Rugăciunea lacrimilor în „Cartea Treptelor”

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 23 Ian, 2022

Rugăciunea lacrimilor constituie una dintre cele mai importante particularităţi ale misticii
Răsăritului creştin. Rod al pocăinţei sau al negrăitelor bucurii izvorâte din redobândirea
harului pierdut, lacrimile nu sunt niciodată despărţite de strigătul lăuntric al inimii către
Dumnezeu. Această strânsă legătură constituie „pentru ascetica şi mistica ortodoxă
adevărata oglindă a omului, a cosmosului şi a lui Dumnezeu”. Această stare este descrisă
cel mai bine prin conceptul grecesc de penthos - necaz, jelire, întristare după pierderea
mântuirii.

În latura sa biblică, penthos este echivalent cu katanyxis, care ar putea fi tradus prin „regret

încercat din adâncul inimii”. Cu acest înţeles se desprinde şi din testamentul pe care Domnul îl
lasă omenirii, după cum mărturiseşte în „Predica de pe munte”: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se
vor mângâia” (Mt. 5, 4). În felul acesta, Sfinţii Părinţi îl definesc prin „străpungere a inimii”.

Învăţătura despre penthos s-a imprimat atât de mult în sânul Bisericii siriace, încât monahii au
luat denumirea de penthountes - „vărsători de lacrimi” (sir. - ’abîlā). Haina sihăstriei devenea
astfel veşmânt al pocăinţei şi al lacrimilor. Faptul că această trăire, fundamental mistică, este
prezentă şi dinamică în tradiţia siriană reiese din însemnările Sfinţilor Efrem Sirul şi Ioan Gură de
Aur. Primul dintre ei descrie această stare având în minte modelul Sfântului Grigorie de Nazianz,
a cărui personalitate o elogiază în cuvinte frumos alcătuite: „În clipa în care mă pregătesc să-mi
aduc aminte şuvoaiele sale de lacrimi, mi se umplu şi mie ochii de lacrimi. Nu puţin lucru este a
trece oceanul lacrimilor sale, fără să verşi din lacrimile tale. În fiecare zi sau noapte ochii săi
veghetori erau scăldaţi în lacrimi. Plângea pentru păcatele tuturor, dar şi mai mult plângea pentru
păcatele sale. Ochii săi lăcrămau atunci când buzele sale vorbeau despre pocăinţă, păcat sau
îndreptarea vieţii, dar şi când lăuda pe Dumnezeu” (P.G. 46, 829 D).

„Lacrimile răsar atât din întristare, cât şi din bucurie”

În cuprinsul lucrării anonime de limbă siriacă „Liber Graduum” (L.G.) (în traducere: „Cartea
Treptelor”), această temă este prezentă în cea de a XVIII-a omilie. Evidenţa ei reiese chiar din
primele rânduri, unde autorul face distincţia între lacrimile izvorâte din plânsul pentru păcate şi
lacrimile de bucurie. Răsplata lacrimilor vărsate pentru păcate va fi „bucuria întru Domnul”.
Meditarea propriilor fapte şi cântărirea lor cu nădejdea spre bunătatea şi ajutorul Celui Milostiv
constituie începutul despătimirii. Întregul demers duhovnicesc este exemplificat de autor cu
ajutorul tablourilor scripturistice: „Înţelegeţi ceea ce am de gând să vă spun, fiii mei! Lacrimile
răsar atât din întristare, cât şi din bucurie, aşa cum spune Domnul: «Adevărat, adevărat zic vouă
că veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră
se va preface în bucurie» (Ioan 16, 20). Unii plâng pentru păcatele lor şi bine fac, căci este scris:
«Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar
întristarea lumii aduce moarte» (II Cor. 7, 10). Alţii şi-au învins patimile şi s-au îndepărtat de ce
este rău pentru a face lucrurile Domnului. Din dragoste pentru Dumnezeu, care i-a binecuvântat
cu harul Său, i-a mântuit de moarte şi i-a făcut liberi, aceştia au vărsat lacrimi de bucurie, în
smerenie şi în legea cea sfântă a Lui, după cum zice psalmistul: «Că mărturiile Tale sunt
cugetarea mea, iar îndreptările Tale, sfatul meu. Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; viază-mă,
după cuvântul Tău» (Ps. 118, 24-25). Să ne bucurăm aşadar de această zi a mântuirii! Căci dacă
cineva a fost scăpat din moarte, trebuie să-i slujească Domnului cu bucurie, şi nu cu întristare”
(L.G. XVIII, 1).

Lacrimi „cu folos mântuitor”

Depărtându-se de Dumnezeu din cauza păcatelor sale, omul plânge ca şi cum ar fi pierdut cel
mai drag prieten. Alungarea păcatului aduce după sine şi restaurarea harului în suflet, după cum
notează autorul anonim: „Când a alungat de tot păcatul din suflet, el plânge de fericirea întâlnirii
cu Dumnezeu” (L.G. XVIII, 2).

Arma nevoitorului în lupta cu „gândurile răutăţii” este rugăciunea. Ea trebuie făcută după modelul
Mântuitorului Hristos Care a spălat cu lacrimile Sale păcatele neamului omenesc, rugându-Se
Părintelui ceresc în Grădina Ghetsimani, înainte de Dumnezeiasca Sa Jertfă. Întregul demers
spre desăvârşire este privit ca o luptă continuă cu puterile întunericului. În acest context, lacrimile
au atât rol mântuitor, cât şi anamnetic, păstrându-i omului conştiinţa trează. Ieşind din starea de
purificare, omul intră în comuniunea harului dumnezeiesc. Din acest moment, tristeţea se
schimbă în bucuria redobândirii darurilor pierdute prin păcat. Iată cum descrie opera noastră
această stare: „Să lăsăm în urmă toate lucrurile trecătoare şi să alungăm de la noi tot păcatul
care vine din afară. Atunci, numai după ce am smuls din rădăcină această buruiană, putem lupta
împotriva păcatului care locuieşte înlăuntrul nostru - împotriva gândurilor rele pe care patima le
sădeşte în inima noastră. După aceasta putem alerga mai departe în cursa care ne aşteaptă,
străduindu-ne şi mai mult în rugăciune, aşa cum Domnul a făcut înaintea noastră: căci (Pavel)
ne-a arătat că Iisus «în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către
Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa, şi deşi era Fiu, a
învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, şi desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă
pricină de mântuire veşnică» (Evr. 5, 7-9). Iar Domnul ne învaţă la fel: când am ajuns la starea de
nepătimire trebuie să ne adâncim şi mai mult în această competiţie a rugăciunii, după cum El
Însuşi a spus şi a făcut” (L.G. XVIII, 3).

Rugăciunea udată de lacrimi, în inimă

Intrând în starea de desăvârşire, nevoitorul trebuie să păstreze harul redobândit în rugăciune. În

acest sens este ami