică o comunicare faţă în faţă şi în care se presupune că aceste tehnici
pot fi deosebit de eficiente. Deşi este o chestiune care cere multă ambiţie şi imaginaţie, rezolvarea
conflictelor este probabil destinată să rămână un tip ideal în vocabularul lichidării conflictelor prin
comparaţie cu care pot fi apreciate rezultatele diplomatice reale. Cauzele obiective sau subiective
care generează situaţiile de criză, dacă nu sunt cunoscute, proliferează şi agravează conflictul, care
nu se poate rezolva de la sine.
În contextul strategic actual, naţiunile nu mai sunt preocupate de pericolul unei agresiuni de
amploare, ci mai degrabă de tensiunile şi antagonismele generate de conflicte şi dispute etnice, de
terorism şi crimă organizată, de proliferarea armamentelor, migrarea neautorizată şi de disputele
economice.
Gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces care implică organizare, planuri şi măsuri
menite să aducă sub control situaţia, să oprească evoluţia negativă a acesteia şi să proiecteze o
soluţie acceptabilă, deoarece principalul scop al ştiinţelor politice îl reprezintă găsirea căilor de
menţinere a societăţii într-o stare de normalitate.
Dintre metodele teoretice folosite pentru managementul crizelor şi conflictelor menţionăm
analiza sistemică, teoria jocurilor ş.a. Teoria jocurilor a ilustrat pericolele inerente într-un joc al
dilemei prizonierului, dar a putut fi utilizată şi pentru a fundamenta concepţii strategice. Astfel de
instrumente conceptuale au fost utilizate pentru a răspunde la întrebări preocupante, pertinente în
acelaşi timp, precum factorii care au făcut posibil ca trei mari puteri (S.U.A., U.R.S.S. şi Marea
Britanie), aliaţi în cel de-al doilea război mondial, să devină inamici cu divergenţe ireductibile
numai câţiva ani mai târziu.
Alegerea modalităţii de reactive. Factorii decizionali ai statului agresat trebuie, deci, să
dea un răspuns clar la chestiunea ridicată de incidentul aflat la originea crizei. Dar, oricât de urgent
trebuie dat răspunsul, acesta nu poate fi instantaneu. O fază mai mult sau mai puţin lungă de
reflecţie poate interveni. Înainte de a alege decizia de luat, trebuie verificate informaţiile, consultaţi
experţii, analizate rezultatele etc.
În general, statul-victimă se opune atât cât este necesar statului care declanşează criza,
violent sau nu, militar sau diplomatic. După stabilirea opţiunii, trebuie alese mijloacele de reacţie:
militare, politico-diplomatice sau economice. Printre procedee sunt demersuri diplomatice, proteste,
embargouri, boicoturi, îngheţarea conturilor, demonstraţii militare, folosirea forţei etc. Cu toate
acestea, modul în care a fost declanşată criza este cel mai adesea factorul determinant pentru o
replică violentă. Replica este adesea proporţională cu ceea ce a declanşat-o.
Sfârşitul crizei şi rezultatele sale immediate. Există diverse tipuri de rezultate care pot fi
obţinute în urma unei crize, aflate în relaţie directă cu maniera de abordare a crizei folosită de state.

11
O criză se termină prin succesul unei părţi şi eşecul celeilalte; ea poate duce, totodată, la un
compromis sau, într-un mod mai neplăcut, la un impas. În orice situaţie, rezultatul imediat al crizei
determină un nou echilibru.
Succesul, deşi greu de dobândit, este relativ frecvent. O treime dintre actorii statali care au
participat la una din crizele secolului XX se declară a fi ieşit învingători. Succesul presupune că un
stat şi-a atins obiectivele principale pe care şi le-a fixat iniţial. Pericolele iminente pentru securitatea
ţării respective, ameninţările la adresa intereselor şi valorilor sale fundamentale au fost îndepărtate.
Strategia definită în prealabil şi tacticile folosite în a o aplica au fost adecvate. Statul adversar este
înfrânt, este constrâns să renunţe, obiectivele sale nu au putut fi atinse.
Eşecul, dimpotrivă, presupune supunerea unui stat; acesta acceptă condiţiile puse de
adversarul său pentru a ieşi din criză. Statul învins a ajuns până în situaţia de a sacrifica anumite
valori şi interese fundamentale.
Victoria nu se împarte. Terminologia succes – eşec reflectă o abordare de tipul joc de sumă
nulă. De exemplu, ieşirea din prima criză a Berlinului (1948-1949) ilustrează această separare între
învingători şi învinşi. Succesul podului aerian, decizia americană de a desfăşura bombardiere
purtătoare de bombe atomice, izolarea Moscovei la O.N.U., toate acestea au impus adversarului o
atitudine de retractare. Uniunea Sovietică a cedat; ea a suferit deci o grea înfrângere politică şi
diplomatică. Imprudent pornit de Argentina, conflictul din insulele Falkland s-a terminat printr-o
victorie categorică a Marii Britanii. Pakistanul a recunoscut că secesiunea Bangladeshului, în 1971,
a constituit o mare înfrângere. Eşecul suferit de Irak în Kuweit (1990-1991) oferă un alt exemplu de
indivizibilitate a victoriei.
Cu toate acestea, rezultatele imediate ale unei crize şi percepţiile protagoniştilor, învingători
sau învinşi, sunt relative. Chiar dacă o tabără a câştigat, prin aceasta se poate produce, în locul unei
stabilităţi consolidate, o mai mare tensiune chiar din cauza crizei care tocmai s-a încheiat.
Compromisul este un mod mai nuanţat de soluţionare a unor crize. Numeroase crize din
secolul al XX-lea s-au rezolvat printr-un compromis. Protagoniştii, în acest caz, nu au reuşit să
atingă toate obiectivele pe care şi le-au fixat. Constrânşi fiind de diferite motive, actorii consimt la
diverse schimbări ale sistemului internaţional, pe care ar fi preferat să le evite.
În orice criză, indiferent de ce parte te situezi, există diverşi factori care favorizează
compromisul: interesul naţional, epuizarea actorilor, teama de escaladarea crizei, lipsa resurselor,
absenţa sau pierderea sprijinului politic manifestat de opinia publică naţională sau internaţională,
presiunile exercitate de state terţe, sau organizaţii internaţionale etc.; de exemplu, criza din Bizerta
(1961) s-a încheiat prin acordul francotunisian din 29 septembrie 1961, care nu este altceva decât un
compromis, un război între Tunisia şi Franţa fiind exclus.
Impasul presupune că scopurile fixate de părţile în conflict nu sunt atinse. Nu există nicio
concluzie clară sau netă. Tensiunile şi sursele de conflict nu sunt eliminate. În secolul al XX-lea, o
criză internaţională din cinci a intrat într-un impas. De exemplu: criza iugoslavă, izbucnită în iunie
1991, care şi-a urmat logica sa de desfăşurare timp de mai mulţi ani.
Modul în care actorii percep rezultatele unei crize poate avea o influenţă determinantă
asupra evoluţiei acesteia. Rezultatul poate fi evaluat în funcţie de caracterul său: ambiguu, definitiv,
adoptat prin consens sau încă supus discuţiei (criticat).
Rezultatul ambiguu este rezultatul unei crize dacă cel puţin unul dintre actori apreciază că
aceasta se îndreaptă spre un impas sau compromis. Este cazul crizei bosniace din 1908, al celei din
Bizerta din 1961, sau chiar al crizei ostaticilor americani din Teheran din 1979. În toate aceste trei

12
cazuri, diversele obiective urmărite de actori nu au fost atinse şi situaţia de tensiune, proprie acestor
crize, n-a dispărut total.
Rezultatul definitiv este rezultatul apreciat atunci când actorii se consideră definitiv unii
învingători, alţii învinşi. Criza sovieto-ungară din 1956, ca şi crizele legate de „Războiul de Şase
Zile” (1967), secesiunea Bangladeshului din 1971, sau criza insulelor Falkland din 1982, toate
acestea au un rezultat definitiv. Rezultatele cu character definitiv întăresc stabilitatea şi echilibrul
sistemului internaţional.
Cu toate acestea, la rândul lor, aceste rezultate pot fi interpretate în chip divers de către
protagonişti, ceea ce nu le împiedică să influenţeze şi caracterul noului sistem internaţional apărut
în urma crizei. Bilanţul nu este acelaşi dacă se stabileşte un consens asupra rezultatului sau dacă
acesta continuă să fie contestat. Relativ frecvent, rezultatele unei crize suscită o apreciere moderată,
dacă nu intervin elemente subiective.
Rezultatul prin consens poate fi dat ca exemplu în cazul operaţiunii „Barracuda” (1979),
prin răsturnarea împăratului Bokassa. Sfârşitul Imperiului centrafrican a convenit tuturor părţilor şi
procedeul (totuşi, eminamente criticabil, deoarece constă în utilizarea unei intervenţii militare într-o
ţară suverană pentru a pune capăt regimului aflat la putere) este contestat în mică măsură.
Rezultatul criticat poate fi dat ca exemplu în cazul ocupaţiei temporare a Ruhrului în 1923
de către trupele franco-belgiene, care s-a finalizat cu un rezultat de critică „discutată”.
Consecințele crizei. Criza nu este niciodată neutră; omul de stat raţional o găseşte mai
curând primejdioasă decât oportună; stăpânirea ei este dificilă, consecinţele sale sunt rar cele
scontate; ea este, deci, întotdeauna departe de a constitui un instrument privilegiat al relaţiilor
international perfecţionate.
Dar, deşi imprevizibilă şi, prin urmare, greu de gestionat, criza rămâne, în unele condiţii, un
mecanism destul de eficient de transformare voluntară a sistemului internaţional. Rezultatele
crizelor, precum şi opinia şi percepţia actorilor asupra acestora au o influenţă inevitabilă asupra
configuraţiei sistemului internaţional care rezultă în urma crizei.
Atunci când criza nu poate fi evitată sau gestionată eficient, apare inevitabil conflictul.

13