Cunoştinţe teoretice de specialitate, specifice domeniului educaţiei fizice şi sportului;

Indicii morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului;

Deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice probelor şi ramurilor
sportive;
Calităţile motrice;
Elementele de conţinut ale altor laturi ale educaţiei integrale (generale).
Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă alcătuiesc un „sistem” care
are diferite ponderi în funcţie de vârsta participanţilor (elevilor), gradul lor de pregătire, baza materială
existentă etc.
Conţinutul acestor componente este pe larg prezentat în literatura de specialitate, în Programa de
specialitate, în mod deosebit sub forma sistemelor de acţionare recomandate a fi folosite de specialist în
activitatea sa.
Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă corespund, se regăsesc în
„modelul educaţiei fizice şi sportive şcolare”, stabilit pentru fiecare subsistem (învăţământul primar,
gimnazial, liceal etc.) şi care include principalele componente şi indicatori ce urmează a fi realizaţi.
Modelul asigură şi urmăreşte atingerea unor obiective precise, în fiecare ciclu de învăţământ (subsistem). În
funcţie de particularităţile de vârstă şi sex ale elevilor sunt stabilite cerinţe şi baremuri care asigură
realizarea unor „performanţe”, de către elevi, în fiecare an, de-a lungul perioadei de şcolarizare.

Cunoştinţe teoretice de specialitate, specifice domeniului educaţiei fizice şi sportive

Aceste cunoştinţe teoretice, de specialitate, vizează, de exemplu:
· rolul şi importanţa practicării exerciţiilor fizice, a sportului şi a turismului;
· sistemul de cerinţe prevăzut în programa şcolară, pe niveluri de învăţământ şi ani de studiu;
· metodologia de acordare a notelor în cadrul S.U.V.A.D;
· înţelegerea mecanismului de bază a mişcărilor, a actelor şi acţiunilor motrice;
· poziţia corectă a corpului, a segmentelor sale şi a mişcărilor compensatorii-preventive, prin care să
se prevină şi să se combată instalarea unor deformaţii fizice;
· norme de protecţie a muncii şi măsurile ce se impun pentru acordarea primului ajutor în caz de
producere a unor accidente;
· noţiuni privind practicarea exerciţiilor fizice din punct de vedere igienic, metodic etc.;
· principalele prevederi, reguli, cuprinse în regulamentele pe ramuri de sport;
· informare cu evenimentele sportive curente etc.
Asimilarea de către elevi a acestor cunoştinţe teoretice de specialitate, specifice domeniului educaţiei
fizice şi sportului, se realizează în urma audierii celor transmise de profesor, prin comunicare verbală, dar
pot fi şi rezultatul studiului individual. Aceste cunoştinţe se pot transmite nu doar în cadrul unor lecţii
teoretice, lucru ce se realizează mai puţin în activitatea curentă, ci concomitent cu procesul practic,
instructiv. În transmiterea acestor cunoştinţe se va ţine seama de particularităţile de vârstă şi gradul de
pregătire a subiecţilor, a practicanţilor exerciţiilor fizice şi sportului.
Unele dintre momentele cele mai indicate pentru transmiterea cunoştinţelor de specialitate teoretice
sunt: în cadrul lecţiilor, la început de an şcolar şi de trimestru, a excursiilor, a concursurilor etc. În cadrul
primei lecţii de educaţie fizică, la începutul fiecărui trimestru, timp de 10-15 minute, se prezintă elevilor
cadrul general de desfăşurare a activităţii de educaţie fizică şi sportivă, rolul şi importanţa acesteia,
obiectivele ce urmează a fi înfăptuite şi importanţa lor în formarea şi dezvoltarea armonioasă a elevilor,
măsurile de protecţie, igienă şi evitare a accidentelor etc. De asemenea, odată cu demonstraţia practică
folosită în cadrul lecţiilor, a activităţilor sportive, se vor da explicaţii, ştiinţific motivate în scopul formării
unor convingeri şi a motivaţiei despre necesitatea, utilitatea şi mai cu seamă corectitudinea execuţiilor.
În antrenamentul sportiv, aceste cunoştinţe se transmit prin aşa-cunoscutele „sedinţe” de pregătire sau
analiză.
Toate aceste cunoştinţe de specialitate, specifice domeniului educaţiei fizice şi sportului contribuie la
formarea şi consolidarea „bagajului” de cunoştinţe care vor asigura învăţarea mai rapidă a deprinderilor şi
priceperilor motrice, favorizând formarea „culturii sportive” şi, nu în ultimul rând, crearea perspectivei
desfăşurării unei activităţi independente de practicare a exerciţiilor fizice şi sportului.

Indici morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului

Dobândirea unor indici superiori morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului asigură
dezvoltarea fizică armonioasă (şi echilibrată). Aceasta constituie scopul, ţinta activităţii de educaţie fizică în
şcoală. De asemenea, întărirea şi menţinerea unei stări optime de sănătate este rezultatul creşterii şi
dezvoltării normale a corpului, a dobândirii unor indici superiori morfologici şi funcţionali ai organismului.
Această componentă a procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă constituie fondul
biologic de bază ce se realizează prin practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului, contribuind la dezvoltarea
calităţilor motrice, la formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice. Ea asigură realizarea
unei educaţii integrale (generale).
Principalii indicatori ai modelului de educaţie fizică şcolară sunt: înălţimea; greutatea; bustul;
perimetrul toracic în inspiraţie, expiraţie, repaus; capacitatea vitală; diametrul biacromial şi biterohanteriar;
anvergura membrelor superioare; perimetrul braţelor, coapselor şi bazinului; atitudinea corporală.
Realizarea finalităţii ce vizează dezvoltarea armonioasă a organismului este de mare importanţă pentru
viaţa unui individ, ca şi pentru activitatea tehnico-profesională desfăşurată de el în viitor. Aceasta se
realizează prin întreaga activitate desfăşurată de individ în procesul de practicare a educaţiei fizice şi
sportului şi, în mod deosebit, în cadrul activităţilor specifice desfăşurate în şcoală.
Aceşti indici ai organismului sunt determinaţi genetic, dar sunt influenţaţi şi de alţi factori, cum sunt:
condiţiile de viaţă, de muncă, de alimentaţie, interesul faţă de propria înfăţişare (aspectul fizic) etc.
Activitatea sportivă, ca şi cea productivă şi, în general, viaţa de zi cu zi, randamentul unui om se află
sub influenţa nivelului de dezvoltare a indicilor morfologici (somatici) şi funcţionali ai organismului.
Această componentă, tocmai de aceea, este prezentă în tot procesul de practicare a exerciţiilor fizice, a
activităţilor sportive şi în mod deosebit în activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, desfăşurată în
regimul acesteia, dar şi în afara şcolii, prin activitatea independentă.

Deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice probelor şi ramurilor

sportive
Deprinderile şi priceperile motrice sunt componente ale modelului de educaţie fizică şi sportivă
şcolară. Acestea sunt mult şi pe larg tratate în literatura de specialitate. În ceea ce priveşte ordinea abordării
lor, noi le vom trata în succesiunea: „deprinderi şi priceperi motrice”, considerându-le componente ale
procesului instructiv-educativ care se învaţă, se consolidează şi în final se perfecţionează (automatizează).
Acestea se formează în ontogeneză, în funcţie şi de calităţile motrice şi de indicii morfologici şi funcţionali
ai organismului elevilor.
Deprinderile motrice se dobândesc, se formează iniţial, în special cele de bază (mers, alergare,
săritură, prindere-aruncare, căţărare, escaladare, târâre, transport de obiecte (greutăţi), tracţiune, împingere
etc.), în practica vieţii, începând cu perioada copilăriei şi continuând cu procesul de instruire special
organizat în cadrul educaţiei fizice şcolare sau a antrenamentului sportiv.
În conformitate cu obiectivele de învăţare din activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv,
acestea se formează, se perfecţionează şi determină formarea de noi deprinderi, deosebit de variate, specifice
acţiunilor de mişcare, cât şi activităţii de practicare a diferitelor ramuri şi probe sportive.
Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activităţii voluntare pe linia
motricităţii. Acestea pot fi componente ale unei acţiuni motrice, ca urmare a unor repetări efectuate
sistematic şi continuu, în structuri neschimbate. Rezultatul unei asemenea activităţi duce la un grad înalt de
perfecţionare, la o execuţie efectuată cu uşurinţă, cursivitate, precizie, expresivitate şi un consum mic de
energie. Eficienţa sau mai corect spus randamentul tinde spre maxim fără a fi necesară participarea efectivă,
tot timpul, a conştiinţei. Deprinderile motrice au la bază stereotipuri dinamice, motorii, realizate prin reflexe
condiţionate, sisteme de legături temporale legate şi consolidate prin exerciţii. Aceste legături
multiple sunt realizate între zonele corticale vestibulare, ale vederii şi ale celorlalţi analizatori, pe de o parte,
şi centrii motori angrenaţi în coordonarea acestei activităţi, pe de alta.
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, realizată printr-un număr mare de
repetări a unor exerciţii special alese, a interacţiunilor dintre diferite excitaţii (vizuale, chinestezice, auditive
etc.), transmise scoarţei în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate (A.Demeter-11).
Deprinderile motrice se învaţă, cele greşit însuşite se corectează prin exerciţiul (i) fizic (e) repetat (e)
sistemic şi continuu. Atunci când numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de „automatizare”.
Deprinderile motrice nu sunt înnăscute, ele sunt elemente ale activităţii voluntare a omului. Stereotipul
dinamic dispare în condiţiile în care excitanţii care i-au dat naştere nu se repetă cu regularitate. În aceste
condiţii, ca o cerinţă a calităţii efectuării deprinderilor motrice este întărirea continuă a legăturilor temporale
prin exersarea (repetarea) exerciţiilor. Această problemă va fi tratată pe larg în capitolul IV în cadrul
prezentării metodei exersării exerciţiilor.
După cum subliniază I. Şiclovan, în faza superioară a formării deprinderilor motrice, pe baza
interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, ia naştere o „senzaţie
„complexă”, specifică diferitelor ramuri de sport. Aceste senzaţii, în activitatea practică, sunt denumite în
mod expresiv „simţul rachetei”, „simţul schiului”, „simţul mingii”, „simţul porţii” etc.
Odată cu automatizarea deprinderii motrice are loc o scădere a rolului atenţiei, abaterea de la
concentrarea detaliilor de execuţie spre rezolvarea unor noi acţiuni, situaţii impuse de concurs, adversar,
coechipier sau alţi factori externi.
Deprinderile motrice se perfecţionează (consolidează) în timp neuniform. Progresele sunt cu atât mai
mici cu cât stadiul este mai avansat. De asemenea, o altă caracteristică este aceea că deprinderile motrice
sunt unice şi ireversibile, deci nici o deprindere motrică nu seamănă cu o altă deprindere motrică.
Deprinderile motrice poartă amprenta particularităţilor individuale ale subiecţilor. Acest lucru este
important a fi reţinut mai cu seamă în procesul de învăţare, formare a deprinderilor motrice. Acestea
urmează, în execuţia lor, aceeaşi succesiune, înlănţuire a elementelor ce compun mişcarea, exerciţiul
respectiv. Încercarea de a schimba ordinea desfăşurării acestor elemente, în situaţia în care este posibil acest
lucru, duce la elaborarea de noi deprinderi. (De exemplu, în gimnastică, elaborarea unor noi elemente
tehnice).
În legătură cu formarea deprinderilor motrice, cât şi a priceperilor, în lucrările de specialitate sunt
prezentate mai multe păreri legate de etapele formării deprinderilor (şi priceperilor) motrice. Astfel, după
Fills, învăţarea unei deprinderi de mişcare trece printr-o fază cognitivă, apoi printr-o fază de consolidare,
ajungând în final la faza de automatizare. O altă perspectivă prezintă, sub aspect fiziologic, următoarele trei
faze ale formării deprinderilor motrice:
a) faza mişcărilor brute, inutile, lipsite de coordonare;
b) faza mişcărilor în concordanţă cu scopul acţiunii;
c) faza formării propriu-zise şi a stabilizării.
Din punct de vedere psihologic sunt enumerate patru faze: a) faza iniţială, a orientării şi familiarizării
cu deprinderea respectivă; b) faza însuşirii fiecărui element component al deprinderii; c) faza unificării
elementelor componente şi d) faza automatizării.
O altă părere relativ unitară, ce caracterizează procesul de formare a diferitelor deprinderi motrice,
evidenţiază următoarele etape:
a) orientarea şi familiarizarea cu imaginea globală a acţiunii pe baza demonstraţiei şi a explicaţiilor
iniţiale;
b) etapa învăţării analitice, pe fragmente, operaţii;
c) etapa analitico-sintetică, de organizare şi sistematizare a elementelor acţiunii, eliminarea mişcărilor
greşite şi inutile din execuţia respectivă;
d) etapa sintetizării şi a integrării operaţiilor într-o acţiune unitară;
e) etapa perfecţionării deprinderilor, prin selecţia continuă şi eliminarea progresivă a elementelor, a
legăturilor defectuoase şi consolidarea celor care trebuie menţinute.
Majoritatea specialiştilor consideră că din punct de vedere metodic există trei etape în formarea
deprinderilor motrice;
a) Etapa I-a, etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderilor motrice;
b) Etapa a II-a, a consolidării, fixării deprinderilor motrice;
c) Etapa a III-a, a perfecţionării deprinderilor motrice.
a) În etapa I-a, a formării deprinderilor motrice, a iniţierii în bazele tehnicii mişcării se urmăreşte, în
primul rând, formarea unei reprezentări corecte, clare despre deprinderile motrice ce urmează a fi învăţate.
Crearea acestei reprezentări corecte se realizează pe baza perceperii de către subiecţi a înlănţuirii raţionale a
elementelor componente ale acţiunilor motrice respective, cu ajutorul demonstraţiei şi a explicaţiei care
poate să o însoţească. Demonstrarea unei mişcări, a unei deprinderi oferă o „imagine” a actului motric
respectiv, a elementelor componente ale mişcării cu succesiunile lor. Pentru un succes în „înregistrarea”,
perceperea corectă a deprinderilor motrice se recomandă o alternare a ritmului normal de execuţie al
exerciţiului cu ritmul mai lent pentru a oferi posibilitatea „vizionării” mişcării un timp cât mai lung.
Folosirea explicaţiilor date de profesor (antrenor) asigură o orientare selectivă a subiecţilor, o mai
bună atenţionare a lor pe o anumită problemă, pe sarcina cea mai importantă, care reprezintă fondul învăţării.
De asemenea, explicaţia are şi menirea de a sublinia senzaţiile proprii diferitelor momente ce apar în timpul
execuţiei, prezentarea unor cunoştinţe şi altor deprinderi formate în activitatea anterioară.
În timpul explicaţiilor, se recomandă, dacă este cazul, descompunerea deprinderii în elementele
componente, ca şi folosirea atât a terminologiei specifice ramurii de sport respective, cât şi a unor expresii
care au rolul de a reda cât mai plastic cerinţele executării practice, pentru a asigura, în final, formarea unei
corecte reprezentări a exerciţiului respectiv, a deprinderii ce urmează a fi însuşite.
După formarea reprezentării corecte se trece la iniţierea în tehnica mişcării respective.
 După demonstraţia la care au asistat subiecţii şi în urma explicaţiilor primite, aceştia şi-au făcut o
imagine, au un model şi prin toată activitatea lor ulterioară vor căuta ca execuţia lor să fie cât mai
asemănătoare cu modelul înfăţişat, prezentat de profesor (antrenor) sau o altă persoană desemnată de acesta
pentru a efectua demonstraţia.
b) Fixarea, consolidarea deprinderilor motrice este cea de-a doua etapă a formării deprinderilor
motrice şi se referă atât la un element separat, cât şi la un întreg exerciţiu. Fixarea se realizează în condiţiile
repetării multiple a deprinderii motrice, a elementului sau exerciţiului întreg.
Repetarea îndelungată a exerciţiilor, a deprinderilor motrice duce la formarea conexiunilor temporare
din scoarţa cerebrală şi treptat execuţia greoaie şi puţin cursivă - caracteristică începutului - capătă uşurinţă
şi coerenţă în execuţie, calitatea execuţiei se îmbunătăţeşte treptat. La început, calitatea scăzută se datoreşte
unor cauze obiective, ca: iradierea excitaţiei, fenomen specific fazei iniţiale de formare a stereotipului
dinamic.
Rezultatul acestei iradieri este acela al apariţiei unei serii de mişcări de prisos, angrenarea unor muşchi
inutili în executarea mişcării respective. De asemenea, sincronizarea mişcărilor nu este în raport optim cu
marile funcţiuni. Se poate observa o precipitare în tot ce se întreprinde, respiraţia ca şi circulaţia sunt
deosebit de intense, scade în general capacitatea organismului la efort.
Aspectele enumerate, ca şi altele, sunt inerente începutului formării stereotipului dinamic şi cu timpul
se elimină treptat, aceasta şi ca urmare a repetării, înţelegerii tot mai bine de către subiecţi a modelului spre
care trebuie să tindă în urma exersărilor exerciţiilor. Atingerea unui înalt nivel de execuţie asigură un ritm
crescut, o amplitudine mare, acurateţe şi expresivitate mişcării. De asemenea, contribuie la formarea tehnicii
de execuţie a deprinderilor motrice în concordanţă cu caracteristicile speciale, temporale şi dinamice optime
(7).
Pentru a diminua, a micşora cât mai mult efectele negative ale acestui proces de iradiere a excitaţiei în
procesul didactic, de învăţare a deprinderilor motrice, pe lângă exerciţiile respective ce urmează a fi învăţate
sau înaintea executării lor sunt folosite şi unele exerciţii pregătitoare. Aceste exerciţii prin structura lor
asigură formarea unor priceperi sau calităţi motrice nemijlocit subordonate deprinderilor respective.
Exerciţiile pregătitoare contribuie la pregătirea aparatului locomotor şi a sistemului neuro-muscular, grăbind
procesul de învăţare.
c) Etapa a III-a a formării deprinderii motrice este etapa perfecţionării, automatizării deprinderii
motrice. Aceasta se realizează printr-o activitate de repetare perseverentă, ce urmăreşte „întărirea”
deprinderilor motrice, automatizarea lor.
Executarea în condiţii mereu schimbate, în noi variante şi combinaţii, asigură folosirea acestor
deprinderi motrice în diverse situaţii impuse de activitatea practică de zi cu zi sau cea sportivă (competiţii).
Diversele categorii (tipuri) de deprinderi motrice sunt clasificate astfel:
a. După nivelul de automatizare:
· elementare, deprinderile motrice complet automatizate şi care au la bază mişcări cu caracter ciclic.
Fazele se execută în aceeaşi înlănţuire (ca cele asemănătoare mersului, alergării, înotului, canotajului,
schiului fond, ciclismului etc.);
· complexe, sunt parţial automatizate şi sunt formate din acţiuni motrice aciclice (cele specifice unor
sporturi ca: judo, box, gimnastica etc. şi mai ales jocurile sportive).
b. După nivelul utilităţii, finalităţii lor:
· de bază şi utilitar-aplicative, necesare în viaţa cotidiană şi în activitatea sportivă (mers, alergare,
săritură, aruncare-prindere etc.);
· specifice ramurilor şi probelor sportive, acestea includ elementele şi procedeele tehnice din ramurile
sportive.
c. După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi folosirea lor, deprinderile motrice pot fi
clasificate astfel:
· propriu-zise; · perceptiv-motrice şi · inteligent-motrice.
În ceea ce priveşte transferul şi interferenţa deprinderilor motrice, în procesul de formare a acestora,
cele învăţate anterior pot influenţa pozitiv sau negativ însuşirea altora noi, în cadrul procesului de instruire.
Influenţa pozitivă este numită transfer, iar cea negativă, interferenţă.
De regulă, prin procesul de generalizare, elementele comune sunt transferate din structura deprinderii
vechi, în structura deprinderii noi (de exemplu: prinderea mingii, pasa sau driblingul în jocurile sportive -
baschet, handbal).
Interferenţa este tot un transfer, dar negativ, situaţie care trebuie evitată, lucru posibil printr-o
planificare judicioasă a procesului de învăţare şi consolidare a deprinderilor motrice.
 Reuşita formării corecte a deprinderilor motrice, timpul necesar pentru aceasta depind de gradul de
complexitate a deprinderii motrice respective, experienţa motrică anterioară a subiectului, nivelul calităţilor
motrice, a indicilor morfo-funcţionali şi motivaţia executantului.
Priceperile motrice, după unii autori numite abilităţi, reprezintă valorificarea conştientă, în condiţii
neprevăzute, variabile, a deprinderilor motrice stăpânite de subiect.
Priceperea motrică precede deprinderea motrică. Această anticipare a execuţiei noi a deprinderii ce
urmează să se înveţe este numită „pricepere motrică simplă, elementară” şi reprezintă prima etapă, cea a
iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderilor motrice, când în condiţii noi, neprevăzute, subiectul
selectează şi apoi execută deprinderile motrice care se impun, în funcţie de condiţiile variabile. Această
pricepere motrică este denumită „complexă”.
În funcţie de experienţa motrică a individului, de numărul şi varietatea deprinderilor motrice pe care le
stăpâneşte, subiectul poate în mod conştient să execute deprinderile motrice neînsuşite încă.
Priceperile motrice nu sunt componente automatizate ale activităţii motrice voluntare, fiind
dependente de condiţiile variabile, nestandardizate. Unii specialişti consideră ca priceperile motrice exprimă
„măiestria” în execuţia practica, în situaţii neprevăzute.
În educaţia fizică şi sportivă şcolară, sfera cea mai largă de aplicare a priceperilor motrice o reprezintă
jocurile de mişcare, cele sportive, ştafetele şi traseele utilitar-aplicative.
Priceperile motrice se bazează şi influenţează procesele cognitive, cum sunt: memoria, gândirea
creatoare, imaginaţia etc.; se consolidează prin folosirea metodelor moderne, active de instruire (cum este
problematizarea); plasticitatea scoarţei cerebrale determină nivelul de manifestare a priceperilor motrice.
Problemele ce privesc dezvoltarea priceperilor motrice sunt puţin abordate în literatura de specialitate
deşi, în unanimitate, se recunoaşte importanţa lor.

Calităţile motrice
Calităţile motrice pot fi definite ca însuşiri ale organismului, concretizate în capacitatea de efectuare a
acţiunilor de mişcare, în orice activitate cotidiană sau de educaţie fizică şi sportivă, cu anumiţi indici de
forţă, îndemânare, mobilitate, rezistenţă şi viteză.
În ceea ce priveşte abordarea terminologică a calităţilor motrice, există părerea împărtăşită de unii
specialişti că este bine să se folosească termenul „educare” a calităţilor motrice sau conceptul „calităţi
fizice”. Noi împărtăşim părerea că într-adevăr conceptul de „calităţi motrice” exprimă cel mai bine, mai
complet, ansamblul factorilor care le determină, le întreţin şi la dezvoltă.
Calităţile motrice se dezvoltă de-a lungul vieţii, în anumite perioade optime şi nu se educă. Calităţile
personalităţii umane se educă, iar cele motrice ale organismului uman se dezvoltă. În numeroase lucrări de
specialitate se arată că într-un stadiu primar ele există în „dotarea” fiinţei umane, deci nu se pune problema
formării lor. De asemenea, pregătirea fizică se realizează cu ajutorul calităţilor motrice, iar generalizarea
conceptului de calitate motrică nu afectează raportul fizic-motric al conţinutului.
În ceea ce priveşte cronologia abordării calităţilor motrice de bază aceasta este, în general, arbitrară.
În cadrul cursului noi vom recurge la criteriul alfabetic: forţa, îndemânarea, mobilitatea, rezistenţa şi viteza.
Calităţile motrice, fiecare dintre acestea, au un parametru (element) caracteristic, prin care se poate
determina valoarea şi aportul lor la realizarea diferitelor acţiuni motrice. Astfel, pentru forţă, acest etalon este
„încărcătura” pentru îndemânare - „gradul de complexitate şi precizia acţiunii”, pentru rezistenţă - „durata
acţiunii”, iar pentru viteză - „repeziciunea mişcărilor” (4; 13).
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dezvoltarea calităţilor motrice are o importanţă deosebită.
Aceasta poate fi prezentată, în sinteză, astfel:
· reprezintă o finalitate a activităţii de educaţie fizică şi sportivă şcolară;
· este o componentă a procesului instructiv-educativ;
· asigură dezvoltarea fizică armonioasă şi contribuie la menţinerea unei stări optime de sănătate;
· influenţează favorabil indicii marilor funcţiuni ale organismului, motricitatea generală şi calităţile
moral-volitive;
· asigură tonicitatea şi troficitatea organismului;
· valorifică superior disponibilităţile genetice ale organismului;
· favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului;
· condiţionează formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice cu care
sunt în relaţie de interdependenţă;
· influenţează, în mod favorabil, dezvoltarea, prin transfer, şi a altor calităţi motrice;
· dezvoltarea calităţilor motrice se realizează printr-o mare varietate de căi şi mijloace specifice, dar şi
prin acţiuni independente şi în condiţii relativ simple.