Sunteți pe pagina 1din 9

Curs SEC

REFORMA ECONOMICĂ ÎN CAPITALISM

1. Reforma sistemelor economice


2. Schimbări intervenite în sistemele economice capitaliste

Sistemele economice şi caracteristicile acestora sunt supuse transformărilor de-a lungul


timpului. Reforma economică oferă posibilitatea de a modifica, de a transforma unul sau mai
multe atribute ale sistemului şi de a-l transla dintr-un atribut cu impact minor asupra sistemului
economic într-unul cu impact major. Spre exemplu, o creştere uşoară a proprietăţii publice
poate fi considerată ca fiind o transformare minoră a unui sistem economic, în timp ce trecerea
de la plan la piaţă, cu siguranţă va reprezenta o modificare, o transformare majoră a acestuia.

1. Reforma sistemului economic

Reforma sistemului economic poate fi observată atât în sistemele capitaliste cât şi în


cele socialiste, dar acesta determină modificări, transformări diferite pentru fiecare din
acestea.
Reforma economică a sistemului capitalist apare în general ca o evoluţie naturală, se
realizează gradual şi este introdusă (declanşată) de principiile descentralizării. Reforma
economică în sistemele socialiste este revoluţionară prin natura ei, ea este abruptă şi este
introdusă de către o autoritate centrală. Deşi există excepţii de la acestă clasificare simplă a
reformei economice, ea este folositoare în examinarea şi întelegerea acestui proces.
Sistemele economice au experimentat de-a lungul timpului reforma economică, aceasta
devenind astăzi o caracteristică principală a acestora. Introducerea deciziei centralizate şi a
agriculturii colective în fosta Uniune Sovietică către sfârşitul anilor ’20, precum şi introducerea
acestui model centralizat în ţările din Europa de Est şi în China după cel de-al doilea Război
Mondial, sunt exemple a unor schimbări rapide şi fundamentale ale sistemelor economice. În
aceste cazuri procesul decizional a devenit centralizat, piaţa a fost înlocuită de către plan,
proprietatea de stat a devenit dominantă comparativ cu proprietatea privată, iar recompensele
morale au devenit constant mai importante decât cele materiale. Înlocuirea socialismului
planificat cu un socialism în care muncitorii au un rol foarte important în procesul decizional, aşa
cum se întâlnea în Iugoslavia anilor ’50, este un alt exemplu esenţial de modificare fundamentală
a unui sistem economic. În final, încercarea de a se trece de la economia planificată la economia
de piaţă a ţărilor din Europa de Est şi a fostelor state care aparţineau de Uniunii Sovietice
reprezintă tot atâtea modificări structurale ce-şi pun amprenta asupra sistemelor economice.
Dacă reformele sistemelor economice socialiste din trecut pot fi în general identificate ca
un pachet de schimbări introduse de autoritatea centrală, reforma în sistemele economice
capitaliste este mult mai dificil de a fi caracterizată. Sistemele economice contemporane ale
ţărilor industrializate sunt evident diferite faţă de ceea ce reprezentau aceste sisteme în urmă cu
100 de ani. Şi aceste sisteme au suferit modificări fundamentale mai ales în urma trecerii de la un
sistem economic la altul (exemplu: de la feudalism la capitalism). Modificările s-au făcut
gradual, pe parcursul mai multor decenii, ceea ce face dificilă încercarea de a delimita temporal
strict perioda de tranziţie. Când resursele sunt alocate prin intermediul pieţii, modificările în
procedurile de alocare a resurselor sunt mult mai puţin vizibile decât atunci când sunt făcute de
către o autoritate centrală. În acelaşi timp, istoria furnizează suficiente exemple de sisteme
economice contemporane unde modificările structurale au fost evidente şi în sistemele
economice capitaliste. Cele mai sugestive exemple au în vedere fie privatizarea din perioada
„Doamnei de Fier” din Marea Britanie, fie naţionalizarea anumitor obiective economice realizată
în Franţa, fie programele majore de angajare deplină a forţei de muncă din S.U.A. promovate de
anumiţi preşedinţi americani după cel de-al doilea Război Mondial.
Până acum reforma economică s-a identificat ca fiind – „o serie de modificări a
caracteristicilor unui sistem economic, modificări ce variază de-a lungul timpului atât în
sistemele economice socialiste cât şi în sistemele economice capitaliste”. Un program de
reformă odată dezvoltat, nu înseamnă că va fi şi implementat. Întrebarea care se ridică este: Cum
implementarea unei reforme economice poate fi realizată şi cum poate fi măsurată?
Măsurarea procesului de implemetare al reformei economice este o problemă complexă.
Dintr-un anumit punct de vedere, reforma economică este introdusă în general, în efortul de a
modifica rezultatele economice, prin schimbarea caracteristicilor sistemului. Se poate analiza
implementarea reformei prin prisma rezultatelor economice sau direct, analizând modificările
făcute asupra caracteristicilor sistemului. În condiţiile în care nu se pot evalua rezultatele
economice dar nici modificarea caracteristicilor sistemului se consideră că reforma a eşuat ? Mai
mult decât atât, cum pot fi identificate elementele de bază care să permită cuantificarea reformei
economice? Spre exemplu: dacă un program de reformă intenţionează să modifice câteva
componente ale sistemului economic, dar în realitate nu o face, cum ar trebui emise judecăţi de
valoare obiective în legătură cu aceste componente?
Problema evaluării procesului de implementare a reformei nu este deosebit de dificilă
pentru orice sistem economic. Mulţi specialişti argumentează faptul că reforma economică din
fosta Uniunea Sovietică, din era pre-Gorbaciov a eşuat (reforma Cosâghin din anii ’60).
Majoritatea schimbărilor din sistemele economice capitaliste prezintă de asemeni
controverse, şi deseori este dificil de a evalua efectiv care au fost modificările aduse sistemului şi
care s-au implementat în numele reformei.
De multe ori reforma poate eşua din motive diverse. În cele ce urmează se va întreprinde
o analiză cât mai amănunţită în această problematică.
În primul rând, s-a sesizat că izolarea anumitor modificări ale caracteristicilor sistemului
faţă de modificările rezultatelor economice este dificilă. Analizând modificarea rezultatelor
economice, care este certitudinea că noile rezultate nu sunt urmarea acţiunii altor forţe decât
schimbările sistemice? Autorii sovietici au argumentat că reforma Cosâghin din 1965 a fost
implementată deoarece managerii întreprinderilor sovietice au propus noi reguli în
implementarea procesului decizional (managerial). Observatorii occidentali susţin faptul că
reformele respective nu au fost implementate şi ca urmare performanţele economice sovietice nu
au fost îmbunătăţite până în anii ’70.
În al doilea rând, unele din aceste reforme au eşuat şi datorită faptului că ele au fost greşit
implementate sau doar parţial implemantate. Spre exemplu, unul din obiectivele privatizării din
Europa de Est îl constituie descentralizarea procesului decizional şi translarea acestuia de la
nivel central la nivel de întreprindere. Cu toate acestea unii specialişti au remarcat faptul că
acolo unde se întâlnesc concentrări industriale ridicate, rezultatele privatizării din punct de
vedere al procesului decizional, pot fi diferite faţă de cele anticipate de reformatori. În acest sens,
deşi reformatorii caută beneficiile mecanismului competiţiei de piaţă, în realitate structura
industrială se poate transforma într-un monopol care generează o serie de efecte mai mult sau
mai puţin benefice asupra sistemului. Un alt exemplu poate fi legat de preţurile administrate de
către stat. Dacă acestea sunt înlocuite cu cele stabilite de către mecanismele pieţii, preţurile pot
evolua în direcţii total nedorite în cadrul sistemului reformat. Reforma preţurilor trebuie însoţită
de o serie de modificări ale procesului decizional.
În al treilea rând, este dificil de a delimita în practică modificările politicilor economice
de modificărilor sistemului. În acest sens, implemantarea unei politici economice care nu este
însoţită de o serie de schimbări sistemice necesare, va creea ca rezultat ineficienţa politicii
respective.
În final, pe măsură ce se analizează progresul reformei economice, devine evident că
modificările structurale depind de natura reformei şi în practică aceste transformări sunt ajustări
sistemice sau simple transformări ale politicilor economice respective. Spre exemplu, pe măsură
ce se analizează dezvoltarea economică în ţările din Europa de Est se constată, că este mult mai
uşor în a urmări rezultatele modificărilor din sistem prin schimbările intervenite în politica
macroeconomică (politica de stabilizare, politica ratei de schimb), decât prin încercarea de a
evalua impactul modificărilor organizaţionale sau sistemice implementate, pentru a îmbunătăţi
eficienţa unităţilor economice. Este mult mai uşor să cercetezi evoluţia inflaţiei decât să
analizezi modul de reflectare a acesteia în eficienţa economică.

2. Schimbări intervenite în sistemele economice


capitaliste

Mulţi specialişti au încercat să construiască un sistem de referinţă folositor în studierea


naturii schimbărilor ce caracterizează economiile capitaliste. Probabil cel mai faimos sistem
rămâne cel al lui Karl Marx. Din perspectivă contemporană, principiile marxiste pot fi
considerate ca fiind necorespunzătoare, chiar dacă o bună parte a literaturii de specialitate a
depus numeroase eforturi pentru a înţelege acurateţea predicţiilor marxiste în legătură cu
sistemele economice. Mai mult, tema dominantă a operei lui Marx nu a fost analiza naturii
transformărilor sistemului capitalist, cât mai degrabă evidenţierea problemelor generale ale
unui sistem în tranziţie, în cazul acesta, a unui sistem economic care definea trecerea de la
capitalism la socialism.
În absenţa unei teorii generale a schimbării sistemului, se examinează eforturile
practice cu privire la reformă, evitându-se luarea în discuţie a detaliilor schimbărilor în
anumite cazuri concrete, analizându-se modificările pe cele patru componente ale sistemului
economic prezentate în capitolele anterioare.

a. Reforma în domeniul atributelor proprietăţii: proprietate


privată versus proprietate publică

Dreptul de proprietate este o trăsătură fundamentală distinctă a diferitelor sisteme


economice, iar caracteristicile sale pot fi evaluate, chiar dacă uneori acest lucru se realizează
imperfect. Modificările importante în natura proprietăţii (proporţia proprietate
publică/proprietate privată) pot altera fundamental natura sistemelor economice capitaliste .
Într-adevăr, dacă statul deţine într-o proporţie majoră proprietatea, atunci nu se va mai putea
clasifica un sistem economic ca fiind capitalist.
Sistemele capitaliste reale sunt mixte, unele deţinând un procent mai mare de proprietate
publică decât altele. Privatizarea apare atunci când proprietatea publică se vinde sau trece în
posesia proprietarilor privaţi. Proprietatea publică apare atunci când procesul are loc în sens
invers, fenomen cunoscut sub numele de naţionalizare.
Raportul proprietate publică/proprietate privată poate fi modificat fie prin programe
guvernamentale (Guvernul Federal S.U.A. a creat un asemenea program în timpul marii crize
în Tennessee), fie prin acţiuni directe de vânzare-cumpărare ale guvernului. Prin vânzarea
procentului de acţiuni pe care îl deţinea la British Air, Guvernul britanic a crescut proprietatea
privată în Marea Britanie, iar prin cumpărarea unei companii falimentare de oţel (British
Steel) a crescut proprietatea publică.
De cele mai multe ori opinia publică s-a manifestat dominant în favoarea creşterii
rolului proprietăţii publice în S.U.A., în timpul marii crize . În Marea Britanie, alegerea
guvernului laburist în anii 1940-1950 a evidenţiat un suport politic pentru procesul de
naţionalizare, în timp ce guvernul conservator din anii 1970 şi 1990 a evidenţiat un sprijin
pentru procesul de privatizare. Alternanţa guvernelor socialiste şi conservatoare (a se înţelege
de dreapta) din Franţa au reflectat aceeaşi politică de privatizare şi naţionalizare. În fosta
Republică Federală Germană, guvernele socialiste şi conservatoare au favorizat continuu
procesul de privatizare de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în acest fel, mari părţi
din proprietatea publică a fost transferată de guvernul german în proprietate privată, în era
postbelică.
În ceea ce priveşte structura proprietăţii în S.U.A. datele statistice arată faptul că
structura pământului (privit ca proprietate) nu s-a modificat considerabil din 1930, precum şi
procentul de output realizat de întreprinderile guvernamentale. După o creştere a proprietăţii
publice la începutul anilor ’30, procentul acesteia a rămas relativ stabil, în pofida unei creşteri
substanţiale a consumului guvernamental. Tabelul 4.1. prezintă procentul de capital fix deţinut
în anii 1955, 1980 şi 2005 de către guvernele a şapte ţări industrializate. Se observă că procentul
de capital fix deţinut de guverne nu a variat semnificativ de-a lungul timpului.

Tabelul .1.- Structura capitalului fix deţinut de către guvern în ţările capitaliste
dezvoltate (% în total)

Anii
Ţara
1955 1980 2005
22 24 23
Canada
Finlanda - 16 16
Franţa 16 17 -
Grecia 3 1 -
Suedia 4 7 -
Regatul Unit 11 14 -
Germania 7 8 8
Concluzia este că raportul proprietate publică/proprietate privată a rămas relativ constant
timp de şase decenii, deci în aceste ţări s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte proporţia
tipului de proprietate. Schimbările de guvern nu au alterat în mod considerabil consensul, altfel
punerea în practică a oricăror politici economice ar fi devenit dificilă.

b. Reforma economică în domeniul procesul decizional:


tendinţe evolutive în sectorul concurenţei

Modificările apărute asupra climatului concurenţial din economiile capitaliste pot altera
natura competiţiei dintre actorii economici, dar nu au ca rezultat schimbarea naturii sistemului
(acesta nu încetează de a mai fi capitalist). Chiar şi o economie capitalistă, în care monopolul
este o formă de organizare des întâlnită, poate opera ineficient şi poate obliga consumatorii să
plătească preţuri mai ridicate pentru bunurile şi serviciile respective, dar sistemul în sine rămâne
tot capitalist.
Gradul de competitivitate în aceste sisteme este influenţat de legile antitrust, regulamente,
politica comercială, dar cu toate acestea este extrem de dificil în a generaliza care este politica
statului faţă de competiţie.
Dereglementarea în anumite ramuri economice este un alt aspect ce ilustrează politica
statului faţă de competiţie. Când o industrie, competitivă prin potenţialul său, este reglementată
de către stat (ceea ce deseori generează un comportament anti-competiţie), gradul de
competitivitate se reduce. Această tendinţă de dereglementare (cunoscut ca un proces de
retragere a statului din economie) a început la sfârşitul anilor ’70 în S.U.A., şi a continuat în
America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia în anii ’80 şi în ţările Europei de Est dupa anii
’90. Procesul de dereglementare a fost mult mai pronunţat în transporturi, comunicaţii şi sistemul
financiar-bancar.
Un aspect mult mai puţin vizibil al politicii statului faţă de competiţie, şi implicit mult
mai dificil de caracterizat, îl constituie politica antitrust şi mecanismele de punere în practică a
acesteia. Majoritatea ţărilor capitaliste industrializate au permis existenţa mai multor excepţii de
la legile antitrust decât a făcut-o S.U.A. Legile antitrust au rolul de a preveni abuzul acolo unde
există un monopol. Spre deosebire de legislaţia S.U.A., care declară ilegal orice aranjament de
stabilire a unor preţuri formale, alte state capitaliste industrializate apreciază aceste acorduri de
stabilire a preţurilor ca fiind legale, dacă preţurile au un nivel rezonabil. În S.U.A. au intervenit o
serie de modificări în legislaţia antitrust din 1930. Principala modificare o reprezintă apariţia
unei instituţii specifice care reglementează legislaţia antitrust; până în anii ’50 această instituţie
interpreta orice comportament anti-competiţie ca fiind necorespunzător, dar după 1950
interpretează acţiunea monopolurilor ca fiind necorespunzătoare, doar acolo unde acestea
abuzează de puterea lor.
În anii ’70 şi ’80 s-a observat o interpretare mult mai liberală a legilor antitrust, pornindu-
se de la premisa că pe plan internaţional competiţia este mult mai acerbă şi o societate
comercială nu trebuie penalizată pentru succesul său (se are în vedere în principal apariţia
monopolurilor tehnologice – vezi cazurile ATT şi Microsoft etc.). Pv= CTM+Pr u
Creşterea gradului de competiţie internaţională şi dereglementarea a condus la
intensificarea concurenţei între actorii economici. Dezvoltarea accelerată a progresului
tehnologic a permis apariţia unei game largi de produse şi implicit la o competiţie mult mai
strânsă. William Shepherd a realizat o evaluare a evoluţiei competiţiei în economia S.U.A. El a
ajuns la concluzia că economia americană a devenit mult mai competitivă după anii ’60, ca o
consecinţă a creşterii competiţiei internaţionale şi a continuării procesului de dereglementare. În
conformitate cu studiul realizat de Shepherd, procentul economiei americane care a fost efectiv
competitiv a rămas relativ stabil, între 52-54% în intervalul 1939-1958, dar a crescut la 77% în
1980, ajungând la circa 80% în 2005. Studii similare nu au fost realizate şi pentru alte ţări
industrializate, astfel încât nu se poate şti dacă experienţa americană este reprezentativă sau nu.
Oricum, deoarece toate ţările capitaliste industrializate au constituit subiectul creşterii
competiţiei internaţionale, impactul acestei dezvoltări a fost cel puţin egal în aceste ţări.

c. Recompensele. Redistribuirea veniturilor în capitalism

Capitalismul utilizează recompensele materiale pentru a motiva comportamentul


economic. Dacă statul capitalist alterează distribuţia veniturilor deţinute, participanţii care
realizează aceste venituri vor fi mai puţin interesaţi în realizarea lor. De exemplu, dacă sistemul
tinde să egalizeze distribuţia veniturilor după impunerea fiscală , atunci recompensele materiale
vor înceta să mai ghideze economic procesul decizional. Modificările sistemului fiscal pot astfel
să producă schimbări importante în natura sistemului economic capitalist.
Pentru ca un sistem fiscal să aibă un impact mare asupra sistemului de recompensare,
taxele trebuie să cuprindă o mare parte a veniturilor realizate în economie şi să permită
redistribuirea. Venitul este redistribuit fie prin impunere fiscală progresivă
(proporţional cu veniturile realizate), fie prin impunere fiscală regresivă (invers
proporţional cu veniturile realizate). Redistribuirea venitului trebuie să cuprindă toate
formele de factori care generează venit şi trebuie realizată progresiv pentru a nu bloca
activitatea economică generatoare de venit.
Tabelul 2. cuprinde informaţii asupra schimbărilor intervenite în sistemul de impunere
fiscală a veniturilor între anii 1960 - 2005, precum şi nivelul impozitelor aplicate bunurilor în
unele state capitaliste.

Tabelul 2. – Modificări ale sistemului fiscal în state capitaliste dezvoltate


Taxe ca % din % Total Taxe Transferuri sociale
State P.I.B. Venituri din taxe Taxe pe bunuri ca % din P.I.B.
capitaliste 196 198 200 197 1985 2005 197 1985 2005 1960 1981 2005
dezvoltate 0 0 5 0 0
Statele 27 29 30 48 42 44 19 18 17 5,0 11,1 10,6
Unite
Canada 24 32 34 45 43 47 32 33 29 7,9 9,9 12,0
Franţa 32 42 45 18 18 18 38 29 29 13,5 20,3 21,7
Italia 27 30 36 17 36 36 38 26 26 9,8 5,7 17,3
Japonia 20 25 30 41 46 47 22 15 13 3,8 10,6 11,8
Suedia 28 49 57 54 42 41 29 25 24 8,0 18,2 15,1
Tabelul arată că în toate statele capitaliste, taxele privite ca procent, au crescut (în
S.U.A. cea mai mică creştere a fost de la 27% la 30%, iar în Suedia de la 28% la 57%, fiind
cea mai semnificativă creştere).
Impozitele asupra venitului şi asupra bunurilor oferă informaţii indirecte asupra rolului de
redistribuire a veniturilor de către sistemul fiscal. Impozitele asupra venitului tind să fie
progresive, iar cele asupra bunurilor – regresive. În câteva ţări din cele analizate venitul obţinut
din impozitare rămâne stabil sau scade; iar în altele venitul obţinut din impozitare este acelaşi
sau creşte foarte uşor. Sunt totuşi şi ţări la care întâlnim modificări importante (creştere în cazul
Italiei şi scădere în cazul Suediei).
Tabelul exemplifică şi o descreştere generală a veniturilor din impozite asupra bunurilor.
Volumul taxelor încasate a scăzut substanţial în Franţa, Italia şi Japonia, în timp ce în Canada şi
S.U.A. au înregistrat creşteri nesemnificative.
Neavând informaţii valabile asupra ratelor de impozitare în fiecare ţară, vom încerca să
facem o evaluare a acestui proces. În ceea ce priveşte sistemele analizate, se observă că s-a
înregistrat o creştere substanţială a volumului de impozite obţinute în urma impunerii fiscale a
venitului, dar nu se observă o modificare substanţială a sistemului de impozitare. Concluzia care
se desprinde este aceea că rolul de redistribuire a sistemului fiscal nu s-a modificat foarte mult în
ţările capitaliste, chiar dacă volumul veniturilor din impozite a crescut semnificativ.
Întrebarea care apare este: „Ce au făcut guvernele capitaliste cu această creştere de
venituri din impozite şi taxe?” Ultima coloană a tabelului oferă răspunsul: creşterea
semnificativă a cheltuielilor cu asistenţa socială (denumite transferuri de securitate socială) ca
procent în structura P.N.B. Efectul transferurilor de securitate socială asupra recompenselor
economice depinde de modul în care acestea sunt distribuite . Dacă ele sunt distribuite în
concordanţă cu contribuţia participanţilor, atunci nu alterează rolul distribuţiei veniturilor;
dacă aceste transferuri sunt realizate într-o manieră necorespunzătoare cu contribuţia
participanţilor (aşa cum sunt programele pentru săraci), atunci rolul distribuţiei veniturilor
este alterat. Această concluzie este cel mai uşor de observat în cazul S.U.A., unde deşi
sistemul fiscal îşi păstrează rolul de redistribuire a veniturilor se întâlnesc şi transferuri cu
caracter social. Principalul instrument al statului american de redistribuire a veniturilor îl
constituie transferurile sociale către cei care au venituri foarte reduse.
O principală caracteristică a sistemului economic capitalist o reprezintă faptul că
proprietarii de capital (proprietarii individuali, parteneri de afaceri, acţionari corporativi) sunt
recompensaţi şi din profitul întreprinderii unde deţin cote-părţi. În schimb, muncitorii sunt plătiţi
direct prin salariu.
Capitalismul poate schimba această caracteristică oferind posibilitatea, în anumite cazuri,
ca salariaţilor să le revină o cotă-parte din profit. Deoarece profitul poate fluctua de-a lungul
timpului comparativ cu venitul salarial, proprietarii (managerii) încheie înţelegeri contractuale cu
salariaţii prin care se angajează să le plătească un salariu atâta timp cât sunt solvabili. În schimb,
proprietarii de capital vor fi recompensaţi pe măsura riscurilor asumate.
Natura fundamentală a relaţiei dintre muncitor şi proprietarul de capital poate fi
denaturată prin modul de participare la profit în anumite situaţii. Dacă recompensa economică a
angajatului depinde parţial sau total de profitul afacerii, atunci muncitorul devine şi el, parţial sau
total, un capitalist şi îşi asumă riscul corespunzător.
Avantajul participării la profit este acela că muncitorii devin material interesaţi de
profitabilitatea întreprinderii, vor fi mai preocupaţi de procesul muncii şi de cel de economisire
decât erau înainte.
Noţiunea de participare la profit nu este nouă, dar a captat atenţia economiştilor din ţările
capitaliste deoarece Japonia a utilizat această formă de cointeresare pe o scară largă după cel de-
al doilea război mondial, media bonusurilor pe muncitor poate ajunge şi la un sfert din veniturile
realizate, dar şi acestea rămân fluctuante cu profiturile întreprinderii.

d. Reforma în cadrul mecanismelor de informare.


Piaţa versus Plan

O caracteristică importantă a sistemelor economice capitaliste o constituie capacitatea


acestora de a furniza informaţii pentru factorii de decizie în urma analizei pieţei . În acelaşi timp,
există o dezbatere publică referitoare la capacitatea mecanismelor pieţei de a reduce sau elimina
intervenţia statului în economie, intervenţie ce cunoaşte diferite forme şi variază ca intensitate în
timp.
O importantă schimbare a constituit-o acceptarea ideii, de către majoritatea specialiştilor,
că responsabil de stabilitatea macroeconomică este guvernul. Această transformare ce presupune
implementarea gândirii economice keynesiste, a intervenit în perioada postbelică, dar mai ales
după anii ’60. Guvernele capitaliste utilizează diferite instrumente, atât din sfera fiscală cât şi din
sfera monetară, pentru a realiza macrostabilizarea, foarte important fiind faptul că e văzută ca o
funcţie a statului.
Un alt tip de schimbare care se întâlneşte în ţările capitaliste o reprezintă introducerea
anumitor mecanisme de planificare şi implicit reducerea rolului mecanismelor pieţei. Din această
perspectivă apar diferenţe importante între sistemele capitaliste reale şi de multe ori acest lucru
este foarte dificil de evaluat.
Pe măsură ce vor fi prezentate studiile de caz, vor apare contraste interesante între
sistemele capitaliste. Marea Britanie, o ţară cunoscută pentru rolul important pe care îl are
guvernul în economia de piaţă, dispune de o experienţă extrem de redusă în planificarea
economică la nivel naţional. Franţa, pe de altă parte, este binecunoscută pentru aplicarea
planurilor indicative, care reprezintă o abordare mult mai nuanţată a planificării cu rolul de a
asigura beneficii certe (un proces decizional mai bine argumentat şi bazat pe informaţii de o
calitate mai bună) actorilor economici şi sunt supuse unei autorităţi de control într-un regim
democratic. Din păcate, aşa se va observa că este dificil în a stabili care părţi ale planurilor
indicative au un impact semnificativ asupra rezultatelor economice.
Japonia este un alt caz interesant de economie de piaţă capitalistă unde statul are un rol
foarte important, dar ca şi în cazul Marii Britanii, rolul statului este exercitat în realitate prin terţe
instituţii şi nu printr-o planificare directă. Această problematică a rolului statului în economie
rămâne actuală.
Există şi anumite cazuri unde sistemele capitaliste au dezvoltat anumite forme de
planificare care să permită modificarea rezultatelor economice, cel mai bun exemplu fiind cel al
statelor scandinave. Şi în S.U.A. au fost introduse anumite planuri, dar rezultatele au fost
nesemnificative de-a lungul anilor. În această ţară nu există planuri în sensul utilizării unor
mecanisme de planificare la nivel naţional, rolul de fundamentare a deciziilor economice
revenind puternicelor entităţi corporatiste. Aceste discuţii au pus în evidenţă rolul statului în
economie, dar realitatea concretă a demonstrat că există şi alte modalităţi de a construi o
economie capitalistă (exemplu: politicile industriale care generează schimbări prin
implementarea accelerată a progresului tehnologic).
Indiferent de natura şi de gradul de intervenţia a statului în economie, majoritatea ţărilor
capitaliste nu utilizează în mod semnificativ mecanismul planificării în alocarea resurselor.

S-ar putea să vă placă și