Enigma Otiliei de George Călinescu

-particularități de construcție a personajului-

 prezentarea statutului social...:

Costache Giurgiuveanu este personajul-pivot al romanului, întrunind atributele clasice

ale avarului, diminuate, oarecum, prin duioșie paternă. Prin el se continuă în literatura română
tipologia avarului din literatura română (Hagi Tudose – B. Șt. Delavrancea), dar și cea universală,
G. Călinescu alcătuind un personaj complex.
Moștenirea devine centrul demersului narativ, Giurgiuveanu, posesorul banilor răvniți
de întreaga familie, se conturează ca personaj principal.
Autorul îi lămurește biografia printr-o abundență a detaliilor: el este „unchiul lui
Felix”, cumnat cu tatăl acestuia, tutore al băiatul orfan, administrându-i bunurile rămase de la
părinți. Este și tutorele Otiliei, fiica nevestei sale decedate.

 ilustrarea a patru componente de structură și de limbaj ale romanului studiat:

Prezentarea lui moș Costache se face prin prisma lui Felix (caracterizarea directă) în
momentul în care tânărul sosește, seara, în casa acestusia. Încă de la începutul romanului, apariția sa
este bizară, bătrânul tulburându-l pe Felix, atunci când îi spune: „nu stă nimeni aici” – răspuns
absurd. În fața lui apare „un omuleț subțirel și puțin încovoiat!” cu o chelie de porțelan, cu fața
spână, buzele galbene de prea mult fumat, „acoperind numai doi dinți vizibili; ca niște așchii de os”,
cu ochii clipind rar și moale, înfățișare ce îi trezește lui Felix imaginea unei „bufnițe”.
Folosind tehnica balzaciană, autorul descrie în detaliu aspectul interior și exterior al
casei părăginite, aflate aproape în ruină, care trimite la conturarea imaginii despre proprietar
(caracterizare indirectă), la esența caracterologică, dar și la un soi de parvenitism, arhitectura casei
sugerând „intenția de a executa granoliosul clasic în materiale nepotrivite” (N. Manolescu).
Caracterizarea personajului se face indirect, prin acumularea de fapte, vorbe, gesturi,
gânduri, atitudini. Socotelile încărcate pentru întreținerea lui Felix, obținerea unor câștiguri anuale
pentru închirierea unor imobile pentru studenți, localurile, restaurantele motivează avariția
personajului, mai ales că el se supune unor privațiuni personale de hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri
medicale. De câte ori are privilegiul să mănânce cu alții, gesturile sale sunt sugestive pentru lăcomia
structurală: „Bătrânul mânca cu lăcomie, vârând capul în farfurie”. Vrea să-i construiască Otiliei o
casă, pentru a-i asigura „fe-fetiței” lui un viitor, dar folosesște materiale ieftine, strânse din
demolări, iar planul arhitectural îl face singur. Vinde manuale, seringi, instrumente medicale pe care
le confiscă sau le ia, pur și simplu, de la studenții care stăteau la el cu chirie și care întârziau cu plata
acesteia.
Banii îi ține în casă, ascunși în locuri ferite, temându-se mereu că-l vede cineva atunci
când umblă cu ei, dar nu îi depune în bancă, deoarece avarul trebuie să pipăie și să vadă mereu banii
pe care-i iubește mai mult decât orice pe lume.
Ținuta vestimentară (caracterizarea indirectă) este ridicolă: poartă ciorapi de lână de o
grosime „fabuloasă” și „plini de găuri”, unghiile netăiate, ghete de gumilastic, nădragii largi de
stambă colorată, prinși cu sfoară. Gesturile, bâlbâiala, răgușeala sunt arme de apărare, mijloace de a
câștiga timp, reacții provocate de teama de a nu fi ieftin, de a nu fi pus în situația de a da un ban
cuiva care îi cere.
Sentimentele paterne pe care le are față de Otilia, singura ființă față de care este
generos, atât cât poate el să fie, îl fac să înțeleagă faptul că adoptarea fetei, testamentul și depunerea
într-un cont pe numele ei a unei sume de bani constituie o cale dreaptă și cinstită de –ai purta de
grijă, dar teroarea Aglaei, pe de o parte, și patima pentru bani, pe de altă parte, îi curmă zilnic
decizia, el devenind un caracter slab.

 evidențierea unei trăsături a personajului ales, evidențiată prin două episoade:

Aspectul dezolant al casei sugerează avariția personajului.

Costache Giurgiuveanu întruchipează trăsăturile clasice ale avarului, diminuate
oarecum de sentimentele de duioșie paternă față de Otilia. Scriitorul îl descrie încă din primul
capitol, în momentul în care Felix sosește seara, în casa acestuia. Felix constată că bătrânul care
coborâse scara era „un omuleț subțire și încovoiat”. Portretul fizic este realizat prin acumularea
detaliilor, imaginea fiind grotească. Bâlbâindu-se (mijloc de apărare și de a câștiga timp), bătrânul
avar refuză, la început, să-l primească pe Felix în casă, deși era tutorele său legal. O altă modalitate
de caracterizare este pluriperspectivismul: pentru Otilia „papa” este „un om bun, dar are și el
ciudățeniile lui”, Stănică Rațiu îl numește „pezevenchi”, iar Felix afirmă că „avariția lui este mai
mult o manie”.
Conștient că sora și nepoții, dar și S. Rațiu vor să-l fure, păcălindu-l și dorindu-i
moartea cât mai devreme, Costache trăiește drama neputinței proprii. El este bătrân și neajutorat, dar
și neânduplecat când e vorba despre bani. Demersul romanului cumulează nenumărate episode,
gânduri, vorbe și gesturi care pun în lumină zgârcenia delirantă a personajului. Iubirea sa paternă
este sinceră, neputând să învingă dragostea pentru bani. Sfârșește jalnic, distrus fizic după al doilea
atac și psihic, prin violența lipsită de scrupule a lui Stănică Rațiu.
Protagonistul este victima propriei suspiciuni. Fraza ce îl definește este cea pe care o
spune puțin înainte să moară: „Să muncești, să strângi. Asta-i toată filosofia.”
Pendulând între grotesc, comic și tragic, eroul se definește complex, ca individualitate
pregnantă care se diferențiază de avarul clasic.