PROBLEME ALE FAMILIEI

ÎN ZILELE NOASTRE

1. Divorţul şi recăsătorirea celor divorţaţi.

Dacă căsătoria nu ar fi decât o problemă a lumii acesteia, Biserica nu ar trebui

să se preocupe de aceia dintre membrii ei care au ajuns în situaţia de a dezlega cele
legate în ceruri – respectiv la separerare cuplurilor prin divorţ şi ar putea să lase astfel
de probleme în seama autorităţilor statului şi să se supună deciziilor acestora. Şi
aceasta pentru că instituţia căsătoriei există şi în afara Bisericii, ea nefiind specific
creştină.
Ceea ce aduce creştinismul în problema căsătoriei este dimensiunea de Taină
a unirii dintre un bărbat şi o femeie, unire care are loc cu binecuvântarea lui
Dumnezeu. De aceea, Biserica nu poate să stea deoparte şi să lase lucrurile legate de
soarta familiilor la îndemana autorităţii Statului. Ea trebuie să intervină şi, în primul rând,
să aibă grijă să nu se ajungă la asemenea situaţii de destrămare a familiilor.
În definirea scolastică a Tainelor, acestea apar ca fiind întemeiate numai
datorită căderii omului în păcat şi a mântuirii lui de către Iisus Hristos. Şi aceasta pentru
că în starea “nevinovăţiei primare”, omul nu avea nevoie de taine. “Ele au devenit
necesare numai pentru că omul a greşit şi are nevoie de medicamente pentru
vindecarea rănilor păcatului”1. Este un punct de vedere. Dar noi trebuie să avem în
vedere mai mult starea primordială a omului, pentru că el a fost creat pentru a mânca şi
a bea în Împărăţia lui Dumnezeu. “ În trăirea şi în tradiţia bisericească ortodoxă, taina
se percepe, în primul rând, ca fiind descoperirea lumii, a adevăratei naturi a creaţiei,
căci, oricât de căzută ar fi lumea aceasta, ea rămâne lumea lui Dumnezeu care
aşteaptă mântuire, răscumpărare, vindecare şi schimbare într-un pământ nou şi un cer
nou. Cu alte cuvinte, Taina în trăirea ei ortodoxă descoperă, înainte de toate, însăşi

1
Alexander Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, trad.Boris……, p. 38.
1
taina creaţiei, căci lumea a fost creată şi dată omului pentru a preface viaţa făpturii în
viaţă părtaşă dumnezeirii”2.
Trebuie semnalat faptul că, în zilele noastre, Biserica a devenit ceva exterior
creştinismului, mai precis a devenit o instituţie prestatoare de servicii – religioase, în
cazul ei – de care omul are nevoie. Omul contemporan merge la biserică de câteva ori
pe an – mai ales de Crăciun şi de Paşte şi, de asemenea, cu ocazia unor evenimente
legate de familia sa sau a prietenilor – botezuri, cununii, parastase, etc. Şi aceasta
pentru că “ Împărăţia lui Dumnezeu a devenit o noţiune abstractă şi nu un deziderat
principal, iar Biserica, nemairaportându-se la Împărăţia lui Dumnezeu, a fost înţeleasă
ca aceea care rezolvă anumite probleme, ce aparţin de fapt tot lumii acesteia” 3.
De aici şi până la neînţelegerea sensului creştin al căsătoriei de către
contemporanii noştri nu este mare distanţă. Ei se cunună în Biserică, dar rămân în afara
ei. Nu mai este vorba de integrarea mirilor, prin Taina Nunţii, în trupul tainic al lui
Hristos – Biserica şi în transformarea lor în mireasă a Mirelui Hristos, ci de un
eveniment cu un caracter privat. De aceea, se ajunge foarte uşor la separarea definitivă
a soţilor prin divorţ, fără nici o problemă de conştiinţă – singurele probleme reale ale
acestora fiind de fapt împărţirea averii dobândite pe perioada căsătoriei şi, eventual, a
copiilor, în legătură cu discutarea plăţii pentru creşterea acestora.
“Criza instituţiei căsătoriei în societăţile occidentale are, cu siguranţă, o legătură
cu înstrăinarea adevărului acestei taine în viaţa spirituală a Bisericilor creştine. În cadrul
aşa-numitei secularizări, finalităţile convenţionale ale utilitarismului social despoaie
adesea Căsătoria eclesială de conţinutul ei sacramental: ele îl transformă în validare
formală sau în binecuvântare solemnă a unirii fizice şi sociale a două persoane
heteroconjugale. Taina încetează dea mai fi o harismă de libertate care eliberează de
necesitatea naturală, ea nu mai este o posibilitate reală de relaţie personală şi de
participare la universalitatea eclesială a vieţii, nu mai e o confirmare ascetică a
adevărului şi alterităţii persoanei”4.

2
Ibidem, p. 39.
3
Pr. Dr.Vasile Gavrilă, op.cit., p. 316.
4
Christos Yannaras, Libertatea Moralei, p. 178.
2
 Să nu uităm faptul că ceea ce conferă Nunţii caracterul de Taină este integrarea
euharistică în Biserică, Trupul lui Hristos. Or, faptul că familia s-a îndepărtat de
Euharistie nu poate avea decât consecinţe grave în viaţa de cuplu 5.
“Moda” divorţului din zilele noastre a pus mari probleme Bisericii, ea asistând
“aproape neputincioasă la fenomenul divorţului”6. Şi aceasta, pentru că nici căsătoria şi
nici divorţul nu aparţin în exclusivitate Bisericii, aşa cum a fost până în anul 1865;
atunci, una dintre reformele introduse în viaţa socială a Principatelor Unite de către
Alexandru Ioan Cuza, a fost şi introducerea căsătoriei civile obligatorii; în consecinţă,
judecarea divorţurilor a intrat în competenţa instanţelor civile de judecată. “ Din acel
moment, dicasteriile, adică instanţele judecătoreşti ale Bisericii, care analizau motivele
de divorţ şi făceau judecata, şi-au încetat activitatea…Dar, aşa cum se ştie, un divorţ
civil nu aduce după sine decât consecinţe sau efecte juridice, care privesc pe cei doi
foşti soţi şi pe urmaşii acestora. Din punct de vedere haric, el nu operează nimic asupra
legăturii dintre cei doi parteneri care se despart civil”7.
Fidelitatea pe care o cere căsătoria este, de foarte multe ori, încălcată prin
adulter. Fidelitatea totală pretinsă de la femeie încă din Vechiul Legământ poate
simboliza fidelitatea pe care Dumnezeu o aşteaptă de la poporul Său; de aceea, profeţii
condamnă infidelitatea faţă de Legământ ca pe un adulter spiritual 8. Cei care doresc să
se căsătorească trebuie să nu uite o clipă faptul că este vorba de unire deplină şi
exclusivă şi durabilă, care are loc în Biserică de faţă cu martorii 9. Taina Căsătoriei,
instituită de Hristos, purifică şi întăreşte iubirea personală pe care o pătrunde de harul
bunătăţii supranaturale. Acordul întru unirea dintre bărbat şi femeie tinde să asigure
perpetuarea omului. Dar, de foarte multe ori, iubirea este înlocuită de sexualitate, şi
atunci legătura căsătoriei este ameninţată de pericolul distrugerii 10.

5
Pentru detalii a se vedea lucrarea lui Dom Jacques Dupont, Mariage et divorce dans l’Evangile, Ed.Desclee de
Brouwer, Paris, 1959.
6
Pr.Prof.Dr.Nicolae D.Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Edit.IBMBOR, vol. 3, Bucureşti, 2004, p.
219.
7
Ibidem, p. 219.
8
Vocabular de Teologie biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, p. 15.
9
Jean-Jacques von Allmen, Prophetisme sacramental. Neuf Etudes pour le renouveau et l’unite
de l’Eglise, edit.Delachaux et Niestle, Paris, 1964.
10
J.Giblet , Aux Sources de la Morale conjugale, Edit. J.Duculot, Paris, 1967, cap. Morale
conjugale et Vatican II, p. 159.
3
 Biserica Romano-Catolică nu îngăduie divorţul şi o a doua nuntă. În Biserica
Răsăriteană divorţul este admis ca o “dispensă divină”11. Sfântul Vasile cel Mare aprobă
ruperea legăturii matrimoniale datorată adulterului. De altfel, raţiunea este că prin
adulter este omorâtă iubirea, adică este omorâtă însăşi materiei Tainei Nunţii. “
Acceptând divorţul, Biserica Ortodoxă îşi dovedeşte nemărginitul respect faţă de
persoana umană şi Taina iubirii harismatice. Dacă face totuşi o problemă dificilă din
divorţ şi îşi exprimă limpede rezervele, este pentru că doreşte să prevină orice
uşurătate vinovată şi pentru a atrage atenţia asupra pericolului compromiterii destinului.
Întotdeauna ea îşi manifestă încrederea acolo unde omul matur este singurul judecător
al destinului său. Măreţia Tainei o cere, căci viaţa conjugală este o Taină permanentă şi
orice profanare a ei atrage după sine o pedeapsă iminentă, trasformând-o într-un gol
12
infernal” . Sfântul Grigorie de Nazianz spune că: “Prima căsătorie se face în deplină
conformitate cu legea Bisericii, a doua este îngăduită prin indulgenţă, o a treia este
nefastă. Încă o căsătorie ţine deja de desfrâu” 13.

Divorţul religios. Biserica a instituit divorţul religios, care are ca scop desfacerea
Tainei Căsătoriei şi recăsătorirea celor doi foşti-soţi. Numai că, în perioada parcursă de
sociatatea românească sub dominaţia comunistă, acesta nu a mai fost practicat, lucru
ce se petrece şi după 1989. Aşa s-a ajuns ca cei divorţaţi să solicite o nouă cununie
religioasă, fără ca desfacerea primeia să fi avut loc. Este o situaţie foarte gravă care
se manifestă în Biserica noastră şi asupra căreia Părintele Profesor Nicolae Necula o
aduce mereu în atenţia slujitorilor altarelor.
“Fără îndoială că divorţul religios este cale aoficială şi corectă pentru
dobândirea desfacerii căsătoriei şi a posibilităţii contractării unei alte căsătorii. Divorţul
religios are la bază hotărârea episcopului sau a ierarhului locului de a desface
căsătoria. El se obţine pe baza cererii prezentate de cei în cauză, despărţiţi prin
hotărâre judecătorească şi prin proclamarea divorţului civil. În privinţa divorţului religios

11
Paul Evdokimov, Taina Iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe,
trad.gabriela Moldoveanu, Edit. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 210.
12
Ibidem, p. 216.
13
Apud Ibidem, p. 211.
4
trebuie să facem preconizarea că numai episcopul are competenţa să-l proclame sau
să-l aprobe şi nu alte organe administrative”14. De altfel, în Statutul Bisericii Ortodoxe
Române se spune că episcopul “ acordă dispense bisericeşti de căsătorie şi desface
căsătoria bisericească, după ce s-a pronunţat divorţul de către judecătoria civilă”15.
Divorţul religios nu este însă decât un act administrativ; doar “prin faptul că este
pronunţat de un episcop, care are puterea deplină în Biserică. El poate fi considerat ca
un act cu efecte harice. De altfel, ce este divorţul religios sau bisericesc decât o
constatare că starea harică dintre cei doi soţi a încetat prin cauzele care au determinat
despărţirea lor, şi anume păcatul. Dacă actul sfinţitor, harismatic al căsătoriei
binecuvântează şi sfinţeşte legătura dragostei dintre cei doi parteneri, păcatul în general
şi adulterul în special desfiinţează lucrarea harică şi produce ruptura dintre cei doi
parteneri”16.
Este foarte adevărat că adulterul a existat din totdeauna, numai că societatea
actuală trimite cu mare insistenţă omul în sfera păcatului. Înţelegând cu totul greşit
ideea de libertate omul cade în păcatul libertinajului. Tot ce se vede în presa scrisă, la
televiziune îndeamnă parcă la căderea în păcat. Chiar şi simplele reclame la unele
produse alimentare sunt făcute pe bază sexuală. Bărbatul este mereu pus în faţa unor
trupuri goale de femei frumoase, care nu au altă ocupaţie decât să-şi îngrijească trupul
care reprezintă sursa lor de trai. Or, bărbatul este tentat să compare mereu pe soţia lui,
mama copiilor lui, cu care poate că trăieşte de mulţi ani, cu aceste femei –manechin.
Numai acest gând constituie o atingere la comunitatea naturală şi legitimă a căsătoriei.
Atunci bărbatul începe să facă inventarul calităţilor şi defectelor soţiei sale ( şi invers
este acelaşi lucru) şi sa o privească din exterior, din afara inimii sale. Atunci nimic nu
mai este sigur în mintea şi sufletul său, nici în ce priveşte soţia, nici sentimentele sale.
Este de ajuns pentru ca sinceritatea să dispară din cuplul respectiv. Transparenţa
absolută a relaţiilor este distrusă, apar unele rezerve în locul încrederii. Şi atunci
libertatea este distrusă. Partenerul în cauză este mereu atent să nu se dea de gol cu tot

14
Ibidem, p. 220.
15
Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Edit.IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 30.
16
Pr.Prof. Dr. Nicolae, D.Necula. op.cit., p. 220.
5
ceea ce gândeşte, să nu atingă unele subiecte de conversaţie cu soţia care ar putea să
ducă tocmai la neliniştile lui. În momentul acesta căsătoria devine plictisitoare, chiar
epuizantă. Este o criză a familiei, nu este o boală. Dar criza aceasta se poate
concretiza într-o ruptură totală şi definitivă.
Numai credinţa în unirea soţilor prin Sfânta Taină a Nunţii este lucrul cel mai
important poate salva căsătoria respectivă. Într-o căsătorie fericirea nu există în afara
credinţei, o credinţă în cuvintele de la cununie care binecuvântau o unire pentru
totdeauna pe baza fidelităţii şi iubirii. Acela care vrea să trăiască în unire dar cu gândul
permament la posibilitatea divorţului, cu neâncrederea constantă în suflet, cu teama
pierderii partenerului, cu dorinţa unei plăceri sexuale “mai rafinate” şi câte altele de felul
17
acestora, acela se înşeală pe sine şi , în acelaşi timp, îşi înşeală partenerul . O astfel
de căsătorie este distrusă în profunzime, cu mult înainte ca unul dintre parteneri să se
dea la ceea ce este numit în mod curent adulter.
Încrederea absolută care este recomandată tinerilor căsătoriţi de părintele
slujitor al Tainei Sfintei Cununii nu trebuie să fie naivă, infantilă. Departe de aceasta,
putem chiar observa că unele forme de adulter nu reprezintă altceva decât o cădere
într-o viaţă infantilă care nu se bazează decât pe egocentrismul specific copilului. În
fapt, a trăi cu cineva pentru totdeauna presupune realism şi spirit critic. Este o
coexistenţă care nu se bazează doar pe încrederea oarbă a partenerilor, ci se bazează
pe noţiunea foarte clară că acest a priori de încredere absolută constituie în acelaşi
timp cea mai fecundă temelie a aventurii care este căsătoria. “ Certitudinile radicale au
în ele însele puterea de a acţiona asupra realului. Dacă există un domeniu în care
afirmaţia aceasta să fie adevărată, acela este domeniul căsătoriei. Aşa cum rugăciunea
dreptului poate multe, când este sinceră; aşa cum credinţa poate mişca munţii; aşa şi
în căsătorie, Dumnezeu asigură reuşita acelora ce sunt sinceri” 18.
Nu există nici un ritual sau o rânduială de slujbă de dezlegare a Cununiei, “
căci căsătoria este desfăcută prin păcatele care au afectat-o”19. Din minunatul articol al

17
A se vedea lucrarea lui Ulrich Beer, Amour ou erotisme. Dix plaidoyers pour l’amour, traduit
par L. Jospin, Edit.Delachaux et Niestle, Neuchatel/Paris, 1968 .
18
Ibidem, p. 47.
19
Pr.Prof.Nicolae D.Necula, op.cit., p. 221.
6
Părintelui Profesor Nicolae Necula aflăm că , la un moment dat, au existat propuneri
pentru introducerea unor forme sacramentale de desfacere a căsătorie. Mitropolitul
Irineu Mihălcescu a întocmit şi a propus spre aprobare Sinodului o rânduială şi o
rugăciune de dezlegare a Căsătoriei, care însă nu s-a aplicat în Biserica Ortodoxă
Română. De altfel, spune Părintele Profesor nici nu este nevoie de asemenea slujbă:
iubirea, materia Tainei nu mai există, Taina îşi pierde valoarea ei de Taină.
În cazul soţilor care au divorţat şi apoi se recăsătoresc, nu se mai face o a doua
nuntă, ci se consideră că revin la starea de soţi cununaţi, doar prin actul pocăinţei şi
prin renunţarea la păcatele ce au condus la desfacerea căsătoriei. În cazul acelora care
se recăsătoresc cu alte persoane20, se oficiază căsătoria a doua, căci “înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor, ca şi a conştiinţei lor, ei nu mai au nici un fel de legătură
harică sau obligaţii morale faţă de partenerii din prima căsătorie, chiar dacă s-au pocăit
pentru păcatele lor”21.
Ca o concluzie, precizăm că divorţul religios este necesar, căci “ ne fereşte de
greşeala de a săvârşi cununii care nu sunt îngăduite sau permise de Biserică, şi mai
ales de a încuraja sau practica bugamia, trigamia sau concubinajul. În acelaşi timp,
divorţul religios sau bisericesc aduce şi liniştea conştiinţei noastre, ştiind că despărţirea
a fost sancţionată şi de autoritatea bisericească, dându-ne posibilitatea fie de a rămâne
singuri şi fără obligaţii morale faţă de soţul din prima căsătorie, fie de a ne întemeia altă
familie. În felul acesta, se contribuie la strădania de a asigura actului căsătoriei
seriozitatea pe care o merită sfinţenia de care trebuie să fie impregnat şi puterea sau
rolul de a contribui la redresarea morală a familiei şi a societăţii”22.

2. Avortul

20
A se vedea Pr.Prof.Nicolae D.Necula, Săvârşim slujba Cununiei soţilor divorţaţi şi recăsătoriţi
?, în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996, p. 216-219.
21
Idem, vol. 3, p. 222.
22
Ibidem, p. 223.
7
 Practica întreruperii dezvoltării unei sarcini este cunoscută şi practicată din
Antichitate. Aşa se explică faptul că în jurământul lui Hipocrate, medicul ca slujitor al
vieţii, se angajează că nu va da femeii substanţe avortive”23.
Atitudinea societăţii faţă de avort a fost schimbătoare, fiind când tolerantă, când
intolerantă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în ţara noastră. Astfel, Codul penal din 1865
pedepsea provocarea avortului, la fel şi cel din 1937; acesta din urmă permitea
întreruperea de sarcină în două situaţii: atunci când menţinerea sarcinii ar fi ameninţat
viaţa femeii gravide şi în cazul în care unul dintre părinţi era bolnav psihic şi pericolul
transmiterii bolii la copil era o certitudine24.
Biserica creştină a condamnat întotdeauna avortul. Fer.Augustin se exprima
împotriva oricărui mijloc de a curma viaţa şi considera avortul drept un asasinat, la fel
ca şi contracepţia care omoară copilul înainte de a lua viaţă25. Cât priveşte practica unor
metode de evitare a sarcinii, Sfântul Chiril al Alexandriei spune despre actul lui Onan
(Fac. 38, 9): “ acest act lezează legea împreunării”26.
Avortul este sinomim cu uciderea. Chiar dacă oamenii de ştiinţă susţineau că o
sarcină poate fi întreruptă în primele 12 săptămâni, este uşor de înţeles că din
momentul zămislirii avem de-a face cu o celulă vie, care se dezvoltă şi se transformă.
“Sufletul şi trupul încep să să existe deodată, din momentul zămislirii. Speculaţiile care
separă momentul “însufleţirii” de momentul zămislirii sunt fără temei. Oamenii de ştiinţă
afirmă că nu există în prezent nici o raţiune după care sufletul să fie rupt de momentul
conceperii. Morala elementară cere a recunoaşte un subiect de drept din primul
moment al existenţei, deci din momentul fecundării”27. “Femeia se va mântui prin
naştere de prunci” – este mesajul tainic pe care trebuie să-l audă mereu acelea dintre
femei care renunţă la a da viaţă şi deci la mântuire. “ Numai printr-o înălţare la nivelul

23
Apud Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nikopole, Grecia, Avortul, trad. Garoafa Coman,
Tesalonic, p. 3.
24
Datele sunt preluate din cartea Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, p. 13.
25
Apud Geoges Habra, Iubire şi senzualitate, trad. Dora Mezdrea, Edit.Anastasia, Bucureşti,
1994, p. 109.
26
Apud Ibidem, p. 109.
27
Gheorghe Scripcaru ş.a., Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Edit. Polirom, Iaşi, 1998,
p. 73.
8
gândirii lui Dumnezeu despre om, la ameţitoarea demnitate a noii făpturi se poate
înţelege esenţa comuniunii conjugale”28.
De asemenea, nu trebuie uitat nici o clipă faptul că pruncii morţi nebotezaţi sau
avortaţi nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu. “ De aceea, preoţii trebuie să conştientizeze
tinerii că toate păcatele care se opun vieţii de familie şi o ameninţă trebuie evitate,
deoarece ele sapă la temelia unităţii create de Dumnezeu prin Taina Cununiei, iar
legătura dintre cei doi soţi este concepută ca indestructibilă şi pentru toată viaţa”29.
Sfinţii Părinţi – Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul –
condamnă avortul, declarându-l drept ucidere, crimă, deicid. În canonul 2 al Sfântului
Vasile se precizează: “Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru
ucidere”. Canoanele 91 Reulan, 21 Ancira, 2 şi 50 ale Sfântului Vasile cel Mare
consideră doar un pogorământ oprirea femeii vinovate de săvârşirea avortului la 10 ani
de la cele sfinte. Altfel, oprirea ar fi pe viaţă, potrivit hotărârii canonice de la Elvira.
Aceleaşi canoane sunt valabile şi pentru complici.

3. Metodele contraceptive

Acestea sunt condamnate de Biserică, pentru că împiedică apariţia vieţii, actul

de iubire dintre un bărbat şi o femeie nefiind altceva decât căutarea plăcerii şi liniştirea
instinctului. “Biserica creştină pentru a salva căsătoria de la această decădere, în
numele trimiterii ei divine, proclamă că oricine lipseşte actul conjugal de exerciţiul său
natural şi de puterea de procreare a vieţii, calcă legea lui Dumnezeu şi a naturii şi se
face vinovat de nelegiuire”30.
Sterilitatea voluntară este o metodă contraceptivă. Pentru a nu avea copii,
femeile recurg la intervenţii chirurgicale de legare a trompelor uterine, de exemplu.
Argumentul este că au născut 2 sau 3 copii şi nu vor să mai aibă şi alţii. Cum
medicamentele anticoncepţionale costă bani, cum alte metode practice îi privează “de

28
Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, p. 52.
29
Pr.Prof.Nicolae D.Necula, op..cit., vol 3, p. 303.
30
Michel Guerin, Mariage et Sterilite, Paris, 1938, p. 138.
9
plăcere” pe bărbaţi, femeile se mutilează pur şi simplu prin asemenea intervenţii.
Efectele asupra psihicului acestor femei nu întârzie să apară.
“…Biserica nu acceptă planning-ul familial şi metodele sau mijloacele
contraceptive, care sunt practici îndreptate împotriva vieţii”31.
Folosirea produselor farmaceutice sau a tehnicilor chirurgicale sunt practici
interzise de canoane. Astfel Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 2, se pronunţă astfel: “
Cei care dau medicamente preventive sunt ucigaşi. Şi ei şi cele care primesc otrăvuri
ucigătoare de feţi (embrioni)”.

4. Abandonul copiilor

În societatea noastră, copiii nedoriţi se constituie într-un grup anonim, dar

enorm. De cele mai multe ori, aceştia au suferit chiar din primele zile ale vieţii din cauza
neglijenţei, indiferenţei, refuzului şi chiar a urii părinţilor, mai precis al mamei. În cele
mai multe dintre cazuri este vorba de copii născuţi în urma unor legături în afara
familiei; dar nu puţine sunt cazurile de copii abandonaţi de familie şi lăsaţi în grija
statului. Motivul este sărăcia, în toate aspectele ei: lipsa unei locuinţe, lipsa celor
necesare traiului, etc. Înainte de toate, este vorba de lipsa de iubire, de responsabilitate
şi de credinţă. De altfel este foarte greu să judeci asemenea cazuri, dramatice toate,
tragice unele dintre ele.
Este imperios necesar ca Biserica să se implice, să devină motorul care să
pună în mişcare mai bine pârghiile Statului, pentru ca cei care doresc să-şi crească
copiii să o poată face, iar copiii abandonaţi să nu se constituie în gruparea de “copiii
străzii”, ci să fie instituţionalizaţi. Şi aceasta pentru că aceşti copii, după ce au fost
victimele abandonului matern, vor fi victimele hoţilor, beţivilor, homosexualilor,ş.a.,
victimele societăţii indiferente şi preocupate numai de câştig, bogăţie, călătorii, etc.
În România zilelor noastre, separaţia dintre bogaţi şi săraci este o prăpastie. De
ce sunt bogaţii bogaţi? Cei mai mulţi dintre aceştia sunt oameni dubioşi, care au strâns
averi imense fără efort, numai prin îndemânare şi aplomb: evenimentul 1989 le-a oferit

31
Pr.Prof.N.Dr.Nicolae, op.cit., vol. 3, p. 302.
10
cadrul necesar de manifestare al acestot “talente”. Pentru că, dacă în ţările care nu au
cunoscut comunismul cu proprietatea lui colectivă, bogaţii reprezintă efortul de muncă
al unor generaţii , în societatea românească, bogaţii nu au în spate un neam muncitor,
întreprinzător, ci o persoană bine plasată la un moment dat, care a avut tupeul să facă
“ceva” care să-i aducă averi imense.
Pe de altă parte, de ce sunt săracii saraci ? Mulţi sunt total nepregătiţi pentru
viaţă, şi merg din greu în tot mai greu, sfârşind prin şanţuri sau punându-şi capăt zilelor.
Alţii sunt victimele celor dintâi, oameni care au trăit într-un fel până la 1989 şi nu au avut
deschiderea necesară pentru a înţelege evenimentele. Este vorba de aceia dintre
români care aveau un serviciu într-o uzină, un mic apartament, etc. În urma privatizărilor
întreprinderilor au rămas fără serviciu şi nu au înţeles că era necesară o schimbare de
abordare a vieţii. Situaţiile sunt multe şi diverse. Biserica are obligaţia să se implice în
salvarea acestor oameni şi în evitarea căderii altora în situţii asemănătoare. Părintele,
care este duhovnic, îndrumător spiritual, trebuie să devină şi îndrumător social,
profesional. Este bine să profite de faptul că se bucură de încredere şi ascultare din
partea oamenilor şi să intervină cu soluţii limpezi, aplicabile. Viaţa de familie a fost grav
afectată de asemenea situaţii.
De la sărăcie la beţie, agresiuni fizice din partea soţului asupra soţiei şi a
copiilor nu mai este decât un pas. Un om sărac, este un om slab, dezorientat, un om
care uită de Dumnezeu în momentele lui de disperare şi atunci soluţiile de manifestare
a tulburărilor lui sunt legate de consumul de băuturi alcoolice, de manifestarea bărbăţiei
asupra familiei sale şi altele de felul acesta. Familia este grav afectată, copiii sunt
speriaţi, suferă pentru ei şi pentru mama lor, încercă să înţeleagă atitudinea tatălui pe
care îl iubesc şi care îi decepţionerază, resimt nesiguranţa casei lor.
Statul apără familia în faţa unor asemenea situaţii, în sensul că pedepseşte pe
tatăl agresiv. Numai că alternativă nu există din partea Statului şi atunci, după o
penitenţă în închisoare, se întoarce “acasă”, unde situaţia este neschimbată, şi totul
porneşte de la capăt.
Intervenţia preotului-duhovnic este absolut necesară. Chiar dacă asemenea
persoane agresive nu vin la biserică, părintele poate interveni prin credincioşii care sunt
activi şi care vor să facă bine. Abilitatea preotului este decisivă în mersul bun al vieţii din
parohie.

5. Homosexualitatea

Homosexualitatea reprezintă, pentru timpurile noastre, un mare pericol de a

distruge viaţa de familie. Şi aceasta pentru că tot mai mult se vorbeşte despre
“rafinamentele “sexuale la care omul are acces, despre libertatea individului ce trebuie
respectată de societate, care se extinde până la înfruntarea naturii umane. Unitatea
umană diferenţiată şi complementară este unitatea conjugală. Perechea umană este o
pereche conjugală. Or, homosexualitatea distruge perechea creată de Dumnezeu, şi în
locul ei pune un fals.

Sexualitatea care a pus stăpânire pe minţile oamenilor contemporani trece cu mult de

sfera naturalului manifestându-se în practici anti-naturale. Şi aceasta pentru că omul a
încetat să-şi umanizeze sexualitatea proprie, să se adapteze şi să o adapteze la
condiţia sa umană. Şi lucrul acesta s-a putut petrece pentru că omul consideră că este
la voia lui să accepte sau nu condiţia de femeie sau de pe aceea de bărbat, să-şi
accepte trupul şi, în cele din urmă, să accepte fericirea pâmântească aşa cum a fost ea
lăsată de Dumnezeu. Or, orice om care refuză să-şi asume realitatea sexuală, în cele
din urmă neacceptarea sa se referă la Dumnezeu, căci El este Cel criticat şi renegat în
astfel de cazuri.

De fapt, instinctele “reprezintă aspectul de animalitate al firii noastre, accentuat

după căderea din viaţa paradisiacă spirituală, unită cu Dumnezeu” 32. Or, instinctele sunt
complexe, se manifestă prin însuşiri înnăscute şi moştenite ereditar, care păstrează
integritatea structurală şi funcţională a individului. “ Ţinute prin voinţă în limitele care le
fac utile firii, instinctele sunt nevinovate; altfel, ele devin patimi: din trăsături animalice,
ele devin trăsături diabolice, prin elementul spiritual care le colorează” 33. Patima nu

32
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Bucureşti, 1992, p. 62.
33
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Edit. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 131.
12
este decât “un instinct pervertit”, spunea fiziologul Dr. Nicolae Paulescu34. Omul se
naşte cu instinctul sexual, dar acesta este umanizat de iubirea dintre bărbat şi femeie şi
atinge scopul în naşterea de fii. În unirea contra –firii dintre două persoane de acelaşi
gen nu poate fi vorba decât de încălcarea flagrantă a datelor normale.
Homosexualitatea este o patimă veche a omului; atitudinea societăţii a fost
diferită. Dar, ceea ce se petrece astăzi întrece orice măsură: dacă până acum, cei care
aveau astfel de înclinaţii se ascundeau, ferindu-se de societate, astăzi ei luptă pentru ca
anormalitatea lor să fie trecută în rândul normalităţii, să fie chiar legiferată,
instituţionalizată, acceptată, chiar impusă societăţii ca fiind un comportament normal 35.
“Distincţia dintre actele homosexuale şi orientarea homosexuală este una
recentă, bazată pe opera lui Freud şi a altor cercetători din aria sexualităţii umane.
Această distincţe era necunoscută în vremurile biblice, când se afirma despre
comportamentul homosexual că este o pervertire voită şi păcătoasă a posibilităţilor
sexuale dăruite de către Dumnezeu “ 36.
Berdeaev vorbea despre două tipuri de iubire: iubirea ascendentă şi iubirea
descendentă37. Dar, în virtutea darului libertăţii, iubirea este o alegere. Or, cei care
practică deviaţiile sexuale la care ne referim invocă permanent acestă libertate ca
posibilitatea de alegere între două variante.
Problema homosexualităţii se află în atenţia medicilor psihiatri. Şi aceasta
pentru că s-a vorbit mereu de o predispoziţie înnăscută, de o deviaţie genetică a
practicanţilor. Numai că, în anul 1994, la Congresul Mondial de Psihiatrie de la Rio de
Janeiro se afirmă convingător că “ este fără temei tendinţa de a căuta motivaţii
medicale homosexualităţii, deoarece orice homosexual este deplin răspunzător de
comportamentul său, adică are discernământ” 38. Cu alte cuvinte, dacă

34
Nicolae Paulescu, Instincte, patimi şi conflicte sociale, Edit.Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 98.
35
Pr. Claudiu Dumea, Omul între “a fi” şi “a nu fi”, Bucureşti, 1998, p. 25.
36
Prof.Dr.John Breck, Darul sacru al vieţii, trad.P.S. Dr. Irineu Pop Bistriţeanu, Edit.Patmos,
Cluj-Napoca, 2001, p. 144.
37
Nikolai Berdiaev, Despre sclavia şi libertatea omului, trad. Maria Ivănescu, Edit. Antaios,
Bucureşti, 2000, p. 221.
38
Dr. Rodica Năstase, Homosexualitatea privită din punct de vedere psihiatric, în
Homosexualitatea: propagandă a degenerării umane, p. 13, citat de Dr. George Stan, op.cit., p.
129.
13
homosexualitatea nu are cauze genetice, endocrine, psihice nu poate considerată decât
un viciu, o pervertire a unui instinct, cu repercusiuni asupra familiei şi a societăţii.
Preotul, profesorii, părinţii nu trebuie să treacă sub tăcere discuţiile legate de
viciul acesta cu tinerii. Este obligatoriu, este moral să li se atragă atenţia că nu este
vorba de o “joacă”, ci de o mare eroare de viaţă. De asemenea, preotul poate să
organizeze societatea laică, şi să se facă presiuni pentru ca propaganda
homosexualităţii să nu mai fie mediatizată.
Poziţia Bisericii este foarte clară: homosexualitatea nu poate fi acceptată din
punct de vedere moral: ea “ denaturează scopul şi funcţiunea firească a organelor
trupeşti, nu are nici o valoare procreatoare şi reprezintă o parodie a “unirii într-un singur
trup”. Caracterul de promiscuitate al comportamentului homosexual arată că este un
păcat”39.

39
Pr.Prof. John Breck, op.cit., p. 144.
14
 CONCLUZII

Unirea conjugală a fost înălţată de creştinism la demnitatea de Taină. Dar,

tendinţa manifestată de mentalitatea universală este aceea de a privi căsătoria doar din
punctul de vedere exterior al utilităţii sociologice, din perspectiva drepturilor şi
40
îndatoririlor. În Taina Nunţii, omul este părtaş la actul creator şi re-creator al lui
Dumnezeu şi este chemat la “Cina Nunţii Mielului”(Apoc.19,9), în Împărăţia
veşnică”Jertfa Mântuitorului a transfigurat nunta, făcând-o taină, Taină a Cununiei”.41
Trebuie de precizat faptul că atât fecioria cât şi căsătoria sunt egal instituite de
Dumnnezeu, ambele aspecte ale trăirii umane sunt demne de cinstire, aşa cum de altfel
învaţă religia creştină. Sfântul Ioan Gură de Aur preciza în sensul acesta: "Când Hristos
porunceşte să urmăm calea cea strâmtă, El nu se adresează numai monahilor, ci
tuturor oamenilor…de aici rezultă faptul că şi monahul şi laicul trebuie să atingă
aceleaşi înălţimi… Folosiţi în chip curat căsătoria şi veţi fi cei dintâi în Împărăţia
Cerurilor şi vă veţi bucura de toate bunurile”.42 Şi mai spune Sfântul Ioan Gură de Aur,
“numai iubirea face din două fiinţe una singură”.43 Prin iubire omul depăşeşte izolarea
egocentrică şi de aceea, ea este o formă a harului. Dorul de viaţă veşnică pentru care a
fost creat este exprimat de om prin iubire. Căci aflăm în Cântarea Cântărilor că “
flăcările iubirii omeneşti sunt flăcări de foc, focul mistuitor după cel veşnic” (Cânt.cant.
8,6). Tipul iubirii conjugale este în esenţă pnevmatofor. Materia Tainei este iubirea
mutuală care-şi are scopul în sine însăşi, căci darul Duhului Sfânt face din ea unirea
nedezlegată a iubirii, ceea ce l-a determinat pe Sfântul Ioan Damaschin să o definească
minunat: Căsătoria este Taina iubirii”.44
Căderea în păcat a protopărinţilor în urma neascultării poruncii divine a pervertit
ontologia omenească, despărţind-o în masculinitate rea şi feminitate rea, transformând

40
Paul Evdokimov, Taina iubirii…, p. 13.
41
Pr.Dr.Vasile Gavrilă. op.cit., p. 165.
42
Sfântul Ioan Chrisostom, Comentariu la Epistola către Evrei, omilia 7,4, apud Paul
Evdokimov, Ortodoxia, trad.de Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 317.
43
Citat de Paul Evdokimov, op.cit., p. 321.
44
Ibidem, p. 321.
15
iubirea într-un veşnic du-te vino de atracţie şi repulsie. Taina Căsătoriei aduce “harul
paradisiac” unind începutul cu sfârşitul. Sfântul Ioan Gură de Aur, marele doctor al
căsătoriei spune că: Iubirea se naşte din castitate, iar pervertirea ( cu alte cuvinte
destrăbălarea, curiozităţile de tot felul legate de erotism) vine din insuficienţa iubirii”.
Singurul remediu pentru salvarea legăturii dintre bărbat şi femeie este iubirea, căci prin
iubire oamenii devin caşti.45

45
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, p. 91.
16
 CUPRINS

 Divortul si recasatoria celor divortati

 Avortul

 Metode contraceptive

 Abandonul copiilor

 Homosexualitatea

17
 BIBLIOGRAFIE

 EVDOKIMOV, Paul, Taina Iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în

lumina tradiţiei ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu, Edit.
Christiana, Bucureşti, 2006.
 IDEM, Femeia şi mântuirea lumii, Trad.Gabriela Moldoveanu,
Edit.Christiana, Bucureşti, 1995.
 IDEM, Ortodoxia, Trad.Dr.Irineau Ioan Popa, EIBMBOR,
Bucureşti, 1996.

 GAVRILĂ, Pr. Dr. Vasile, Cununia – viaţa întru Împărăţie,

Fundaţia “ Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004.
 GILBERT, J. et collab. Aux Sources de la vie conjugale, Edit.
Duculot, Paris, 1967.
 LEON-DUFOUR, Xavier (coord.) Vocabular de Teologie
Biblică, Edit.Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti,
2001.
 NECULA, Pr.Prof.Dr. Nicolae D., Tradiţie şi înnoire în slujirea
liturgică, vol. I., Galaţi, 1995.
 PAULESCU, Dr. Nicolae, Instincte, patimi şi conflicte sociale,
Edit.Anastasia, Bucureşti, 1995.

18
 SCRIPCARU, Gheorghe şi colab, Bioetica, ştiinţele vieţii şi
drepturile omului, Edit.Polirom, Iaşi, 1998.

 STAN, Dr. George, Teologie şi Bioetică, Edit. Biserica

Ortodoxă, Alexandria, 2001.
 YANNARAS, Christos, Abecedar al credinţei,
trad.Pr.Prof.Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti,
1996.

19