TEMELE NR.

3 si 4

Cauzele de inadmisibilitate. Precizări prealabile.

1. Cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de obiectul

acesteia

1. 1. Acte normative de reglementare primară - art.29 alin.(1) Legea

nr.47/1992
a. Legi şi ordonanţe ale Guvernului
b. Acte de reglementare secundară
c. Acte ale puterii judecătoreşti
d. Interpretarea sau aplicarea legilor ori ordonanţelor Guvernului
e. Omisiuni ale legiuitorului - art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992
f. Corelări ale actelor normative între ele
g. Actul normativ este criticat prin raportare la art.148 din Constituţie –
„Integrarea în Uniunea Europeană”
1. 2. Acte normative în vigoare
a. Actele normative deduse controlului de constituţionalitate din partea
Curţii trebuie să fie în vigoare la data pronunţării deciziei de către
aceasta
b. Actele normative modificate după sesizarea Curţii
Constituţionale menţin soluţia legislativă consacrată în actul
modificat criticat
c. Actele normative preconstituţionale – art.154 din Constituţie

1. 3. Acte normative relevante - dispoziţia legală trebuie să aibă legătură cu

cauza pendinte

2. Cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de efectele

deciziilor Curţii Constituţionale
a. Decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate – art.29 alin.(3) din
Legea nr.47/1992
b. Decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate – reiterarea
excepţiei în acelaşi dosar, de către aceeaşi parte
c. Tratatul sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost
constatată potrivit art.146 lit.b) - art.147 alin.(3) din Constituţie

3. Condiţii procesuale de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate

3. 1. Cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de

autorii sesizării Curţii Constituţionale - art.29 alin. (1) şi (2) din Legea
nr.47/1992

1
 3. 2. Excepţii ridicate în faţa unui organism cu atribuţii jurisdicţionale, care
nu întruneşte calitatea de instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial

3. 3. Excepţii care nu respectă forma scrisă şi motivată – art.10 alin.(2) din

Legea nr.47/1992

3. 4. Obiectul cauzei la instanţa de judecată îl reprezintă exclusiv excepţia de

neconstituţionalitate, ceea ce echivalează cu sesizarea directă a Curţii
Constituţionale

3. 5. Sesizarea Curții Constituționale care nu respectă dispozițiile legale

referitoare la conținutul hotărârilor judecătorești

4. Aspecte de drept comparat - Exemplul Italiei şi Germaniei sub aspectul

competenţei judecătorului a quo de a aprecia cu privire la relevanţa şi temeinicia
excepţiei de neconstituţionalitate

5. Concluzii

2
 Cauzele de inadmisibilitate. Precizări prealabile.

Potrivit dispoziţiilor art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992, republicată, „Sesizarea

Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor,
opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile
părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de
judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând
datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.” Instanţa constituie
un prim filtru legal, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale se va face numai atunci când
excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege. Astfel, în cadrul
etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate se ridică
problema verificării de către instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial a legalităţii
excepţiei. Dispoziţiile art.29 din Legea nr.47/1992 instituie o obligaţie în sarcina instanţei
de “a filtra” excepţiile sub aspectul admisibilităţii lor.
Cauzele de inadmisibilitate1 determină limitele legale ale controlului pe cale de
excepţie, fiind legate de competenţa Curţii Constituţionale în exercitarea acestuia, în
temeiul art.146 lit.d) din Constituţie. Ele au caracter imperativ şi sunt de ordine publică 2.
O consecinţă a acestor trăsături rezidă în faptul că, în situaţia în care instanţa în faţa
căreia fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate nu a constatat existenţa vreunei cauze
de inadmisibilitate, Curtea Constituţională este pe deplin competentă să declare excepţia
ca fiind inadmisibilă.
Sub aspectul clasificării cauzelor de inadmisibilitate, în doctrină s-au conturat
două categorii: legalitatea sesizării3, specifică etapei procedurale desfăşurate în faţa
instanţei, şi întinderea controlului4, specifică procedurii de soluţionare a excepţiei în faţa
Curţii Constituţionale.

1. Cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de obiectul

acesteia
1. 1. Acte normative de reglementare primară - art.29 alin.(1) Legea nr.47/1992
1
Denumite în doctrină “motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control al
constituţionalităţii legii” – I. Muraru, M. Constantinescu, Cauzele de inadmisibilitate în jurisdicţia
constituţională, Dreptul nr.2/1998, p.3
2
De altfel, excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publică, autorul ei neputându-şi
exercita dreptul de a renunţa la ea. În acest sens a decis Curtea Constituţională, arătând că excepţia de
neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o şi nu este susceptibilă de acoperire, nici
pe calea renunţării exprese la soluţionarea ei de către instanţă (Decizia nr.73/1996, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.255 din 22 octombrie 1996). O dată sesizată, Curtea trebuie să procedeze la
examinarea constituţionalităţii textului criticat, nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare la suspendarea,
întreruperea sau stingerea procesului (Decizia nr.126/1995, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.51 din 13 martie 1996).
3
Din acest punct de vedere, cauzele de inadmisibilitate pot privi obiectul sesizării, subiectul sesizării sau
temeiul constituţional al acesteia.
4
Limitele întinderii controlului pot determina existenţa inadmisibilităţii, de exemplu, în situaţia abrogării
sau modificării legii ulterior ridicării excepţiei sau atunci când critica vizează aspecte de interpretare şi
aplicare a legii criticate, omisiuni sau corelări ale acesteia cu alte acte normative.

3
 a. Legi şi ordonanţe ale Guvernului

Obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională pot fi

numai legile şi ordonanţele Guvernului, sau dispoziţii din legi sau ordonanţe (art.146 lit. d)
din Constituţie şi art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992), adică numai actele de reglementare
primară. Astfel, legiuitorul constituant a avut în vedere legea în sens formal, fie ordinară, fie
organică, precum şi ordonanţele, fie cele de urgenţă, fie cele adoptate în baza unei legi de
abilitare5. Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile toate excepţiile de
neconstituţionalitate referitoare la alte acte normative sau alte tipuri de acte juridice decât cele
expres date de legiuitorul constituant în competenţa sa6.
În ceea ce priveşte noţiunea de "lege" utilizată în Constituţie, în cuprinsul art. 124,
potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi
se supun numai legii, Curtea7 a reţinut că aceasta are în vedere un sens larg ce acoperă
ansamblul dispoziţiilor normative cuprinse în Legea fundamentală şi actele normative ce
formează dreptul intern.
Astfel, conceputul de "lege" are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce
operează între criteriul formal sau organic şi cel material.
Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii
legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce
trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor
art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată, conform cărora "Parlamentul
este[ ... ] unica autoritate legiuitoare a ţării" cu prevederile art. 76, 77 şi 78, potrivit
cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele
României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al
României, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul
material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului
normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate.
În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea a reţinut că, elaborând astfel
de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă legislativă prin atribuire.

5
Obiect al controlului a posteriori de constituţionalitate îl pot constitui şi tratatele şi acordurile
internaţionale ratificate prin lege de România. De vreme ce art.147 alin.(3) teza întâi din Constituţie,
prevede că „în cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată
potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate”, printr-
o interpretare per a contrario, în cazul în care Curtea Constituţională nu a fost sesizată cu privire la
constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional, în temeiul art.146 lit.b) din Constituţie, acestea
pot face obiectul controlului concret de constituţionalitate pe cale de excepţie, prin intermediul legii de
ratificare.
6
În urma modificării Legii nr.47/1992 prin Legea nr.232/2004, Curtea Constituţională a dobândit
competenţa de a se pronunţa, din oficiu, asupra constituţionalităţii legilor de revizuire a Constituţiei, în
termen de 5 zile de la adoptarea lor de către Parlament (art.23 alin.(1)). Înainte de revizuirea Constituţiei
prin Legea nr.429/2003, Curtea Constituţională a constatat că nu intră în atribuţiile ei soluţionarea sesizării
privind neconstituţionalitatea Legii de revizuire a Constituţiei României, întrucât “nici Legea fundamentală,
nici alte legi nu prevăd atribuţia Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii Legii de
revizuire a Constituţiei României, adoptată de Parlament în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (2)
din Constituţie.”(Decizia nr. 356/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.686 din 30
septembrie şi Decizia nr.385/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.728 din 17
octombrie 2003).
7
Decizia nr.120 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.296 din 5 aprilie
2004

4
Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de
domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest
aspect criteriul material.
În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte atât prin
formă, cât şi prin conţinut, legea, în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este
rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.
Pe de altă parte, delegarea legislativă a Guvernului de a emite ordonanţe poate
opera în temeiul Constituţiei, potrivit art. 115 alin. (4), în cazul ordonanţelor de urgenţă,
sau în temeiul legii de abilitare adoptate de Parlament, cu respectarea alin. (1) al aceluiaşi
articol, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că interdicţia reglementării de
către Guvern în domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate
în baza unei legi speciale de abilitare, această interdicţie decurgând direct din textul
constituţional. O asemenea limitare nu este prevăzută însă de alin. (4) al art. 115 din
Constituţie referitor la ordonanţele de urgenţă, care nu reprezintă o varietate a ordonanţei
emise în temeiul unei legi speciale de abilitare (în sensul gen proxim-diferenţă specifică),
ci reprezintă un act normativ adoptat de Guvern, în temeiul unei prevederi
constituţionale, care permite acestuia, sub controlul strict al Parlamentului, să legifereze
cu privire la situaţiile extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având
obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul actului normativ adoptat.

b. Nu acte de reglementare secundară

Actele de reglementare secundară nu intră sub incidenţa controlului de

constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională, însă ele pot fi verificate, inclusiv în ceea
ce priveşte constituţionalitatea lor, în mod indirect, pe calea contenciosului administrativ 8.
Potrivit prevederilor art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, instanţa de
contencios constituţional "hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind
legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial",
iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe oria unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă [ ... ]". În consecinţă, Curtea9 a constatat că hotărârile Guvernului nu pot
constitui obiect al controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională,
acestea putând fi atacate numai pe calea contenciosului administrativ.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, controlul de constituţionalitate pe
cale de excepţie se exercită numai asupra legilor şi ordonanţelor. Curtea a statuat că
termenul "lege" prevăzut la lit. d) a art. 146 din Constituţie, nu este folosit în sens larg,
cuprinzând toate actele normative. Conceptul10 de lege rezultă din îmbinarea criteriului
formal cu cel material, întrucât conţinutul legii este determinat de importanţa acordată de
legiuitor aspectelor reglementate. Astfel, este evident că soluţionarea excepţiei de
8
Principiul supremaţiei Constituţiei, precum şi principiul potrivit căruia judecătorii sunt obligaţi să se
supună legii le impun acestora dreptul şi obligaţia de a aplica Constituţia în privinţa tuturor actelor
normative pe care sunt chemaţi să le aplice.
9
Decizia nr.410 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.691 din 1 august 2005.
10
Aşa cum s-a precizat supra la pct. 1. 1. a)

5
neconstituţionalitate privind alte acte normative nu este de competenţa Curţii
Constituţionale, aceste acte fiind controlate, sub aspectul legalităţii, de instanţele de
contencios administrativ.11
Prin urmare, Curtea a constatat că excepţia privind neconstituţionalitatea
dispoziţiilor cuprinse în normele metodologice care reglementează modul de aplicare a
legilor12 sau în acte administrative de reglementare secundară emise de o autoritate publică
centrală de specialitate (ordin al unui ministru) 13 este inadmisibilă.
Pentru motivele expuse, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin.(5) din Legea nr.
47/1992, instanţa judecătorească ar trebui să respingă excepţia de neconstituţionalitate
ridicată, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională. Dacă
instanţa de judecată nu se conformează acestor dispoziţii legale, Curtea, în temeiul
dispoziţiilor art. 29 alin.(1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, respinge excepţia de
neconstituţionalitate ridicată ca fiind inadmisibilă.

c. Nu acte ale puterii judecătoreşti

De vreme ce nici actele de reglementare secundară nu pot fi obiect al controlului de

constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională, cu atât mai puţin hotărârile instanţelor
judecătoreşti nu pot fi supuse unui astfel de control, ele rămânând exclusiv supuse căilor de
atac ordinare şi extraordinare, prevăzute de legea procesuală, în cadrul cărora se verifică toate
aspectele care ar putea determina reformarea lor, inclusiv constituţionalitatea. Curtea
Constituţională a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate care i-au fost
deferite cu privire la decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite 14
sau la alte hotărâri ale instanţelor judecătoreşti.
Dispoziţiile art.146 din Constituţie şi ale Legii nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale stabilesc competenţa materială a Curţii
Constituţionale, ca garant al supremaţiei Legii fundamentale, enumerând în mod restrictiv
atribuţiile jurisdicţiei constituţionale.
Sesizată fiind cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională între
autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României,
11
Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice este garantat prin art.126 alin.(6)
din Constituţie. Actele administrative care nu sunt supuse unui astfel de control sunt reprezentate de actele
care privesc raporturile autorităţilor publice cu Parlamentul şi actele de comandament cu caracter militar.
Cu privire la reglementarea prin Legea contenciosului administrative nr.554/2004 a actelor administrative
care sunt exceptate de la controlul judecătoresc, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.303 din 1
martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.316 din 9 mai 2011.
12
Decizia Curţii Constituţionale nr.58 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.222 din 15 martie 2004.
13
Decizia Curţii Constituţionale nr.435 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.924 din 17 octombrie 2005.
14
Decizia Curţii Constituţionale nr.409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.848 din 27 noiembrie 2003 - referitoare la un act emis de autoritatea judecătorească fără valoare
normativă dar cu autoritate de interpretare obligatorie a legii pentru instanţele judecătoreşti (decizie a Secţiilor
unite ale Curţii supreme de justiţie). A se vedea, de asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr.8 din 18
ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.186 din 17 martie 2011, Decizia
Curţii Constituţionale nr.834 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.532
din 28 iulie 2011.

6
pe de altă parte15, Curtea a reţinut că analiza conduitei părţilor, sub aspectul îndeplinirii
competenţelor conform prevederilor constituţionale, şi decizia prin care se stabileşte
existenţa unui conflict şi modul de soluţionare al acestuia nu pot constitui elementele
exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri
judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art.146 lit.e) din Constituţie 16 cu
efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate/constituţionalitate
asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar
echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor
juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale.
Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în
soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu
privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
exercitarea atribuţiei consacrate de art.329 din Codul de procedură civilă.
De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care
sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr.47/1992,
aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în
sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri
judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice17.

d. Nu interpretarea sau aplicarea legilor ori ordonanţelor Guvernului

Deşi nu mai există un text expres în Legea de organizare şi funcţionare a Curţii

Constituţionale18, orice excepţie de neconstituţionalitate care vizează nu o lege sau o
ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă, ci exclusiv interpretarea sau
aplicarea lor va fi respinsă ca fiind inadmisibilă, întrucât, potrivit art.126 din
Constituţie19, această atribuţiune intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti.20
În ceea ce priveşte sesizările ce au ca obiect constatarea neconstituţionalităţii unei
anumite interpretări date de instanţele judecătoreşti prevederilor legale, Curtea a constatat
15
Decizia Curţii Constituţionale nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.431 din 3 iulie 2009.
16
Potrivit dispoziţiilor art.146 lit.e) din Constituţie, Curtea Constituţională “soluţionează conflictele
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii”.
17
Decizia Curţii Constituţionale nr.988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.784 din 24 noiembrie 2008.
18
Menţionăm că, anterior modificării Legii nr.47/1992 prin Legea nr.232/2004, art.2 alin.(3) teza finală din
lege prevedea, în mod expres, “Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de
interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”.
19
Dispoziţiile art.126 alin.(3) din Constituţie prevăd că “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelate instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei
sale.”
20
A se vedea de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr.584 din 19 septembrie 2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.903 din 7 noiembrie 2006, Decizia Curţii Constituţionale nr.192 din
28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.233 din 26 martie 2008, Decizia
Curţii Constituţionale nr.474 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.425 din 6
iunie 2008, Decizia Curţii Constituţionale nr.694 din 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.606 din 29 august 2011.

7
că, în conformitate cu prevederile art.2 alin.(1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, aceasta
asigură controlul de constituţionalitate a legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor
internaţionale şi a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispoziţiile şi
principiile Constituţiei. Aşadar, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate
exercitat de Curte aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al
instanţei de judecată care judecă fondul cauzei, precum şi, eventual, al instanţelor de
control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) şi (3)
din Constituţie.21
Pe de altă parte, în cazul în care excepţia vizează aplicarea sau interpretarea legii,
acesta nu este un motiv de inadmisibilitate care ar putea fi reţinut de către instanţa de
judecată. Numai Curtea se poate pronunţa în sensul inadmisibilităţii unei astfel de
excepţii. Curtea a reţinut că „interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de
orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea
înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti
interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost
învestite. În acest sens, interpretarea este faza indispensabilă procesului de aplicare a
legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată într-o hotărâre a Curţii
Europene a Drepturilor Omului (cauza "C.R. contra Regatului Unit", 1995) - în orice
sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]".
Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica
instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor
situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor
de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de
interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra lege şi, cu atât mai mult, nu
poate fi contra legem”. 22
Cu toate că soluţia de respingere ca inadmisibile a excepţiilor de
neconstituţionalitate ce vizează aspecte de interpretare şi aplicare a legii este susţinută de
o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, trebuie remarcat că instanţa
constituţională a sancţionat, uneori, texte de lege susceptibile de interpretări cu efecte
neconstituţionale. Un exemplu recent îl constituie Decizia Curţii Constituţionale
nr.818/200823, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că
prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.
137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată,
sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele
judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu
putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe
cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Un alt exemplu îl constituie Decizia Curţii Constituţionale nr.536 din 28 aprilie
201124, prin care a constatat neconstituţionalitatea oricărei alte interpretări pe care
practica administrativă sau judecătorească ar putea să o atribuie textelor legale criticate

21
Decizia Curţii Constituţionale nr.494 din 29 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.1018 din 16 noiembrie 2005.
22
Decizia Curţii Constituţionale nr.93/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.444
din 8 septembrie 2000.
23
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008.
24
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.482 din 7 iule 2011.

8
faţă de cea consacrată în prealabil prin deciziile Curţii Constituţionale 25. Admiţând
excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că dispoziţiile art.44 alin.(3) din
Ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt
neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent
poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu
înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la
art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeaşi ordonanţă.

e. Nu omisiuni ale legiuitorului - art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992

Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu

privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului. Circumscrisă rolului său de „legiuitor negativ”, Curtea Constituţională nu
poate emite noi norme juridice, fie ele şi numai cu rol complinitor, şi nici să le modifice
pe cele existente într-un sistem normativ; ea poate doar să constate incompatibilitatea ce,
eventual, ar exista între o normă de reglementare primară şi Legea fundamentală,
sancţionând-o pe prima prin declararea ei ca neconstituţională şi, implicit, inaplicabilă.
Aşa-numitele „omisiuni ale legiuitorului” sunt aspecte ce vizează în exclusivitate
oportunitatea şi nu legalitatea actului normativ, Curtea Constituţională fiind investită doar
cu efectuarea unui control de legalitate în sens larg (conformitate a legilor cu Constituţia)
şi nu cu unul de oportunitate. Un comportament diferit din partea Curţii Constituţionale
ar avea semnificaţia unei depăşiri a competenţei sale şi ar însemna o intruziune nepermisă
în sfera de activitate a puterii legislative.26
Pe de altă parte, soluţia pronunţată de Curtea Constituţională nu a fost întotdeauna
de respingere ca inadmisibile a excepţiilor care au avut ca obiect omisiuni ale
25
Este vorba de Decizia Curţii Constituţionale nr. 667 din 30 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 437 din 26 iunie 2009, şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 891 din 6 iulie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010, prin care Curtea statuase
că, în sine, dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală nu contravin niciunei dispoziţii constituţionale, reglementând doar o modalitate ultimă şi subsidiară
de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de
comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. Constatarea folosirii abuzive a acestui mod de
comunicare a actelor administrative este apanajul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, însă deja acest aspect
ţine de aplicarea şi interpretarea legii. Numai instanţa de judecată este cea competentă să stabilească dacă
comunicarea prin publicitate a actului administrativ fiscal a fost efectuată în condiţiile Codului de
procedură fiscală.
26
Prin Decizia nr.897 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 8
septembrie 2011, Curtea a observat că autorul acesteia nu a făcut o veritabilă critică de
neconstituţionalitate, ci, pentru a avea parte de o soluţie favorabilă în cadrul litigiului, a criticat textul prin
prisma unor insuficienţe legislative, ajungând la concluzia că acesta ar trebui completat pentru a
corespunde exigenţelor constituţionale. Însă chestiunile invocate de autorul excepţiei nu au relevanţă
constituţională şi sunt mai degrabă propuneri de lege ferenda pe care acesta le face; potrivit art. 2 alin. (3)
din Legea nr. 47/1992, Curtea nu are competenţa de a modifica sau completa textul legal supus controlului
de constituţionalitate, astfel de operaţiuni aparţinând competenţei exclusive a legiuitorului originar sau
delegat. În același sens sunt și Decizia Curţii Constituţionale nr.537 din 18 octombrie 2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1048 din 25 noiembrie 2005, Decizia Curţii Constituţionale nr.227
din 4 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.326 din 24 aprilie 2008 sau Decizia
Curţii Constituţionale nr.310 din 13 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.303
din 17 aprilie 2008.

9
dispoziţiilor legale criticate pentru neconstituţionalitate. Astfel, în situaţiile în care
respectivele omisiuni legislative au constituit premisele unor vădite încălcări ale normelor
constituţionale, Curtea le-a sancţionat prin admiterea excepţiilor de neconstituţionalitate
cu un atare obiect.27

f. Nu corelări ale actelor normative între ele

În exercitarea controlului de constituţionalitate Curtea Constituţională are

competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor criticate
prin raportare la dispoziţiile sau principiile consacrate de Legea fundamentală, iar nu de a
corobora sau corela diversele acte normative ce fac parte din dreptul intern.28
Coordonarea legislativă ţine de competenţa puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice
fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ. De asemenea, Curtea nu este competentă a
se pronunţa în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin
raportare la o situaţie dată, aceasta ţinând de competenţa instanţei de judecată
(interpretarea şi aplicarea legii).
Cu privire la raportarea de către autorul excepţiei a dispoziţiilor criticate la
prevederile cuprinse în aceeaşi lege sau într-o altă lege, Curtea a constatat că examinarea
constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu
dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor
legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori
principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi
fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în
discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele29. Rezultă deci că o astfel de situaţie nu
constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea
prevederilor criticate, ci o simplă contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu sau
din domenii pe care autorul excepţiei de neconstituţionalitate le apreciază ca fiind
similare. Or, coordonarea legislaţiei în vigoare, sub aspectele menţionate, este de
competenţa autorităţii legiuitoare.

h. Actul normativ este criticat prin raportare la art.148 din Constituţie –

„Integrarea în Uniunea Europeană”

27
Decizia Curţii Constituţionale nr.66 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.142 din 25 februarie 2008.
28
Decizia Curţii Constituţionale nr.76 din 25 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.350 din 27 iulie 2000.
29
Decizia Curţii Constituţionale nr.81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.325 din 8 iulie 1999 sau Decizia Curţii Constituţionale nr.6 din 14 ianuarie 2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.79 din 7 februarie 2003, Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, Deciziei nr. 1.433 din 4
noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2011, Decizia
nr.463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011.

10
 Printr-o jurisprudenţă recentă şi constantă30, Curtea a stabilit că nu este de
competenţa sa "să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul
Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituţie. O
atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea
naţională şi Tratat, aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie
corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în
sensul art. 267 din Tratat la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În situaţia în care
Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii
legislaţiei naţionale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între
cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil."
Întrucât Curtea Constituţională nu este nici legiuitor pozitiv şi nicio instanţă
judecătorească cu competenţă de a interpreta şi aplica dreptul european în litigiile ce
antamează drepturile subiective ale cetăţenilor şi fără a-şi reconsidera jurisprudenţa
anterioră, Curtea31 a observat că folosirea unei norme de drept european în cadrul
controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul
art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o
parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau
înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel
de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila
încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în
cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii
Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce
aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele
chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.
Prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii
Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi de întrebări preliminare în
vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea
dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar
dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între
aceste instanţe.

1. 2. Acte normative în vigoare

a. Actele normative deduse controlului de constituţionalitate din partea Curţii trebuie

să producă efecte juridice la data pronunţării deciziei de către aceasta

30
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 137 din 25 februarie
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, şi Decizia Curţii
Constituţionale nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
37 din 18 ianuarie 2010.
31
Decizia Curţii Constituţionale nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 487 din 8 iulie 2011, Decizia Curţii Constituţionale nr. 669 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 26 iulie 2011.

11
 Timp de 20 de ani, principala funcţie a Curţii Constituţionale, aceea de a asigura
supremaţia Constituţiei, a fost limitată la verificarea stării de constituţionalitate a sistemului
normativ în vigoare; prin urmare, legile şi ordonanţele care nu mai erau în vigoare la data
pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nu mai puteau fi verificate sub aspectul
constituţionalităţii de această autoritate. În baza dispoziţiilor legii şi a efectului ex nunc al
deciziilor Curţii, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a respins constant ca fiind
inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate care aveau ca obiect legile sau ordonanţele
abrogate la data invocării excepţiilor.32 Astfel, prin Decizia nr.48/199733, Curtea a stabilit că
nu se poate referi la dispoziţii legale abrogate sau în forma anterioară unei modificări,
deoarece astfel decizia sa ar avea efecte retroactive, încălcând dispoziţiile constituţionale ale
art.147 alin.(4), potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au efecte numai pentru viitor.
Potrivit dispoziţiilor art.29 alin.(1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea
Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu
soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.” Aceste
dispoziţii au fost criticate pentru neconstituţionalitate în mai repatate rânduri în ceea ce
priveşte sintagma "în vigoare". Examinând excepţiile formulate 34, Curtea a reţinut că art.
146 lit. d) din Constituţie prevede în mod expres şi limitativ competenţa Curţii
Constituţionale, iar art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, reluând aceste
dispoziţii, precizează competenţa Curţii Constituţionale cu privire la controlul de
constituţionalitate al legilor sau ordonanţelor ori a unor dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă. Textul supus controlului trebuie să fie în vigoare, deoarece aprecierea
constituţionalităţii priveşte o lege sau o ordonanţă care există şi care produce efecte
juridice. Intervenţia Curţii în aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice care şi-au
încetat existenţa ar fi contrară rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi
principiului neretroactivităţii legii. De aceea, excepţiile de neconstituţionalitate ridicate
cu încălcarea prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt,
potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, inadmisibile, astfel că trebuiau respinse chiar de
instanţa de judecată printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională.
Aceste argumente au fost reiterate de către Curtea Constituţională de fiecare dată când a
fost sesizată cu neconstituţionalitatea dispoziţiile art.29 din Legea nr.47/199235.
Contraargumente au fost formulate în opiniile separate36 care au exprimat puncte de
vedere diferite faţă de soluţiile adoptate de Curte.
32
A se vedea, de exemplu, Decizia nr.135/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.51/1999; Decizia nr.174/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65/1999; Decizia
nr.86/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.336/1999; Decizia nr.108/2000,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.444/2000.
33
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.370/1997.
34
Decizia nr. 362 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din
28 februarie 2003.
35
Decizia nr. 690 din 20 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din
3 februarie 2006, Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 566 din 28 iulie 2008, sau Decizia nr. 1.537 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 54 din 25 ianuarie 2009.
36
A se vedea Decizia nr. 102 din 10 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
655 din 18 octombrie 2001, Decizia nr. 61 din 26 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 269 din 23 aprilie 2002, sau la Decizia nr. 316 din 19 noiembrie 2002, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 12 decembrie 2002.

12
 În situaţia în care abrogarea legii sau a ordonanţei criticate pentru
neconstituţionalitate a intervenit după ce Curtea Constituţională a fost sesizată, soluţia
adoptată de Curte era respingerea excepţiei ca devenită inadmisibilă, tocmai pentru a
sublinia că o astfel de cauză de inadmisibilitate nu putea fi imputabilă nici părţii care a
invocat excepţia de neconstituţionalitate, nici instanţei de judecată care a sesizat Curtea
Constituţională.37
Cu privire la competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra
constituţionalităţii dispoziţiilor legale care nu mai sunt în vigoare, este de menţionat
Decizia nr. 838 din 27 mai 200938. Cu acel prilej, Curtea a constatat existenţa unui
conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi
Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, generat de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, care, pronunţându-se asupra recursurilor în interesul legii întemeiate pe
practica neunitară a instanţelor judecătoreşti cu privire la acordarea unor drepturi salariale
ale judecătorilor, procurorilor, celorlalţi magistraţi, judecătorilor financiari, procurorilor
financiari, controlorilor financiari sau personalului auxiliar de specialitate din cadrul
instanţelor şi parchetelor, nu s-a limitat la a clarifica înţelesul unor norme juridice sau
câmpul lor de aplicare. Instanţa supremă, invocând vicii de tehnică legislativă -
nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 -, sau vicii de neconstituţionalitate -
încălcarea normelor privind delegarea legislativă -, a repus în vigoare norme care îşi
încetaseră aplicarea prin abrogare. Însă o atare operaţie juridică nu poate fi realizată decât
de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu
privire la soluţiile ce se impun în această materie.
Prin Decizia nr. 21 din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat
că în competenţa Curţii Constituţionale intră numai "controlul de constituţionalitate al
dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, iar verificarea constituţionalităţii şi
soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent
revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1)
din Constituţie, instanţelor judecătoreşti". Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a adoptat teza cu valoare de principiu şi aplicabilitate generală, potrivit căreia
instanţele judecătoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate,
în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror soluţionare au fost
învestite. Astfel, verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate revin, prin interpretarea per a
contrario a art.147 alin.(1), cu referire la art.126 alin.(1) din Constituţie, instanţelor
judecătoreşti, iar nu Curţii Constituţionale, care, potrivit art.29 alin.(1) din Legea
nr.47/1992, se poate pronunţa numai asupra neconstituţionalităţii "unei legi sau ordonanţe
ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare", dispoziţie care exclude
de iure orice conflict de competenţă în această materie.
Referitor la soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea
Constituţională a constatat că, "potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să
exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională.
Prin urmare, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte
autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor
sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare".
37
Decizia nr.80 din 25 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213 din 1 aprilie
2003.
38
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.

13
 Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie coroborate cu cele
ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta
este singura autoritate competentă în materia controlului de constituţionalitate, fiind
exclusă orice partajare sub acest aspect cu instanţele de drept comun.
Pe de altă parte, Curtea Constituţională s-a pronunţat în câteva situaţii asupra unor
dispoziţii legale care nu mai erau în vigoare la data pronunţării deciziilor Curţii. Un
asemenea precedent îl constituie Decizia nr.1.221 din 12 noiembrie 200839, prin care
Curtea a statuat că neconstituţionalitatea unei ordonanţe de urgenţă constatată de instanţa
constituţională loveşte actul normativ în ansamblul său, astfel că abrogarea unor
dispoziţii din actul normativ criticat, ulterior sesizării instanţei constituţionale, nu mai are
nicio relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate40.
Cu privire la stabilirea competenţei Curţii Constituţionale în materia controlului
constituţionalităţii actelor normative ieşite din vigoare, Curtea, printr-un riviriment
jurisprudenţial41, a statuat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art.29 alin.
(1) şi ale art.31 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în
sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori
dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi
după ieşirea lor din vigoare.
Motivele reconsiderării practicii Curţii Constituţionale cu privire la sintagma „în
vigoare” au fost în principal cele referitoare la împrejurările că, în practică, starea de
activitate a legii, ca o condiţie de acces la instanţa constituţională, s-a relevat a fi un
impediment de multe ori insurmontabil, cu atât mai dificil de calificat ca rezonabil cu cât,
potrivit legii, o asemenea cale de atac este deschisă oricărei persoane lezate în drepturile
şi interesele sale legitime. Este motivul pentru care reglementarea în cauză a format
obiectul mai multor excepţii de neconstituţionalitate, acestea constituindu-se - în opinia
Curţii - într-un element de noutate, de natură să impună reexaminarea atât a soluţiei
adoptate în precedent, cât şi a considerentelor pe care aceasta s-a întemeiat42.

39
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008.
40
Aceeaşi soluţie a adoptat Curtea şi prin Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 464 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 984 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009, sau prin Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009. Deşi dispoziţiile ordonanţei
de urgenţă "şi-au încetat efectele, fiind norme cu aplicare limitată în timp, neconstituţionalitatea constatată
loveşte actul normativ în ansamblul său, astfel că efectele prezentei decizii se întind şi cu privire la
dispoziţiile legale care nu mai sunt în vigoare".
41
Decizia Curţii Constituţionale nr.766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.549 din 3 august 2011.
42
Pe de altă parte, în jurisprudenţa Curţii au existat cazuri în care aceasta a sancţionat pentru
neconstituţionalitate dispoziţii legale care nu mai erau în vigoare (de exemplu, sesizările cu privire la actele
normative din domeniul salarizării în învăţământ citate mai sus). Raţiunile care au determinat analiza pe
fond a criticilor de neconstituţionalitate cu acele prilejuri rezidă în faptul că instanţa constituţională a
constatat intervenţia unor evenimente legislative care s-au succedat frecvent, împrejurare ce ar fi condus la
eludarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor modificate. Într-o atare situaţie, respingerea
excepţiei ca fiind inadmisibilă ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii,
deci ale controlului pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune
aplicabilă acestora.

14
 Este de principiu că impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea
unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său
subiectiv, chiar dacă constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi
indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a
stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de
exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept,
indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor
generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este
ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.
Totodată, este incontestabil faptul că legiuitorul are competenţa de a adopta
asemenea reglementări, în virtutea art.126 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia
"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai
prin lege".
Dezvoltarea normelor constituţionale ale art. 146 lit. d) în cuprinsul dispoziţiilor
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul concretizării condiţiilor pe care trebuie să
le îndeplinească o lege sau o ordonanţă pentru a putea fi supusă controlului de
constituţionalitate pe calea excepţiei, chestiune prejudicială, ridicată în faţa instanţei
judecătoreşti, este, în cvasitotalitate, justificată şi corespunde voinţei legiuitorului
constituant.
Având dezlegarea constituţională să procedeze ca atare, legiuitorul este ţinut însă
să o facă orientându-se după principiul "est modus in rebus". Altfel spus, acesta trebuie să
fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu
antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul
întrebării însăşi existenţa acestuia.
În sistemul român de control concret al constituţionalităţii legilor, declanşarea
controlului a posteriori operează doar pe cale incidentală, prin intermediul excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, iar
nu printr-o "actio popularis", pe baza sesizării directe de către orice persoană. Rezultă,
aşadar, că se poate solicita controlul de constituţionalitate numai al acelor dispoziţii
legale care, în cazuri concrete, sunt incidente pentru soluţionarea litigiilor aflate pe rolul
instanţelor, legi sau ordonanţe în ansamblu ori doar anumite reglementări din cuprinsul
acestora. Instituirea acestei proceduri de control al constituţionalităţii legii aplicabile în
cauza dedusă judecăţii instanţei de fond, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod
necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes
legitim, capacitate şi calitate procesuală. Condiţia ca dispoziţia legală criticată pentru
neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei este, evident, necesară, dar şi
suficientă. Or, adăugarea la acestea a unei condiţii suplimentare - dispoziţia legală să fie
şi formal în vigoare, a cărei neîndeplinire are semnificaţia drastică a unui veritabil fine de
neprimire a cererii de sesizare a instanţei constituţionale cu respectiva excepţie de
neconstituţionalitate, constituie o îngrădire a accesului liber la justiţia constituţională,
contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1), (2) şi (3) coroborate cu cele ale art. 146
lit. d) din Constituţie. Aceasta, cu atât mai mult cu cât scoaterea sau ieşirea formală din
vigoare a unei norme juridice nu înseamnă neapărat şi în toate situaţiile inaplicabilitatea
sa.
Conform principiului general, o normă juridică acţionează în timp din momentul
intrării ei în vigoare şi până în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucură de prezumţia
de constituţionalitate. Sunt şi excepţii de la acest principiu general, cum sunt

15
retroactivitatea şi ultraactivarea legii penale şi contravenţionale mai favorabile sau
ultraactivarea legii penale temporare. Chiar şi legea civilă poate ultraactiva în unele
situaţii, potrivit principiului "tempus regit actum". Astfel, o lege posterioară nu poate
atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, aceasta urmând să guverneze dreptul
respectiv, inclusiv soluţionarea litigiului legat de realizarea acelui drept, chiar şi ulterior
ieşirii sale din vigoare. Legea nouă - normă de drept material, care abrogă expres legea
anterioară, chiar dacă ar conţine dispoziţii asemănătoare cu cele abrogate, nu poate
guverna raportul juridic existent între părţi, nefiind aplicabilă cauzei deduse judecăţii;
controlul de constituţionalitate asupra acestor noi dispoziţii nu ar prezenta niciun fel de
relevanţă asupra soluţionării litigiului, efectuarea unui asemenea control echivalând cu
ridicarea din oficiu de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate cu
privire la alte texte decât cele criticate de autorul excepţiei, ceea ce este inadmisibil, fiind
contrar dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr.
47/199243. Prin urmare, controlul de constituţionalitate vizează doar dispoziţiile aplicabile
cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare.
Argumentul reţinut de Curte, în jurisprudenţa sa, potrivit căruia aprecierea
constituţionalităţii unor norme juridice care şi-au încetat existenţa ar fi contrară rolului şi
funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, precum şi principiului neretroactivităţii legii, se
dovedeşte a nu avea suport în realitate. Prin aplicarea rigidă a condiţiei ca legea sau
ordonanţa să fie "în vigoare" la data ridicării excepţiei, ca şi la data soluţionării acesteia
de Curtea Constituţională, se înlătură de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile
legale determinante în soluţionarea cauzei. Astfel, sintagma "în vigoare" poate fi
înţeleasă în sensul că instanţa de contencios constituţional este abilitată să garanteze
supremaţia Constituţiei numai în raport cu legile şi ordonanţele în vigoare, iar nu şi în
raport cu legile şi ordonanţele care nu mai sunt în vigoare, chiar dacă în temeiul acestora
s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte şi ulterior. În asemenea
situaţii, instanţa judecătorească are două posibilităţi: aplică dispoziţiile legale respective,
chiar dacă acestea contravin în mod flagrant prevederilor constituţionale, sau refuză
aplicarea lor pe motiv că sunt neconstituţionale. În prima ipoteză, interpretând că
dispoziţia legală criticată prin excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie în vigoare la
data judecării excepţiei de către Curte, înseamnă să se admită că o parte într-un proces
judiciar pendinte îşi poate întemeia pretenţiile pe o dispoziţie legală vădit contrară
Constituţiei, întrucât constituţionalitatea acestei dispoziţii nu mai poate fi examinată,
legea criticată fiind între timp abrogată sau, în cazul legilor cu caracter temporar,
încetându-şi aplicarea. Aceeaşi interpretare implică admiterea situaţiei ca un justiţiabil să
îşi vadă iremediabil încălcate drepturile sale, printr-o dispoziţie legală contrară Legii
fundamentale, cu justificarea că dispoziţia neconstituţională a avut caracter temporar sau
a fost abrogată între timp, eventual în cursul procesului ori chiar după sesizarea Curţii
Constituţionale, dar înainte ca aceasta să judece excepţia de neconstituţionalitate. Or, într-
o atare ipoteză, încălcarea Constituţiei apare cu evidenţă.
În cea de-a doua ipoteză, instanţa judecătorească, refuzând aplicarea dispoziţiilor
legale pe motiv că sunt neconstituţionale, se subrogă în atribuţiile Curţii Constituţionale,
care, potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, "este garantul supremaţiei Constituţiei",

43
În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 13 iunie 2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000.

16
iar potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională în România".
Pe de altă parte, potrivit art. 147 din Constituţie, efectul ex nunc al actelor Curţii
constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor
constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul
de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la
consolidarea statului de drept. Dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie nu instituie o
limită a controlului de constituţionalitate sub aspectul activităţii în timp a legii. Astfel,
folosirea sintagmei "dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare" limitează incidenţa
normei constituţionale la această unică ipoteză, prin referire la efectul suspensiv al
deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor astfel de dispoziţii. Or, apare
cu evidenţă faptul că numai dispoziţiile care sunt în vigoare la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale prin care li se
constată neconstituţionalitatea sunt susceptibile de a fi suspendate şi, ulterior, după 45 de
zile, de a înceta să producă efecte juridice.
În virtutea acestor raţiuni, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "în
vigoare" - condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, deci o cerinţă
procedurală care împiedică examinarea pe fond a cererii autorului excepţiei de
neconstituţionalitate - cade sub incidenţa sferei de protecţie a dreptului la un proces
echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, limitând accesul la justiţia constituţională.
În urma reconsiderării jurisprudenţei Curţii Constituţionale, sunt supuse controlului
de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe
ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Ţinând
seama de noua optică a Curţii cu privire la sintagma „în vigoare”, a început să se configureze
o practică prin care Curtea analizează pe fond criticile de neconstituţionalitate care au ca
obiect dispoziţii din legi sau ordonanţe care nu mai sunt în vigoare, dar care continuă să
producă efecte juridice, fiind aplicabile raportului juridic dintre părţi, raport dedus judecăţii
instanţelor judecătoreşti44.
Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din
România, ceea ce duce la concluzia reţinută şi în Decizia nr. 838 din 27 mai 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, că instanţa
constituţională este singura competentă să constate neconstituţionalitatea actelor
normative de reglementare primară. Totodată, Curtea este garantul supremaţiei
Constituţiei [a se vedea în acest sens art. 142 alin. (1) din Constituţie sau Decizia nr.
1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
905 din 20 decembrie 2011], ceea ce obligă instanţa constituţională la o atitudine activă,
în sensul aplicării şi respectării acestui principiu în limitele competenţei sale. Mai mult, şi
ceea ce este de fapt decisiv în analiza problemei ridicate, este efectul mediat pe care îl
produce asupra controlului de constituţionalitate Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, care,
în mod direct, obligă Curtea să se pronunţe asupra textului legal aplicabil cauzei, chiar
dacă acesta nu mai este în vigoare, iar, în mod indirect, să elimine soluţia legislativă
constatată ca fiind neconstituţională din celelalte acte normative care s-au succedat
actului normativ iniţial care a cuprins acest viciu de neconstituţionalitate. Această decizie
44
A se vedea Deciziile nr. 836, 842, 850, 863, 877, 879, 883, 888, 892, 893, 894, 896, 898, 940, 952, 1260,
1300, 1378, 1398, 1422, 1460, 1464, 1465, 1615, 1629, pronunțate în anul 2011, precum și Deciziile nr. 7,
14, 50, 70, pronunțate în anul 2012.

17
a readus controlul de constituţionalitate pe cale de excepţie la rigorile controlului de tip
concret. Prin urmare, Curtea a stabilit că este obligată să se pronunţe asupra
constituţionalităţii textului aplicabil cauzei, potrivit principiului tempus regit actum, şi nu
numai asupra textului nou care ar prelua soluţia legislativă criticată. Însă decizia citată nu
neagă competenţa Curţii de a-şi extinde controlul cu privire la textul care a preluat soluţia
legislativă criticată în condiţiile în care a analizat şi a constatat neconstituţionalitatea
textului legal abrogat cu care a fost sesizată 45. Din contră, Decizia nr. 766 din 15 iunie
2011 obligă Curtea, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, la o atitudine activă,
în sensul eliminării dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională şi din actele
normative succesive care au intervenit ulterior, indiferent dacă acestea sunt sau nu în
vigoare la momentul soluţionării excepţiei.
De asemenea, actele de reglementare primară ulterioare nu pot păstra conţinutul
normativ al unei norme legale neconstituţionale ce nu mai este în vigoare şi să se
constituie astfel într-o prelungire a existenţei acesteia. Curtea a reținut că aceasta este
parte a dreptului pozitiv în raport cu care subzistă o obligaţie a instanţei constituţionale de
a elimina dispoziţiile legale neconstituţionale. O atare atitudine a Curţii Constituţionale
trebuie să fie justificată de imperativul ca în dreptul pozitiv să nu existe sau să nu rămână
în vigoare acte juridice vădit neconstituţionale, Curtea neputând rămâne în pasivitate
până când Parlamentul în mod ipotetic ar acţiona46.
Totodată, Curtea a reţinut că această extindere nu poate fi făcută avându-se în
vedere Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. III/1995, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, întrucât aceasta se referă la
judecarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale modificate sau completate după
ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, şi nu la judecarea constituţionalităţii unei
dispoziţii cuprinse într-o lege nouă care a preluat soluţia criticată din legea anterioară.
Curtea a subliniat că, prin această extindere a obiectului excepţiei de
neconstituţionalitate, nu exercită un control de constituţionalitate din oficiu prin ridicarea
unei excepţii de neconstituţionalitate distincte asupra noilor dispoziţii legale şi totodată
situaţia de faţă nu este similară celei reglementate de art. 31 alin. (2) din Legea nr.
47/1992, potrivit căruia, "în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra
constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu
pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare".

Un caz particular este acela, mai puţin dorit, în care actul normativ supus controlului
de constituţionalitate este suspendat la data pronunţării deciziei Curţii. Legea sau ordonanţa
care s-ar afla într-o astfel de situaţie fiind în vigoare, deşi nu pot produce efecte juridice,
Curtea este competentă să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea lor.47

45
Decizia nr.1615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 8
februarie 2012: ”Curtea constată că este competentă să îşi extindă controlul de constituţionalitate asupra
dispoziţiilor similare, care cuprind soluţia legislativă constatată ca fiind neconstituţională, din Legea-cadru
nr. 284/2010 şi Legea nr. 63/2011”.
46
A se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 1.640 din 10 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2010.
47
Decizia nr.238 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 13 aprilie
2006: „Având în vedere că această suspendare este limitată şi priveşte aplicarea ordonanţei criticate care
a produs efecte, până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 167/2005,
Curtea urmează să se pronunţe pe fond asupra constituţionalităţii ei.”

18
 Pentru a înţelege mai bine problema ridicată de condiţia admisibilităţii unei
excepţii care are ca obiect texte de lege care nu mai sunt în vigoare, dar care au legătură
cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti în faţa căreia a fost invocată
excepţia de neconstituţionalitate, vom apela la un exemplu de dreptul comparat cu privire
la controlul constituţionalităţii acestor norme.
În cazul controlului concret exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate,
jurisprudenţa instanţelor constituţionale europene în ceea ce priveşte normele juridice
care nu mai sunt în vigoare, dar care sunt aplicabile cauzei, este în sensul controlului pe
fond al acestor norme. Astfel, în cazul Germaniei 48, Italiei49, Ungariei50, Republicii

48
Tribunalul Constituţional Federal a stabilit că în cazul în care o lege de modificare a celei supuse
examinării sale nu se aplică la situaţia de speţă, aceasta din urmă rămâne obiect al controlului de
constituţionalitate, urmând ca instanţa să pronunţe o hotărâre pe fond (Decizia 96, 315 din 14 octombrie
1997). O asemenea soluţie se impune şi atunci când legea modificatoare determină anumite consecinţe
asupra interpretării legii modificate (Decizia 98, 70 din 29 aprilie 1998). Dacă, în schimb, legea de
modificare se aplică şi cu privire la situaţia de speţă din dosarul instanţei a quo şi prin această aplicare
soluţionarea excepţiei devine nerelevantă pentru judecarea cauzei din faţa instanţei a quo, Tribunalul
Constituţional va respinge sesizarea ca fiind inadmisibilă (Decizia nr.29, 325 din 8 decembrie 1970). Prin
urmare, se observă că Tribunalul Constituţional, în cadrul controlului concret, ţine seama în mare măsură
de situaţia existentă în dosarul instanţei de fond. Astfel, principiul tempus regit actum nu poate avea ca
efect sustragerea de la controlul de constituţionalitate a normelor care nu mai sunt în vigoare, dar care îşi
găsesc aplicabilitate în speţa respectivă.
49
În situaţia în care o modificare legislativă a textului supus controlului intervine în timpul verificării
constituţionalităţii respectivului act, Curtea Constituţională a Italiei restituie dosarul instanţei a quo pentru
a reexamina relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate. În cazul în care prin modificarea legislativă atrage
o lipsă evidentă a relevanţei excepţiei ridicate, Curtea o declară inadmisibilă. Dacă dimpotrivă, modificarea
legislativă nu influenţează cu nimic relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea va decide pe fondul
cauzei (Raportul Curţii Constituţionale a Italiei, p.8, raport prezentat la cel de-al XII-lea Congres al
Conferinţei Curţilor Constituţionale din Europa, disponibil pe site-ul de Internet:
www.confcoconsteu.org). Din nou, în prim plan este caracterul concret al excepţiei de
neconstituţionalitate. Însă, în cazul controlului abstract de constituţionalitate sesizările de
neconstituţionalitate ce privesc texte legale care nu mai sunt în vigoare sunt respinse ca fiind inadmisibile.
50
În cazul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a Ungariei va controla
constituţionalitatea normei juridice dedusă analizei sale în forma în care aceasta era înainte de modificarea,
abrogarea sau revocarea sa în cazul în care aceasta mai poate avea aplicabilitate în litigiul din faţa instanţei
a quo. A se vedea, în acest sens, art.44 alin.1 din Regulile procedurale din faţa Curţii Constituţionale,
aprobate prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2/2009 (I.12), publicată în Monitorul Oficial, an XVIII,
nr.1 din 3 ianuarie 2009, conform căruia „potrivit procedurii prevăzute de art.38 din Legea de organizare
şi funcţionare a Curţii Constituţionale, hotărârea acesteia poate constata neconstituţionalitatea unei
norme care nu mai este în vigoare dacă în cazul concret aceasta încă se poate aplica.” Raţiunea care stă la
baza acestei orientări regulamentare şi jurisprudenţiale este următoarea: norma juridică criticată urmează să
se aplice în litigiul care se află pe rolul instanţei judecătoreşti, iar modificarea sau abrogarea acesteia are
prea puţină importanţă cu privire la decizia care urmează să fie pronunţată de instanţă. Astfel, Curtea a
considerat mai importantă punerea la îndemâna cetăţeanului a unui remediu procesual de natură a-l pune la
adăpost de aplicarea în litigiul în care este parte a unei norme juridice neconstituţionale decât impunerea
unui criteriu procedural formal în analiza excepţiei de neconstituţionalitate. Mai mult, forma modificată a
legii ar putea să nu aibă incidenţă în cauza sa atât timp cât judecarea acesteia se face în baza normei
juridice modificate, astfel încât controlul constituţionalităţii actului juridic modificat ar putea să fie
nerelevant în respectiva speţă, chiar dacă ar avea importantul rol de asigura coerenţa internă şi validitatea
sistemului normativ (dreptul obiectiv) în vigoare la acea dată. Totodată, forma modificată a normei juridice
ar putea să fie constituţională, pe când cea iniţială ar putea conţine vicii de constituţionalitate.

19
Cehe51, Poloniei52, Lituaniei53 sau Franţei54, pe baza unor prevederi regulamentare sau
orientări jurisprudenţiale, instanţele constituţionale au considerat mai importantă analiza
pe fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminării acelora care nu corespund
imperativelor constituţionale, decât stabilirea unui criteriu procedural pur formal care ar
conduce la încetarea procesului.

b. Actele normative modificate după sesizarea Curţii Constituţionale menţin soluţia

legislativă consacrată în actul modificat criticat

O situaţie diferită este aceea în care legea sau ordonanţa deferite Curţii au fost
modificate după sesizarea acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate. Ferindu-se de un
formalism excesiv, Curtea Constituţională a stabilit printr-o Decizie a Plenului că dacă în
noua sa redactare prevederea legală menţine soluţia legislativă de principiu anterioară
modificării, motivele de neconstituţionalitate fiind aceleaşi, excepţia este admisibilă,
nefiind necesară o nouă sesizare. Această soluţie a fost ulterior confirmată printr-o
jurisprudenţă constantă.55
Astfel, prin Decizia Plenului nr.III din 31 octombrie 1995 privind judecarea
constituţionalităţii unei dispoziţii legale modificate ulterior invocării excepţiei 56, Curtea a
statuat că excepţia de neconstitutionalitate are ca obiect o dispoziţie legală nu atât în sens

51
Curtea Constituţională a stabilit, prin hotărârea sa din 10 ianuarie 2001 (Curtea Constituţională a fost
sesizată la data de 29 iunie 2000 cu excepţia de neconstituţionalitate a unei legi care a fost modificată la 13
iunie 2000, modificare ce urma să intre în vigoare la 1 iulie 2000), cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate ce viza un text care nu mai era în vigoare, că nu va fi respinsă ca inadmisibilă, ci
analizată pe fond, întrucât instanţele instanţele ordinare au obligaţia de a aplica legea; instanţele ordinare nu
au competenţa de a considera o lege ca fiind neconstituţională şi, în consecinţă, să nu o aplice; instanţa
ordinară, atunci când consideră că legea ce urmează să fie aplicată este neconstituţională, are obligaţia de a
sesiza instanţa constituţională; prin aplicarea unei legi neconstituţionale instanţa ordinară ar încălca
prevederile Constituţiei.
52
În cazul în care actul normativ şi-a încetat efectele înainte ca Tribunalul Constituţional polonez să fi
pronunţat o decizie, se va dispune încetarea procesului constituţional [art.39 alin.(1) pct.3 al Legii din 1
august 1997]. Cu toate acestea, procedura în faţa Tribunalului va putea continua, cu consecinţa pronunţării
unei decizii pe fond, numai dacă se constată că aceasta este necesară pentru protecţia drepturilor şi
libertăţilor constituţionale [art.39 alin.(3) al legii]. Totodată, ca regulă generală Tribunalul constituţional
polonez a stabilit că, în măsura în care un text legal poate fi folosit ca temei pentru adoptarea unor decizii
individuale, nu înseamnă că acesta şi-a încetat efectele, chiar dacă în mod formal a fost abrogat; prin
urmare, în această situaţie, art.39 alin.(3) din lege nu este aplicabil.
53
Curtea Constituţională a Lituaniei, care, prin Hotărârea pronunţată în 27 martie 2009 (Cauza nr. 33/06), a
statuat că, în situaţia în care textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate a fost modificat în esenţa sa,
instanţa constituţională are obligaţia de a controla norma cu care a fost sesizată, indiferent dacă aceasta mai
este sau nu în vigoare.
54
Consiliul Constituţional din Franţa a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate poate viza şi un text de
lege care nu mai este în vigoare. În acest sens, prin Decizia nr. 2010 - 16 din 23 iulie 2010, publicată în
Jurnalul Oficial din 27 iulie 2010, s-a arătat în mod expres că modificarea sau abrogarea ulterioară a
dispoziţiei contestate nu face să dispară eventuala încălcare a acestor drepturi şi libertăţi garantate de
Constituţie.
55
A se vedea, de exemplu: Decizia nr.379/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.62/1998; Decizia nr.609/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69/1998.
56
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 9 noiembrie 1995.

20
formal, ci, mai ales, în sens material, întrucât, sub acest aspect, cel care o invocă susţine
că textul legal este contrar unei prevederi constituţionale. De aceea, cât timp soluţia
legislativă de principiu din textul de lege modificat a fost preluată din textul anterior
modificării, excepţia de neconstitutionalitate persistă. Dacă însă această soluţie este
diferită de aceea a prevederii legale anterioare modificării, chiar dacă interesul urmărit de
cel care a invocat excepţia este acelaşi, Curtea nu se mai poate pronunţa asupra
constituţionalităţii dispoziţiei legale în noua sa redactare, deoarece ar depăși limitele
sesizării.
Aşa fiind, în cazul în care, după invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în
faţa instanţelor judecătoreşti, prevederea legală supusă controlului a fost modificată,
Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii prevederii legale, în noua sa
redactare, numai dacă soluţia legislativă din legea sau ordonanţa modificată este, în
principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificării.
Deşi printr-o decizie57, Curtea Constituţională a reţinut că “această soluţie nu se
poate aplica şi în cazurile în care dispoziţiile criticate pentru neconstituţionalitate au
fost abrogate expres”, ulterior, Curtea a revenit considerând că şi în cazul în care
dispoziţiile legale criticate pentru neconstituţionalitate au fost abrogate expres, dar noua
reglementare preia, în esenţă, conţinutul dispoziţiilor criticate, excepţia este admisibilă.

c. Actele normative preconstituţionale – art.154 din Constituţie

O situaţie relevantă sub aspectul succesiunii normelor juridice în timp o constituie

cazul legilor anterioare Constituţiei, principiul neretroactivităţii impunând condiţia ca doar
legile adoptate după intrarea în vigoare a Legii fundamentale să poată face obiectul
controlului de constituţionalitate.58 Aşa fiind, Curtea Constituţională se poate pronunţa
exclusiv asupra excepţiilor de neconstituţionalitate având ca obiect texte de lege apărute sau
receptate expres59 în regimul constituţional actual.
În cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate a unei legi preconstituţionale şi
în situaţia în care aceasta conţine dispoziţii contrare Constituţiei, instanţa în faţa căreia s-a
invocat excepţia o poate respinge ca inadmisibilă, în temeiul art.154 alin.(1) din Constituţie şi
57
Decizia nr.108 din 13 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr.444 din 8 septembrie
2000.
58
“Legile și celelalte acte normative emise înainte de data de 8 decembrie 1991, într-o ordine
constituțională anterioară, puteau fi discutate sub aspectul constituționalității numai în raport cu acea ordine
constituțională și de organismele pe care Constituția atunci în vigoare le prevede. Acestor acte normative le
sunt aplicabile normele constituţionale actuale numai în măsura în care supraviețuiesc și după 8 decembrie
1991” (Decizia nr.15/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.96 din 18 mai 1993).
„Potrivit practicii constante a Curții Constituționale, așa cum rezultă din deciziile nr. 4/1992, nr. 3/1993, nr.
5/1993, nr. 14/1993 si nr. 27/1993, supremația Constituției se aplică exclusiv legilor și altor reglementări
adoptate sub imperiul acesteia, deoarece, pe de o parte, legiuitorul anterior nu putea fi ținut de obligația de
a respecta dispozițiile Constituției actuale și, pe de altă parte, aplicarea dispozițiilor acestei Constituții la o
lege preconstituțională ar avea semnificația încălcării principiului neretroactivității legii prevăzut de art. 15
alin. (2) din Constituție, ce se aplică și legii fundamentale (Decizia nr.3/1995, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.245 din 26 octombrie 1995).
59
“Receptarea” în noul regim constituţional se realizează prin modificarea legii, deci prin manifestarea de
voinţă neechivocă a legiuitorului care consideră dispoziţiile rămase în vigoare după modificare ca fiind
conforme cu Constituţia (Decizia nr.39/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151
din 17 iulie 1995).

21
a art.29 alin.(1) coroborat cu alin.(6) din Legea nr.47/1992. În cazul în care instanţa sesizează
totuşi Curtea Constituţională, soluţia pronunţată de aceasta va fi de admitere 60 a excepţiei
şi de constatare a abrogării obiectului ei, în temeiul art.154 alin.(1) din Constituţie61.

1. 3. Acte normative relevante - dispoziţia legală trebuie să aibă legătură cu

cauza pendinte

Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, exprimată în condiţia ca textul de lege

sau de ordonanţă criticat pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea
cauzei, aşa cum prevede art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 62, pune în evidenţă raportul
dintre activitatea judecătorului a quo şi cea a judecătorului a quem.63 În lipsa acestei legături,
excepţia de neconstituţionalitate este irelevantă şi va fi respinsă ca inadmisibilă. Soluţia se
impune pentru că, în lipsa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate, s-ar eluda dispoziţia
constituţională care impune ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele în faţa instanţelor judecătoreşti, în cadrul unui proces pendinte. Or, raţiunea
instituirii acestui tip de control al constituţionalităţii nu se justifică decât în situaţia în care
problema incidentă de constituţionalitate are un caracter “serios” 64, este realmente utilă
pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii
Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării
procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o
are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.65
Formularea acum în vigoare a dispoziţiilor art.29 alin.(1) din Legea organică a Curţii
este mai generoasă (cel puţin din perspectiva părţilor în proces), întrucât permite ridicarea
unor excepţii de neconstituţionalitate care nu au neapărat incidenţă asupra dezlegării pe fond
a cauzei, ci pot viza o paletă mai largă de situaţii care apar în timpul soluţionării cauzei.
Acest lucru nu înseamnă, însă, că pot fi ridicate excepţii de neconstituţionalitate cu
privire la orice dispoziţii legale ar putea fi incidente în cadrul unui proces, fie şi numai cu titlu

60
Opţiunea pentru această soluţie rezidă în efectele mai energice ale unei decizii de admitere a excepţiei de
neconstituţionalitate. Astfel, prin efectul obligatoriu erga omnes al deciziei, constatarea abrogării legii de
către Curtea Constituţională se va impune faţă de instanţa judecătorească, cât şi faţă de orice altă autoritate
publică.
61
Deciziile nr.33/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.278 din 30 noiembrie 1993,
nr.91/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.350 din 27 decembrie 1996,
nr.408/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1054 din 15 noiembrie 2004
62
Trebuie precizat că anterior modificării Legii nr.47/1992, prin Legea nr.232/2004, pertinenţa excepţiei
era exprimată prin sintagma „de care depinde soluţionarea cauzei”.
63
A se vedea Louis Favoreu, Les cours constitutionnelles, Presses Universitaires de France, 1ère édition, 1986,
p.79.
64
A se vedea: L’exception d’inconstitutionnalité, expériences étrangères, situation française, sous la direction de
Gérard Conac et Didier Maus, Rapport de Jean Claude Escaras, p.25, Éditions STH, collection “Les grands
colloques”, 1990, în care se face referire la termenul “sérieux”, atribuit fostului preşedinte al Consiliului
Constituţional, Robert Badinter.
65
A se vedea Decizia nr.144 din 14 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.523
din 24 octombrie 2000, prin care Curtea areţinut că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată cu
privire la un text de lege pe care s-a întemeiat decizia instanţei de apel, iar instanţei de recurs i s-a cerut să
dea o altă interpretare textului de lege respectiv. Examinând actele dosarelor instanţelor de judecată, Curtea
Constituţională constată însă că dispoziţiile legale criticate nu sunt aplicabile în cauză şi că ele au fost greşit
invocate prin acţiunea introductivă ca şi în considerentele hotărârilor pronunţate.

22
de eventualitate, ori pe cale conexă, sau ca rezultat al unei interpretări sistematice 66. Însă,
excepţia trebuie invocată într-un moment al procesului în care relevanţa sa să poată fi
apreciată pe baza stării de fapt şi a probelor administrate. O excepţie de neconstituţionalitate
invocată prematur sau tardiv67 va fi declarată irelevantă. În acest sens, cu titlu de exemplu,
menţionăm că ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faza procesuală a judecăţii în
prima instanţă cu privire la o dispoziţie legală aplicabilă abia în faza recursului sau apelului
nu este relevantă, deoarece nu are legătură cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de
fond, fiind astfel inadmisibilă.68
Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, exprimată în condiţia ca textul de lege
sau de ordonanţă criticat pentru neconstituţionalitate „să aibă legătură cu soluţionarea
66
O problemă controversată referitoare la această cauză de inadmisibilitate este legată de posibilele
răspunsuri la următoarea întrebare: în ce măsură poate constata Curtea Constituţională aplicabilitatea
acestei cauze de inadmisibilitate şi, pe cale de consecinţă, poate respinge excepţia de neconstituţionalitate,
după ce în prealabil instanţa de judecată, exercitându-şi rolul de filtru, a reţinut relevanţa textului de lege
criticat pentru neconstituţionalitate asupra soluţionării litigiului pendinte şi a sesizat ca atare Curtea ?
67
A se vedea Decizia nr.53 din 21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.336
din 7 august 2000. În speţă nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate,
deoarece soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată nu mai depinde, în stadiul în care se află procesul
penal, de dispoziţiile legale criticate. Pronunţarea unei decizii de către Curte nu ar produce nici un efect,
întrucât constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate nu ar constitui un impediment pentru
continuarea acţiunii penale, în cazul autorului excepţiei ce face obiectul prezentei decizii, deoarece instanţa,
o dată sesizată, va exercita în continuare acţiunea penală, existenţa sau inexistenţa avizului ministrului
justiţiei fiind lipsită de orice relevanţă.
Un alt caz este cel reținut în Decizia nr.1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011, prin care Curtea a constatat că excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală referitor la judecata în cadrul
recunoaşterii vinovăţiei nu are legătură cu soluţionarea cauzelor în care a fost invocată, deoarece, aşa cum
rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată, aparţinând, cu excepţia situaţiilor
tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei
hotărâri definitive. Prin urmare nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii
penale mai favorabile. Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere
stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept. Din această
perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în dosarele instanței de find (în contestaţie la
executare), este inadmisibilă.
68
A se vedea Decizia nr.425 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.882 din 30 septembrie 2005 referitoare la irelevanţa unei dispoziţii legale (a cărei neconstituţionalitate ar
putea fi invocată în recurs) pentru soluţionarea fondului unei cauze. Cu acel prilej, Curtea a constatat că
obiectul cauzei îl reprezintă învestirea cu formulă executorie a unui contract de împrumut cu garanţie
imobiliară, autentificat. Ca atare, invocarea, pe cale de excepţie, a neconstituţionalităţii art. 373 3 din Codul
de procedură civilă, care reglementează căile de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de
învestire cu formulă executorie a înscrisului din care rezultă dreptul reclamantului - creditor, nu are
legătură cu soluţionarea cauzei, în accepţiunea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
De asemenea, reprezentativă este şi Decizia nr.375 din 2 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.879 din 10 decembrie 2003. Obiectul criticii îl vizează dispoziţiile din Legea
nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale referitoare la cauzele de
inadmisibilitate, Curtea statuând că aceste dispoziţii legale ar putea deveni incidente într-o eventuală cale
de atac, dacă s-ar ataca şi încheierea judecătoriei prin care s-a respins, ca fiind inadmisibilă, o excepţie de
neconstituţionalitate. În mod similar a decis Curtea şi în Decizia nr. 293 din 8 iulie 2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 5 august 2003 şi în Decizia nr.463 din 28 octombrie
2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1084 din 22 noiembrie 2004.
Un alt exemplu îl constituie Decizia nr.171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.242 din 7 aprilie 2011, prin care Curtea, observând că autorul excepţiei a formulat o
cerere de revizuire împotriva unei decizii civile prin care a fost respinsă contestaţia în anulare, în condițiile

23
cauzei”, pune în evidenţă raportul dintre activitatea judecătorului a quo şi cea a judecătorului
a quem. Prin urmare, dacă instanţa a quo în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de
neconstituţionalitate consideră că de textul de lege criticat depinde judecarea cauzei şi
sesizează instanţa a quem, este obligată ca, printr-o încheiere întocmită cu respectarea
dispoziţiilor art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992, să sesizeze Curtea Constituţională.
Această dispoziţie legală exprimă, prin ea însăşi, faptul că rezolvarea problemei de
constituţionalitate este esenţială pentru destinul procesului pe care instanţa îl are de
judecat.
Astfel, în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii soluţionării excepţiei de
neconstituţionalitate, dacă în urma verificării legalităţii excepţiei, se constata a fi
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, potrivit dispoziţiilor în vigoare, supuse
modificării prin legea criticată, instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial sesiza
Curtea Constituţională, suspendând totodată judecarea cauzei pe perioada soluţionării
excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa constituţională. Soluţia legislativă
privind suspendarea de drept a judecăţii cauzei la instanţa de fond a constituit o garanţie
procesuală menită să asigure părţilor litigante exercitarea dreptului de a se apăra, inclusiv
împotriva judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale apreciate a fi
neconstituţionale. De asemenea, această dispoziţie legală, introdusă după modificarea
adusă legii organice a Curţii Constituţionale în anul 1997, a exprimat, prin ea însăşi,
ideea legăturii dintre judecătorul a quo şi judecătorul a quem, ca şi faptul că rezolvarea
problemei de constituţionalitate este esenţială pentru destinul procesului dedus judecăţii
în faţa instanţei.
Prin dispoziţiile Legii nr.177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de
procedură civilă şi a Codului de procedură penală s-au adus modificări procedurii de
soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv etapei judecătoreşti a
procedurii. Astfel, se elimină suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata
derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi se introduce un nou motiv de
revizuire a hotărârilor definitive. Intervenţia legiuitorului prin care se abrogă măsura
suspendării de drept a cauzelor în care se invocă excepţii de neconstituţionalitate
constituie tocmai expresia asumării şi respectării obligaţiei ce revine statului cu privire la
crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor convenţionale. Noua reglementare
asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa
constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le
sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real,
drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de
drept nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un
obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa.

în care, împotriva unei atari decizii nu se poate formula o cerere de revizuire, iar cererea de revizuire
formulată de autorul excepţiei nu vizează situaţiile limitativ prevăzute de art. 322 din Codul de procedură
civilă, Curtea a reţinut că, indiferent de soluţia pronunţată în prezenta cauză, decizia sa nu va produce
niciun efect cu privire la o cerere de revizuire ab initio inadmisibilă. Rezultă că excepţia de
neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

24
 2. Cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de
efectele deciziilor Curţii Constituţionale

a. Decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate – art.29 alin.(3) din

Legea nr.47/1992

Sunt inadmisibile excepţiile care au ca obiect dispoziţii legale a căror

neconstituţionalitate a fost deja stabilită printr-o decizie anterioară a Curţii
Constituţionale (conform art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992, republicată, astfel cum a
fost modificată şi completată prin Legea nr.232/2004). Această soluţie are în vedere
efectele pe care le produce o asemenea decizie, conform dispoziţiilor art.147 alin.(1) din
Constituţia revizuită şi republicată.69
Deşi prevăzut expres şi cu o redactare clară în lege, acest caz de inadmisibilitate a
excepţiei de neconstituţionalitate se regăseşte, din păcate, cu o anumită frecvenţă în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Curtea este obligată să respingă excepţiile de
neconstituţionalitate care au ca obiect legi sau ordonanţe ori dispoziţii cuprinse în legi sau
ordonanţe cu care a mai fost sesizată şi pe care le-a declarat deja, prin decizii anterioare,
incompatibile cu prevederile Constituţiei.
Ar fi însă greşit să se considere că în toate cazurile aceste situaţii sunt rodul unor
erori comise de părţile în proces sau de instanţele judecătoreşti. Statistic este demonstrat că,
în majoritatea cazurilor, respingerea ca inadmisibile a unor excepţii de neconstituţionalitate
pentru motivul prevăzut de art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992 este rezultatul constatării
faptului că, ulterior ridicării excepţiei în faţa Curţii, dar înainte ca ea să se pronunţe în acel
dosar, ea a avut ocazia de a se pronunţa asupra aceleiaşi probleme de drept într-un alt dosar.
În aceste cazuri, fie în dispozitivul deciziei, fie în motivarea acesteia, atunci când respinge
excepţia Curtea subliniază faptul că aceasta a devenit inadmisibilă, tocmai pentru a marca
absenţa culpei autorului excepţiei, care nu putea să prevadă o astfel de situaţie.70

69
Art.147 alin.(1) din Constituţie prevede, în prezent, fără echivoc, încetarea efectelor juridice a
dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale: « Dispoziţiile din
legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt
suspendate de drept.>>
70
A se vedea, de exemplu: Decizia nr.100/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.357/1999, în motivarea căreia, între altele, Curtea Constituţională a reţinut că “excepţia a devenit
inadmisibilă, aflându-se pe rolul Curţii Constituţionale, întrucât decizia menţionată anterior nu era
publicată la 15 martie 1999, data pronunţării încheierii de sesizare de către instanţa de judecată”; în
acelaşi sens, sunt şi Decizia nr.169/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65/1999,
Decizia nr.122/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537/1999, Decizia
nr.349/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.143 din 5 martie 2003, Decizia nr.339
din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.461 din 29 mai 2006, precum şi
Decizia nr.761/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.593 din 7 august 2008. În sens
contrar, a se vedea Deciziile nr.819/2008, 820/2008 şi 821/2008 prin care au fost admise excepţii ale unor
texte de lege declarate, în prealabil, ca neconstituţionale, prin Decizia nr.818/2008, toate cele patru decizii
fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008, precum şi Decizia
nr.884/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.558 din 23 iulie 2008, prin care, de
asemenea, a fost reiterată soluţia de admitere pronunţată în Decizia nr.823/2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.551 din 22 iulie 2008.

25
 Aceasta nu exclude însă situaţia opusă, în care, foarte probabil, reaua credinţă a
autorului excepţiei stă la baza inadmisibilităţii. Relativ deseori se observă că invocarea
excepţiei de neconstituţionalitate are exclusiv rolul de a tergiversa soluţionarea procesului
pendinte, din acest punct de vedere nemaivând importanţă faptul că excepţia este
inadmisibilă pentru că dispoziţia din lege sau din ordonanţă a fost anterior declarată
neconstituţională de către Curtea Constituţională sau că ea este neîntemeiată, deşi excepţii
similare au mai fost respinse de Curte de nenumărate ori. Desigur, nu pot fi excluse nici
ipotezele în care excepţii inadmisibile sunt invocate fie cu ignorarea existenţei cauzei de
inadmisibilitate, fie a jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale71.
O altă situaţie care merită a fi menţionată expres este aceea privind deciziile de
admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate prin care Curtea Constituţională
sancţionează o dispoziţie legală declarând-o neconstituţională în măsura în care
contravine anumitor dispoziţii constituţionale, textul de lege continuând să producă efecte
juridice72. În acest caz, sensul deciziei este circumstanţierea legitimităţii constituţionale a
textului de lege respectiv şi deci constatarea caracterului său neconstituţional pentru ceea
ce excede această legitimitate.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 47/1992,
republicată, una dintre situaţiile de "inadmisibilitate" a ridicării unei excepţii de
neconstituţionalitate este cea în care excepţia are ca obiect "[...] prevederile constatate ca
fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Aceasta
înseamnă, în primul rând, că este inadmisibil ca instanţa însăşi să ridice, din oficiu, o
asemenea excepţie. În al doilea rând, aceasta mai înseamnă că, dacă o asemenea excepţie
este ridicată de părţi sau de procuror, instanţa judecătorească are obligaţia să respingă, ca
fiind inadmisibilă cererea prin care excepţia a fost ridicată, fără a mai sesiza Curtea
Constituţională, astfel cum prevede art. 29 alin. (4), pentru ipoteza ridicării unei excepţii
de neconstituţionalitate printr-o cerere admisibilă. În sfârşit, în al treilea rând, aceasta mai
înseamnă că, respingând cererea prin care este ridicată excepţia de neconstituţionalitate,
instanţa, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia de a respecta decizia Curţii
Constituţionale, aşadar are obligaţia ca, după caz:
- să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost
constatată prin decizia Curţii Constituţionale;

71
Decizia nr.138 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.554 din 12
noiembrie 1999
72
Prin Decizia nr.186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.213
din 16 mai 2000, Curtea Constituţională a reţinut că s-a mai pronunţat asupra excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 486 din 2
decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998. Cu acel
prilej Curtea, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat că art. 278 din Codul de procedură
penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea
plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror, ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de
acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti, să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din
Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Din ansamblul considerentelor deciziei menţionate
rezultă că în prezenta speţă instanţa judecătorească avea obligaţia ca, în condiţiile existenţei Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 486/1997, să se conformeze efectelor obligatorii erga omnes ale acesteia şi, în
consecinţă, să respingă excepţia de neconstituţionalitate, ca fiind inadmisibilă, fără a mai sesiza Curtea
Constituţională. Neprocedându-se în acest fel, Curtea a reţinut că se impune ca, prin prezenta decizie,
excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă ca fiind inadmisibilă.

26
 - să aplice dispoziţiile legale de care depinde soluţionarea cauzei şi la care se
referă decizia Curţii Constituţionale, dar niciodată în acel înţeles care, astfel cum s-a
constatat prin acea decizie, este contrar Constituţiei.
În oricare dintre cele două situaţii de mai sus şi în măsura în care este cazul, este
necesar ca instanţa judecătorească să aplice direct dispoziţiile Constituţiei, de care
depinde soluţionarea procesului, în absenţa unor reglementări legale care să fi înlocuit ori
completat prevederile cu privire la care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale.
O altă situaţie care se circumscrie cauzei de inadmisibilitate prevăzute de art.29
alin.(3) din Legea nr.47/1992 o reprezintă împrejurarea în care, prin critica de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor constatate anterior ca fiind contrare Legii
fundamentale, autorul excepţiei urmăreşte exclusiv infirmarea deciziei Curţii
Constituţionale. Or, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, o excepţie de
neconstituţionalitate poate avea ca obiect numai contestarea legitimităţii constituţionale a
unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă, nu şi o decizie a Curţii Constituţionale.
Atacarea, printr-o excepţie, a deciziei Curţii este echivalentă cu exercitarea unei căi de
atac, neprevăzută de lege şi contrară prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Totodată, o asemenea excepţie este contrară şi prevederilor art. 29 alineatul ultim din
Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul
Oficial al României, sunt definitive şi obligatorii.73
Într-o altă situație sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la
interpretarea unor decizii ale Curţii Constituţionale, Curtea a constatat că aceasta este
inadmisibilă, deoarece nu pot forma obiectul controlului de constituţionalitate, pe calea
excepţiei, deciziile Curţii Constituţionale. De asemenea, Curtea a observat că, în
accepţiunea prevederilor art. 146 din Constituţie şi ale Legii nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu are nici competenţa de a interpreta
sau explica deciziile sale la solicitarea unor subiecte de drept74.
Instanţele judecătoreşti nu pot abandona rolul de filtru pe care trebuie să îl joace în
virtutea dispoziţiilor legii organice a Curţii; dimpotrivă, ele trebuie să distingă între
excepţiile a căror inadmisibilitate se datorează constatării anterioare a neconstituţionalităţii
obiectului lor, pe care nu trebuie să le mai înainteze Curţii Constituţionale, şi cele asupra
cărora aceasta s-a mai pronunţat, dar numai în sensul respingerii lor pe fond, ca
neîntemeiate. În toate aceste cazuri, instanţa de judecată care ignoră inadmisibilitatea unei
excepţii de neconstituţionalitate săvârşeşte o gravă greşeală, sesizând Curtea
Constituţională în mod nelegal, ceea ce are drept consecinţă întârzierea în mod nejustificat
a soluţionării procesului pendinte în faţa sa.75

73
Decizia nr.92 din 12 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 20
decembrie 1995
74
Decizia nr.1255 din 22 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.830 din
23 noiembrie 2011.
75
În acest sens, a se vedea, de exemplu: Decizia nr.57/1999, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.216/1999; Decizia nr.138/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.554/1999; Decizia nr.174/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.639/1999;
Decizia nr.109/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.444/2000.

27
 b. Decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate – nu reiterarea excepţiei
în acelaşi dosar, de către aceeaşi parte

Acest caz de inadmisibilitate a fost creat pe cale jurisprudenţială de către Curtea

Constituţională, care a apreciat că, atâta timp cât obiectul excepţiei, cauza şi autorul sunt
aceleaşi în cazul unor excepţii succesive, operează autoritatea de lucru judecat a deciziei
prin care s-a soluţionat prima excepţie76.
De altfel, în jurisprudenţa sa77, Curtea Constituţională a statuat că partea care a
invocat excepţia nu o mai poate reitera, întrucât, fiind contrară puterii lucrului judecat, ea
este inadmisibilă. Dacă excepţia respinsă este din nou invocată, dar de către altă parte, nu
există putere de lucru judecat. Decizia anterioară de respingere este, însă, general
obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, astfel că atât timp cât motivele care
au justificat-o subzistă în continuare, fiind aceleaşi, rezolvarea excepţiilor ulterioare de
aceeaşi natură nu poate fi alta.

c. Tratatul sau acordul internaţional a cărui constituţionalitate a fost constatată

potrivit art.146 lit.b) nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate -
art.147 alin.(3) din Constituţie

Un alt caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate este prevăzut de

însăşi Constituţia revizuită. Astfel, potrivit art.147 alin.(3) din Constituţie, „în cazul în
care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit
art.146 lit.b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate”.
Până acum Curtea Constituţională nu a fost sesizată cu privire la eventuala
neconstituţionalitate a unui tratat internaţional, astfel încât această ipoteză de
inadmisibilitate nu a fost aplicată în practică.78
76
Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate având obiect identic de către alte părţi şi pentru alte motive
decât cele care au determinat respingerea ei în prealabil nu este inadmisibilă, această posibilitate fiind
justificată de evoluţia “stării de constituţionalitate”, de evoluţia condiţiilor social-economice şi politice ale
societăţii ( I. Muraru, M. Constantinescu, S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, Interpretarea Constituţiei,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002).
A se vedea în acest sens Decizia nr.57 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.214 din 11 martie 2004.
77
Decizia nr. 27 din 25 mai 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 15 iulie
1993 sau Decizia nr.472 din 9 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.38
din 16 ianuarie 2004.
78
Chiar dacă numai cu titlu informativ, trebuie precizat că, anterior revizuirii constituţionale din 2003,
art.145 din Legea fundamentală avea o redactare diferită, după cum urmează: „În cazurile de
neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b) legea sau regulamentul se trimite
spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din
numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea
devine obligatorie.” În baza legitimităţii aparte pe care ar fi dobândit-o legile astfel adoptate, art.23 alin.3
teza iniţială din legea organică a Curţii (în redactarea în vigoare între 1997 şi 2004) prevedea cauza de
inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate care ar fi avut ca obiect „prevederile legale a căror
constituţionalitate a fost stabilită potrivit art.145 alin.1 din Constituţie”.

28
 3. Condiţii procesuale de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate

3. 1. Condiţii de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de autorii

sesizării Curţii Constituţionale - art.29 alin. (1) şi (2) din Legea nr.47/1992

Sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi

realizată pe cale de actio popularis, ci presupune capacitatea procesuală activă doar a
unor subiecte de drept expres şi limitativ enumerate de textul constituţional, respectiv
legal. Astfel, pot sesiza Curtea Constituţională cu excepţii de neconstituţionalitate: a)
instanţele judecătoreşti sau de arbitraj comercial din oficiu, b) părţile aflate într-un litigiu
în faţa lor sau c) procurorul (atunci când participă la procesul în faţa instanţei
judecătoreşti), aceste din urmă categorii de subiecte nu direct, ci prin intermediul
instanţelor, precum şi, direct, Avocatul Poporului. Orice sesizări provenind de la alte
subiecte de drept decât cele de mai sus nu pot fi examinate de Curte şi sunt declarate
inadmisibile.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi de reprezentanţii legali sau
convenţionali ai părţilor, în numele şi în interesul acestora. Sub acest aspect, instanţele în
faţa cărora este ridicată excepţia au obligaţia de a distinge, înainte de a sesiza Curtea
Constituţională, dacă excepţia invocată de către apărătorii sau reprezentanţii părţilor a
fost ridicată în numele şi în interesul părţii pe care o reprezintă sau în nume propriu, cu
consecinţa respingerii excepţiei ca inadmisibile în acest din urmă caz79.
O problemă controversată a constituit invocarea excepţiei de neconstituţionalitate
de către reprezentanţii părţilor, în cadrul procesului penal, deoarece în această situaţie
instituţia reprezentării (art.174 alin.(1) din Codul de procedură penală) avea o
aplicabilitate mai restrânsă decât în procesul civil. Dacă iniţial, Curtea a respins ca
inadmisibile mai multe sesizări având ca obiect dispoziţiile art.174 alin.(1) din Codul de
procedură penală80, prin Decizia nr.16/200081 şi-a reconsiderat jurisprudenţa în sensul
admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de avocatul inculpatului absent
de la judecarea în primă instanţă.82

3. 2. Excepţii ridicate în faţa unui organism cu atribuţii jurisdicţionale, care nu

întruneşte calitatea de instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial

De la data intrării în vigoare a Constituţiei României şi până la abrogarea normei conţinute de fostul articol
145 ipoteza sa de lucru nu a fost niciodată pusă în aplicare, fapt care a determinat şi neaplicarea acestei
cauze de inadmisibilitate a excepţiilor.
79
Decizia nr.81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.325 din 8 iulie
1999 - excepţie de neconstituţionalitate ridicată de un consilier juridic în nume propriu.
80
Decizia nr. 484 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6
martie 1998, precum şi Decizia nr. 34 din 4 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 317 din 2 iulie 1999.
81
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.278 din 20 iunie 2000.
82
Ulterior, prin Decizia nr.145/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.665 din 16
decembrie 2000, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.174 alin.(1) lit.a) din
Codul de procedură penală, constatând că dispoziţia "numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an" este neconstituţională.

29
 Dacă în trecut, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a dat o interpretare extensivă
noţiunii de „instanţă judecătorească”83, ulterior Plenul Curţii Constituţionale84 a
interpretat restrictiv această noţiune, recunoscând numai instanţelor judecătoreşti
enumerate de legea privind organizarea judiciară dreptul de a sesiza Curtea
Constituţională cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate în faţa lor 85. În urma
revizuirii Constituţiei, alături de instanţele judecătoreşti, în sfera organelor competente să
sesizeze Curtea Constituţională au fost incluse şi instanţele de arbitraj comercial. Această
extindere a fost justificată prin asigurarea unui acces mai larg al persoanelor la jurisdicţia
constituţională şi a soluţionării cu celeritate a problemelor de constituţionalitate.

3. 3. Excepţii care nu respectă forma scrisă şi motivată – art.10 alin.(2) din

Legea nr.47/1992

În legătură cu modul de contestare a constituţionalităţii legii, articolul 10 alin.(2)

din Legea nr.47/1992, cu modificările ulterioare, prevede într-o formulare generală că
“sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate”. Referindu-ne strict la excepţiile de
neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, cu privire la care am arătat
că actul de sesizare al Curţii Constituţionale îl constituie încheierea de şedinţă, la o primă
analiză a textului s-ar putea înţelege că încheierea instanţei de judecată, care este
întotdeauna scrisă, ar trebui să fie întotdeauna şi motivată.86

83
“Puterea judecătorească, în sens larg, cuprinde toate organele de jurisdicţie, indiferent de natura lor”
(Decizia nr.3/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.95 din 17 mai 1993); “Sesizarea
Curţii Constituţionale s-a făcut de către o instanţă administrativ-jurisdicţională. O asemenea situaţie nu este
contrară prevederilor art.144 lit.c) din Constituţie (n.r. anterior revizuirii) care în mod expres se referă la
excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. […] Dacă [judecătorul
administrativ] nu ar putea sesiza Curtea constituţională ar însemna să poată el tranşa litigiul legat de
negarea legitimităţii constituţionale a prevederilor contestate.” ( Decizia nr.64/1994, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.177 din 12 iulie 1994).
84
Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.II/1995 privind înţelesul de “instanţă judecătorească” în cadrul
controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.47 din 13 martie 1995: “Pentru a stabili care sunt instanţele judecătoreşti urmează să ne raportăm în
primul rând la Constituţie, care, în art. 125 alin. (1) (text ce are ca titlu "Instanţele judecătoreşti"), dispune
că "Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege". Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevede în art. 10 că "Instanţele judecătoreşti
sunt: a) judecătoriile; b) tribunalele; c) curţile de apel; d) Curtea Supremă de Justiţie". La acestea se pot
adăuga instanţele militare organizate, în temeiul art. 11 din Legea nr. 92/1992, prin Legea nr. 54/1993 în:
tribunale militare, tribunalul militar teritorial, Curtea Militară de Apel. Aşa fiind, sesizarea Curţii
Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi făcută, în mod legal, decât de una dintre
instanţele judecătoreşti enumerate de lege.”
85
Decizia nr.90 din 4 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.220 din 2 aprilie
2003 - excepţie de neconstituţionalitate ridicată în faţa Curţii de Conturi; Decizia nr.514 din 29 mai 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 10 iulie 2007 - excepţie de
neconstituţionalitate ridicată în faţa Consiliului Superior al Magistraturii.
86
În Decizia nr.234/1997 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr.182/1997,
se reţine că “Actul de sesizare a Curţii Constituţionale este încheierea pronunţată de instanţă în faţa
căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Litigiul constituţional se desfăşoară în limitele

30
 În realitate, textul art.10 alin.(2) din Legea organică a Curţii Constituţionale trebuie
interpretat sistematic şi coroborat cu art.29 alin.(4) din lege, care prevede că “Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile
părţilor, precum şi dovezile necesare”. Procedând astfel, se ajunge la concluzia că, în cazul
cel mai frecvent, de altfel, în care excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţile
din proces sau de procuror, aceştia trebuie să-şi motiveze, în scris sau oral, excepţia de
neconstituţionalitate ridicată. În acest caz, însă, instanţa nu trebuie să îşi motiveze
încheierea87, ci numai să consemneze în aceasta motivele indicate de autorul excepţiei 88. În
lipsa motivării excepţiei de neconstituţionalitate de către autorul ei soluţia care se impune
este inadmisibilitatea acesteia. În jurisprudența sa 89, Curtea a conturat o anumită structură
inerentă şi intrinsecă oricărei excepţii de neconstituţionalitate. Aceasta cuprinde 3
elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă
pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate
existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului
criticat. Indiscutabil primul element al excepţiei se circumscrie fie simplei indicări a
textului pretins neconstituţional, fie menţionării conţinutului său normativ, iar cel de-al
doilea indicării textului sau principiului constituţional pretins încălcat. În condiţiile în
care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un
anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel,
motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material
sau cantitativ, ci dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare,
materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia.
În aceste condiţii, Curtea a constatat că în situaţia în care textul de referinţă
invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine
în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să
analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul
acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele 3 elemente menţionate.
Referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la
admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea 90 a arătat că neindicarea de
către autorul excepţiei a normei constituţionale pentru a cărei încălcare consideră că
textul legal atacat este neconstituţional sau trimiterea generică la încălcarea Constituţiei
constituie un motiv de respingere ca inadmisibilă a excepţiei, întrucât ea nu constituie o
veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, în sensul constituţional al termenului. Această
determinate de actul de sesizare”.
87
Instanţa, însă, are obligaţia, potrivit art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992, de a-şi exprima opinia asupra
excepţiei de neconstituţionalitate, în scopul fixării cadrului procesual în care Curtea Constituţională urmează să
exercite controlul de constituţionalitate. „Lipsa opiniei instanţei judecătoreşti din încheierile de sesizare nu
poate opri Curtea să judece cauzele ce i-au fost deduse, deoarece încălcarea de către instanţă a obligaţiei de
a-şi exprima opinia nu poate paraliza exercitarea dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei, de a o
invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii de către Curtea Constituţională”
(Decizia nr. 47 din 5 martie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 10
aprilie 1998).
88
Apare ca evident faptul că, în situaţia în care autor al excepţiei de neconstituţionalitate este însăşi instanţa
de judecată, obligaţia de a motiva critica îi incumbă acesteia.
89
Decizia nr.1313 din 4 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6
ianuarie 2012.
90
Decizia nr. 888 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13
august 2010, şi Decizia nr. 1.603 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 66 din 26 ianuarie 201.1

31
consecinţă se impune, întrucât jurisdicţia constituţională nu se poate substitui părţii în
privinţa invocării motivului de neconstituţionalitate, pentru că un control din oficiu este
inadmisibil, având în vedere că nu se poate exercita, decât la sesizare, controlul pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, în acest caz, instanţele vor respinge excepţiile
de neconstituţionalitate ca inadmisibile, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (5) din
Legea nr. 47/1992.
În situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate cuprinde în structura sa primele
două elemente anterior menţionate, numai Curtea este cea chemată să se pronunţe asupra
acestei probleme, respectiv dacă aceasta este sau nu motivată, întrucât ea singură îşi
stabileşte competenţa, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
În sistemul constituţional românesc obligaţia de motivare a excepţiei de
neconstituţionalitate nu are semnificaţia unei limitări a accesului cetăţeanului la justiţia
constituţională, ci este consecinţa firească a faptului că, în realizarea controlului de
constituţionalitate, Curtea nu poate acţiona din oficiu (cu excepţia iniţiativelor de revizuire
a Constituţiei), ci numai la sesizare şi în limitele acesteia. A admite posibilitatea simplei
invocări a excepţiei de neconstituţionalitate, fără a se indica, cel puţin, textele
constituţionale considerate ca fiind încălcate prin dispoziţiile legale criticate, ar însemna o
încălcare a prevederilor exprese ale legii care obligă la motivarea sesizării (fără să se facă
distincţie între controlul abstract, a priori, şi cel concret, a posteriori), şi, în acelaşi timp,
înfrângerea principiului controlului “la sesizare” şi nu din oficiu, întrucât, astfel, Curtea
Constituţională ar fi pusă în situaţia de a determina ea însăşi motivele de
neconstituţionalitate a legii care formează obiectul excepţiei91.
Curtea Constituţională nu a manifestat exces de formalism în ceea ce priveşte
îndeplinirea cerinţei motivării excepţiei de neconstituţionalitate, limitându-se, uneori, să
pretindă, ca o condiţie minimă, să fie indicate textele constituţionale considerate a fi fost
încălcate de dispoziţiile legale criticate. Însă, într-o atare situaţie, legătura dintre textele de
lege criticate şi temeiul constituţional invocat trebuie să fie evidentă, iar nu să necesite o
judecată speculativă din partea Curţii Constituţionale care să susţină pretinsa critică de
neconstituţionalitate. Astfel, simpla enumerare a dispoziţiilor constituţionale considerate a
fi încălcate, fără a preciza în concret motivele pe care se întemeiază contrarietatea cu
Legea fundamentală, nu satisface condiţia motivării excepţiei, soluţia respingerii ca
inadmisibile a unor astfel de sesizări conturându-se într-o practică relativ constantă a
Curţii Constituţionale.92

91
A se vedea, de exemplu, Decizia nr.341/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.38/1998, în care Curtea a stabilit că ”neindicarea de către autorul excepţiei a normelor constituţionale
în raport cu care consideră că sunt neconstituţionale dispoziţiile legale atacate constituie, de asemenea, un
motiv de respingere, întrucât excepţia ridicată nu constituie, în sensul constituţional al termenului, o
excepţie de neconstituţionalitate. Dacă instanţa de contencios constituţional s-ar socoti competentă să se
pronunţe asupra unei asemenea excepţii, ea s-ar substitui părţii în ceea ce priveşte invocarea motivului de
neconstituţionalitate ridicat, exercitând astfel din oficiu controlul de constituţionalitate, ceea ce este
inadmisibil”.
92
Decizia nr.465 din 4 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.55 din 22
ianuarie 2004, Decizia nr.627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.555
din 23 iulie 2008, Decizia nr.465 din 17 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.267 din 30 mai 2007, Decizia nr.517 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.412 din data de 2 iunie 2008.

32
 3. 4. Obiectul cauzei la instanţa de fond îl reprezintă exclusiv excepţia de
neconstituţionalitate, ceea ce echivalează cu sesizarea directă a Curţii
Constituţionale

Această cauză de inadmisibilitate derivă din împrejurarea că excepţia de

neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei
rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă. Prin urmare,
excepţia de neconstituţionalitate nu poate forma obiectul unei acţiuni principale nici în
faţa instanţei de judecată sau de arbitraj, unde constituie întotdeauna un mijloc de apărare
într-un litigiu în curs de soluţionare, şi nici în faţa Curţii Constituţionale.
Prin mai multe decizii93, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibile,
excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în cauze având ca obiect soluţionarea unei
acţiuni în contencios administrativ prin care s-a solicitat constatarea neconstituţionalităţii
unor ordonanţe sau dispoziţii din acestea, în baza art. 9 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, reţinând că sesizarea Curţii este nelegală, fiind contrară
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr.
47/199294.

3.5. Sesizarea Curții Constituționale care nu respectă dispozițiile legale referitoare

la conținutul hotărârilor judecătorești

Cu privire la această problemă, apreciem ca fiind necesară lămurirea unor aspecte

procedurale de principiu referitoare la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Astfel, cu toate că aceasta prezintă particularităţi semnificative, ea se încadrează în
categoria excepţiilor procesuale şi reprezintă, deci, un mijloc procedural prin care, în
condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa, din oficiu, invocă, în cadrul
procesului şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neconformitatea unei legi sau
ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Legea fundamentală.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, "Sesizarea Curţii
Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor,
opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile
părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de
judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând

93
În acest sens sunt Decizia nr. 761 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 980 din 7 decembrie 2006, Decizia nr. 764 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2007, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007, Decizia nr. 66 din 25 ianuarie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 15 februarie 2007, Decizia nr. 174 din 6
martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2007, Decizia nr.
342 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007.
94
Prin Decizia nr.660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.525 din 2
august 2007 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.9 din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004 în măsura în care permit ca acţiunea introdusă la instanţa de contencios administrativ să aibă ca
obiect principal constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă.

33
datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora". Astfel, actul de
sesizare a Curţii trebuie să fie încheierea întocmită de instanţa judecătorească sau de
arbitraj comercial în faţa cărora a fost ridicată o excepţie privind neconstituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare,
care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul
acestuia.
Sesizarea Curţii este subsecventă efectuării controlului privind îndeplinirea
condiţiilor de admisibilitate a excepţiei realizat de către instanţa judecătorească sau de
arbitraj comercial, care are rolul de prim filtru în cadrul etapei judecătoreşti a procedurii
soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din
Legea nr. 47/1992, "Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.
(1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat
superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3
zile."
În ceea ce priveşte conţinutul actului de sesizare a instanţei de contencios
constituţional, sunt aplicabile dispoziţiile art. 261 din Codul de procedură civilă, norme
imperative care stabilesc cuprinsul încheierii pronunţate de instanţă, lipsa unor menţiuni
putând atrage nulitatea acesteia, în condiţiile art. 105 alin. 2 teza întâi. Astfel, încheierea,
ca hotărâre dată de instanţă în cursul judecăţii, are 3 părţi: practica, considerente şi
dispozitiv. Practica cuprinde menţiunile prevăzute la art. 261 alin. 1 pct. 1-4;
considerentele sau motivarea sunt prevăzute la pct. 5, iar dispozitivul, consacrat de pct. 6,
constă în reproducerea în cea de-a treia parte a încheierii, a minutei. Dispozitivul este
considerat partea cea mai importantă, esenţială, a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât el
este susceptibil a fi pus în executare şi împotriva lui se exercită căile de atac. Prin
dispozitiv sunt soluţionate toate cererile părţilor, indiferent dacă sunt cereri principale,
accesorii sau incidentale.
Astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural,
prin intermediul căruia autorul solicită instanţei judecătoreşti sesizarea Curţii
Constituţionale în vederea efectuării controlului de constituţionalitate, instanţa,
exercitându-şi competenţa prevăzută de lege, trebuie să constate admisibilitatea excepţiei,
în cadrul considerentelor încheierii, şi să dispună sesizarea Curţii prin dispozitivul
aceleiaşi încheieri95.
În același sens reglementează și Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 26
din 16 decembrie 2010 privind actele de sesizare a Curţii Constituţionale în temeiul art.
146 lit. d) din Constituţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870
95
Decizia nr.1227 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din
10 ianuarie 2012. În cauza respectivă, analizând actul de sesizare a Curţii Constituţionale, prin prisma
consideraţiilor de principiu enunţate mai sus, Curtea a constatat că încheierea întocmită de instanţa
judecătorească în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate nu respectă dispoziţiile art. 261
din Codul de procedură civilă. […] procedând la "sesizarea Curţii Constituţionale" prin considerentele
încheierii din data de 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti nu a respectat dispoziţiile art. 261 din
Codul de procedură civilă şi nici Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 26 din 16 decembrie 2010
privind actele de sesizare a Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie. Aşa fiind,
instanţa constituţională nu a fost sesizată în mod legal.
A se vedea Decizia nr.89 din 7 februarie 2012, încă nepublicată, prin care Curtea Constituțională a respins
ca inadmisibilă sesizarea realizată prin practicaua unei sentinţe pronunţate de instanţa judecătorească,
sentinţă prin care aceasta a şi soluţionat cauza, respingând acţiunea formulată de autorul excepţiei.

34
din data de 27 decembrie 2010, prin care s-a statuat expres că "Dosarele Curţii
Constituţionale având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate cu privire la care
Curtea este sesizată în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, se
vor constitui numai în baza actului de sesizare constând într-o încheiere distinctă, care
va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei. Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile
părţilor. Dispozitivul încheierii se va referi la soluţia instanţei cu privire la sesizarea
Curţii Constituţionale".

4. Aspecte de drept comparat

Exemplul Italiei şi Germaniei sub aspectul competenţei judecătorului a quo de
a aprecia cu privire la relevanţa şi temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate

Judecătorul a quo are o mare putere de apreciere în ambele state în cazul în care în
faţa sa se ridică o excepţie de neconstituţionalitate, motivat de caracterul concret al
controlului. Astfel, judecătorul a quo trebuie să aibă dubii (Italia), respectiv să fie convins
de neconstituţionalitatea normei (Germania).
În Italia, excepţia ridicată trebuie să îndeplinească două condiţii de admisibilitate,
şi anume:
- să fie relevantă pentru soluţionarea cauzei din faţa instanţei a quo - rilevanza;
- să nu fie manifest nefondată – non manifesta infondatezza.
Relevanţa pentru soluţionarea cauzei din faţa instanţei a quo - rilevanza exprimă o
legătură instrumentală între excepţia de neconstituţionalitate şi litigiul de fond. Ea
exprimă caracterul util al excepţiei pentru soluţionarea cauzei, astfel încât o excepţie este
relevantă atunci când vizează dispoziţiile normative pe care judecătorul fondului trebuie
să le aplice în procesul aflat pe rolul său. Excepţia trebuie să fie necesară şi obligatorie
pentru a tranşa litigiul a quo, litigiu ce nu poate fi soluţionat de o manieră independentă
faţă de excepţia ridicată. Noţiunea de relevanţă este una mai restrânsă decât cea de
pertinenţă, astfel încât această condiţie de admisibilitate este foarte strict analizată de
instanţa constituţională. Totuşi, relevanţa excepţiei nu trebuie să fie privită din
perspectiva rezultatului procesului, existând situaţii când ea este relevantă, deşi nu
influenţează în mod direct soluţia în proces96.
Referitor la condiţia non manifesta infondatezza, menţionăm că aceasta semnifică
faptul că judecătorul a quo, înainte să sesizeze Curtea, trebuie să examineze dacă excepţia
ridicată are un minimum de fundament juridic, dacă există un dubiu rezonabil cu privire
la legitimitatea normei contestate. Astfel, judecătorul a quo realizează un fel de control
informal de constituţionalitate, dar nu poate decât să elimine pseudo-problemele de
constituţionalitate. În acest fel, sunt eliminate excepţiile cu scop evident de tergiversare a
procesului, şicanatorii, înşelătoare sau fanteziste. Sunt manifest nefondate excepţiile ce
vizează un text de lege care a fost declarat neconstituţional sau care a fost declarat
constituţional, dar nu se învederează Curţii noi motive pentru ca aceasta să fie declarată
96
În acest sens, menţionăm Decizia nr.53/1982, prin care Curtea a considerat că excepţia de
neconstituţionalitate ce privea un text de procedură este relevantă pentru cauză (renunţarea la unele termene
procedurale la cererea acuzatului); mai mult, prin aceeaşi decizie, a stabilit că iminenţa aplicării unui text
legal atrage relevanţa acestuia pentru cauză, iar excepţia nu poate fi respinsă ca prematur introdusă.

35
neconstituţională97. Deci, Curtea îşi va exprima eventualele dubii cu privire la
constituţionalitatea normei contestate, dar nu va se va pronunţa în nici un caz asupra
constituţionalităţii normei în cauză, competenţă care aparţine, în exclusivitate, Curţii
Constituţionale.
Desigur, pe lângă aceste condiţii de admisibilitate, trebuie respectat şi caracterul
prejudicial al excepţiei, astfel încât o instanţă nu va putea sesiza Curtea /Tribunalul
Constituţional din moment ce s-a dezînvestit de judecarea cauzei prin pronunţarea unei
hotărâri pe fond.
În cazul în care excepţia nu îndeplineşte aceste criterii, instanţa a quo italiană o va
respinge printr-o hotărâre motivată [art.24 alin.(1) din Legea nr.87/1953]. Nu există nici o
cale de atac împotriva admiterii sau respingerii sesizării Curţii Constituţionale de către
judecătorul a quo. Trebuie precizat faptul că, în cazul neîndeplinirii în mod corect a
rolului de filtru al judecătorului a quo, Curtea Constituţională italiană va putea respinge,
printr-o ordonanţă, excepţia ridicată ca inadmisibilă.
Alte două cauze de admisibilitate sunt ca instanţa constituţională să fie sesizată de
o instanţă judecătorească, respectiv „autorità giurisdizionale”, iar obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate să fie o lege. De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate să fi
fost ridicată de oricare dintre părţile îndrituite, anume părţile interesate în litigiul din faţa
instanţei a quo, de către instanţă din oficiu sau de către reprezentantul Ministerului
Public.
În Germania, potrivit art.100 alin.(1) din Legea fundamentală, în cazul în care o
instanţă judecătorească apreciază că o lege de care depinde soluţionarea cauzei este
neconstituţională, va suspenda cauza şi va sesiza fie Curtea Constituţională a Land-ului,
dacă este vorba de o lege ce încalcă constituţia acestuia, fie Tribunalul Constituţional
Federal, dacă apreciază că legea în cauză încalcă Legea fundamentală.
Astfel, o primă cauză de admisibilitate este ca legea în cauză să fie determinantă
pentru judecarea cauzei (entscheidungserheblich). Această condiţie presupune că se
refuză judecătorului fondului să suspende cauza atunci când dispozitivul hotărârii nu
depinde de validitatea normei contestate. Astfel, judecătorul fondului este obligat să nu
sesizeze Tribunalul, atât timp cât momentul în care se află procedura nu îi permite să
aprecieze în mod efectiv asupra caracterului determinant al normei cu privire la soluţia pe
care o va pronunţa. Rezultă că sesizarea instanţei constituţionale se poate face numai în
cazul în care caracterul prejudicial al excepţiei este evident. Totuşi, este de remarcat că
judecătorul constituţional nu exercită decât un control minimal asupra aprecierii
caracterului prejudicial al excepţiei. Controlul instanţei constituţionale asupra acestei
aprecieri pe care o face judecătorul fondului se va limita numai la situaţiile în care
aceasta este „manifest nefondată”. Este de observat că judecătorul a quo, în cursul
procedurii din faţa sa, este ţinut să verifice constituţionalitatea legii pe care o aplică şi
dacă o consideră neconstituţională să sesizeze Tribunalul Constituţional.
O altă cauză de admisibilitate este legată de aprecierea judecătorului a quo asupra
temeiniciei excepţiei. Astfel, judecătorul de fond trebuie să fie convins că legea în cauză
este neconstituţională. Exprimarea unor simple dubii sau îndoieli cu privire la
constituţionalitatea acesteia nu este suficientă. 98 De asemenea, instanţa de judecată nu
este îndrituită să sesizeze Tribunalul Constituţional în cazul în care are posibilitatea de a
97
M. Evans – The Italian Constitutional Court în International and Comparative Law Quarterly,
vol.17/iulie1968, p.606
98
Bvf, 22, 373 din 29 noiembrie 1967 sau Bvf, 80, 54 din 5 aprilie 1989.

36
interpreta legea respectivă într-un sens conform Legii fundamentale 99. Astfel, sentinţa pe
care o va pronunţa în cauza respectivă trebuie să se bazeze, în mod exclusiv, pe această
interpretare100.
Pe de altă parte, potrivit art.80 alin.(3) din lege, sesizarea instanţei constituţionale
este independentă de orice cerere a vreunei părţi din faţa judecătorului a quo. Deci,
judecătorul a quo nu este ţinut în nici un fel de solicitările părţilor din proces. Hotărârea
de sesizare a Tribunalului Constituţional pronunţată de instanţa judecătorească nu este
supusă nici unei căi de atac.
Ca şi în cazul Italiei, neîndeplinirea în mod corect a rolului de filtru al
judecătorului a quo, dă dreptul Tribunalului Constituţional Federal să respingă ca
inadmisibilă excepţia ridicată.

5. Concluzii

Legea organică a Curţii Constituţionale stabileşte că instanţele judecătoreşti sau

de arbitraj comercial în faţa cărora se ridică excepţii de neconstituţionalitate au obligaţia
să le cenzureze sub aspectul admisibilităţii, în cazurile limitativ prevăzute de art.29 alin.
(5) din Legea nr.47/1992, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807
din 3 decembrie 2010. [Ca urmare a republicării, dispoziţiile alin.(6) ale art.29 au devenit
cele ale alin.(5) al art.29].
Cauzele de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate la care face
trimitere art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992, anume cele prevăzute de art.29 alin.(1)–(3)
din legea organică a Curţii, în prezenţa cărora instanţa de judecată sau de arbitraj
comercial au obligaţia de a respinge excepţia ridicată în faţa lor, pot fi rezumate după
cum urmează:
- când actul criticat pentru neconstituţionalitate este altul decât legea sau
ordonanţa Guvernului;
- când legea sau ordonanţa Guvernului nu este în vigoare;
- când legea sau ordonanţa Guvernului nu are legătură cu soluţionarea cauzei în orice
fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia (excepţia este lipsită de relevanţă şi/sau de
pertinenţă);
- când excepţia a fost ridicată la cererea unui alt subiect decât părţile din proces,
de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă sau de instanţa de
judecată sau de arbitraj comercial din oficiu;
- când obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile
constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În aceste cazuri, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a
Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat
superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3
zile.101 Instanţa de recurs se pronunţă printr-o decizie cu privire la condiţiile de
admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

99
Bvf, 66, 84 din 10 ianuarie 1984.
100
Bvf, 22, 373 din 29 noiembrie 1967.
101
Art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992.

37
 În practică, însă, instanţele judecătoreşti manifestă timiditate în exercitarea acestei
prerogative, preferând să sesizeze Curtea Constituţională cu incidentele de
constituţionalitate pe care ele însele le-ar fi putut respinge ca inadmisibile, evitând, astfel,
tergiversarea proceselor aflate pe rol. În aceste cazuri, Curtea Constituţională, cu
respectarea procedurii de judecată în faţa sa, decide respingerea, ca fiind inadmisibile, a
excepţiilor care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art.29 alin.1, 2 şi 3 din Legea
nr.47/1992, aşa cum s-a putut observa şi din exemplele date din jurisprudenţa Curţii.
În privinţa celorlalte cazuri de inadmisibilitate, jurisprudenţa judiciară şi
constituţională relevă însă două interpretări.
O primă interpretare este în sensul că situaţiile de inadmisibilitate prevăzute de
art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992 pot fi constatate numai de către Curtea
Constituţională, iar nu şi de către instanţa de judecată, deoarece aceasta are competenţa
de a respinge ca inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate numai pentru cazurile de
inadmisibilitate prevăzute de art.29 alin.(1), (2) sau (3) din Legea nr.47/1992, astfel cum
prevede art.29 alin.(5) din aceeaşi lege.
Cea de-a doua orientare porneşte de la ideea că toate cazurile de inadmisibilitate
pe care le poate pronunţa Curtea Constituţională sunt şi la latitudinea instanţei
judecătoreşti, putând fi extrase din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 29
alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, conform art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege. În
consecinţă, raţiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepţiilor
fiind aceeaşi, legată de împiedicarea declanşării controlului de constituţionalitate în acele
situaţii ce constituie limite ale controlului inclusiv pentru Curte, nu se justifică o diferenţă
de regim juridic, singura delimitare între competenţa judecătorului a quo faţă de
judecătorul constituţional în materia controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie,
constând în aceea că cel dintâi nu se poate pronunţa niciodată pe fondul excepţiei de
neconstituţionalitate invocate în faţa sa.

38