5.

MIŞCAREA DIURNĂ A TERREI

(DE ROTAŢIE ÎN JURUL AXEI)

Fiecăruia din noi i se creează impresia că bolta cerească, cu toate

corpurile cereşti de pe ea, se roteşte, făcând o rotaţie deplină în decurs de
un mectimer. Însă nu e chiar aşa.
Terra se roteşte în jurul axei sale (Fig.5.1) (axa polilor prezintă o linie
închipuită ce uneşte ambii poli), de la vest spre est (contra àcelor ceasorni-
cului, Fig.5.2). Planeta face o rotaţie deplină în 23 h 56 min 4 s (24 ore =
un mectimer). Noi nu observăm acest fenomen de rotaţie din cauză că toate
obiectele de pe suprafaţa Terrei şi atmosfera se rotesc uniform împreună cu
însăşi planeta. Viteza unghiulară de rotaţie la ecuator este maximă – de
465 m/s, la latitudinea de 60 – de 233 m/s, iar la poli – nulă. Această
inegalitate se explică prin faptul că fiecare cerc descris de fiecare punct în
rotaţie de pe suprafaţa Terrei este inegal. Viteza pentru orice punct de pe
Terra se calculează împărţind lungimea paralelei pe care se află punctul
respectiv la 24 (numărul de ore dintr-un mectimer). Astfel, viteza de rotaţie la
60 latitudine estică sau vestică este egală cu 834 km/h (55,8 km • 36 : 24).

Fig.5.1. Mişcarea Terrei în jurul Fig.5.2. Mişcarea Terrei de la vest

axei sale. spre est, văzută de la Polul Boreal.

5.1. Dovezile rotaţiei diurne

1. Experienţa cu pendulul lui Jean Foucault
(fizician francez) (Fig.5.3), efectuată în anul 1851, prin
care a fost demonstrată evident rotaţia Terrei în jurul
axei proprii. Această experienţă avea la bază pro-
prietăţile pendulului de a-şi păstra invariabil în spaţiu
planul AMA' al oscilaţiilor sale, independent de rotaţie
Fig.5.3. Pendulul în jurul verticalei VV' a suportului de care este atârnat.
lui Foucault. Ea constă în următoarele: în cea mai înaltă clădire din
53
Paris (Panteon  templu al tuturor zeilor) de o sârmă subţire a fost atârnată
o sferă metalică cu un vârf ascuţit. Sub ea s-a instalat o punte presurată cu
nisip. Când pendulul a fost pus în mişcare, s-a observat că urmele lăsate de
pendul pe podeţ (liniile ce trec prin centrul oscilării) deviază cu capetele
sale în dreapta de la cele precedente (contra àcelor ceasornicului), dacă
priveşti de sus. În realitate însă deviază nu pendulul (el îşi păstrează
direcţia oscilării după legile fizicii), ci îşi schimbă poziţia Terra împreună
cu clădirea. Mărimea devierii depinde de latitudinea observatorului. De
exemplu, la ecuator această experienţă nu dă rezultate, însă cel mai bine se
observă la poli – aici devierea liniei este egală cu 15 într-o oră.
Mărimea acestei devieri (cotiri) poate fi calculată cu ajutorul formulei:

A = 15 • sin ,

unde: A – mărimea căutată;  – latitudinea locului; 15 – mărimea

unghiulară de cotire într-o oră. De exemplu, pentru urbea Chişinău mă-
rimea acestei cotiri va fi:

A = 15 • sin 47 02'  11.

Menţionăm că în emisfera boreală linia coteşte spre dreapta, iar în cea

australă – spre stânga. Acest fenomen ne dovedeşte că Terra se roteşte de
la vest spre est.
2. Devierea corpurilor căzătoare (Fig 5.4).
Constă în următoarele: aruncând un corp de pe
un turn înalt, el nu va cădea perpendicular, cum
cer legile fizicii, ci va devia spre est (contra
àcelor ceasornicului în emisfera australă, iar în
cea boreală – invers). Acest fenomen se
lămureşte prin faptul că vârful turnului se află
mai departe de centrul Terrei decât baza lui şi,
respectiv, descrie o circumferinţă cu diametrul
mai mare în timpul rotaţiei. Corpul căzător are o
viteză mai mare pe orizontală în vârful turnului
decât la bază. În aşa caz el aterizează ceva mai la
est de linia perpendiculară. De exemplu, într-o
mină cu adâncimea de 160 m corpul la cădere se Fig.5.4. Devierea
abate cu 28 mm. corpurilor căzătoare.

54
 3. Devierea corpurilor ce se mişcă pe orizontală. Constă în următoa-
rele – în fizică există o lege: orice corp în mişcare, sub influenţa rotaţiei
Terrei în jurul axei sale, în emisfera boreală se abate de la direcţia iniţială
spre dreapta, în cea australă – spre stânga (forţele Coriolis).
Fenomenul se explică (din punctul de vedere al fizicii) prin faptul că
orice corp în mişcare posedă o inerţie, adică tinde să-şi păstreze viteza şi
direcţia iniţială. Însă, în cazul nostru nu e aşa. Dacă un corp ar căpăta o
mişcare rectilinie de la Ecuator spre Polul Boreal şi dacă Terra nu s-ar roti,
atunci corpul cu bine va ajunge la pol, mişcându-se de-a lungul unui
meridian. În acest caz corpul, afară de direcţia mişcării date, se mai mişcă
împreună cu Terra de la vest spre est. Totodată, mişcându-se spre poli,
corpul întretaie latitudini mai înalte, unde viteza de rotaţie a oricărui punct
de pe suprafaţa Terrei scade de la ecuator spre poli. Ca rezultat, corpul
deviază permanent de la direcţia meridianului spre est.
4. Devierea corpurilor ce se mişcă pe verticală (Fig.5.5) – se explică
ca şi în cazul analizat mai sus (zborul rachetelor).
5. Turtirea Terrei – se explică prin faptul
că rotaţia în jurul axei duce la apariţia forţelor
centrifuge, care în condiţiile Terrei în diferite
puncte se manifestă diferit. Viteza unghiulară de
rotaţie a planetei este constantă pentru orice
punct de pe suprafaţă (15 într-o oră), însă cea
liniară la diferite latitudini diferă.
De exemplu, la ecuator orice punct are o
viteză de deplasare egală cu 414 m/s, la
latitudinea Moscovei – cu 260 m/s, la poli – cu
0 m/s. Forţa centrifugă, în acest caz, este direct
proporţională vitezei la pătrat, de aici şi
mărimea ei maximală la ecuator; la poli ea
lipseşte. Această forţă şi condiţionează forma de
elipsoid a Terrei (exemplul cu sfârleaza,
Fig.5.5. Devierea titirezul, prâsnelul).
corpurilor ce se mişcă pe 6. Mareele (fluxul şi refluxul) – sunt
cauzate de forţele centrifuge, iar acestea – de
verticală.
rotaţia Terrei în jurul axei sale şi de acţiunea
forţelor de atracţie ale Lunii şi Soarelui, ale altor corpuri cereşti (Fig.5.6).
Mareele se manifestă prin ridicarea nivelului apei în oceane (flux) şi
retragerea ei (reflux).
7. Alternarea zilei cu noaptea – pe partea luminată este ziuă, pe cea
umbrită – noapte (Fig.5.7). Cauza constă în rotaţia planetei în jurul axei sale.
55
 Fig.5.6. Fluxurile şi refluxurile Fig.5.7. Alternarea zilei cu
provocate de Lună şi Soare. noaptea.
Mişcarea diurnă şi cea anuală poate fi demonstrată în mod intuitiv cu
ajutorul unui aparat numit teluriu, care constă dintr-o sferă mică ce se
roteşte în jurul unei axe (mişcarea diurnă) şi în jurul unei sfere mai mari
sau al unei surse de lumină care reprezintă Soarele (mişcarea anuală).

5.2. Însemnătatea geografică a mişcării diurne

a Terrei şi consecinţele ei
1. Alternarea zilei cu noaptea – rotaţia Terrei face să observăm o
rotaţie aparentă inversă (de la est spre vest) a bolţii cereşti cu aştrii de pe
ea. Astfel apare răsăritul aştrilor (apariţia sub orizont), urcarea lor pe bolta
cerească, coborârea, apoi urmează apusul (trecerea sub orizont). Prin
aceasta se explică şi mişcarea diurnă aparentă a Soarelui. De aici rezultă
alternarea zilelor şi a nopţilor.
2. Ritmicitatea diurnă – cauza este aceeaşi ca şi în consecinţa de mai
sus. Fenomenul dat duce la schimbarea temperaturii, presiunii, umidităţii
aerului, regimului eolian (brizele de zi şi de noapte), se produc unele
schimbări în fiziologia lumii organice (fotosinteza, somnul etc.).
3. Forţa centrifugă – este cauzată de mişcarea de rotaţie şi acţionează
perpendicular pe axa polilor, din centrul planetei spre exterior. Acţiunea
acestei forţe duce la turtirea Terrei.
4. Forţa Coriolis – este condiţionată de rotaţia Terrei în jurul axei
sale. Ea acţionează asupra corpurilor aflate în mişcare pe suprafaţa terestră,
deviindu-le spre dreapta în emisfera boreală şi spre stânga în emisfera
australă. Această forţă acţionează asupra direcţiilor alizeelor (vânturi care
bat de la tropice spre ecuator) – în emisfera de nord direcţia lor este de la
sud-est spre nord-vest, asupra curenţilor oceanici, cursurilor de apă etc.
5. Schimbarea poziţiei constelaţiilor pe bolta cerească (Fig.5.8).
56
 Fig.5.8. Schimbarea poziţiei constelaţiilor pe bolta cerească.

5.3. Calcularea orei pe Terra

Perioada de rotaţie a Terrei în jurul axei sale practic este constantă –

de un mectimer. Intervalul de timp în care planeta face o rotaţie deplină
faţă de stele în jurul axei este egală cu 23 h 56 min. 4 s, faţă de Soare –
ceva mai mare. Însă, activitatea omului de toate zilele este în funcţie de
răsăritul şi apusul Soarelui, de aceea el se foloseşte de mectimerul solar;
procesele naturale derulează însă după mectimerul stelar.
Perioada de rotaţie în jurul Soarelui este de un an – o unitate naturală
de măsurare a timpului. Dar această unitate nu este de ajuns pentru
activitatea omului, sunt necesare unităţi mai mici de măsurare a timpului –
ore, minute, secunde.
Deosebim mai multe tipuri de ore:
1. Ora locală. Este cunoscut faptul că Terra încontinuu este luminată
de razele solare. Dar, deoarece ea are formă sferică, Soarele este în stare să
lumineze numai o parte a ei, pe cea luminată – este zi, pe cea umbrită –
noapte. Evident, în orice punct situat pe unul şi acelaşi meridian este
aceeaşi oră. Această oră şi este numită oră locală. În practică însă este
incomod a folosi ora locală, deoarece în aşa caz fiecare localitate ar avea
ora sa, iar omul, mişcându-se înspre vest sau înspre est, ar fi nevoit să
consulte încontinuu àcele ceasornicului, mutându-le înainte sau înapoi.
2. Ora fusului. Pentru a evita această incomoditate, s-a in-
trodus aşa-numita oră universală a fusului sau zonală. Pentru aceasta,
întreaga Terra a fost împrăţită în 24 de fuse (zone), câte 15 fiecare
57
 Fig.5.9. Fusele orare.
(Fig.5.9) după latitudine (paralele). Enumerarea lor s-a efectuat după
direcţia de rotaţie în jurul axei, adică de la vest spre est, începând cu fusul
0 şi terminând cu cel al XXIII-lea. Fusul 0 este situat pe ambele părţi ale
meridianului 0 (Greenwich), fusul 1 – între meridianele 730' şi 2230',
fusul II – între meridianele 2030' şi 3730' ş.a.m.d.
Frontierele dintre fuse sunt fixate după meridiane, însă sunt şi abateri
din cauza frontierelor statale, obstacolelor naturale (fluvii, munţi). În
timpul deplasrii dintr-un fus în altul este necesar să adăugăm sau să
scădem o oră.
Teritoriul R. Moldova se află în întregime în fusul orar al treilea, deci
ora locală este cu două ore mai înainte faţă de ora universală. Dacă
cunoaştem longitudinea, putem uşor calcula şi ora locală a oricărui punct
de pe suprafaţa terestră, dacă ştim că diferenţa orei locale faţă de timpul
universal al unui grad de longitudine este egală cu 4 min., a unei minute de
longitudine – cu 4 s şi a unei secunde de longitudine – cu 0,066 s.
3. Ora capitalelor – este caracteristică pentru statele destul de întinse
după longitudine (Rusia, China, SUA, Canada etc.), în cazul folosirii
transporturilor feroviar şi aerian, telegrafului (ora Londrei, Moscovei,
Beijingului, Parisului, Washingtonului etc.).

58
 4. Ora decretată – este introdusă prin decrete de stat. De exemplu, în
Federaţia Rusă, conform decretului din anul 1930, a fost introdusă ora
decretată, adică la ora fusului s-a adăugat încă o oră.
5. Ora de vară şi ora de iarnă – se introduce cu scopul de a folosi mai
eficace lumina naturală în timpul verii (aprilie-septembrie). Unele state trec
la orarul de vară pentru a economisi energia electrică, ora oficială fiind cu
o oră în minus faţă de cea a fusului orar respectiv.

5.4. Linia de schimbare a datelor

În cazul efectuării unei călătorii în jurul lumii este necesar a schimba

àcele ceasornicului înainte sau în partea opusă cu 24 h (cu o zi calenda-
ristică). S-a convenit ca această schimbare să se facă la traversarea meri-
dianului 180, fiindcă el trece în mare parte deasupra Oceanului Pacific şi
poartă denumirea de linie de schimbare a datei. Cei care traversează
această linie de la est spre vest trebuie să schimbe data calendaristică
sărind peste un mectimer (de exemplu, de la 1 ianuarie la 3 ianuarie), iar
cei ce traversează această linie de la vest spre est trebuie să repete data
calendaristică.

59