Sunteți pe pagina 1din 2

Sufletul în Noul Testament și la Părinții apostolici

Deşi Noul Testament foloseşte două nume pentru suflet — «psyhi» şi «pnevma» — (Lc. 1, 46
şi 47 ,• Fii. 1, 27), conţinutul biblic este acelaşi : sufletul este substanţa care face omul, om, ca
fiinţă liberă, personală şi nemuritoare (Mt. 10, 28) : «Pentru că ce-i va folosi omului dacă va
câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul
său?» (Mt. 16, 26). în ce priveşte geneza sufletului, >aceasta este o taină a Creatorului (Ps.
139, 13—16). Sufletul nu are un ipostas preexistent şi nici nu e constituit dintr-o materie
preexistentă ca trupul, care se alcătuieşte din trupul părinţilor. Fiinţa umană primeşte existenţă
după trup ca rezultat al unei naşteri din alte trupuri. Sufletul are altă poziţie şi funcţie în raport
cu trupul (v. TRUP). El este creat din voinţa lui Dumnezeu, prin suflul divin, într-un mod
cunoscut numai de Creator. Sufletul este primit de la Dumnezeu, prin suflul dumnezeiesc
dătător de viaţă, odată cu trupul, în timpul zămislirii, astfel că fiinţa umană apare în lume ca
unitate psiho-somatică. De fapt, duhul divin care produce sufletul dă şi puterea de a forma
trupul. Sufletul are viaţa ca fiinţă, de aceea el nu trebuie să fie confundat cu puterea vitală,
imanentă, care există în animale şi în toate creaturile. El este subiectul, suportul personal al
acestei energii vitale, având viaţa prin sine ca fiinţă şi pentru el însuşi. Sufletul este principiul
formator, care individualizează firea umană într-un subiect; de aceea sufletele descendenţilor
lui Adam nu sunt conţinute în sufletul lui Adam. Ca prototip al neamului omenesc, Adam
cuprinde în sine pe toţi, dar fiecare îşi primeşte o existenţă individuală, printr-un suflet nou
creat de Dumnezeu pentru el. După moartea fizică, sufletul se desparte de trup pentru un timp,
cu speranţa vieţii veşnice şi în aşteptarea învierii trupului. Autorul «Epistolei către Diognet»
compară raportul dintre creştini şi lume, cu relaţia dintre suflet şi trup, spunând : «Sufletul
care este nemuritor locuieşte într-un templu pieritor ; iar creştinii, care peregrinează pentru un
timp în mijlocul a ceea ce se destramă, aşteaptă nestricăciunea în ceruri» (cap. 6).

Sensurile si semnificatia termenului ruah (suflet) in


gandirea vetero-testamentara
Sfantul Duh,a treia persoana a Preasfintei Treimi,consubstantiala cu Tatal si cu Fiul,este
suflarea dragostei lui Dumnezeu,invizibil prezent in darurile sale,de aceea nici nu poate fi
cunoscut decat intr-un climat de pace,de dragoste,si de intelegere reciproca intre
credinciosi,caci el se sustrage oricarei judecati inguste si oricarei tendinte
poliemice.Continutul viu al invataturii despre sfantul Duh este un privilegiu al traditiei
rasaritene.Viata Bisericii nu e decat evenimentul perpetuu al pogorarii Duhului
Sfant.Necesitatea aprofundarii pnevmatologiei crestine este o problema importanta pentru
teologia ecumenica!Actiunea Sfantului Duh este creatoarea unitatii si a sfinteniei in viata
crestina,iar aceasta este o realitate esentiala pentru scopul Bisericii de a reprezenta Imparatia
lui Dumnezeu intr-o forma istorica concreta,facand Biserica sa se deosebeasca fundamental
de orice alta comuniune.Adancirea misterelor divine intr-o cunoastere apofatica presupune
ancorarea intr-o viata spirituala inalta si invaluirea omului credincios de Duhul Sfant,care
dezleaga intelesurile cele mai neintelese!Urcusul duhovnicesc presupune o a doua
nastere:nasterea din Duh.Agonisirea Duhului Sfant este supremul scop al vietii dupa cum
spunea sfantul Serafim de Sarov,iar realizarea acestui scop aduce in viata membrilor sai
manifestarea acelui continut dumnezeiesc de traire in sfintenie dupa cum spunea parintele
Galeriu in revista :studii teologice nr. 10,1983,,cunoasterea lui Hristos in Duhul Sfant ,,.

Citate
«Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi via(a trupului însufle^t prin el şi are lucrare de
viață făcătoare pentru altul, lucrare ce se arată adică în trupul însufleţit de el. Dar are
viaţa nu numai ca lucrare, ci şi ca fiinţă, întrucât sufletul e viu prin el şi pentru el
însuşi. Căci se arată având viaţa raţională şi înţelegătoare, ca una ce e în chip vădit alta
decât viaţa trupului şi a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfăcându-se trupul,
sufletul nu se destramă. Iar pe lângă faptul că nu se destramă, mai rămâne şi
nemuritor, întrucât nu se arată să fie pentru altul, ci are viaţa prin sine ca fiinţă.
Sufletul raţional şi înţelegător are viaţa ca fiinţă, dar în stare să primească cele ce sunt
potrivnice, adică răutatea şi bunătatea. De aici se arată că nu arc bunătatea ca fiinţă,
precum nici răutatea, ci o oarecare însuşire în stare să se îndrepte şi spre o parte şi spre
alta cînd e lăsată. Acestea nu sunt de faţă într-un spaţiu, ci sufletul înţelegător, primind
de la Ziditor puterea de a se hotărî liber, poate să încline spre una sau alta şi să
vieţuiască potrivit cu ea. De aceea sufletul raţional şi înţelegător este oarecum şi
compus, datorită lucrării mai sus pomenite» (Grigorie Palama, Capete despre
cunoştinţa naturală, 32—33, în Filoc. rom., voi. VII, p. 442).