Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cap 1 Oana Pirneci
Cap 1 Oana Pirneci
Oana Pirneci
Programele de suport adresate copiilor victime ale violenţei şi familiilor acestora ridică mari
semne de întrebare cu privire la gradul de eficienţă al implementării. Încă de la definirea violenţei
asupra copilului ca problemă de sănătate publică, în anii '60, guvernele au alocat fonduri
substanţiale pentru diagnoza şi combaterea violenţei asupra copilului, şi cu toate acestea, numărul
cazurilor de abuz asupra copilului rămâne unul îngrijorător de mare (Thomas şi Zimmer-
Gembeck, 2012). În cea de-a treia ediţie a raportului We Can Do Better – Child Abuse Deaths in
America (Every Child Matters Education Fund, 2012), sunt analizate comparativ, pentru perioada
2001-2010, datele statistice cu privire la numărul deceselor copiilor survenite în urma violenţei la
care au fost supuşi şi numărul deceselor soldaţilor americani din Irak şi Afganistan, rezultatul
final venind să susţină afirmaţia lui Robert M. Brown (2002, 500): „Regula este că în afara
familiei, cu excepţia auto-apărării, nu ai voie să-i loveşti pe ceilalţi, chiar dacă aceştia se
comportă îngrozitor. Cu toate acestea, în intimitatea căminului, mulţi nu aplică aceeaşi regulă”
(apud Greenfield, 2010, 51). Statistic spus, 15.510 cazuri de abuz soldate cu decesul copiilor, în
timp ce numărul deceselor soldaţilor americani din zonele de conflict armat menţionate este de
5.877 (Every Child Matters Education Fund, 2012)! În acest context, în primele zile ale anului
2013, S.U.A. a adoptat Legea Protejării Copiilor Noştri/2012 (H.R.6655 – Protect Our Kids Act
of 2012)1 prin care se înfiinţează Comisia pentru Eliminarea Deceselor cauzate de Abuzul şi
Neglijarea Copilului (Commission to Eliminate Child Abuse and Neglect Fatalities), în scopul
realizării unei analize holistice privind utilizarea serviciilor specializate în protecţia copilului.
Ca urmare a faptului că „măsura în care copiii abuzaţi sau neglijaţi beneficiază de
întreaga protecţie de care au nevoie, este preponderent un accident ce ţine de poziţionarea
geografică” (Every Child Matters Education Fund, 2012, 8), este necesară pledarea pentru
dezvoltarea/adaptarea unor programe de intervenţie validate ştiinţific, în acord cu specificul
contextului cultural, dar şi cu resursele umane şi materiale disponibile. Astfel, de exemplu, dacă
un program de intervenţie înregistrează rezultate foarte bune într-o societate de tip individualist,
există o mare probabilitate ca situaţia să nu fie aceeaşi într-o societate colectivistă, pentru că dacă
în primul caz „legăturile dintre indivizi sunt mai slabe: se aşteaptă de la fiecare persoană să aibă
grijă de ea însăşi şi de rudele imediate. În versiunea identitară colectivistă găsim societăţile în
1
Textul integral al legii poate fi citit la adresa: http://beta.congress.gov/bill/112th-congress/house-
bill/6655/text. Accesat la data de 09.01.2013.
2
care, încă de la naştere, oamenii sînt integraţi în grupuri puternic coezive, configurate adesea în
reţelele familiilor extinse (cu unchi, mătuşi şi bunici) care continuă să-i protejeze în schimbul
unei loialităţi indiscutabile” (Gavreliuc, 2011, 111). Prin urmare, ceea ce în societăţile
individualiste semnifică suport specializat, în cele de tip colectivist ar putea să însemne violarea
spaţiului intim, şi implicit, atragerea ruşinii asupra familiei. În acest sens, cu referire la
programele de suport dezvoltate pentru copiii abuzaţi fizic şi sexual, B.E. Saunders et al. (2004,
15) afirmă că „valorile şi credinţele cu privire la aspecte ce ţin de violenţa asupra copilului,
precum sexualitate, nuditate, practici de disciplinare a copilului, legături de familie, respect
pentru vârstnici, intimitate personală şi familială, roluri în cadrul familiei, acceptarea străinilor, şi
atitudini faţă de solicitarea ajutorului, sunt influenţate şi adesea direct orientate de identificarea
familiei cu un anumit mediu cultural, religios şi rasial/etnic”. În consecinţă, ceea ce vrem să
subliniem în acest capitol, este necesitatea abordării şi implementării programelor de suport
pentru copiii victime ale violenţei şi familiile acestora în acord cu valorile şi tradiţiile culturii
respective, dar şi dezvoltarea unor programe specifice pentru forme ale violenţei care se găsesc
doar în anumite contexte culturale (mutilarea/tăierea genitală feminină, crima săvârşită în numele
onoarei sau căsătoria timpurie).
În continuare vom prezenta programe de suport validate ştiinţific, care se adresează
problematicii violenţei asupra copilului în general, şi anumitor forme ale violenţei (abuz fizic,
sexual, psihologic-emoţional şi neglijare), în particular.
Un program de intervenţie validat ştiinţific, cu largă utilizare la nivel european, însă
dezvoltat în Australia, este The Triple P Positive Parenting Programme (WHO Regional Office
for Europe, 2007; Shapiro et al., 2012). Presupunând parcurgerea a cinci nivele de intervenţie,
acest program asigură o abordare a problematicii din perspectiva domeniului sănătăţii publice,
caracterizat prin accentul pus pe rolul şi importanţa prevenţiei, abordare interdisciplinară a
problemelor şi promovarea acţiunii colective ca modalitate optimă de soluţionare a acestora
(Krug et al., 2002, 3-5). Primul nivel de intervenţie asigură accesul pe scară largă la informaţii
privind parentalitatea şi identificarea, respectiv accesarea surselor de suport pentru şi de către
părinţi, contribuind totodată la înlăturarea stigmatului asociat utilizării serviciilor sociale de
suport de către aceştia. Cel de-al doilea nivel constă în organizarea şi susţinerea unor seminarii
centrate pe dezvoltarea abilităţilor parentale, sau în furnizarea unei sesiuni de consiliere de scurtă
durată familiilor care se confruntă cu diferite probleme privind asumarea rolului de părinte şi
creşterea copiilor. Nivelul trei de intervenţie constă în trei-patru sesiuni de intervenţii centrate pe
familie, cu o durată temporală limitată, care implică explorarea unei varietăţi de situaţii cu care
părinţii se pot confrunta la un moment dat. Cel de-al patrulea nivel se caracterizează prin servicii
intensive furnizate în sesiuni individuale sau de grup, familiilor care au copii cu probleme
comportamentale specifice. Ultimul nivel, cel de-al cincilea, constă în solicitarea unor sesiuni
suplimentare de către părinţii care doresc aprofundarea intervenţiei de la nivelul patru (Shapiro et
al., 2012, 88). Dezvoltat pentru a îmbunătăţi abilităţile parentale şi pentru a creşte încrederea
părinţilor cu privire la utilizarea acestor abilităţi în creşterea şi educarea propriilor copii, The
Triple P Positive Parenting Programme poate fi implementat la domiciliul beneficiarilor, în
instituţiile de protecţie a copilului sau în instituţiile de învăţământ, şi se adresează unei largi
3
Sonia Oveisi et. al (2010) şi-au propus să identifice în ce măsură aceste centre reprezintă medii
potrivite pentru a dezvolta şi furniza servicii de prevenţie pentru mamele cu copii mici. La studiu
au participat 224 de mame ai căror copii aveau vârsta curpinsă între doi şi şase ani, care
beneficiau de serviciile unuia din cele cinci centre de servicii medicale din oraşul Qazvin, Iran.
Participantelor le-a fost administrat un chestionar privind abilităţile parentale şi practicile de
creştere a copilului, înainte şi la opt săptămâni de la finalizarea celei de-a doua sesiuni de
formare. Timp de două săptămâni, mamele au beneficiat de două sesiuni de formare a câte două
ore. În prima sesiune, medicul le-a furnizat informaţii cu privire la rolul abilităţilor parentale în
cadrul familiei, dar şi informaţii cu privire la cele mai des întâlnite greşeli pe care părinţii le fac în
creşterea copiilor. Cea de-a doua sesiune a constat în implicarea mamelor în jocuri de rol şi în
vizionarea unor clipuri privind abilităţile parentale şi practicile de creştere a copilului, care
ulterior au fost discutate. Rezultate obţinute în urma studiului, au dus la concluzia că mamele şi-
au îmbunătăţit atât abilităţile de prevenire, cât şi pe cele de management ale problemelor
comportamentale ale copiilor. Astfel, în condiţiile în care în Iran, serviciile medicale sunt gratuite
pentru părinţi, iar în cadrul acestor servicii mamelor le sunt oferite informaţii privind alimentaţia
copiilor, tulburările de dezvoltare, infecţii ale căilor respiratorii (Sonia Oveisi et. al, 2010, 207),
adăugarea unei componente de educaţie parentală apare ca fiind necesară. Cu atât mai mult cu cât
„îmbunătăţirea abilităţilor parentale este piatra de temelie a programelor de prevenţie în cazurile
de violenţă asupra copilului” (Barth, 2009, apud Shapiro et al., 2012, 86).
Necesitatea dezvoltării unor programe de educaţie parentală în vederea prevenirii
cazurilor de abuz şi neglijare a copilului, este subliniată şi de Jing Qi Chen şi Da Guang Chen
(2005, 545, 546), care în urma derulării studiului Awareness of child sexual abuse prevention
education among parents of Grade 3 elementary school pupils in Fuxin City, China, au constatat
că din cei 385 de părinţi care au participat la studiu, doar 28.2% credeau că în cele mai multe
dintre cazurile de abuz sexual agresorul este o persoană apropiată copilului, 28.1% erau de acord
cu afirmaţia că abuzul sexual nu întotdeauna prezintă semne fizice, îngrijorător fiind faptul că
doar 40.7% dintre aceştia credeau că un copil care denunţă abuzul sexual poate fi crezut aproape
în toate cazurile.
Desigur, abordarea problematicii abuzului în China trebuie realizată ţinând cont de faptul
că, deşi recunoscută ca problemă socială, aceasta este văzută ca aparţinând mai degrabă
Occidentului (Zhu şi Tang, 2011, 575). Astfel, o serie de studii privind abuzul fizic asupra
copilului (Ho, 1986; Kwok & Tam, 2005; O’Brian, 1997) au ajuns la concluzia că pentru părinţii
chinezi „pedeapsa corporală are un scop educaţional, nefiind doar un rău necesar, ci un mijloc
necesar de a dezvolta disciplina, integritatea şi caracterul moral al copiilor lor” (apud Chan et al.,
2011, 163). În acest context, nu este deloc surprinzător faptul că pentru copiii chinezi, abuzul
fizic la care sunt supuşi de către părinţii lor reprezintă în fapt o dovadă a iubirii şi grijii parentale,
menită să „corecteze” comportamentul greşit al copilului. Spre exemplu, în studiul Physical child
abuse in urban China: Victims’ perceptions of the problem and impediments to help-seeking,
Yuhong Zhu şi Kwong-Leung Tang (2011, 580) redau mărturia extrem de grăitoare a unui copil
victimă:
„Tatăl meu a fost îndreptăţit să mă bată aşa de tare, întrucât am absentat o zi întreagă de
la şcoală fără permisiunea profesorilor şi a părinţilor, şi i-am răspuns tatălui meu. L-am şi
5
minţit atunci când m-a întrebat din ce motive am absentat. Prin urmare, atunci când tatăl
meu m-a pălmuit aspru şi chiar m-a făcut să sângerez, am realizat că din vina mea era
nervos. Nu l-am urât deloc”.
În aceste condiţii, este absolut necesar ca programele de suport adresate copiilor victime ale
violenţei din societatea chineză, să fie dezvoltate ţinând cont de valorile culturale dominante, de
practicile de creştere a copilului, precum şi de barierele care stau în calea accesării serviciilor de
specialitate de către copii, identificate de Yuhong Zhu şi Kwong-Leung (2011) în studiul mai sus-
menţionat: ruşinea, teama de „a-şi pierde faţa” 3 şi grija pentru protejarea familiei.
În urma unei analize a literaturii centrate pe serviciile de suport oferite de Serviciile de
Protecţie a Copilului familiilor care se confruntă cu violenţa asupra copilului, patru cercetători de
la Universitatea de Vest din Sydney, Australia, şi-au propus identificarea eficienţei a patru tipuri
de servicii: vizita la domiciliu (home visiting), terapia congnitiv-comportamentală (cognitive
behavioural therapy), terapia de grup (group therapy) şi servicii intensive de menţinere a unităţii
familiale (intensive family preservation service) (O’Reilly et al., 2010). Astfel, vizita la domiciliu
a fost asociată unui grad redus de eficienţă, şi chiar cu lipsa acesteia, la nivelul modificării
comportamentelor parentale neadecvate, precum folosirea pedepsei corporale în educarea
copiilor, dar şi la nivelul prevenirii violenţei domestice, depresiei maternale, stresului parental şi
abuzului de substanţe. La polul opus, terapia cognitiv-comportamentală adresată părinţilor
abuzatori a înregistrat rezultate notabile în ceea ce priveşte scăderea nivelului de furie şi
anxietate, îmbunătăţirea comportamentului parental, a abilităţii de rezolvare de probleme şi a
interacţiunii între membrii familiei. Şi în cazul copiilor, acest tip de intervenţie s-a dovedit a fi
unul de succes contribuind la diminuarea problemelor comportamentale, la dezvoltarea
conceptului de sine şi a competenţelor sociale, precum şi la identificarea atitudinii şi
comportamentului suportiv al părinţilor. În ceea ce priveşte terapia de grup, atât pentru copii, cât
şi pentru abuzatori, cei patru cercetători au identificat o serie de rezultate pozitive. În cazul
copiilor, participarea la şedinţe de terapie de grup a fost asociată cu scăderea nivelului de furie,
stres şi anxietate şi cu creşterea stimei de sine, în timp ce în cazul adulţilor s-a înregistrat o
scădere a comportamentului agresiv, dezvoltarea abilităţii de rezolvare de probleme şi de
management al stresului, precum şi o reducere a gradului de izolare socială. Mai mult, aceşti
părinţi au devenit mai empatici în relaţia cu copiii lor, au recurs într-o mai mică măsură la
folosirea pedepsei corporale şi au avut mai puţine aşteptări neadecvate legate de comportamentul
propriului copil. În cazul serviciilor intensive de menţinere a unităţii familiale, părerile sunt
contradictorii. Astfel, fie se vorbeşte de ineficienţa acestor servicii şi de creşterea numărului de
copii daţi în plasament, fie de o creştere a suportului familial şi a resurselor familiei, asigurând
bunăstarea generală a copilului. Autorii realizează întreaga analiză pornind de la stabilirea
contextului global de subfinanţare a Serviciilor de Protecţie a Copilului, subliniind incapacitatea
acestora de a interveni la nivelul unui număr tot mai mare de familii care se confruntă cu violenţa
asupra copilului.
În Germania, în regiunea Saxoniei, a fost dezvoltat un program de prevenire a situaţiilor
de abuz şi neglijare a copilului, în cadrul căruia familiile vulnerabile beneficiază de suport
3
Se face referire la proverbul chinezesc cu privire la ruşine: „omul are nevoie de faţa sa, după cum copacul
are nevoie de coroană” (Bond şi Lee, 1988, apud Chan et al., 2011, 169).
6
specializat din partea moaşelor de familie (family midwives). În vederea înscrierii într-un astfel de
program, moaşele de familie trebuie să facă dovada diplomei care le atestă specializarea şi a
minimum doi ani de experienţă în domeniu. Moaşele oferă servicii atât la cererea familiilor, cât şi
în urma referirii cazurilor de către Serviciile pentru Bunăstarea Tinerilor (Youth Welfare
Services). Serviciile, oferite atât în timpul sarcinii, cât şi în primul an de viaţă al copilului,
constau în: promovarea sănătăţii mamei şi a copilului, informare cu privire la alimentaţia
corespunzătoare a copilului şi consiliere psihologică. Aceste servicii sunt oferite prin intermediul
vizitelor la domiciliu, convorbirilor şi mesajelor telefonice (Ayerle et al., 2011).
Ca urmare a numărului mare de cazuri de abuz sexual din S.U.A., în Miami, Florida, a
fost dezvoltat programul-pilot „Copii învăţând despre siguranţă” (Kids Learning about Safety), un
program psihoeducaţional de 16 ore, constând în educarea a 105 copii preşcolari cu vârste de 3, 4
şi 5 ani, şi a părinţilor acestora, în număr de 97, atât despre siguranţa generală, cât şi despre cea
personală. Programul a fost dezvoltat pentru familiile de origine hispanică, astfel că orele de curs
şi materialele informative au fost prezentate atât în engleză, cât şi în spaniolă. În cadrul celor 16
ore de curs au fost abordate subiecte precum: reguli de siguranţă privind maşinile, bicicletele şi
pietonii, modalităţi de acţiune în cazul găsirii unui pistol sau a unei alte arme, precum şi
identificarea şi dezvoltarea unei reacţii adecvate în caz de incendiu, definiţia atingerii adecvate şi
învăţarea unor răspunsuri comportamentale potrivite în cazul atingerilor nedorite, dezvoltarea
asertivităţii, prin acest program urmărindu-se totodată şi îmbunătăţirea relaţiei de comunicare
părinte-copil. Programul s-a dovedit a fi unul de succes, evaluările realizate la trei luni după
finalizarea acestuia, constatând îmbunătăţirea informaţiilor copiilor cu privire la siguranţa
generală şi personală, fără a le fi fost sporită frica de abuzuri sexuale şi fără a fi înregistrată o
creştere a comportamentului sexual. Şi în cazul părinţilor au fost înregistrate rezultate pozitive,
reprezentate îndeosebi de îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare cu propri copii despre subiecte
ce ţin de siguranţa personală (Kenny, 2010).
Pornind de la o impresionantă experienţă în domeniul evaluării clinice a copiilor abuzaţi
sexual, John M. Leventhal, Janet L. Murphy şi Andrea G. Asnes (2010) prezintă un model de
abordare clinică a cazurilor de abuz sexual, care ţine cont de îngrijorările copiilor şi părinţilor
confruntaţi cu o astfel de traumă. Îngrijorările părinţilor sunt în număr de 6 şi fac referire la
următoarele aspecte: ar trebui să credem ce spune copilul nostru?, îngrijorări legate de corpul
copiilor, de exprimarea emoţiilor, de ce copilul a amânat denunţarea abuzului, cum ar trebui să
vorbesc cu copilul meu şi când va fi abuzatorul arestat?. Pe de altă parte, copiii sunt preocupaţi de
cine va şti de abuz, de protejarea propriilor părinţi, de aspecte ce ţin de corpul lor şi de cum le va
fi afectată viaţa sexuală. Cu precizarea că reacţia familiei în cazurile de abuz sexual e influenţată
de variabile ca vârsta copilului, abuz sexual intra- sau extra-familial, experienţa abuzului sexual a
unuia dintre părinţi, suportul pe care părinţii neabuzatori îl oferă copiilor, punctele tari şi slabe ale
familiei, precum şi experienţa anterioară a acesteia cu Serviciile de Protecţie a Copilului; autorii
anterior menţionaţi atrag atenţia că doar în condiţiile adresării adecvate a îngrijorărilor părinţilor
şi copiilor, familiile pot fi ajutate să se centreze pe aspecte importante care ţin de asigurarea
protecţiei copilului, de conştientizarea emoţiilor şi sentimentelor membrilor familiei şi de
stabilirea unui program de consiliere pentru copil şi părinţi (Leventhal et al., 2010).
7
Lucrul cu copii victime ale violenţei nu este lipsit de riscuri pentru specialiştii implicaţi.
Cunoaştem cu toţii cazuri de violenţă extremă, atât de la nivel naţional, cât şi internaţional,
puternic mediatizate, în care specialistul (de obicei, asistent social) este făcut responsabil pentru
tragica evoluţie a cazului. Un astfel de exemplu este cazul „Victoria Climbié”, care în anul 2000 a
atras atenţia specialiştilor în domeniul violenţei asupra copilului din întreaga lume.
Conform Raportului lordului Laming11, în 1998, la vârsta de şapte ani, Victoria, cel de-al
cincilea copil al cuplului Francis and Berthe Climbié, părăseşte Coasta de Fildeş şi porneşte spre
Franţa împreună cu mătuşa tatălui, Marie-Therese Kouao, pentru a avea şansa la o educaţie mai
bună. În Franţa, Victoria nu petrece însă mult timp la şcoală, de unde mătuşa ei o va retrage
curând invocând probleme de sănătate şi necesitatea de a-i oferi fetei un tratament corespunzător
în Londra. Pentru Victoria, capitala britanică se dovedeşte a fi însă un nesfărşit periplu între
abuzurile mătuşii şi ale concubinului acesteia, secţiile de pediatrie şi evaluările serviciilor sociale.
În cele din urmă, cazul este repartizat unui asistent social care decide că este în interesul fetei să
rămână în grija mătuşii. La şapte luni de la această decizie, patru întâlniri cu reprezentanţi ai
serviciilor sociale, în data de 25 februarie 2000, în aceeaşi zi în care serviciile sociale închideau
oficial cazul Climbié, personalul medical al Spitalului St. Mary’s declara oficial decesul acesteia
ca urmare a multiplelor abuzuri suferite şi a neglijării grave (House of Commons şi Health
Committee, 2003).
Existenţa unor astfel de cazuri generează îndoieli cu privire la calitatea resursei umane
din serviciile de protecţie a copilului. Sunt pregătiţi asistenţii sociali să instrumenteze cu
profesionalism cazuri de violenţă asupra copilului? Răspunsul vom încerca să-l conturăm în
rândurile ce urmează.
În studiul Carolinei Humphrey (2007), Safeguarding Children: Exploring the Interfaces
Between Policy, Pedagogy, Pshychology and Practice, se prezintă faptul că decizia studenţilor de
a urma o carieră în asistenţă socială, şi în mod particular în domeniul protecţiei drepturilor
familiei şi copilului, are la bază trei motivaţii: personale, profesionale şi mixtura personal-
profesional. Motivaţia personală se fundamentează pe experienţa abuzului şi neglijării la care au
fost supuşi în copilărie, dezvoltarea profesională în această sferă a asistenţei sociale reprezentând
o modalitate de recuperare, înţelegere, acceptare şi depăşire a traumei personale şi de însuşire a
competenţelor necesare evaluării şi managerierii situaţiilor de risc cu care se pot confrunta la un
moment dat copiii şi familiile acestora. Cea de-a doua motivaţie este legată de interacţiunea
11
Raportul complet privind cazul Victoriei Climbié poate fi citit la adresa:
http://www.publications.parliament.uk/pa/cm200203/cmselect/cmhealth/570/570.pdf. Accesat la data de
27.12.2012.
12
„Când un copil mi-a spus «Sunt abuzat sexual» nu am putut face nimic pentru a-l ajuta şi
sistemul nu l-a ajutat. Aşa a început totul. M-am gândit «Măcar de-aş putea face ceva
pentru a-l ajuta!»...Era această fată – foarte isteaţă, foarte frumoasă – şi a devenit extrem
de retrasă. Ştiam că ceva este în neregulă, dar ea nu putea să-mi spună, aşa că am întrebat
pe câţiva dintre prietenii ei dacă ştiau care era problema. Abia apoi ea a venit să mă vadă
şi să-mi spună ce îi făcea unchiul ei. A fost într-adevăr dureros. Pur şi simplu n-am putut
face nimic, n-am putut face nimic! Şi unchiul ei era o persoană importantă iar sistemul
nu-l putea atinge...Aşa m-am gândit că măcar de-aş putea lucra cu copiii mai direct, într-o
manieră mai puternică, în afara clasei!” (Humphrey, 2007, 203).
Cel de-al treilea tip de motivaţie a fost invocat de studenţii care s-au aflat în postura de a avea
grjă de fraţii lor sau chiar de un părinte, precum şi de cei care aveau în familie un asistent social.
Prin urmare, această motivaţie are la bază atât nevoia de a-şi ajuta familia, cât şi nevoia de a-şi
cunoaşte şi de a-şi defini identitatea personală şi profesională.
Desigur, dorinţa de a-l ajuta pe celălalt aflat în nevoie este necesară în activitatea
asistentului social, însă în lipsa unei formări teoretice şi practice riguroase, realizată de-a lungul
întregii vieţi, precum şi în lipsa sau insuficienţa resurselor organizaţionale, confruntată cu cazuri
complexe, dificile, această dorinţă va fi sufocată de neputinţa de a oferi suport sau şi mai grav, de
răul provocat beneficiarilor. În acest sens, raportul We Can Do Better – Child Abuse Deaths in
America (Every Child Matters Education Fund, 2012, 9), atenţionează specialiştii şi factorii de
decizie din serviciile de protecţie a copilului asupra faptului că: „activitatea în domeniul protecţiei
copilului este epuizantă, dificilă şi stresantă emoţional. Consecinţele deciziilor specialiştilor din
aceste servicii pot fi enorme: pot lăsa un copil în calea răului, spre exemplu, sau îşi pot exercita
autoritatea decăzându-i pe părinţi din drepturi. Atunci când personalul de bază, bine pregătit şi cu
experienţă, are acces la supervizori cu experienţă şi la servicii precum cele de sănătate mintală,
tratament pentru adicţii, suport din partea poliţiei în evaluarea cazurilor şi adăposturi pentru
situaţii de urgenţă, creşte şansa copiilor de a beneficia de protecţie şi a părinţilor abuzivi de a
învăţa cum să-şi crească în siguranţă copiii”.
Acest punct de vedere este susţinut şi de L. Cooke şi J. McMahon (2004, 50-55), care
apreciază că performanţa profesională a angajaţilor este influenţată de trei domenii: sistemul
organizaţional, disponibilitatea sau motivaţia angajaţilor şi abilitatea/competenţa acestora.
Conform celor doi autori, aspectele de ordin organizaţional care pot influenţa performanţa
angajaţilor sunt: instrumentele pentru realizarea activităţii, sprijinul din partea colegilor şi
supervizorilor, supervizarea pentru asigurarea respectării standardelor de lucru, volumul rezonabil
de muncă şi resursele pentru furnizarea de servicii pentru clienţi. Referitor la motivaţia
angajaţilor, aceasta este influenţată de aprecierea şi grija pentru munca în sine, interesul pentru
activitatea desfăşurată, precum şi de dorinţa de autoperfecţionare şi dezvoltare profesională (apud
Călăuz şi Runcan, 2011, 119, 120). Între cele trei domenii există o relaţie de interdependenţă,
astfel că lacunele existente într-un anumit domeniu vor afecta negativ celelalte domenii, rezultând
o performanţă profesională scăzută a angajaţilor şi implicit, o calitate redusă a serviciilor
furnizate de angajator. Prin urmare, evaluarea actului profesional al specialiştilor din domeniul
13
protecţiei copilului, nu poate fi realizată doar din perspectiva motivaţiei, a pregătirii şi experienţei
acestora, mediul şi resursele organizaţionale având o contribuţie însemnată.
În ceea ce priveşte relaţia dintre asistentul social şi beneficiar, H. Winefield şi J. Barlow
(1995, 898) sunt de părere că: „...relaţia asistent social-client este esenţială pentru succesul unui
program şi ar trebui să fie evaluată de ambele părţi” (apud Leigh şi Miller, 2004, 246). Deşi în
cazurile de violenţă intervenţia este realizată de o echipă multidisciplinară, asistenţii sociali „se
diferenţiază de ceilalţi specialişti îndeosebi datorită dorinţei lor de a renunţa la caracterul formal
al rolurilor îndeplinite, şi de a lucra cu oameni obişnuiţi în mediul natural de existenţă, folosindu-
se de caracterul informal al metodelor pe care le utilizează ca modalitate de a negocia soluţii la
probleme, în defavoarea impunerii acestora. Soluţiile impuse, formale, reprezintă ultima resursă
în asistenţă socială, în timp ce în alte contexte profesionale acestea sunt norma. Cu cât asistenţa
socială se îndepărtează de această stare, cu atât mai mult îşi pierde individualitatea” (Parton şi
O’Byrne, 2000, 33, apud Hyslop, 2011, 414).
Procesul de reformă al sistemelor de asistenţă socială, atât de la nivel internaţional, cât şi
de la nivel naţional, au supus însă asistenţii sociali presiunii de a-şi dezvolta cu predilecţie
abilităţile organizatorice şi administrative, în detrimentul calităţii relaţiei cu beneficiarii. Astfel,
„asistenţii sociali ar putea deveni organizatori eficienţi ai furnizării bunăstării, dar ar renunţa să
mai practice asistenţa socială, care se fundamentează pe conceptele de terapie, alegere şi
schimbare, şi pe capacitatea de a acţiona în calitate de avocaţi reflexivi şi care se folosesc de
autoritate în mod adecvat” (Leigh şi Miller, 2004, 264). Fără a nega importanţa componentei
administrative a asistenţei sociale, nu putem să nu remarcăm faptul că dincolo de un anumit
punct, aceasta afectează în mod negativ lucrul efectiv cu beneficiarul. Nu trebuie neglijat faptul
că pe lângă resursele umane şi materiale limitate de care dispune, sau volumul mare de muncă,
asistenţa socială presupune un corpus sistematic de cunoştinte teoretice şi practice care îi asigură
un loc distinct în rândul profesiilor socioumane (Hyslop, 2011). Prin urmare, „recrutarea şi
menţinerea asistenţilor sociali înalt calificaţi este o necesitate” (Every Child Matters Education
Fund, 2012, 9).
Anthony P. Mannarino şi Judith A. Cohen (2001) aduc în discuţie o temă sensibilă pentru
specialiştii care instrumentează cazuri de violenţă asupra copilului, în general, şi cazuri de abuz
sexual în mod particular, şi anume conflictul inter-roluri profesionale. Cei doi autori prezintă
situaţia terapeutului care lucrează cu copii abuzaţi sexual şi care, nu de puţine ori, este pus în
situaţia de a face în acelaşi timp şi expertiza judiciară. Cele două roluri sunt însă diametral opuse.
Dacă expertul judiciar lucrează pentru o a treia parte (tribunal, poliţie etc.), iar informaţiile
colectate în urma intervievării victimei nu se supun principiului confidenţialităţii, intervenţia
terapeutului vizează dezvoltarea unei relaţii empatice şi suportive cu clientul în vederea depăşirii
traumei suferite şi a restabilirii echilibrului emoţional al acestuia, iar confidenţialitatea nu poate fi
încălcată decât atunci când există ameninţări cu sinuciderea sau cu vătămarea integrităţii fizice şi
psihice a altor persoane. Prin urmare, terapeutul care va furniza informaţii unei a treia părţi cu
privire la veridicitatea declaraţiilor copilului sau va face recomandări vis-à-vis de stabilirea unei
măsuri de protecţie, depăşeşte limitele rolului său profesional. Indiscutabil, complexitatea
cazurilor de abuz sexual îi poate determina pe terapeuţi să îşi asume concomitent mai multe roluri
profesionale, nu fără riscul de a prejudicia însă calitatea relaţiei terapeutice.
14
T. Ronen (1994, 14) este de părere că „a oferi suport copiilor...acest lucru solicită profesioniştilor,
pe lângă specializarea în procesul de acordare a suportului, să-şi păstreze sclipirea inocenţei,
încrederea şi entuziasmul caracteristice copiilor; să fie artişti capabili de a se apropia şi de a vedea
în sufletul unui copil, artişti care ştiu să creeze, să improvizeze şi să folosească diferite mijloace
15
prin care să-şi apropie copilul” (apud Hamama, 2012, 122). Sarcină extrem de dificilă pentru
personalul din serviciile de protecţie a copilului dacă luăm în considerare volumul imens de
muncă şi epuizarea profesională12 cu care cei mai mulţi dintre aceştia se confruntă (Kim et al.,
2011). Accesul la servicii de supervizare poate contribui însă la creşterea calităţii serviciilor
furnizate de aceşti specialişti, şi de ce nu, la ridicarea acestora la rangul de artă.
În accepţiunea lui Enikõ Albert – Lõrincz (2010, 71), supervizarea „este o formă de
consiliere centrată pe profesionist”, care „se realizează printr-un proces, o serie de discuţii, de
întâlniri cu durata de 1,5 – 3 ore”. O definiţie complexă a supervizării, care surprinde foarte bine
funcţiile acesteia, este dată de Rebecca T. Davis în articolul Constructing a Profession of Social
Work: The Role of Social Work Supervision (2010, 22), conform căreia „supervizarea în asistenţă
socială poate de asemenea să sprijine asistentul social, începător sau experimentat, în furnizarea
de servicii în acord cu drepturile clientului(ţilor) şi cu respectarea cadrului administrativ din
sistemul de asistenţă socială, respectiv cu cel din sistemul de protecţie socială”. Prin urmare,
funcţiile supervizării sunt cea managerială sau administrativă, educativă sau de învăţare, şi funcţia
de sprijin sau suport, în centrul cărora se află evaluarea performanţelor (Neamţu, 2003, 381). Pe
de altă parte, obiectivele supervizării, în număr de trei, sunt reprezentate de: structurarea practicii,
asistentul social având obligaţia de a reflecta asupra lucrului cu beneficiarii; realizarea unui
sistem de suport prin care să se urmărească consolidarea şi încurajarea muncii, şi nu în ultimul
rând, dezvoltarea unui forum responsabil cu identificarea punctelor tari ale asistentului social şi
cu trasarea obiectivelor de dezvoltare profesională (Miley et al., 2006, 429).
În ceea ce priveşte tipurile de supervizare, în practică întâlnim supervizarea individuală,
coaching, supervizarea de grup, supervizarea de echipă şi supervizarea organizaţională (Albert –
Lõrincz, 2010, 71). Cu menţiunea că în România, conform Colegiului Naţional al Asistenţilor
Sociali (2010), supervizarea poate fi realizată de asistentul social încadrat pe treapta de
competenţă specialist sau principal, conform Nicoletei Neamţu (2003, 384) supervizarea trebuie
să se realizeze în baza unui contract de supervizare care să prevadă scopul general, limitele
şedinţei de supervizare, confidenţialitatea, frecvenţa, în ce situaţii şi cum poate fi anulată o
şedinţă de supervizare, locul de desfăşurare al supervizării, pregătirea anticipată, forma
supervizării (retrospectivă a faptelor, privirea spre trecut; o privire de perspectivă, spre viitor;
descrierea (fişa) postului; preocupări/probleme; împărtăşirea informaţiilor; planificarea şi
observarea etapelor acţiunii; altele) şi desemnarea persoanei responsabile cu înregistrarea şedinţei
(supervizor sau supervizat). În timpul şedinţelor de supervizare, supervizorul apelează la tehnici
precum: modelarea, jocul de rol, identificarea conceptelor şi anticiparea (Miley et al., 2006, 429).
Pentru asistenţii sociali, supervizarea este asociată cu următoarele beneficii: oferă
profesioniştilor posibilităţi de igienă psihică, de dezvoltare personală, de explorare şi clarificare a
limitelor, a atitudinilor şi a valorilor, de îmbogăţire a deprinderilor practice şi a competenţei în
acţiuni sociale, precum şi o mai bună înţelegere a structurilor personale de acţiune; este un
instrument al întreţinerii funcţionării indivizilor, grupurilor şi al organizaţiilor; participanţii
beneficiază de o nouă perspectivă asupra modalităţilor proprii de lucru, de o înţelegere a
motivelor, de răspunsuri la probleme ivite pe parcursul muncii profesionale, de sprijin în procesul
12
Epuizarea profesională (burnout) se defineşte ca reacţie psihologică prelungită la stresori cronici legaţi de
locul de muncă, concretizată în epuizare emoţională, depersonalizare şi diminuarea/lipsa împlinirii
personale (Kim et al., 2011; Barford şi Whelton, 2010).
16
luării deciziilor (Albert – Lõrincz, 2010, 71). Metaforic spus „supervizarea este un pod peste
prăpastia dintre educaţie şi practică, o punte între educaţia provenită din şcoli şi realitatea din
serviciile sociale” (Munson, 2002, 15, apud Călăuz şi Runcan, 2011, 118).
Rebecca T. Davis (2010, 25) atrage însă atenţia asupra faptului că supervizarea capătă o
altă conotaţie în ţările aflate în curs de dezvoltare, „nu doar ca urmare a istoriei politice şi sociale,
ci şi din cauza lipsei unei practici bazate pe teorie şi competenţe din cadrul unei organizaţii. Prin
urmare, supervizarea se va centra mai degrabă pe detaliile administrative, decât pe problemele
legate de client. Supervizarea devine supervizarea timpului şi a sarcinilor”. Sistemul de asistenţă
socială din România nu-şi permite o astfel de realitate, pentru că aşa cum afirma Livius Manea
(2012, 181) „prin definiţie, asistenţa socială şi sarcinile care îi revin se adresează suferinţei
personale şi sociale a oamenilor, dizabilităţii, opresiunii, discriminării, sărăciei, stresului,
violenţei, deprivării şi conflictelor. Dacă asistentul social trebuie să fie un specialist care acordă
ajutor eficient, el va împărtăşi, va prelua o parte din suferinţa, disperarea, sau din furia celor cu
care lucrează şi va fi afectat la nivelul sentimentelor personale”.
Activitatea asistentului social din sistemul de protecţie a copilului este cu atât mai dificilă
cu cât acesta trebuie să fie extrem de creativ, să deţină abilităţile cognitive, emoţionale şi
compasiunea necesară pentru a comunica şi lucra cu aceştia, precum şi pentru a le menţine
motivaţia de a se implica în procesul de intervenţie (Hamama, 2012, 113, 114). Pe de altă parte,
în cazurile de violenţă asupra copilului, intervenţia asistentului social poate fi puternic influenţată
de atitudinea acestuia faţă de violenţă în general, şi faţă de utilizarea pedepsei corporale în
creşterea copiilor în mod particular, de normele culturale de creştere a copilului, de resursele
limitate ale organizaţiei din care face parte, de etnia, religia şi statusul socio-economic al familiei
copilului, de istoricul acesteia cu serviciile sociale, astfel că, nu de puţine ori, intervenţia se
rezumă la identificarea cazului şi la stabilirea unei măsuri de protecţie specială pentru copil.
Scoaterea copilului din familie nu este o soluţie, cel puţin nu una care să dea rezultate pe termen
lung, cu atât mai puţin cu cât aceasta nu este susţinută de şedinţe de terapie şi de servicii
educaţionale atât pentru copil, cât şi pentru părinţi. De aceea, „îndreptarea atenţiei către modul în
care practicienii înţeleg şi consţientizează situaţiile abuzive cu care se confruntă, este o provocare
pentru domeniul cercetării, care este necesar a fi luată în considerare” (Darlington et al., 2002,
55). În fond, beneficiarii direcţi ai profesionalizării activităţii asistenţilor sociali sunt chiar copiii
abuzaţi şi familiile acestora (idem, 62).
Bibliografie
Călăuz, A.F. şi Runcan, P.L. (2011). Supervizarea, formă de formare continuă în domeniul
asistenţei sociale. Revista de Asistenţă Socială, X, 4, 117-127.
Chan, Y., Lam, G.L.T. şi Shae, W. (2011). Children’s views on child abuse and neglect: Findings
from an exploratory study with chinese children in Hong Kong. Child Abuse&Neglect, 35,
162-172.
Chen, J.Q. şi Chen, D.G. (2005). Awareness of child sexual abuse prevention education among
parents of Grade 3 elementary school pupils in Fuxin City, China. HEALTH EDUCATION
RESEARCH. Theory & Practice, 20, 5, 540-547.
Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali din România. (2010). Ghid de bună practică. Metode şi
tehnici folosite de asistentul social. Bucureşti. Material nepublicat.
Darlington, Y., Osmond, J. şi Peile, C. (2002). Child Welfare Workers’ Use of Theory in
Working with Physical Child Abuse: Implications for Professional Supervision. Families in
Society: The Journal of Contemporary Human Services, 83, 1, 54-63.
D’Cruz, H. (2004). The Social Construction of Child Maltreatment. The Role of Medical
Practitioners. Journal of Social Work, 4, 1, 99-123.
Davis, R.T. (2010). Constructing a Profession of Social Work: The Role of Social Work
Supervision. Revista de Asistenţă Socială, IX, 1, 20-30.
Evans, J.L., Matolam C.E. şi Nyeko, J.P.T. (2008). Parenting Challenges for the Changing
African Family. In M. Garcia, A., Pence, J.L. Evans (eds.). Africa’s future, Africa’s
Challenge. Early Childhood Care and Development in Sub-Saharan Africa (pp. 265-281).
Washington, DC: The World Bank. Material disponibil on line la
adresa:http://www.fds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2008/0
3/05/000333038_20080305054902/Rendered/PDF/427000PUB0Afri1sclosed0Feb025020081
.pdf. Accesat la data de 23.10. 2011.
Every Child Matters Education Fund (2012). Child Abuse & Neglect Deaths in America.
Washington, D.C. Material disponibil on line la adresa:
http://everychildmatters.org/storage/documents/pdf/reports/can_report_august2012_final.pdf.
Accesat la data de 09.01.2013.
Gavreliuc, A. (2011). Psihologie interculturală: repere teoretice şi diagnoze româneşti. Iaşi:
Editura Polirom.
Ghosh, B. (2011). Child marriage, society and the law: a study in a rural context in West Bengal,
India. International Journal of Law, Policy and the Family, 25, 2, 199-219.
Greenfield, E.A. (2010). Child abuse as a life-course social determinant of adult health.
Maturitas, 66, 51-55.
Hamama, L. (2012). Burnout in Social Workers Treating Children as Related to Demographic
Characteristics, Work Environment and Social Support. Social Work Research, 36, 2, 113-
125.
House of Commons şi Health Committee. (2003). The Victoria Climbié Inquiry Report. Sixth
Report of Session 2002-03. London: The Stationary office Limited. Material disponibil on
line la adresa:
http://www.publications.parliament.uk/pa/cm200203/cmselect/cmhealth/570/570.pdf.
Accesat la data de 27.12.2012.
Hubel, G.S., Maldonado, R.C., Tavkar, P., Hansen, D.J. şi Flood, M.F. (2011). Cognitive-
Behavioral Group Treatment for a Sexually Abused Child and a Nonoffending Caregiver:
Case Study and Discussion. Clinical Case Studies, 2011, 10, 5, 360-375.
Humphrey, C. (2007). Safeguarding Children: Exploring the Interfaces Between Policy,
Pedagogy, Psychology and Practice. Journal of Social Work, 7, 2, 197-216.
Hyslop, I. (2011). Social Work as a practice of freedom. Journal of Social Work, 12, 4, 404-422.
Iravani, M.R. (2011). Child abuse in India. Asian Social Science, 7, 3, 150-153.
18
Kenny, M.C. (2010). Child sexual abuse education with ethnically diverse families: A
preliminary analysis. Children and Youth Services Review, 32, 981-989.
Kim, H., Ji, J. şi Kao, D. (2011). Burnout and Physical Health among Social Workers: A Three-
Year Longitudinal Study. Social Work, 56, 3, 258-268.
Krug, E.G., Dahlberg, L.L., Mercy, J.A., Zwi, A.B. şi Lozano, R. (2002). World report on
violence and health. Geneva: World Health Organization. Material disponibil on line la
adresa:http://www.who.int/violence_injury_prevention/violence/world_report/en/. Accesat la
data de 21.10.2011.
Leigh, S. şi Miller, C. (2004). Is the Third Way the Best Way? Social Work Intervention with
Children and Families. Journal of Social Work, 4, 3, 245-267.
Letarte, M.-J., Normandeau, S. şi Allard, J. (2010). Effectiveness of a parent training program
„Incredible Years” in a child protection service. Child Abuse & Neglect, 34, 253-261.
Leventhal, J.M., Murphy, J.L. şi Asnes, A.G. (2010). Evaluations of child sexual abuse:
Recognition of overt and latent family concerns. Child Abuse & Neglect, 34, 289-295.
Lõrincz, E.A. (2010). Promovarea sănătăţii mintale şi supervizarea: condiţii de bază ale
profesionalizării muncii asistenţilor sociali în relaţia lor cu beneficiarii. Revista de Asistenţă
Socială, IX, 2, 65-74.
Manea, L. (2012). Supervizarea în serviciile sociale focalizate pe violenţa domestică. În V.
Rujoiu şi O. Rujoiu (coord.). Violenţa în familie. Între percepţie socială şi asumare
individuală (pp.174-191). Bucureşti: Editura ASE.
Mannarino, A.P. şi Cohen, J.A. (2001). Treating Sexually Abused Children and Their Families:
Identifying and Avoiding Professional Role Conflicts. Trauma, Violence & Abuse, 2, 331-
342.
Mighiu, C. (2009). Modele de intervenţie. Reguli de lucru în cazurile de abuz sexual din
perspectivă psihosocială. În C. Mighiu (coord.). 1,2,3...Paşi în reabilitarea copilului care a
suferit o traumă. Ghid pentru terapeuţi (pp.63-83). Iaşi: Asociaţia Salvaţi Copiii.
Miley, K.K., O’Melia, M. şi DuBois, B. (2006). Practica Asistenţei Sociale. Abordare
participativă. Traducere de Ioana Ciocian, Maria – Paula Mărginean, Elena Hortenzia Pop.
Iaşi: Editura Polirom.
Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice. Direcţia Protecţia
Copilului. Campanie violenţa în familie. Material disponibil on line la adresa:
http://www.copii.ro/campanie_violenta.html. Accesat la data de: 15.02.2013.
Neamţu, N. (2003). Dimensiunea managerială în asistenţă socială (pp.367-400). În G. Neamţu
(coord.). Tratat de asistenţă socială. Iaşi: Editura Polirom.
O’Reilly, R., Wilkes, L., Luck, L. şi Jackson, D. (2010). The efficacy of family support and
family preservation services on reducing child abuse and neglect: what the literature reveals.
Journal of Child Health Care, 14, 1, 82-94.
Oveisi, S., Ardabili, H.E., Dadds, M.R., Majdzadeh, R., Mohammadkhani, P., Rad, J.A. şi
Shahrivar, Z. (2010). Pimary prevention of parent-child conflict and abuse in Iranian mothers:
A randomized-controlled trial. Child Abuse & Neglect, 34, 206-213.
Pinheiro, P.S. (2006). World Report on Violence against Children. New York: United Nations
Secretary-General's Study on Violence against Children. Material disponibil on line la adresa:
http://www.educatiefaraviolenta.ro/uploads/pdf/3World_Report_on_Violence_against_Childr
en.pdf. Accesat la data de 19.10.2011.
Pirneci, O. (2012). Intervention Programs for Children Victims of Violence. Revista de
Asistenţă Socială, IX, 4, 19-33.
Rembe, S., Chabaya, O., Wadesango, N. şi Muhnero, P. (2011). Child and forced marriage as a
violation of women’s rights, and responses by member states in Southern African
Development Community. Agenda, 25, 1, 65-74.
Roose, R., Verschelden, G., Vettenburg, N. şi Vanthuyne, T. (2012). Working with volunteers in
victim support: Mirror or camouflage?, International Social Work, 55, 2, 269-281.
19
Rujoiu, O. şi Rujoiu, V. (2010). Vest şi Est: Cultura violenţei şi emoţiile sociale. Bucureşti:
Editura ASE.
Salvaţi Copiii România. Proiect Centru de Consiliere pentru Părinţi. Descriere disponibilă on
line la adresa: http://www.consiliere-parinti.ro/ce-facem. Accesat la data de 14.02.2013.
Saunders, B.E., Berliner, L., & Hanson, R.F. (Eds.). (2004). Child Physical and Sexual Abuse:
Guidelines for Treatment (Revised Report: April 26, 2004). Charleston, SC: National Crime
Victims Research and Treatment Center.
Shapiro, C.J., Prinz, R.J. şi Sanders, M.R. (2012). Facilitators and Barriers to Implementation of
an Evidence-Based Parenting Intervention to Prevent Child Maltreatment: The Triple P-
Positive Parenting Program. Child Maltreatment, 17, 1, 86-95.
Thomas, R. şi Zimmer-Gembeck, M.J. (2012). Parent-Child Interaction Therapy: An Evidence-
Based Treatment for Child Maltreatment. Child Maltreatment, 17, 3, 253-266.
Twum-Danso Imoh, A. (2013). Rites vs rights: Female genital cutting at the crossroads of local
values and global norms. International Social Work, 56, 1, 37-50.
UNICEF. (2005). Changing a Harmful Social Convention: Female Genital Mutilation/Cutting.
Florence: UNICEF Innocenti Research Centre. Material disponibil on line la adresa:
http://www.unicef-irc.org/publications/pdf/fgm_eng.pdf. Accesat la data de 09.11.2011.
WHO Regional Office for Europe. (2007). Preventing child maltreatment in Europe: a public
health approach. Policy Briefing. Roma: WHO Regional Office for Europe. Material
disponibil on line la adresa:
http://www.euro.who.int/__data/assets/pdf_file/0012/98778/E90618.pdf. Accesat la data de
01.03. 2012.
Zhu, Y. şi Tang, K.-L. (2012). Physical child abuses in urban China: Victims’ perceptions of the
problem and impediments to help-seeking. International Social Work, 55, 4, 574-588.
*** Hotărârea Nr. 539 din 9 iunie 2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituţiilor de
asistenţă socială şi a structurii orientative de personal, a Regulamentului cadru de organizare
şi funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială, precum şi a Normelor metodologice de
aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale,
publicată în Monitorul Oficial al României, Nr. 535 din 23 iunie 2005.
*** Ordonanţa de Urgenţă Nr. 68/2003 privind serviciile sociale, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 619 din 30 august 2003.
*** Hotărârea Nr.1024 din 25 iunie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, precum şi a
Metodologiei de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, publicată în Monitorul Oficial al
României, nr. 682 din 29 iulie 2004.
*** Ordin Nr. 383 din 6 iunie 2005 pentru aprobarea standardelor generale de calitate privind
serviciile sociale şi a modalităţii de evaluare a îndeplinirii acestora de către furnizori, publicat
în Monitorul Oficial al României, nr.709 din 5 august 2005.
*** Hotărârea Nr. 860 din 13 august 2008 privind aprobarea Strategiei naţionale în domeniul
protecţiei şi promovării drepturilor copilului 2008-2013 şi a Planului operaţional pentru
implementarea Strategiei naţionale în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului
2008-2013, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 646 din 10 septembrie 2008.