Sunteți pe pagina 1din 34

Evoluția domeniului social în România

1. Elemente introductive
Evoluția umană se deosebește esențial de celelalte linii evolutive,
deoarece antropogeneza este influențată atât de factorii biologici cât și de cei
sociali. Dacă printre factorii biologici ai antropogenezei se numără lupta pentru
existență, cei sociali sunt în primul rând munca și capacitatea de a produce
unelte de muncă, organizarea socială crescând șansele de supraviețuire a
oamenilor în condiții nefavorabile, limbajul articulat și conștiința.
Munca este o trăsătură esențiala a activității umane, omul fiind singura
ființă care depune efort în mod conștient în vederea obținerii unor foloase. În
același timp, munca reprezintă o condiție a traiului, deoarece fără a presta muncă
nu se pot obține bunurile necesare vieții. De cele mai multe ori, munca depusa
reprezintă și o măsură a bunăstării indivizilor. Munca constituie pentru
economiști factor de producție, o activitate prin care oamenii utilizează
aptitudinile lor, fizice și intelectuale, în scopul obținerii de bunuri și beneficii.
Unul din cele mai importante curente ale sociologiei evoluționismul
socio-cultural, considera drept un criteriu de umanizare capacitatea
confecționării uneltelor de muncă. Acest criteriu a fost recunoscut de știința
modernă, care susține ca etapa umană în evoluția omului începe odată cu
producerea uneltelor de muncă.
Termenul „muncă” 1 are mai multe sensuri. Un prim sens, principal, este
acela de „activitate îndreptată spre un anumit scop, în procesul căreia omul
efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa schimbul de materii
dintre el şi natură pentru satisfacerea trebuinţelor sale”, dar şi rezultatul acestei
activităţi: „folos material, bun agonisit prin lucru, agoniseală, câştig, profit”. Cu
sens secundar, prin muncă se înţelege ocupaţie, îndeletnicire, efort de a realiza
ceva. La figurat, ea poate însemna colectivitatea muncitorilor (munca şi
capitalul). Munca poate fi percepută ca o acţiune, liberă, creatoare, dar şi ca o
obligaţie. Termenul poate semnifica şi durere2 sau suferinţă (fizică sau morală),
chiar tortură.
Însă manuală sau intelectuală, munca reprezintă o necesitate vitală, sursă
de existenţă, mijloc de realizare a marilor opere de artă, instrument de împlinire
şi afirmare a personalităţii umane.
Dezvoltarea societății umane a determinat normativizarea relațiilor de
muncă. Daca la începutul organizării societății umane prestarea muncii se făcea
în folos propriu, pe parcursul evoluției structurilor etatice, munca s-a prestat și în
folosul altor indivizi. Ulterior, cei care beneficiau de pe urma muncii altora au

1
provenit din limba slavonă – monka, a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Universul
enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.661.
2
Se vorbeşte astfel de „durerile facerii” (travaliu).
abuzat de drepturile lor, munca devenind pentru o mare parte a membrilor
societății munca silnică.
Dreptul civil modern a adus mutații în sfera dreptului în general, punând
și bazele apariției dreptului muncii ca știința și disciplină juridică. La sfârșitul
sec. al XIX-lea odată cu conturarea drepturilor fundamentale ale omului s-au
afirmat principiile fundamentale pentru dreptul muncii cum ar fi: dreptul la
muncă, interzicerea muncii silnice, remunerarea muncii prestate etc.
Trecerea de la feudalism la capitalism și industrializarea la scara larga a
proceselor de producție a determinat organizarea muncitorilor în sindicate care
să le apere drepturile legate de relațiile de munca. Mișcările sindicale de la
începutul sec. al XX-lea, de multe ori chiar agresive și soldate cu victime, au
grăbit conturarea dreptului muncii ca o disciplină juridică autonomă.

2. Scurtă analiză evolutivă a domeniului social


2.1. Antichitatea
Informațiile despre muncă ca element distinct regăsim odată cu stratificarea
socială și diviziunea muncii.
Societățile antice își reglementează activitățile în funcție de vicisitudinile
naturii și ritmicitatea anotimpurilor, ce determină necesitatea organizării unitare
a vieții în funcție de evoluția factorilor externi, a suprafețelor întinse ce trebuiau
administrate și cultivate, a dependenței de unele fenomene climatice cum ar fi
revarsarea râurilor Nil, Tigru și Eufrat, precum și datorită nevoilor de apărare ale
statelor Orientului Antic (Egiptul, Asiro-Babilonia sau Palestina).
Toate aceste societăți au fost organizate aproape de la început în structuri
centralizate. S-a produs astfel o centralizare politică, economică și religioasă ce
a condus la o centralizare a culturii, care pătrunzând adânc în conștiința
colectivă, a devenit o putere unificatoare. La rândul său acest lucru a condus de-
a lungul timpului la realizarea unor însemnate progrese în numeroase domenii
de activitate.
Percepția dominantă în Antichitate despre ordinea naturală și organizarea
socială era una fundamental religioasă. Primele texte în care își fac apariția idei
economice sunt Upanisadele, Artaastra, Legile lui Manu, Dharmasatra (India),
sau Codul lui Hammurabi (Egipt și Babilon), texte care pe lângă reguli de bază a
conduitei morale conțin și o mulțime de învățături cu caracter social și
economic. Nu întamplător s-a afirmat că istoria doctrinelor economice a început
cu decalogul lui Moise menționat în Vechiul Testament.
În mileniul al III-lea î.e.n. începe să se dezvolte proprietatea privată și
odată cu ea are loc structurarea societății în clase sociale. Are loc restrângerea
economiei naturale și extinderea economiei de mărfuri, intensificarea circulației
bănești, precum și apariția primelor instituții de credit. Apare și ia amploare
schimbul de mărfuri în localități, între acestea și chiar între țări.
Spre sfârșitul mileniului I î.e.n. proprietatea privata tinde sa devină
dominantă în întreaga Antichitate. Tot acum asistam la formarea primelor
imperii sau sisteme coloniale. Iar în linii generale structura socială a statelor
antice era formată din sclavi și stăpâni. Indiferent dacă era organizată pe baza
proprietății comune sau private, societatea antică a fost diferențiată în întreaga sa
existență.
Una dintre cele mai vechi culegeri de legi din lume, Codul lui Hammurabi
evidențiază existența în Babilon a unui drept de posesiune și familial, prin care
se reglementează starea bunurilor, a persoanelor, contractelor, delictelor și
pedepselor ce variau după starea socială. Babilonul era organizat în stări sociale:
sclavi, servi, muncitori liberi, muncitorii aflați pe lângă preoți, nobili și țărani
liberi. Din acest document rezultă o organizare stratificată și sprijinită pe
proprietatea privată și libera inițiativă, cu o mare libertate individuală de mișcare
și cu o intervenție statală în sprijinul categoriilor defavorizate.
Vechiul Testament este la rândul său un document extrem de valoros atât
din punct de vedere religios, cât și pentru a ne ajuta să înțelegem modul de
organizare și funcționare a societății antice și a economiei. Aici se
reglementează raporturile economice, morale și sociale ale societății evreiești
anterioare nașterii creștinismului. Toate aspectele vieții economice, mai exact
cele legate de mijloacele de existență, proprietate, schimburi, sclavie erau
reglementate de legea mozaică. Aceasta avea garanția autorității divine și era
adusă poporului evreu prin intermediul lui Moise.
Societatea grecească era structurată în 3 clase sociale: nobili, țărani și
sclavi – primele doua categorii aveau calitatea de cetațeni și se bucurau de
anumite drepturi: egalitate în justiție, dreptul de a purta arme, în timp ce sclavii
erau lipsiți de orice drepturi. Căile de obținere a bunurilor sunt: agricultura,
creșterea animalelor, pescuitul, vânătoarea. Comerțul fiind considerat o
întrepindere nenaturală de obținere a bunurilor, este condamnat. Schimbul în
sine nu era însă condamnabil, pentru că decurge în mod natural din
diversificarea nevoilor și specializarea producătorilor, din diviziunea muncii.
Orice lucru putea fi întrebuințat fie direct, în funcție de calitățile sale particulare,
fie indirect, ca mijloc de schimb. Schimbul putea fi troc, fără intervenția banilor,
aceștia fiind considerați naturali odată cu introducerea comerțului între țări,
bucățile metalice fiind mai ușor de transportat. Banii au permis dezvoltarea
comerțului. Obținerea banilor se făcea prin trei metode: comerțul exterior,
împrumutul cu dobândă, munca salariată.
La începutul secolului V î.e.n. Roma era o cetate republican organizată pe de
o parte pe baza distincției între nobili (patricieni) și nenobili (plebei), și pe de
alta parte pe baza împărțirii societății în clase, în funcție de avere.
Cuceririle militare au dus la îmbogățirea unora și săracirea altora. Pe măsura
extinderii granițelor s-a extins și sclavagismul. Aparția imperiului determină o
redistribuire a puterilor și aparița unor clase sociale noi. Astfel, pe primul loc
erau senatorii, ce puteau fi numiți guvernatori de provincii, cavalerii ce puteau
obține în exclusivitate ranguri de ofițeri superiori, plebea, străinii ce erau tratați
în funcție de rangul ocupat și sclavii care nu aveau drepturi.
La începutul secolului III e.n. clasa dominantă este formată din colectorii de
taxe, perceptorii, a căror autoritate se transmite ereditar. La mijlocul secolului,
sistemul administrativ începe să-și arate limitele datorită mai multor factori.
Pentru a ușura încasarea impozitelor, statul i-a legat pe țărani de pământ,
transformându-i în coloni. Proprietățile se concentrează din ce in ce mai mult iar
micile proprietăți încep să dispară fiind acaparate de cele mari, fapt ce a dus un
regres al productivității, care a atras după sine o neglijență din partea
muncitorilor. Datorita absolutismului imperial, spiritul civic a fost distrus,
dificultățile economice s-au accentuat, astfel Imperiul Roman a slăbit,
dezintegrându-se mai întâi cel Apus în secolul V, iar apoi cel de Răsărit in
secolul XV.
In Dacia preromană, monarhia sclavagistă are o serie de trăsături specifice.
Regele dac este vârful nobilimii sclavagiste și totodată vârful ierarhiei aparatului
de stat care are un puternic caracter militar. Acesta trebuie privit în corelație cu
pericolul extern, de nevoia de apărare a teritoriului, specific întregii societăți
antice. Regele dac poate exercita și atribuții religioase (Deceneu și Comosycus
au fost totodata și mari preoți nu doar regi) și deține monopolul asupra minelor
de aur.
Informațiile despre aparatul de stat sunt lapidare. Potrivit inscripției de la
Dionysopolis activitatea desfășurată de Acorion la curtea lui Burebista a fost
“cea dintâi și cea mai mare cinste”. Se conturează o ierarhie a dregătoriilor. Din
informațiile primate de la Iordanes și Dio Cassius marii preoți dețineau o putere
aproape regală. Deceneu are atribuțiile unui vicerege având și atribuții
judecătorești.
Potrivit mărturiei lui Suidas3 în Dacia înaintea instaurării dominației romane
erau “unii puși mai mari peste treburile agricole, iar alții, din jurul regelui erau
împărțiți la paza cetăților”. Organizarea socială în societatea getă se baza pe
statificarea socială și criteriul teritorial, diferențierea socială în tarabostea și
comati fiind facută nu pe rudenia de sânge ci pe apartenența la colectivitatea în
funcție de teritoriul locuit.
Informațiile referitoare la proprietate oferite de Horațiu și Ovidiu se limitează
la câteva date privitoare la modalitatea de stăpânire a pământului care este
stăpânit de obște și oferit spre folosință fiecărei familii pe o durată de un an,
criteriul atribuirii fiind tragerea la sorți. Nu avem informații asupra tipului de
contracte utilizate în comerț sau în relațiile dintre membrii comunității decât
indirecte. Munca pământului se bazează în special pe aportul familiei iar pentru
clasa superioară și pe munca sclavilor4.
Ocuparea Daciei de către Imperiul Roman determină schimbări în structura
societății dace. Conducerea provinciei este realizată de către un guvernator,
3
Suidas, Lexicon, I, p.480, ed. Adler
4
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.16, editura Șansa SRL, București, 1996
numit de către împărat din rândul membrilor ordinului senatorial cu rang
consular, motiv pentru care era investit cu imperium, în virtutea căruia exercita
la nivel central atribuții militare, administrative și judecătorești. Deciziile
administrative, în special erau discutate anual cu Concilium trium Daciarum, o
adunare formată din reprezentanții orașelor.
Conducerea administrativă este ierarhizată, un rol important revenind
colectării taxelor, ceea ce determină o circulație mai accentuată a monezilor în
defavoarea trocului. In virtutea dreptului civil roman, cetățenii provinciei se
bucurau de plenitudinea tuturor drepturilor, inclusiv dreptul la negoț și la
folosirea forței de muncă salariate. Despre acest din urmă drept avem dovezi
scrise, in tripticele din Transilvania5, din cele 13 tăblițe lizibile 3 sunt contracte
de muncă.

2.2 Evul mediu

În perioada feudală gândirea economică era subordonata teologiei, supusă


unor norme juridice și psihologice de origine religioasă. Biserica creștină
urmarea o evoluție bazată pe percepte morale rigide: condamnarea comerțului
mare, cămătăria, a luxului și profitului exagerat, câștigul trebuia să rezulte din
muncă și nu din manevrarea banilor.
Odată cu dezvoltarea economică este acceptată și ideea de credit bănesc, care
implică un nivel destul de ridicat al dobânzilor. Banii sunt priviți ca și
instrumente ale circulației mărfurilor, iar valoarea lor nu depinde de valoare
metalelor nobile incorporate, ci este stabilită arbitrar de către căpeteniile statelor,
de puterea politică. În ceea ce privește proprietatea feudală, ea este considerată
de origine divină, corespunzând legilor naturale, derivă din posesiune și se
justifică prin aceea că stimulează munca. Se face deosebirea dintre munca
intelectuală, având un caracter nobil și munca fizică, acesta fiind criteriul al
împărțirii societății în clase sociale.
Apariția scolasticii a avut un rol pozitiv prin educația pe care a făcut-o
poporului în spiritul muncii, al solidarității dintre membrii diferitelor bresle,
ceea ce a facilitat dezvoltarea meșteșugurilor, a umanizat relațiile sociale,
atenuând tensiunile dintre grupuri.
Perioada retragerii romane din Dacia a determinat dispariția administrației
centralizate și odată cu aceasta s-a diluat capacitatea de organizare teritorială.
Un prim efect l-a avut restrangerea comunităților în jurul unui punct nodal, unde
continuă să existe o organizare administrativă ierarhizată în jurul adunării obștii.
Potrivit lui Nicolae Iorga6 aceasta era o adunare democratică cu baze elective cu
organe specializate: adunarea megieșilor având atribuții legislative generale,
oamenii buni și bătrâni aveau sarcini judiciare, juzii sunt conducătorii armatei și
se ocupă de paza hotarelor dar și de păstrarea ordinii interne.
5
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.28, editura Șansa SRL, București, 1996
6
România Dunăreană, pag.30
Obștea se baza pe munca în devălmășie a pământului, un recul față de
perioada romană când proprietatea privată este baza organizării sociale. Nevoia
de specializare a activităților, în special pornind de la meșteșugari face să
continue ideea de muncă salariată, prin prestarea de servicii. Organizarea acestor
meșteșugari în bresle este cu mult mai redusă decât în cazul altor state, nefiind
un specific local, ci asimilat de la populațiile conlocuitoare care s-au așezat pe
teritoriul fostei provincii romane Dacia în special în sec.IX-XII.
Numărul mare al tezaurului de monede din sec.IX-XI din regiuni diferite
(Bizanț, Balcani, Ungaria și regiunile stăpânite de mongoli și genovezi) ne oferă
indicii indirecte asupra nivelului comerțului și muncii salariate. Este de atfel
începutul organizării de tip feudal și a aservirii specifice acesteia. Dacă perioada
de început a evului mediu cneazul sau judele era ales de obștea sătească, sec.VI-
IX se restrânge arealul electivilor la stratul superior al societății, devenind
ulterior o instituție ereditară. Specific instituției voievodatului transilvan este
tocmai faptul că nu este o instituție erditară, fiind în continuare electiv din cadrul
cnezilor.
Relațiile feudale restrâng arealul muncii salariate, fiind este adeseori o formă
de plată către feudal în zile de muncă. Orice domeniu feudal era împărțit în două
părți și rezerva, care se afla în servirea absolută a proprietarului și era cultivată
prin munca țăranilor aserviți și cea a doua parte, reprezentând cam 2/3 din
întreaga moșie, care era repartizată în loturi spre folosința acelorași țărani7.
Asemănător într-o oarecare masură dreptului scolastic catolic apare dreptul
religios și în cadrul obștilor. Legea religioasă are un puternic caracter moral și
determină o conduită general acceptată.
În procesul centralizării puterii în mâinile domnului concomitant cu
restrangerea imunităților boierilor la jumatatea sec. XV sunt mentionați
dregătorii plătiți, subordonați exclusiv domnului pentru ca la sfârșitul aceluiași
secol sfatul domensc să fie format doar din aceștia8. Informații directe despre
munca salariată avem în sectorul militar unde se practica la scară din ce în ce
mai mare utilizarea mercenarilor.
Începând cu sec. XVIII prestările în muncă față de domnie erau numite slujbe
(fiind o forma de taxă) și puteau fi răscumpărate în bani.

2.3 Renașterea
Evoluțiile geo-politice din jurul Țărilor Române cumulate cu contactele cu
Bizanțul dar și cu Ungaria determină o efervescență legislativă. În anul 1646
apare prima codificare legislativă laică din dreptul românesc, Cartea românească
de învățătură9, completată în 1652 de Îndreptarea legii10. Ambele documente
sunt structurate pe capitole, secțiuni, articole, fiind adevarate coduri juridice ce
reglementează un spectru larg al activităților socio-umane. Un capitol important
7
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.73, editura Șansa SRL, București, 1996
8
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.77, editura Șansa SRL, București, 1996
9
Realizată de Vasile Lupu
10
Din porunca domnitorului Matei basarab
este cel al muncii în agricultură, reglementând raporturile dintre boieri, țăranii
liberi și cei aserviți și stabilind dreptul primului asupra punerii în aplicare a
pedepselor în cazul neîndeplinirii muncilor celor din urmă. Astel ,dacă boierul
considera munca țăranului ca fiind necorespunzătoare, avea dreptul să rețină
întreaga recoltă obținută de acesta din lotul dat în folosință11.
Situația din Transilvania nu este mult diferită, dar are elementele sale
distinctive pornind de la statutul provinciei în cadrul regatului maghiar. Prima
reglementare scrisă apare în 1222 fiind un decret al regelui Andrei al II-lea prin
care se stabileau privilegii diferențiate ale nobilimii în funcție de originea etnică.
Este urmat de un decret al lui Ludovic I din 1351 prin care se stabilesc
obligațiile iobagilor și o restructurare a armatei și a obligațiilor populației față de
armată. Ca urmare a Sfatului de la Căpâlna din septembrie 1437 s-a realizat
Uniom trium nationum12 puterea politică urma să fie exercitată de către
nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și nobilimea secuiască. Prima codificare a
legilor este facută de Matei Corvin prin Decretum Maius din 1486 ce va fi
completat în 1517 de colecția Verböczi și Diploma Leopoldină din 1619 care
vor rămâne în aplicare până la 1848. Sub formaă de colecție de legi acestea sunt
retipărite în 1540 și 1653 sub denumirea Approbatae Constitutiones Regni
Transilvania et partium Hungariae esidem anexarum, respectiv Compilatae
Constitutiones. Prin aceste legiferări se consacră relațiile dintre feudali și țărani
fiind amplu reglementată munca iobagilor și legarea acestora de pământ.
Instaurarea regimului turco-fanariot în Țara Românească și Moldova
respectiv dominația habsurgică din Transilvania au determinat schimbări în
organizarea socio-juridică a țărilor române. Condiționarea recunoașterii titlului
de noblețe de îndeplinrea unei slujbe diminuează caracterul ereditar al boieriei.
În același timp o mare parte a imunităților feudale trec de la boieri către domn13.
Obținerea slujbelor pe bază de plată are ca efect creșterea abuzurilor față de
țărani, deoarece se renunță la aplicarea reglementărilor scrise, lăsând loc
liberului arbitru. În virtutea lui dominium eminens domnul putea dispune de
pământul aflat în ocoalele orașelor ceea ce a dus la diminuarea puterii boierilor
asupra orașelor, unde încep să se dezvolte meșteșugurile și organizarea breslelor.
Limitarea monopolului Tuciei asupra comerțului exterior al țărilor române
după semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainardji a determinat o dezvoltare a
comerțului dar reformele lui Constantin Mavrocordat cresc influența boierilor
prin extinderea dreptului acestora asupra moșiilor țăranilor, ceea ce duce la un
monopol al acestora asupra forței de muncă.
Totuși, diversificarea cererii de produse face să crească ponderea
manufacturilor care utlizează forță de muncă specializată plătită, în special după
11
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.132, editura Șansa SRL, București,
1996
12
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.135, editura Șansa SRL, București,
1996
13
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.140, editura Șansa SRL, București,
1996
1746 când prin hrisov domnesc sunt eliberați toți rumânii fără plată și 1774 când
se acordă breslelor un regim fiscal mai avantajos.

2.4 Epoca modernă


În anul 1826 printr-o anexă la Convenția de la Akkerman, Rusia și Turcia au
formulat normele fundamentale de organizare a țărilor române. Potrivit
Regulamentelor Organice domnul era ales de boieri pe timp de 7 ani, cu
consimțământul Porții care îi acorda investitura. Hotărârile domnului puteau fi
luate numai de comun acord cu Divanul, care capată calități legislative și
executive. Deasemenea se restrâng prerogativele fiscale ale domnului, ce se
transferă Obișnuitei obșești adunări, iar visteria statului este separată de cămara
domnească. Se stabilește un impozit diferențiat, țăranii indiferent de puterea
materială plăteau un impozit de 30 lei pe cap de familie, negustorii și meseriașii
plăteau impozitul direct în funcție de activitate, dar și impozite indirecte, boierii
și clerul fiind scutiți de impozit14.
Ca șef al puterii administrative, domnul numește și stabilește plata
principalilor dregători, el rămânând șeful puterii executive. Organizarea
administrativă se separă de cea executivă, atribuțiile fiind preluate de Sfatul
administrativ. Orașele au dobândit personalitate juridică și dreptul de a se
administra prin intermediul unui sfat ales de orășeni, care era confirmat de domn
acesta alegând dintre cei aleși un primar.
Adunarea obștească extraordinară este cea care alege domnul și este formată
din 190 de membri în Țara Românească, respectiv 132 în Moldova, în mare
majoritate boieri, dar și reprezentanți ai burgheziei.
Influența franceză și italiană în modernizarea dreptului este covârșitoare.
Deși apar primele cursuri de drept, perioada 1821-1848 se caracterizează prin
juriști formați la cele două școli de drept, care resimt nevoia reglementărilor
scrise și a restructurării legislative prin coduri.
Începutul sec.XIX reprezintă un moment de efervescență legislativă în
întreaga Europă. Țările Române au fost puternic influențate de Codul Civil
francez de la 1804 și de cel austriac din 1811. Astfel Codul Calimach a intrat în
vigoare în 1817 iar Legiuirea Caragea în 1818.
Interesantă este schimbarea opticii asupra proprietății, astfel originea
pământului aparține domnului și ca atare proprietatea individuală nu poate exista
fără hrisov de danie. Totuși această prevedere nu a avut aplicabiliate largă,
boierii justificând proprietatea bazându-se pe principiul prescripției de 40 de ani.
De asemenea sunt mărite zilele de clacă la 12.
Pentru prima oară sunt în amănunt reglementate persoanele juridice
(denumite persoane moralicești sau tovărășie): regimul juridic al acestora,
modalitatea constituirii capitalului, administrarea, răspunderea, încetarea
tovărașiei. Consolidarea economiei de schimb a determinat sancționarea celor
14
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.168, editura Șansa SRL, București,
1996
care în mod fraudulos se declarau faliți pentru a nu-și plăti datoriile15. Se resimte
puternic influența codului civil francez în aceste reglementări, la fel ca întregul
capitol desemnat obligațiunilor.
Pentru prima dată în legislația română Codul Calimach afirmă că „tot omul
se socotește vrednic de a-și câștiga drituri, în condițiile legiuirii16”.
Sunt incriminate abuzurile față de locuitori, corupția și mita. Noua organizare
administrativă se baza pe delimitarea atribuțiilor, specializarea activității și
salarizarea slujbelor17.
Situația juridică a Transilvaniei rămâne în această perioadă în urmă
continuând să fie aplicabile codificarea cuprinsă de colecția Verböczi din 1517.
În 1785 prin patenta dată de Iosif al II-lea este desființată iobăgia. Situația
incertă juridic a populației române face ca acesteia să i se aplice două rânduieli
juridice: obiceiul pământului creat și aplicat încă de la începutul evului mediu,
fără reglementări scrise și dreptul suprapus, creat prin hotărâri ale Curții de la
Viena și ale Dietei Transilvaniei.
Abia în anul 1747 prin diplomele acordate nobililor români uniți împărăteasa
Maria Tereza le recunoaște acestora dreptul de a ocupa funcții publice. Acestea
sunt completate de patenta din 1764 când aceasta recunoaște libertatea personală
și autonomia organizării sociale a grănicerilor români18. Aceștia primesc dreptul
de a poseda bunuri imobile în districtele de pe graniță, au dreptul la arenda
pământuri, dreptul la împrumut cu o dobândă de 6% și erau remunerați în
schimbul prestării serviciului militar. Fiind una din puținele activități remunerate
și în care se oferă școlarizare gratuită (într-o epocă cu o rata foarte mare a
analfabetismului) mulți români aleg această activitate, ceea ce duce la creșterea
prestigiului lor în întreaga administrație a Imperiului Habsburgic.
Construirea unor ateliere, în special de prelucrare a metalului, intrarea în
funcțiune a primelor laminoare acținate de abur, lărgirea căilor ferate dezvoltă
comerțul și activitatea de credit, aducând bunăstare orașelor, în cadrul cărora
breslele capătă o influență tot mai mare. Un element important în obținerea
drepturilor la comerț pentru populația română îl constituie presiunea breslelor, în
care influența financiară o domină pe cea etnică. În timpul Mariei Tereza apare
prima reglementare a persoanelor juridice fiind reglementat falimentul, regulile
cambiale și obligațiile părților, care sunt preluate în Codul civil austriac de la
1811.
În 1785 Iosif al II-lea desființează dependența personală a țăranilor,
dobândind libertatea de a se căsători, de a învăța, de a exercita arte și meserii, de
a se muta de pe un domeniu pe altul și dreptul la proprietate cu excepția celei
imobiliare19.
15
Legea Caragea, titlul V, 4
16
Art.1173 Codul Calimach
17
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.158, editura Șansa SRL, București,
1996
18
C. Gölner, Regimentele grănicerești din Transilvania, 1767-1851, București, 1973
19
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.184, editura Șansa SRL, București,
1996
Imediat după Revoluția de la 1848 prin Convenția de la Balta-Liman, Rusia
și Tucia au impus statelor române un sistem politic cu elemente tipice feudale,
reintroducând multe reglementări vechi, reintroducând Regulamentele Organice
ca lege fundamentală cu anumite nuanțări. Una din modificări este cea a numrii
domnului dintre nobili de către puterea suzerană (Turcia) și de cea protectoare
(Imperiul Țarist) în același timp. Adunarea obștească a fost înlocuită de Divanul
ad-hoc. În Divanurile obștești intră pe lângă reprezentanții boierilor și
reprezentanți ai clerului, aceasta fiind puterea legiuitoare, care se pronunță în
special asupra reglementărilor fiscale dar și administrative. Un alt element
introdus de noua reglementare este desființarea armatei, deoarece se alăturase
revoluționarilor. Un pas înainte este înființarea ministerului de interne cu
atribuții foarte largi: ordine publică, agricultură, sănătate și lucrări publice (unde
intra și domeniul social).
Presiunile unioniste dar în primul rând contextul extern favorabil fac ca la
Conferința de la Paris din 1857 să fie adoptată o convenție care reconfigura
poziția statelor române în special în plan extern. Cele 7 puteri semnatare au
propriile interese strategice în zonă, astfel prin convenție se înființează
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, dar cu adunări legiuioare,
steaguri și capitale disticte. Elementele de coeziune sunt puține: comisia centrală
cu sediul la Focșani, cu rol de parlament al federației, o curte de casație unică,
conducerea unitară a armatei succesiv de către un comandant din fiecare din
state.
Folosindu-se de dreptul de a-și alege singure domnitorul, Adunările ad-hoc
din cele două țări române îl aleg ambele pe Alexandru Ioan Cuza în ianuarie
1959. Prin Conferința din 1859 Turcia și Austria recunosc unirea sub același
domnitor, dar abia în 1862 este recunoscută de către toate cele 7 puteri.
Prin Convenția de la paris se cerea statelor române să-și revizuiască legislația
pentru a o pune pe baze moderne. Una din temele conferinței internaționale din
1862 a fost regimul juridic al proprietăților Patriarhiei de la Constantinopol, care
reducea patrimoniul statului cu un sfert din suprafața agricolă a țării20. Fără a
aștepta hotărârea conferinței Adunarea electivă a procedat la 1863 la
exproprierea acestor averi, deschizând calea spre reforma agrară cand 2/3 din
latifundiile moșierești și mănăstirești au trecut în patrimoniul țăranilor. O altă
reformă a fost făcută în domeniul electoral, alegătorii având minim 25 de ani și
fiind împărțiți în direcți și primari.21 Alegătorii primari erau cei care plăteau un
impozit de 48 lei/rural, 80-100 lei/ urban (în funcție de marimea localității). 50
de alegători primari alegeau un alegător direct. Alegătorii direcți erau cei care
plăteau un impozit de peste 100 lei precum și cei care aveau diplome de licență
recunoscute de guvern și conducătorii instituțiilor. Puteau fi aleși în Adunare
cetățenii care aveau 30 de ani și un venit de 200 de galbeni.

20
CC Giurescu, Suprafața moșiilor mănăstirești secularizate la 1863, Studii, XII, 1959, 2, pag.149
21
Legiuirea electorală, 1864
Modificările aduse legislației electorale au dus la schimbări structurale ale
Adunării și implici asupra activității acesteia. Într-un răstimp foarte scurt au fost
adoptate Codul Civil, Codul Penal și codurile de procedură ale celor două coduri
menționate. Codul civil din 1864 a fost inspirat din Codul italian Pisanelli, din
Codul Civil al lui Napoleon de la 1804, dar și din legislația belgiană. Datorită a
două importante articole (1471 și 1472) codul civil a fost denumit al patronilor
și proprietarilor. Art.1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei
convenții prin care o persoană își angajează munca sau serviciile. Această
prevedere trebuie privită din perspectiva acelor timpuri, pentru a împiedica
vânzarea sau închirierea forței de muncă pe viață, care ar fi dus la reînvierea
relațiilor de tip feudal. Potrivit art.1472 în litigiile dintre patroni și muncitori cu
privire la condițiile salarizării și la plata salariului, patronul va fi crezut pe
cuvânt22. Între persoanele fizice este pus principiul egalității tuturor în fața legii.
Majoratul este fixat la 21 ani și se face distincție între capacitatea de folosință și
cea de exercițiu. Persoanele juridice sunt împârțite în două categorii: cu scop
lucrativ sau fără acest scop. Primele sunt reglementate de Codul de comerț iar
cele din a doua categorie sunt înființate prin decret domnesc.
Este amplu reglementată proprietatea, răspunderea civilă și răspunderea
personală pentru fapta proprie.
Prin Constituția de la 1866 sunt reglementate pentru prima oară în acelașii act
normativ dispoziții despre teritoriul României, despre drepturile fundamentale
ale românilor și legătura acestor drepturi cu cetățenia română, precum și despre
finanțe și armată. În 1881 România ese proclamată regat iar monarhul ei a fost
proclamat rege. În acest sens este modificată în 1884 Constituția. Regele este cel
care confirma funcțiile publice, sancționa și promulga legile, este semnatarul
actelor externe ale României, conferea decorații și medalii și era șeful armatei.
Guvenul era format din ministere sub conducerea unui prim-ministru. Un rol
important în cadrul administrație publice centrale îi revine în continuare
Ministerului de Interne care exercita și conducerea generală a administrației,
asigura ordinea publică și siguranța cetățenilor.
O reglementare importantă a anului 1866 alături de Constituție este legea
învoielilor agricole, având ca obiect arendarea suprafețelor de pământ, care era
transcrisă într-un registru ținut la primăria comunei, prin transcriere devenind
autentic și investit cu formulă executorie la simpla solicitare a moșierului,
autoritățile locale fiind cele care îl puneau în executare. Executarea contractului
putea fi impusă pe 3 căi: plata unei despăgubiri, executarea de către terți ce
urmau să fie plătiți de către țăran sau obligarea țăranului la executare. În 1872
această a 3 formă de executare este reformulată, prin acordarea dreptului
moșierului de a folosi dorobanții (regiment armat) pentru a-i obliga pe țărani la
executarea contractului. Rata mare a analfabetismului determina numeroase
abuzuri, semnarea contractului de arendare și înregistrarea lor făcându-se în
necunoștiință de cauză. După răscoala de la 1907 această reglementare este
22
M. Catacuzino, Drept civil, ed.II, pag.680
abrogată și înlocuită cu o lege care permite câteva concesii. Astfel este
desființată dijma la tarla, prin care țăranii erau obligați să muncească pentru
moșier o suprafață egală cu cea arendată; dar nu sunt permise învoieli la dijmă,
ceea ce permite sechestrarea recoltei țăranului, în cazul întârzierii la plată; se
recomandă formarea de islazuri la dispoziția țăranilor pentru pășunatul
animalelor; s-au stabilit o limită minimă a prețului plătit pentru pământ și pentru
munca agricolă; s-a constituit un corp de inspectori regionali care să asigure
dispozițiile legii.
În anul 1887 s-a adoptat o primă lege de încurajare a industriei naționale23
prin care se stabileau condițiile necesare pentru înființarea de întreprinderi și
avantajele celor care le înfințau: posibilitatea afectării unor terenuri pentru
construirea de fabrici, înlesniri pentru importul de mașini, utilaje și materii
prime precum și al transportului acestora pe căile ferate, scutiri de impozite,
preferințe în primirea de comenzi din partea statului. Acestea erau acordate
întreprinderilor care aveau un capital de 50.000 lei sau un număr de cel puțin 25
de muncitori. Această reglementare nu făcea distincție după naționalitatea
întreprinderilor, ceea ce a adus și o infuzie de capital străin.
O nouă reglementare în acest domeniu este dată în 1912, prin care se acordau
avantaje intreprinderilor industriale în care lucrau cel puțin 20 de muncitori sau
care dispuneau de mașini mișcate de orice motor cu cel puțin 5 cai putere,
meseriașilor care aveau cel puțin 4 calfe și societăților cooperatiste cu un capital
de cel puțin 2000 lei și 10 lucrători sau asociați24. Întreprinderile care foloseau
materii prime importate beneficau de mai puține avantaje, în timp ce acelea care
exportau cel puțin o pătrime din producție aveau înlesniri suplimentare. S-a
stabilit și un plafon al personalului 75% din acesta trebuia să fie format din
muncitori. Codul de comerț din 1840 este extins abia în Moldova în 1863 s-a
aplicat până în 1887 când s-a adoptat un nou cod adaptat modificărilor sociale
apărute. Acesta a fost influențat de codul comercial italian din 1882 dar și de
legsilațiile comerciale din Germania și Belgia.
Au fost reglementate de asemenea și domeniul drepturilor de proprietate
industrială și intelectuală, dreptul de a folosi marca și sancționarea celor care nu-
si marcau produsele sau foloseau mărci ce nu le aparțineau.
Legile sanitare din perioada 187425 și 188526 precum și prin Regulamentul
industriei insalubre din 1894 s-au adoptat diverse măsuri privind durata zilei de
muncă, dar limitate la grupurile vulnerabile: copii, femei dar nu impuneau
sancțiuni în caz de nerespectaremotiv pentru care se creau adesea abuzuri, ziua
de muncă ajungând și la 16 ore pe zi. Acesta cuprindea dispoziţii referitoare la
securitatea muncii, munca femeilor şi copiilor, prevenirea bolilor profesionale
etc. Astfel, în art.5 din Regulamentul industriilor insalubre se prevedeau
23
Măsuri generale pentru încurajarea industriei naționale
24
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.219, editura Șansa SRL, București,
1996
25
Legea pentru asigurarea serviciului sanitar
26
Legea sanitară
următoarele: „în orice stabiliment industrial cu mai mult de 10 lucrători,
atelierele vor avea un spaţiu de cel puţin 5 mc de fiecare lucrător, iar plafonul va
avea înălţimea de cel puţin 3 m", iar în art. 6 se stipula: „Pentru a înlătura
pericolul rănirii lucrătorilor în timpul funcţionării maşinii, va trebui prevăzut un
spaţiu liber, destul de larg pentru a permite circulaţia, iar organele de transmitere
ale maşinilor, ascensoarele, roţile legate de vreun motor se vor împrejmui cu
parapete de siguranţă". Este pentru prima dată făcută o menționare a duratei
muncii copiilor. Astfel băieții între 12 i 14 ani și fetele după 14 ani, lucrează fără
întrerupere de la ora 5 dimineața și până la 8 seara, cu o întrerupere de 2 ore, o
oră la amiază șicâte o jumătate de oră la prânz și pentru masa de după-amiză.
La 21 aprilie 1895 este adoptată Legea minelor prin care se instituie
asigurarea socială obligatorie a minelor şi a lucrătorilor din industria petrolieră,
precum şi înfiinţarea unei case de ajutor şi a uneia de pensii ale căror fonduri să
fie alimentate din contribuţia egală a angajatorilor şi a salariaţilor. Calitatea de
membru al acestor case era recunoscut oricărei persoane peste 16 ani sub
condiţia bunei purtări (neparticiparea/neinstigarea la grevă).
În anul 1897 este introdus repausul dumincal și a fost reglementat la o
jumătate de zi.
După anul 1900 asemeni celorlate state moderne, muncitorii s-au organizat în
sindicate, cu toate că nu se adoptase o lege în acest sens. Datorită creșterii
numărului sindicatelor bazate pe solidaritate, în 1902 s-a adoptat o lege prin care
se recunoștea dreptul muncitorilor de a organizarea în corporații dar doar alături
de patroni, Legea meseriilor cunoscută ca şi Legea Missirr. Legea reglementează
în detaliu ucenicia, un tânăr putea fi ucenic de la vârsta de 12 ani. Perioada de
ucenicie dura între 3-5 ani; erau stabilite condițiile în care ucenicul putea deveni
lucrător. Prin această lege se introduc asigurările sociale de boală. Se
reglementează pentru prima dată o jurisdicţie profesională instituindu-se în
cadrul fiecărei corporaţii o comisie de arbitri competentă să soluţioneze
neînţelegerile dintre meseriaşi, ori dintre aceştia şi patroni. Comisia era formată
din 5 membri, câte doi aleşi de patroni, respectiv de muncitori şi un reprezentant
al Guvernului. Legea instituia obligativitatea procedurii de împăciuire în faţa
comisiei, fără de care nu era legal posibilă sesizarea instanţelor. Dacă prin
parcurgerea procedurii de împăciuire nu se ajungea însă la un acord, arbitrajul
avea caracter facultativ, deoarece depindea de voinţa părţilor să fie judecate de
către comisia de arbitri. În ipoteza în care părţile consimţeau ca litigiul să fie
soluţionat prin arbitraj, comisia se pronunţa printr-o hotărâre irevocabilă şi
executorie.
De asemenea la conducerea acestor sindicate urmau să fie numiți și
reprezentanți ai statului cu drept de control27. Prin legea sindicatelor, asociaților
profesionale a funcționarilor statului, județelor, comunelor și stabilimentelor
publice din 1909 s-a interzis dreptul la grevă muncitorilor și funcționarilor
27
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, pag.221, editura Șansa SRL, București,
1996
statului. Legea este cunoscută ca „Legea Orleanu28”. Cu ocazia prezentării în
Parlament a proiectului de lege, s-a menţionat pentru prima dată la nivelul
Forului legislativ necesitatea reglementării contractului colectiv de muncă în
România. Amendamentul prin care se urmărea consacrarea legală a acestui tip
de convenţie a fost însă respins. Dreptul la grevă şi libertatea de asociere au fost
recunoscute de legiuitor, dar într-o formă indirectă, prin reglementarea expresă a
interdicţiei de a face grevă a următoarelor categorii profesionale: funcţionarii,
meseriaşii, muncitorii din întreprinderile statului şi, în general, orice salariaţi ai
statului, judeţului sau comunei. În acelaşi an au fost adoptate şi Legea
asociaţiilor şi Legea privind cooperativele de muncitori şi meseriaşi. Tot din
acest an datează și primul proiect al legii contractelor colective29.
La 22 februarie 1905 este adoptată Legea asupra muncii minorilor si femeilor
în industrii şi exploatări miniere, iniţiată de ministrul Lahovary, lege dată în
urma participării României la Congresul Internaţional al Muncii de la Berna din
anul 1905. Această lege, ca și Regulamentul de la 19894 a fixat la 12 ani vârsta
minimă de angajare, iar pentru munciile periculaose sau lucrările insalubre ca și
pentru munca de noapte vârsta minimă era 15 ani băieții și 17 ani fetele.
La 10 februarie 1910 este adoptată Legea privind măsurile de siguranţă
pentru cazane, maşini, instalaţii mecanice şi electrice, fiind prima reglementare
unitară privind siguranța și sănătatea salariaților într-un domeniu cu expuneri
ridicate la risc de accidente de muncă și boli profesionale.
Modificarea codului civil din 1912 cu privire la asigurarea de riscuri
reprezintă un element de noutate referitor la accidentele de muncă. Potrivit
reglementării anterioare muncitorii accidentați la locul de muncă trebuiau să
facă dovada că patronul a încălcat o obligație contractuală sau a produs o faptă
care să produce accidentul de muncă, lucru greu de realizat. Prin modificarea de
la 191230 se schimba mult viziunea, astfel angajatorul care folosea mașini în
procesul lucrativ creează o sursă de pericol pentru muncitori, ceea ce mută
obligația probării în sarcina angajatorului, culpa acestuia fiind prezumată,
muncitorului rămânându-i doar sarcina de a dovedi accidentul și daunele sale.
Singura exonerare de răspundere a angajatorului este culpa exclusivă a
angajatului. În privința riscurilor de accident sarcina cădea asupra patronului
(art.140) iar asigurarea de boală cădea în sarcina muncitorului, potrivit art.125.
Această lege creează și o reglementare unitară a regimului de pensii pentru
bătrânețe, boală și pierderea totală a capacității de muncă, creând obligația
asigurării muncitorilor din toate întreprinderile care foloseau mașini la
Contribuţiile pentru pensia de bătrâneţe erau suportate în părţi egale de către
muncitor, patron şi stat. Limita de vârstă era de 65 ani, iar perioada maximă de
cotizare de 23 ani. Ea mai prevedea organizarea meseriilor (patroni si lucrãtori)
în bresle, mai multe dintre acestea formând o corporatie. Legea reglementează și
28
Ministrul muncii la acel moment
29
Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Tufan Constantin, Ţichindelean Marioara, Ţinca Ovidiu, Dreptul
Muncii,pag.53, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004
30
Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului și a asigurărilor sociale, 1912
relațiile ce se nasc din contractual de ucenicie, drepturile și obligațiile fiecărei
părți și cazurile în care acest contract putea fi desfăcut de către patron (art.48)
sau de către ucenic (art.49). Durata contractului de ucenicie e fixat între 3 și 5
ani.
Această reglementare este puțin diferită ca abordare de sistemul
asigurărilor de bătrânețe pay as you go creat de Otto von Bismarck în 188931
care se baza pe principiul potrivit caruia fiecare persoana trebuie sa contribuie la
un sistem de pensie de-a lungul vietii, din suma colectata platindu-se pensionarii
(aflati la acel moment în plată). Anuitatea era platită persoanelor care împlineau
vârsta de 70 de ani, în condițiile unei speranțe de viață de 45 de ani, la acel
moment. Sistemul se baza și pe contribuția guvernului federal egală cu o treime
din costul de subscriere.
Tot prin Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului și a asigurărilor
sociale din 1912 se acordă angajatorului dreptul de a desface contractual de
muncă dacă muncitorii primejdiau activitatea fabricii, cu referire în special la
activitatea sindicală. Sunt create comisiile de împăcare pentru soluționarea
conflictelor dintre muncitori și angajatori, iar în cazul în care nu se reușea
soluționarea acestuia, litigiul ajungea la judecătoria de ocol.

2.5 Perioada postbelică


Perioada care a urmat încetării primului război mondial a fost una grea pentru
România, care trebuia să-şi refacă economia. Condiţiile grele de trai au acutizat
conflictele colective şi au generat şomaj. Pacea din 1919 aduce schimbări
fundamentale în România. Astfel, teritoriul ţării se măreşte de la 131.353 km2
(1914) la 295.000 km2 , iar populaţia de la 6 milioane locuitori ( 1914 ) la 15
milioane locuitori. Industriei din Vechiul Regat i se adaugă importante obiective
industriale din Transilvania şi Banat. Prin urmare, în privinţa legislaţiei,
lucrurile se complică deoarece fiecare teritoriu alipit avea legile lui industriale şi
de protecţie socială. De exemplu, în Transilvania se aplicau prevederile Legii
XVII a industriei maghiare din 1884, care era un Cod al Industriilor, Comerţului
şi Meseriilor. Bucovina şi Basarabia aveau legile lor specifice, de exemplu
Statutul meseriaşilor şi Statutul muncii industriale din 1883, modificat în 1912
care reglementa condiţiile de muncă din fabrici şi întreprinderi.
În această situaţie Guvernul este obligat să înfiinţeze o instituţie centrală
care să ocrotească interesele salariaţilor şi să reprezinte un partener de dialog
social. În acest context, preşedintele Consiliului de Miniştri, Generalul
Alexandru Averescu, prezintă suveranului spre aprobare decretul de înfiinţare a
Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Greutăţile de început în funcţionarea
şi stabilirea atribuţiilor ministerului rezultă din raportul de prezentare a
proiectului de decret ,,nu s-a putut prezenta un proiect de organizare completă a
ministerului. Este tot provizorie. Se impune elaborarea unei legislaţii a muncii
31
Încheind triada legilor de asigurări pentru muncitori începută cu Legea asigurărilor de sănătate, 1883 și Legea
asigurărilor de accidente de muncă 1884
care lipseşte aproape cu desăvârşire. Organizarea definitivă a ministerului este în
funcţie de acea legislaţie”.
Primul articol al Decretului-lege nr.1879 din 26 aprilie 1920 privind
organizarea ministerului prevedea: ’’Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale,
înfiinţat prin Decretul-lege nr. 1327/ 1920 are drept scop pregătirea, aplicarea si
supravegherea aplicării tuturor legilor şi regulamentelor privitoare la asigurările
sociale şi mutualitatea liberă; ocrotirea şi organizarea muncii; cooperaţia
orăşenească; asistenţa socială precum şi a oricăror alte legi şi regulamente de
prevederi de ocrotire socială care le vor fi date în atribuţiune’’. Ministerul
muncii este una din instituţiile administraţiei centrale cu o istorie zbuciumată.
Înfiinţat în 1920, în baza Decretului – Lege nr.1327/29 martie 1920 publicat în
Monitorul Oficial din 30 martie 1920, îşi desfăşoară activitatea neîntrerupt
(chiar dacă sub alte denumiri), cunoscând 20 de forme de organizare. A fost
condus până în prezent de 71 de miniştrii, unii dintre ei având mai multe
mandate.
Efervescența legiferării drepturilor muncitorilor în plan internațional ca
urmare a fondării în 1919 a Organizației Internaționale a Muncii are un impact și
asupra României, ca stat fondator. Sunt adoptate legi fundamentale pentru
relațiile de muncă, a căror principia sunt încă valabile, după aproape 100 de ani:
Legea conflictelor de muncă din 1920, legea sindicatelor profesionale din 1921,
Legea repaosului dominical din 1925, Legea privind organizarea serviciului de
inspecția muncii din 1927, Legea asupra contractelor collective de muncă, Legea
asupra asigurării plății lucrurlui efectuat și organizării muncii în porturi din
1931, Legea carentelor de muncă din 1932, Legea pentru jurisdicția muncii din
1933, Legea pentru pregătirea profesională din 1936, Legea breslelor din 1938.
Astfel au fost reglementate cele mai importante măsuri de protecție preluate din
convențiile ratificate: stabilirea vârstei minime pentru adminterea copiilor în
muncă la 14 ani; interzicerea muncii de noapte a femeilor și tinerilor sub 18 ani;
interzicerea muncii femeilor și copiilor în mine; măsuri de protecție pentru
femei gravid și lehuze; fixarea duratei zilei de muncă la 8 ore pe zi pentru
muncitorii adulți din întreprinderile industrial.
La 5 septembrie 1920 este adoptată Legea pentru reglementarea conflictelor
colective de muncă, denumită şi Legea Trancu-Iaş. Pentru a putea vorbi de o
încetare colectivă a lucrului, în sensul legii, era nevoie ca încetarea activităţii să
fie dispusă de cel puţin 1/3 din numărul total al salariaţilor din respectiva
unitate. În anul următor este adoptată Legea pentru organizarea plasării, iar în
anul 1922 s-au înfiintat "Oficiile de plasare".
La 24 aprilie 1922 Ministerul muncii şi ocrotirii sociale preia atributii
referitoare la sănătatea publică şi se înfiinţează Ministerul sănătăţii publice,
muncii şi ocrotirii sociale, ele fiind până la acea dată în sarcina Ministerului de
Interne - Direcţia Generală a Serviciului Sanitar. In noua structură
organizatorică apar compartimente specifice Serviciului sanitar, dar şi Servicii
exterioara, ca de exemplu: Direcţii regionale sanitare, Inspectorate şi
subinspectorate de muncă, Oficii de plasare, şcoli, ateliere şi cămine de uceniţi,
Contenciosul regiunilor sanitare, Serviciul de inspecţie al cooperaţiei. Această
structură nu are o durată prea lungă, la 3 noiembrie 1923 Ministerul sănătăţii
publice, muncii şi ocrotirii sociale s-a scindat în Ministerul sănătăţii publice şi
ocrotirii sociale şi Ministerul muncii, cooperaţiei şi asigurării sociale.
În anul 1926 este adoptată Legea pentru căminele de ucenici, acordând
acestora un statut special față de ceilalți angajați. În anul următor sunt adoptate
Legea pentru unificarea taxelor ce se percep la eliberarea titlurilor de capacitate
profesională, Legea înfiinţării Serviciului de inspecţie a muncii, Legea pentru
înfiinţarea şi organizarea camerelor de muncă şi a Consiliului superior al muncii.
Iar în 1929 este adoptată Legea pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi
durata muncii.
La 5 aprilie 1929 este adoptată Legea asupra contractelor de muncă prin care
sunt stabilite principii pe care şi astăzi le avem în vedere, printre care
“încheierea valabilă” a contractului era conditionata de “respectarea
regulamentului de muncă”, dar și de anumite dispoziții care restabileau
echilibrul, dintre părţi, reducând diferenta de poziție pe care se situau părțile.
Având capitol distinct în funcție de natura contractului aceasta reglementa
contractual individual de muncă, contractual colectiv de muncă, contractual de
ucenicie, contractual de echipă. Este una din cele mai moderne și importante legi
în domeniul social reglementate în România, bazate pe principiul egalității
părților contractuale.
Prin Legea pentru organizarea ministerelor din 29 iulie 1929, la art. 156 se
prevede: „Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale se ocupă de
întocmirea şi aplicarea legislaţiei muncitoreşti, supraveghează aplicarea
contractelor de muncă; controlează sindicatele profesionale şi aplică normele
privitoare la ocrotirea muncii, la igiena industrială, prevenirea accidentelor de
muncă, munca femeilor şi minorilor , durata muncii si repaosului, politica
salariilor şi jurisdicţia profesională, îndrumă activitatea camerelor de muncă,
organizează plasarea, organizează problema migraţiunilor şi a şomajului,
organizează învăţământul muncitoresc, îndrumă şi controlează organizarea
asigurărilor sociale, organizează şi controlează opera de asistenţă socială şi de
ocrotire a mamei şi copilului, invalizilor, orfanelor, văduvelor de razboi, a
infirmilor şi a debililor mintali; îndrumă educaţia populară; coordonează
cerinţele economiei naţionale cu interesele biologice ale capitalului uman;
veghează la respectarea şi aplicarea convenţiilor internaţionale de interes sanitar
şi de ocrotire; examinează bugetele comunelor, judeţelor şi asociaţiunilor,
veghind să se satisfacă nevoile de ocrotire, organizează şi conduce statistica
generală a Statului”.
Perioada 1930 –1940 este foarte activă în adoptarea de acte normative în
domeniul social. Astfel în 1930 este adoptată Legea pentru proteguirea muncii
indigene, la 21 aprilie 1931 Legea pentru organizarea muncii în porturi prin care
se instituia în fiecare port (fluvial sau maritim) o comisie a muncii, competentă
să soluţioneze litigiile dintre muncitorii din porturi şi patroni. În data de 11
octombrie 1932 prin Legea pentru înfiinţarea şi organizarea camerelor de
muncă se creează “Fondul camerelor de muncă” constituit din: impozitul
adiţional în limita Legii pentru unificarea contribuţiilor directe şi pentru
înfiinţarea impozitului pe venitul global din 1932; amenzi în folosul Camerelor
de muncă; subvenţii, donaţii; contribuţii ale Casei Centrale a Asigurărilor
Sociale, ale statului, judeţelor, comunelor; cota – parte, fixată de minister din
Fondul căminelor de ucenici.
La 15 februarie 1933 este adoptată Legea pentru înfiinţarea şi organizarea
jurisdicţiei muncii prin care se instituiau judecătorii de muncă pe lângă camerele
de muncă asimilate judecătoriilor de ocol. La fiecare judecătorie de muncă
activau doi judecători, desemnaţi de Ministerul Justiţiei şi un număr de asesori şi
supleanţi, care erau desemnaţi de Ministerul Muncii, la propunerea
organizaţiilor profesionale ale patronilor, lucrătorilor sau ale funcţionarilor
particulari. Completul de judecată era format dintr-un judecător (având calitatea
de preşedinte al completului) şi doi asesori, aleşi de părţile în litigiu. În același
an este adoptată Legea Ioaniţescu, prin care este unificat sistemul de pensii.
Conducerea sistemului de asigurări revine statului şi patronilor dar printre
elementele negative ale legii sunt neincluderea în sistem a agricultorilor şi a
pensiilor de bătrâneţe şi a ajutorului de şomaj. Anul următor, în 1934 este
adoptată Legea pentru perceperea şi urmărirea veniturilor publice.
La 9 iunie 1934 o parte din atributiile Ministerului muncii, sănătăţii şi
ocrotirii sociale sunt preluate de Ministrul de Stat care a fost însărcinat cu
conducerea unora din direcţiile şi serviciile acestuia. Pe tot timpul cât a
îndeplinit aceste atribuţiuni a purtat titlul de ministru al muncii, fara ca
ministerul sa se fi scindat. De la 23 septembrie 1935 atribuţiile de ministru de
stat sunt reluate de ministrul muncii. Rămân însă 2 ministere care au atribuții în
domeniul social: Ministerul Muncii si Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale.
În anul 1938 este modificată Legea Ioniţescu şi este introdusă pensia de
bătrâneţe printre beneficii dar sunt suprimate contractele colective de muncă.
La 1 aprilie 1938 se înfiinţează „Fondul Muncii”, ca serviciu în Direcţia Muncii.
Fondul se constituia din taxele şi amenzile care formau Fondul pregătirii
profesionale şi o contribuţie patronală de 1% asupra totalităţii salariilor efectiv
plătite de întreprinderile prevăzute de legea pentru unificarea asigurărilor
sociale. La 17 octombrie 1939 se organizează Casa Personalului Ministerului
Muncii, creată pentru a acorda credite funcţionarilor membri şi primirea
economiilor în depozit cu dobândă. De asemenea, acordă asistenţă medicală.
Casa se ocupă şi de educaţia profesională şi culturală a funcţionarilor
ministerului.
Un puternic recul este înregistrat după anul 1938, în urma instaurării
dictaturii regale. Asociațiile, grupările și partidele politice au fost dizolvate prin
Decretul-lege nr.63/1938; este înființat Frontul Renașterii Naționale prin
Decretul-lege nr.17/1938. Confederația Generală a Muncii și sindícatele afíliate
sunt desființate, organizându-se bresle pentru lucrători, functionari particular și
meseriași prin Decretul-Lege nr.505/1938. Intrarea României în cel de-al doilea
război mundial a dus la militarizareaîntreprinderilor și instituțiilor de stat, prin
Legea nr.881/194032.
La 24 iulie 1940 este adoptat Decretul-lege pentru stabilirea regimului
muncii în condiţii excepţionale care a reprezentat o primă reglementare adoptată
în contextul declanşării în Europa a Celui de-al Doilea Război Mondial prin care
s-a urmărit instituirea unui regim juridic, aplicabil raporturilor de muncă în
respectivele condiţii, ce prezenta particularităţi evidente. În temeiul revederilor
cuprinse în acest act normativ, ziua de lucru a fost mărită iar dreptul salariaţilor
la concediu de odihnă a fost suspendat. În planul conflictelor de muncă, greva şi
lock-out-ul au fost interzise. La 14 septembrie 1940 pentru reduerea costurilor
administrative se reunește Ministerul muncii cu Ministerul sănătăţii şi ocrotirii
sociale rezultând Ministerul muncii, sănătăţii şi ocrotirii sociale.
Starea de război impune măsuri speciale, la 2 octombrie 1941 s-a adoptat
Decretul-lege nr.2741/1941 asupra regimului muncii în timp de război prin care
se interzicea orice încetare a lucrului în întreprinderile militarizate fără
încuviinţarea prealabilă a comandantului militar al întreprinderii, a
îndrumătorului militar sau a directorului stabilimentului militar al armatei, iar, în
cazul celorlalte întreprinderi, fără încuviinţarea prealabilă a inspectoratului de
muncă, dată, exceptând cazurile de forţă majoră, cu avizul conducerii
întreprinderii. Încălcarea acestor prevederi constituia faptă penală – „crimă de
sabotaj” – şi se pedepsea cu închisoare de la 5 la 20 de ani.
O lună mai târziu la 4 noiembrie sunt scindate atribuțiile Ministerului
muncii, sănătăţii publice şi ocrotirii sociale în 3 ministere: Ministerul muncii,
Ministerul asigurărilor sociale si Ministerul sănătăţii şi asistenţei sociale. In
structura organizatorică a Ministerului Muncii intrau următoarele
compartimente: Direcţia Reglementării muncii şi migraţiunilor; Direcţia
Pregătirii profesionale a învăţământului muncitoresc şi a căminelor de ucenici;
Direcţia Evidenţei plasării şi îndrumării muncii; Oficiul de Studiu, documentare
şi îndrumare; Direcţia contabilitate; Direcţia Administrativă a personalului;
Direcţia Generală a “Fondului Muncii”; Corpul de inspecţie; Serviciul
Contencios; Serviciul tehnic şi de arhitectură; Casa Construcţiilor; Serviciul
exterior cu Serviciul de inspecţie muncă, învăţământ – oficii de muncă, plasare
şi îndrumare, cursuri şi cămine, teatre muncitoreşti, oficii de orientare
profesională, institute psihotenice.
După 23 august 1944majoritatea reglementărilor au fost abrógate, fiind
înlocuite cu reglementări specifice economiei centralízate, care a avut efecte şi
asupra dreptului muncii şi securităţii sociale, îndepătându-ne de la principiile
fundamenale ale acestora: dreptul (şi nu obligaţia) la muncă, dreptul la negociere
colectivă, etc.
32
Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Tufan Constantin, Ţichindelean Marioara, Ţinca Ovidiu, Dreptul
Muncii,pag.53, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004
La data de 21 ianuarie 1945 este aprobată Legea Sindicatelor. În temeiul
acestui act normativ, sindicatele dobândeau personalitate juridică, aveau un
patrimoniu propriu şi puteau sta în justiţie de sinestătătorau fost reglementate şi
comitetele de întreprindere sau de fabrică, a căror principală atribuţie o
constituia urmărirea respectării de către angajator a dispoziţiilor legale ce aveau
ca obiect reglementarea raporturilor juridice de muncă şi a celor cuprinse în
contractele colective de muncă.
Revenirea la starea de pace presupune abrogarea reglementărilor
excepționale și reorganizarea administrativă. Astfel la 6 martie 1946 sunt
preluate atributiile Ministerului asigurărilor sociale si unele ale Ministerului
sănătăţii şi asistenţei sociale de către Ministerul asistenţei şi asigurărilor sociale.
La 26 aprilie 1946 este adoptată Legea nr. 314/1946 prin care sau stabilit
noi dispoziţii referitoare la durata zilei de muncă şi la concediile de odihnă si a
fost abrogat Decretul-Lege din 1941 privind regimul muncii în timp de război și
la 6 septembrie 1946 este adoptată Legea nr.71/19461 pentru reorganizarea
jurisdicţiei muncii. Potrivit acestei reglementări, s-au constituit, la nivel de
tribunal, secţiile de muncă, care erau competente să judece, în primă instanţă,
conflictele de muncă. Hotărârea pronunţată se putea ataca numai cu recurs.
Referitor la conflictele colective, Ministerul Muncii a devenit instanţă de
arbitraj, iar decizia sa dobândea caracterul de contract colectiv de muncă. De la
1 decembrie 1946 Ministerul muncii se unifică cu Ministerul asistenţei şi
asigurărilor sociale formând Ministerul muncii şi asigurărilor sociale.
Câștigarea alegerilor de către partidul comunist schimbă doctrina politcă
și implicit reglementarea muncii. Este adoptată Legea nr. 30/1948, potrivit
căreia în ipoteza unui conflict colectiv de muncă, sindicatul participant la
conflictul respectiv sesiza preşedintele judecătoriei populare în circumscripţia
căreia se afla sediul întreprinderii. Cererea sindicatului era înaintată de către
preşedintele instanţei inspectoratului teritorial de muncă, la nivelul căruia se
încerca aplanarea conflictului. Dacă nu se ajungea la un acord, conflictul se
soluţiona de către comisia de arbitraj ce funcţiona pe lângă judecătoria populară.
La 15 aprilie 1948 Ministerul muncii şi asigurărilor sociale devine Ministerul
muncii şi prevederilor sociale.
Constituția din 1948 înscria pentru prima dată principiul dreptului la
muncă și garanțiiloe lui. Potrivit art.19 cetățenii au dreptul la muncă, iar statul
asigură treptat acest drept prin organizarea și dezvoltarea planificată a economiei
naționale. Art.20 reglementa dreptul la odihnă, egalitatea de drepturi între femei
și bărbați (art.21), dreptul la învățătură (art.22), dreptul la asociere (art.32). pe
baza prevederilor Constituției de la 1948 au fost adoptate o serie de acte
normative referitoare la drepturile și obligațiile muncitorilor, funcționarilor și
personalului de conducere (Decretul nr.29/1949); retribuirea muncii după
cantitatea și calitatea ei (Decretul nr.118/1949); asigurările sociale de stat
(Legea nr.10/1949); protecția muncii (Decretul nr.359/1949)33.
Anul următor este adoptată Legea 10/1949 potrivit căreia toate fondurile
publice sau private au fost incluse în bugetul de stat. Asigurările sociale, după
1949, încep să constituie pilonul de bază al protecţiei sociale în România,
alocaţiile pentru şomaj şi cele de asistenţă socială fiind nerecunoscute. În aceste
condiţii, fondului de asigurări sociale îi este alocat un procent ridicat din
cheltuielile pentru protecţia socială, cheltuielile fiind centrate în special pe
furnizarea de pensii (de bătrâneţe, invaliditate, urmaş), dar au fost introduse alte
beneficii cum ar fi: indemnizaţia de boală, de deces, de matenitate etc. În legea
pensiilor din 1949 era prevăzut un cuantum al pensiei de bătrâneţe de 50-80%
din salariul mediu lunar pe ultimele 12 luni de activitate, plafonat la o sumă
maximă.
La 8 iunie 1950 este adoptată Legea nr. 3/1950 primul Cod al Muncii din
România. Este o lege-cadru, cuprinsul său constituind un drept general al
muncii34. Prin acest act normativ se stabilesc criteriile de retribuire a salariaților
în funcție de vechime, ocupație, tipul unității în care lucreaza. Este actul
normativ care prevede distinct plata unui spor pentru munca din timpul nopții. În
dezvoltarea principiilor stabile de noul cod au fost adoptate o serie de acte
normative, precum: Legea nr.5/1965 privind protecția muncii, Legea nr.27/1966
privind asigurările sociale de stat, Legea nr.26/1967 privind concediul de
odihnă, Legea nr.259/1968 privind jurisdicția muncii, Legea nr.1/1970 privind
organizarea și disciplina muncii, Legea nr.2/1971 privind perfecționarea
profesională, Legea nr.11/1971 privind organizarea și conducerea unităților de
stat, Legea nr.12/1971 privind încadrarea și promovarea în muncă.
Structura organizatorică a ministerului în perioada 15.07.1948 –
26.06.1951 cuprinde următoarele compartimente: Direcţia Muncii; Direcţia
Aşezămintelor pentru ucenici şi muncitori; Direcţia asistenţei sociale; Direcţia
Aşezămintelor sociale; Direcţia Pensiilor şi timbrului IOVR; Corpul de
inspecţie; Direcţia personalului; Direcţia Administrativă; Direcţia Contabilitate;
Oficial de Studiu; Serviciul Exterior, organe administrative – inspectorate
regionale, judeţene şi locale; Administraţii, case, societăţi şi instituţii speciale
tutelate de minister; Casa Centrală a Asigurărilor sociale; Administrarea
Fondului muncii; Casa Construcţiilor; Casa Ziariştilor; Casa Scriitorilor; Casa
compozitorilor, pictorilor şi sculptorilor; Casa artiştilor dramatici, lirici şi
instrumentisti; Casa de pensii a Colegiului inginerilor; Casa centrală de asigurări
a avocaţilor şi casele de pensiuni ale colegiilor de avocaţi; Casa Personalului;
Institutul de credit IOVR; Unităţi tehnice exterioare: cămine, ateliere, birouri de
muncă în porturi, centre de asistenţă socială, centre productive de asistenţă,
centre de îngrijire medicală, cantina, azil, case de odihnă, centre şi ateliere de

33
Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Tufan Constantin, Ţichindelean Marioara, Ţinca Ovidiu, Dreptul
Muncii,pag.54, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004
34
Idem 33
ortopedia, centre de reeducare profesională. La 2 iunie 1952 Ministerul muncii
şi prevederilor sociale devine Ministerul prevederilor sociale
În 1954 sunt introduse avantaje de pensionare anticipată şi creşterea
pensiei pentru cei care-şi desfăşoară activitatea în grupe superioare de muncă (I-
II). Baza de calcul a pensiei constituie câştigul mediu brut lunar din ultimile 12
luni de activitate. Contribuţiile sunt plătite de către angajatori, toate fiind unităţi
ale statului.
La 21 ianuarie 1957 Ministerul prevederilor sociale a fost desfiinţat,
atributiile fiind preluate de Ministerul sănătăţii şi prevederilor sociale, reînființat
la 9 decembrie 1967 sub denumirea Ministerul Muncii.
În 1959 sunt introduse în sistemul obligatoriu de asigurări personalul
casnic şi muncitorii agricoli, legea este completată de Legea nr.27/1966 privind
asigurările sociale de stat şi asistenţa socială prin care se stabilesc noi
cuantumuri ale pensiilor prin diminurea acestora iar vechimea integrala necesară
pentru pensionarea de bătrâneţe se stabileşte diferenţiat: pentru femei – 20 ani;
pentru barbaţi – 25 ani. Se introduce şi noţiunea de pensie suplimentară pentru
care este obligatorie o contribuţie personală de 2% din salariu. Prin această lege
se preiau din sistemul Ministerului Apărarii Naţionale pensionarii I.O.V.R.
(Invalizi Orfani Vaduve de Razboi) care vor fi menţinuţi în sistem până în anul
2001 când acestea vor fi suportate din bugetul de stat. Primele semen ale
ineficității sistemului apar în 1968 când datorită politicii de creştere a natalităţii
din acea perioadă, şi faptului că alocaţiile de stat pentru copii se plăteau din
fondul de asigurări sociale, s-a ajuns la cheltuieli mari ale fondului, ceea ce a
dus la diminuarea cuantumului pensiei.
În 1965 este adoptată Legea nr.5/1965 privind protecţia muncii.
Adoptarea Constituției de la 1965 au condus la necesitatea elaborării unui
nou cod al muncii.
La 25 noiembrie 1972 este adoptată Legea nr.10/1972- Codul Muncii al
Republicii Socialiste România, care modifică codul din 1950. Este un cod prin
care se realizează câteve modificări de fond si anume: se creşte vechimea
necesară pentru pensie de bătrâneţe, care, de acum se va numi pensie pentru
limită de vârstă, cu 5 ani ajungându-se la 25 ani pentru femei si 30 ani pentru
bărbaţi. Scad sever beneficiile pentru pensie de invaliditate iar baza de calcul a
pensiei se stabileşte ca fiind cei mai avantajoşi 5 ani ani la alegere din ultimii 10
de activitate. În preambulul său se precizeazăfaptul că prezentul cod cuprinde
principiile și normale de bază privind relațiile de muncă, reprezintă carta muncii,
și consfințește drepturile și îndatoririle celor care muncesc în țara noastră. În
aplicarea sa au fost adoptate următoarele acte normative: Legea nr.57/1974 a
retribuirii după cantitatea și calitatea muncii, Legea nr.25/1976 privind
încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor apte de muncă, Legea nr.5/1978
privind organizarea și conducerea unităților socialiste de stat, precum și
funcționarea acestora pe baza autoconducerii muncitorești și autogestiunii
economico-financiare, Legea nr.3/1983 cu privire la contractual-angajament,
Legea nr.6/1988 privind statutul juridic al unităților socialiste de stat pe baza
principiilor autoconducerii muncitorești și a autogestiuni economico-financiare.
În această etapă dreptul muncii reprezintă o concepție etatistă,
centralizatoare, în sensul că drepturile și obligațiile părților în relațiile de muncă
(nivelul salariilor, durata concediului de odihnă) erau stabilite prin lege și nici o
derogare nu era permisă. Orice convenție contrară era înlocuită de drept cu
prevederea legală. Există un paradox, pentru că pe de o parte adunările
oamenilor muncii aveau potrivi unor texte legale largi atribuții în ceea ce
privește încadrarea și promovarea în muncă, desfacerea contractului individual
de muncă35, iar pe de altă parte, datorită centralismului democratic, tot prin lege
orice inițiativă individual era îngrădită36.
În 1976 este adoptată Legea nr.25/1976 privind încadrarea într-o muncă
utilă a persoanelor apte de muncă, prin care dreptul la muncă devine o obligație
a tuturor celor apți medical de a lucra. Această lege ca și Legea nr.24/1976
privind recrutarea i repartizarea forței de muncă instituiau obligația tutuoro
persoanelor apte de muncă, care au împlinit 15 ani și nu urmau o formă de
învățământ sau de calificare profesionalăori nu sunt încadrate de aceseasă se
înscrie la direcția pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale – ori la oficiile
acesteia- în raza căreia își aveau domiciliu și să ceară repartizarea în muncă.
Decretul nr.54/1975 se înscria în aceeași linie, astfel absolvenții învățămânului
superior cursuri de zi erau repartizați în producție, dispoziția de repartiție fiind
obligatorie pentru ambele părți, fiind baza contractului individual de muncă.
Persoanele care nu se încadrau în muncă erau sancționate contravențional. Cea
mai mare parte a orașelor mari erau închise, unitățile economice din acestea ne
putând face angajări. Toate cele 3 reglementări au fost criticate adesea de
Organizația Internațională a Muncii, pentru încălcarea libertății muncii și
interzicerea muncii forțate.
Legea pensiilor din 1966 se abrogă odată cu adoptarea Legii nr. 3/1977
prin care se realizează câteve modificări de fond si anume: se creşte vechimea
necesară pentru pensie de bătrâneţe, care, de acum se va numi pensie pentru
limită de vârstă, cu 5 ani ajungându-se la 25 ani pentru femei si 30 ani pentru
bărbaţi. Scad sever beneficiile pentru pensie de invaliditate iar baza de calcul a
pensiei se stabileşte ca fiind cei mai avantajoşi 5 ani ani la alegere din ultimii 10
de activitate.
Începând cu anul 1990 apare o efervescenţă legislativă în acest domeniu
în dorinţa de a reglementa noile realităţi sociale. Într-o primă fază au fost
adoptate noi acte normative care au privit în special eliminarea unor inechități în
salarizarea personalului, reducerea timpului de lucru prin introducerea
săptămânii de 5 zile lucrătoare, acordarea unor noi drepturi salariale, creșterea

35
Art.64 lit.t și x din Legea nr.5/1978
36
Ţiclea Alexandru, Popescu Andrei, Tufan Constantin, Ţichindelean Marioara, Ţinca Ovidiu, Dreptul
Muncii,pag.55, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004
cuantumului indemnizațiilor și pensiilor din fondurile asigurărilor sociale de
stat.
De asemenea cresc competenţele Ministerului muncii, fiind necesară o
reformă instituţională realizată în mai multe etape, având ca rezultat apariţia
unor instituţii noi la nivel central, aflate în coordonare sau subordonate
Ministerului Muncii.
La 5 ianuarie 1990 Ministerul muncii şi ocrotirilor sociale se înfiinţeaza
prin reorganizarea Ministerului Muncii prin Decretul CFSN nr. 23/1990. 13 zile
mai târziu este adoptat Decretul-lege nr.31/1990 privind concediul plătit pentru
îngrijirea copiilor în vîrstă de pînă la un an, una din cele mai așteptate legi
alături de cea privind legalizarea avorturilor. La 14 martie 1990 este adoptat
Decretul-lege nr.95/1990 privind trecerea la săptămîna de lucru de 5 zile în
unităţile de stat. în data de 28 iunie 1990 Ministerul muncii şi ocrotirilor sociale
devine Ministerul muncii şi protecției sociale.
Printre primele acte normative luate în acest domeniu a fost Decretul –
lege nr.35/1990 pentru modificarea unor reglementări privind salarizarea,
eliminând limitările la categoriile de salariați care aveau acces la sporuri de
salariu, eliminarea limitării salariaților care pot fi trecute în categoriile tarifare 4-
7, prin reducerea vechimii necesare promovării cu 50% față de reglementarea
anterioară, încadrarea în grupele I și II, îmbunătățirea condițiilor de pensionare:
calcularea cu sporuri de 6 sau 3 lunila un an lucrat pentru stabilirea vechimii în
muncă, reducerea vârstei de pensionare și încadrarea în procente mai ridicate
pentru stabilirea pensiilor.
Un alt act normativ mult așteptat a fost Decretul-lege nr.31/1990 prin care
se instituia concediul plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 1 an,
înlocuit apoi de Legea nr.120/1997 care majora la 2 ani acest drept, instituind
dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în valoare de 85% din
veniturile anterioare, oferind și tatălui dreptul de a beneficia de aceste drepturi.
În 2003 are loc o plafonare a indemnizației, majorată în 2005 și lărgind sfera
drepturilor, se acordă dreptul la concediu pentru creșterea copilului cu handicap
de până la 3 ani precum și modificări în privința cuantumului venitului în funcție
de tipul concediului (prenatal, postnatal obligatoriu (126 zile) și de creștere a
copilului de până la 2/3 ani). În 2008 cuantumul indemnizației are o noua
modificare, 85% din media veniturilor din ultimele 12 luni fără a fi mai mică de
600 lei.
Anul 1991 este momentul confruntării cu primele efecte ale tranziției:
închiderea multor întreprinderi de stat și apariția șomajului. Este nevoie de noi
reglementări pentru a face față acestor noi realități: pe 7 ianuarie 1991 este
adoptată Legea 1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor
profesională, în data de 8 februarie 1991 este publicată Legea 13/1991- Legea
privind contractul colectiv de muncă și 3 zile mai târziu se adoptă Legea
nr.15/1991 – Legea conflictelor de muncă. Legile dialogului social sunt adoptate
înaintea reglementării celui de-al doilea partener social: patronatul. La 26 iulie
1991 este adoptată HG nr.503/1991 privind organizaţiile patronale ale regiilor
autonome şi societăţilor comerciale cu capital integral de stat. Aceste acte
normative sunt baza reglementărilor în domeniul social, deși modificate și
abrogate prin alte acte normative principiile lor sunt preluate în noile
reglementări. Este cazul Legii nr.130/1996 privind contractual colectiv de
muncă, Legii nr.168/1999 privind conflictul de muncă, Legii nr.356/2001-Legea
Patronatelor, Legii nr.54/2003-Legea sindicatelor, Legii nr.76/2002 privind
sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.
Principiul dialogului social constă în dreptul la negociere colectivă
precum și dreptul la grevă. Negocierea colectivă poate avea ca finalitate
încheierea contractului colectiv de muncă care este baza de negociere a
drepturilor prevăzute de contractul individual de muncă.
Perioada 1998-2000 este caracterizată pe o reformă instituțională, prin
apariția unor instituții specializate pe diferite segmente ale obiectului de
activitate al ministerului muncii. La data de 9 iulie 1998 se înfiinţează Agenţia
Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Indiferent de forma sub care a
funcţionat, Ministerul Muncii s-a axat pe ocuparea, pregătirea şi formarea
profesională. Datorită reformei economice, cerinţelor societăţii şi importantelor
schimbări socio-economice apărute după 1990, a fost necesară înfiinţarea unei
instituţii care să se ocupe special de ocuparea forţei de muncă, de pregătirea
profesională şi de îndrumarea persoanelor în căutarea unui loc de muncă, dar şi,
de efectuarea plâăţilor băneşti pentru populaţia beneficiară. In acest sens, în anul
1999, şi-a început activitatea Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare
Profesională, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică care
şi-a schimbat denumirea în anul 2000, devenind Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM). Dintr-o instituţie care se ocupa cu plata
drepturilor baneşti ale şomerilor, Agenţia s-a transformat într-un furnizor de
servicii pentru persoanele în cautarea unui loc de muncă, în prezent oferind o
paletă largă de servicii, cum sunt: consilierea profesională, cursurile de formare
profesională, serviciile de preconcediere, medierea muncii, consultanta pentru
iniţierea unei afaceri, subvenţionarea locurilor de muncă în care sunt încadrate
persoane din rândul categoriilor defavorizate ale populaţiei, acordarea de credite
avantajoase pentru crearea de noi locuri de muncă, şi multe altele.
La 16 iunie 1999 se înfiinţează Inspecţia Muncii. Primele dispoziţii,
având ca obiect condiţii de igienă şi de protecţie a muncii datează încă din anii
1800 (Legea sanitară din 1885 şi Regulamentul industriilor insalubre din 1894).
După anul 1990, a fost necesară înfiinţarea unei instituţii care să se ocupe de
urmărirea îndeplinirii obligaţiilor legale de către angajatori în domeniul relaţiilor
de muncă, precum şi a celor referitoare la condiţiile de muncă, apărarea vieţii,
integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi a altor participanţi la procesul de
muncă, în desfăşurarea activităţii. Incă de la înfiinţare, Inspectia Muncii a
funcţionat ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în
subordinea Ministerului Muncii. Aceasta a fost înfiinţată în baza Legii nr.
108/1999 – republicată şi a H.G. nr.767/1999 - cu modificările şi completările
ulterioare.
În data de 17 martie 2000 este adoptată Legea nr.19/2000 – Legea
pensiilor şi a altor asigurări sociale prin care se realizează o reformă a sistemului
de pensii bazat pe principiul contributivității, pensia fiind o medie a punctajului
obținut de slariat ca urmare a veniturilor realizate sși la care a contribuit la
fondul asigurărilor sociale de stat. Pentru administrarea acestuia se înfiinţează
Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS),
instituţie care administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale şi sistemul de asigurare pentru accidente de muncă
şi boli profesionale. Principalele responsabilităţi ale CNPAS sunt: îndrumarea şi
monitorizarea aplicării dispoziţiilor legale de către casele teritoriale de pensii şi
de către persoanele fizice şi juridice investite cu drepturi şi obligaţii în domeniu;
colectarea şi virarea contribuţiilor de asigurări sociale pentru asiguraţii
individuali şi a altor venituri, potrivit legii; furnizarea datelor necesare pentru
fundamentarea şi elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat; organizarea
evidenţei naţionale a contribuabililor la sistemul public precum şi a drepturilor şi
obligaţiilor de asigurări sociale; îndrumarea şi monitorizarea reexaminărilor
medicale şi a activităţilor de recuparare a capacităţii de muncă; reprezentarea în
faţa instanţelor.
La data de 8 mai 2002 este adoptată Legea nr.202/2002 privind egalitatea
de şanse între femei şi bărbaţi şi se înfiinţează in aprilie 2005Agenţia Naţională
pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES), institutie însărcinată
cu implementarea principiului egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi a
politicilor referitor la accesul la angajare, pregătirea profesională şi promovarea,
precum şi la condiţiile de muncă.
Un act normativ important, adoptat la 5 iunie 2002 este Legea
nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
care stabilește obligativitatea asigurării la fondul de accidente de muncă și boli
profesionale a angajaților de către angajatorilor, cu o contribuție diferențiată în
funcție de ramura activității și expunerea la riscuri. Fondul este administrat prin
Casa Națională de Pensii și Alte Asigurări Sociale.
Anul 2003 este unul important în domeniul social fiind anul adoptării la
24 ianuarie a Legii nr.53/2003-Codul Muncii. Este un cod al muncii modern,
realizat în contextul pregătirii integrării României la Uniunea Europeană. Pentru
prima dată sunt consecrate principiile non-discriminării, reglementarea obligației
de informare anterior momentului semnării contractului individual de muncă,
obligația de non-concurență cu fostul angajator, protecția maternității la locul de
muncă, regimul juridic al concedierilor collective, prtejarea creanțelor salariale
în cazul insolvabilității angajatorului, munca prin agent de muncă temporară,
munca în străinătate.Totuși sunt multe reglementări inflexibile referitor la
birocația și costurile administrative ale angajării și concedierii angajaților, care
au atras nemlțmiri ale mediului de afaceri, reglementări greoaie care continuă să
existe chiar după modificările codului, cea mai important având loc în anul
2005.
Al doilea moment important al reformei pensiilor este crearea sistemului
multipilon, prin diversificarea surselor de venit ale asiguraților și creșterea
resurselor venitului de înlocuire. La 18 octombrie 2004 este adoptată Legea
411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat.
Obligația de transpunere a aquis-ului comunitar a determinat mari
schimbari în special în domeniul sănătății și securității în muncă. La data de 12
iulie 2006 a fost adoptată Legea nr.316/2006 care înființarea comitetelor de
sănătate și securitate în muncă cu participarea reprezentanților salariaților,
procedura constatării accidentelor de muncă și bolilor profesionale.
Construcția instituțională este continuată prin înființarea la 21 decembrie
2006 a Inspecţiiei Sociale, având ca misiune promovarea unui sistem de
inspecţie calitativ, performant şi eficient a prestaţiilor şi serviciilor sociale,
capabil să asigure respectarea drepturilor sociale ale persoanelor sau grupurilor
aflate în situaţii de dificultate sau risc de excluziune socială. Reforma în
domeniul asistenței sociale este continuată prin Legea nr.90/2008 când se
înfiinţează Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale la 24 octombrie 2007,
organ de specialitate cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului
Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse care are următoarele obiective principale:
administrarea fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru plata prestaţiilor
sociale; asigurarea unui sistem eficient şi integrat de gestionare şi plată a
prestaţiilor sociale de la nivel naţional; prevenirea fraudei în sistemul de
acordare a prestaţiilor sociale; monitorizarea sumelor cheltuite din bugetul de
stat pentru plata prestaţiilor sociale; organizarea şi asigurarea serviciilor de
stabilire, evidenţă şi plata a prestaţiilor sociale; organizarea şi asigurarea unui
sistem de evidenţă şi evaluare a beneficiarilor de prestaţii sociale; facilitarea
accesului la prestaţii sociale a beneficiarilor.

Anexa
Cronologia reglementărilor domeniului social

1. 1864 este adoptat Codul civil, preluând cele mai importante instituţii
juridice din Codul lui Napoleon şi prin care se stabileşte baza legală a
contractului individual de muncă
1. 2 mai 1887 – este adoptată Legea pentru încurajarea industriei nationale
2. 16 iunie 1891 - este adoptată Legea servitorilor
3. 1894 – este adoptat Regulamentul industriilor insalubre – Regulamentul dr.
Felix.
4. 21 aprilie 1895 – este adoptată Legea minelor.
5. 6 martie 1897- este adoptată Legea repausului duminical;
6. 1901 – este adoptată Legea învăţământului profesional;
7. 5 martie 1902- este adoptată Legea meseriilor.
8. 22 februarie 1905- este adoptată Legea asupra muncii minorilor si femeilor
în industrii şi exploatări miniere;
9. 23 decembrie 1907 - este adoptată Legea pentru învoielile agricole;
10. 1909 – este adoptată Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale,
funcţionarilor statului, judeţului, comunelor şi stabilimentelor publice
cunoscută ca „Legea Orleanu”. În acelaşi an au fost adoptate şi Legea
asociaţiilor şi Legea privind cooperativele de muncitori şi meseriaşi.
11. 10 februarie 1910 – este adoptată Legea privind măsurile de siguranţă
pentru cazane, maşini, instalaţii mecanice şi electrice;
12. 1912 – este adoptată Legea privind organizarea meseriilor, creditului si
asigurãrilor muncitoresti cunoscută ca Legea Neniţescu (în caz de boalã,
accident, bãtrânete si invaliditate).
13. 29 martie 1920 – se înfiinţează Ministerul muncii şi ocrotirii sociale;
• Ministrul muncii şi ocrotirii sociale
Grigore Trancu-Iaşi (30 martie 1920 - 16 decembrie 1921)
Constantin Xeni (17 decembrie 1921 - 19 ianuarie 1922)
George G. Mârzescu (19 ianuarie - 26 aprilie 1922)
14. 5 septembrie 1920 este adoptată Legea pentru reglementarea conflictelor
colective de muncă, denumită şi Legea Trancu-Iaş.
15. 1921 – este adoptată Legea pentru organizarea plasării, iar în anul 1922 s-
au înfiintat "Oficiile de plasare".
16. 24 aprilie 1922 Ministerul muncii şi ocrotirii sociale preia atributii
referitoare la sănătatea publică şi se înfiinţează Ministerul sănătăţii publice,
muncii şi ocrotirii sociale
• Ministrul sănătăţii publice, muncii şi ocrotirii sociale
George G. Mârzescu (26 aprilie 1922 - 30 octombrie 1923)
Nicolae N. Săveanu (30 octombrie - 3 noiembrie 1923)
17. 3 noiembrie 1923 - Ministerul sănătăţii publice, muncii şi ocrotirii sociale
s-a scindat în Ministerul sănătăţii publice şi ocrotirii sociale şi Ministerul
muncii, cooperaţiei şi asigurării sociale
• Ministrul sănătăţii publice şi ocrotirii sociale
Nicolae N. Săveanu (3 noiembrie 1923 - 29 martie 1926)
Ioan Lupaş (30 martie 1926 - 4 iunie 1927)
ad-int. Nicolae Lupu (4 - 6 iunie 1927)
Ion Inculeţ (6 iunie 1927 - 9 noiembrie 1928)
Sever Dan (10 noiembrie 1928 - 14 noiembrie 1929)
• Ministrul muncii, cooperaţiei şi asigurării sociale
Nicolae Chirculescu (3 noiembrie 1923 - 29 martie 1926)
Grigore Trancu-Iaşi (30 martie 1926 - 4 iunie 1927)
ad-int. Alexandru Lapedatu (4 - 6 iunie 1927)
Grigore Iunian (6 - 20 iunie 1927)
Dr. Nicolae Lupu (22 iunie 1927 - 9 noiembrie 1928)
Ion Răducanu (10 noiembrie 1928 - 14 noiembrie 1929)
18. 1926 – este adoptată Legea pentru căminele de ucenici;
19.1927 – este adoptată Legea pentru unificarea taxelor ce se percep la
eliberarea titlurilor de capacitate profesională;
20.1927 – este adoptată Legea înfiinţării Serviciului de inspecţie a muncii;
21.1927 – este adoptată Legea pentru înfiinţarea şi organizarea camerelor de
muncă şi a Consiliului superior al muncii;
22.1928 – este adoptată Legea pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi
durata muncii;
23. 5 aprilie 1929 - este adoptată Legea asupra contractelor de munca.
24. 14 noiembrie 1929 - Ministerul muncii, cooperaţiei şi asigurării sociale a
fost contopit cu Ministerul sănătăţii şi ocrotirii sociale, formând Ministerul
muncii, sănătăţii şi ocrotirii sociale:
• Ministrul sănătăţii şi ocrotirii sociale
Ion Răducanu (14 noiembrie 1929 - 6 iunie 1930)
D. R. Ioaniţescu (7 - 12 iunie 1930)
ad-int. Pantelimon Halippa (13 iunie - 9 octombrie 1930)
Emil Haţieganu (10 octombrie 1930 - 17 aprilie 1931)
Dr. Ion Cantacuzino (18 aprilie 1931 - 5 iunie 1932)
ad-int. Alexandru Vaida-Voievod (7 - 9 iunie 1932)
D. R. Ioaniţescu (9 iunie 1932 - 13 noiembrie 1933)
Constantin Dimitriu (14 noiembrie 1933 - 26 februarie 1934)
Dr. Ion Costinescu (26 februarie 1934 - 23 septembrie 1935)
25. 1930 – este adoptată Legea pentru proteguirea muncii indigene;
26. 21 aprilie 1931 – este adoptată Legea pentru organizarea muncii în porturi.
27. 11 octombrie 1932 - prin Legea pentru înfiinţarea şi organizarea camerelor
de muncă se creează “Fondul camerelor de muncă”.
28. 15 februarie 1933– este adoptată Legea pentru înfiinţarea şi organizarea
jurisdicţiei muncii.
29. 1933 – este adoptată Legea Ioaniţescu, prin care este unificat sistemul de
asigurări.
30. 1934 – este adoptată Legea pentru perceperea şi urmărirea veniturilor
publice;
31. 9 iunie 1934 o parte din atributiile Ministerului muncii, sănătăţii şi ocrotirii
sociale sunt preluate de Ministrul de Stat care a fost însărcinat cu
conducerea unora din direcţiile şi serviciile acestuia.
• Ministrul de Stat, Ministrul Muncii
Ion Nistor (2 octombrie 1934 - 23 septembrie 1935)
• Ministrul sănătăţii şi ocrotirii sociale
Dr. Ion Costinescu (2 octombrie 1934 - 23 septembrie 1935)
32. 23 septembrie 1935 – atribuţiile de ministru de stat sunt reluate de
ministrul muncii. Raman insa 2 ministere care au atributii in domeniul
social: Ministerul Muncii si Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale
• Ministrul muncii
Ion Nistor (29 august 1936 - 28 decembrie 1937)
Gheorghe A. Cuza (29 decembrie 1937 - 10 februarie 1938)
Voicu Niţescu (11 februarie - 29 martie 1938)
Mihail Ralea (30 martie 1938 - 3 iulie 1940)
Stan Ghiţescu (4 iulie - 14 septembrie 1940)
• Ministrul sănătăţii şi ocrotirii sociale
Dr. Ion Costinescu (29 august 1936 - 28 decembrie 1937)
George Banu (29 decembrie 1937 - 10 februarie 1938)
Dr. Ion Costinescu (11 februarie - 29 martie 1938)
33. 1936 - adoptarea Legii privind pregãtirea profesionalã şi exercitarea
meseriilor
34.1937 – este adoptată Legea pentru organizarea muncii de folos obştesc;
35. 30 martie 1938 Ministerul sănătăţii şi ocrotirii sociale devine Ministerul
sănătăţii şi asistenţei sociale
• Ministrul sănătăţii şi asistenţei sociale
ad-int. Armand Călinescu (30 martie - 4 aprilie 1938)
General dr. Nicolae Marinescu (1 februarie - 23 noiembrie 1939)
Dr. Nicolae Hortolomei (24 noiembrie 1939 - 3 iulie 1940)
Victor Gomoiu (4 iulie -1 4 septembrie 1940)
36. 1938 – este modificată Legea Ioniţescu şi este introdusă pensia de bătrâneţe;
37. 1 aprilie 1938 se înfiinţează „Fondul Muncii;
38. 17 octombrie 1939 se organizează Casa Personalului Ministerului Muncii.
39. 24 iulie 1940 - este adoptat Decretul-lege pentru stabilirea regimului muncii
în condiţii excepţionale.
40. 14 septembrie 1940 se reuneste Ministerul muncii cu Ministerul sănătăţii şi
ocrotirii sociale rezultând Ministerul muncii, sănătăţii şi ocrotirii sociale
• Ministrul muncii, sănătăţii şi ocrotirii sociale
Vasile Iaşinschi (14 septembrie 1940 - 21 ianuarie 1941)
Petre Tomescu (27 ianuarie 1941 - 23 august 1944)
General dr. Nicolae Marinescu (23 august - 3 noiembrie 1944)
41. 2 octombrie 1941 - s-a adoptat Decretul-lege nr.2741/1941 asupra
regimului muncii în timp de război;
42. 4 noiembrie 1944 se scindeaza atributiile Ministerului muncii, sănătăţii
publice şi ocrotirii sociale in 3 ministere: Ministerul muncii, Ministerul
asigurărilor sociale si Ministerul sănătăţii şi asistenţei sociale
• Ministrul muncii
Lothar Rădăceanu (4 noiembrie 1944 - 30 noiembrie 1946)
• Ministrul asigurărilor sociale
Gheorghe Nicolau (4 noiembrie 1944 - 28 februarie 1945)
• Ministrul sănătăţii şi asistenţei sociale
Daniel Danielopolu (4 noiembrie 1944 - 28 februarie 1945)
43. 21 ianuarie 1945 este aprobată Legea Sindicatelor.
44. 6 martie 1946 sunt preluate atributiile Ministerului asigurărilor sociale si
unele ale Ministerului sănătăţii şi asistenţei sociale de către Ministerul
asistenţei şi asigurărilor sociale
• Ministrul asistenţei şi asigurărilor sociale
Gheorghe Nicolau (6 martie 1945 - 30 noiembrie 1946)
45. 26 aprilie 1946 - este adoptată Legea nr. 314/1946 de abrogare a
Decretului-Lege din 1941 privind regimul muncii în timp de război.
46. 6 septembrie 1946 - este adoptată Legea nr. 711/1946 pentru reorganizarea
jurisdicţiei muncii.
47. 1 decembrie 1946 Ministerul muncii se unifica cu Ministerul asistenţei şi
asigurărilor sociale formand Ministerul muncii şi asigurărilor sociale
• Ministrul muncii şi asigurărilor sociale
Lotar Rădăceanu (1 decembrie 1946 - 14 aprilie 1948)
48. 15 aprilie 1948 Ministerul muncii şi asigurărilor sociale devine Ministerul
muncii şi prevederilor sociale
• Ministrul muncii şi prevederilor sociale
Lotar Rădăceanu (15 aprilie 1948 - 2 iunie 1952)
49. 1948 – este adoptată Legea nr. 30/1948.
50. 1949 - este adoptată Legea 10/1949.
51. 8 iunie 1950 este adoptată Legea nr. 3/1950 primul Cod al Muncii din
România
52. 2 iunie 1952 Ministerul muncii şi prevederilor sociale devine Ministerul
prevederilor sociale
• Ministrul prevederilor sociale
Lotar Rădăceanu (2 iunie - 28 iulie 1952)
Pericle Negescu (28 iulie 1952 - 28 ianuarie 1953)
Stela Enescu (28 ianuarie 1953 - 10 iunie 1954)
Octavian Berlogea (10 iunie 1954 - 21 ianuarie 1957)
53. 1954 – Legea pensiilor.
54. 21 ianuarie 1957 Ministerul prevederilor sociale a fost desfiinţat, atributiile
fiind preluate de Ministerul sănătăţii şi prevederilor sociale
• Ministrul sănătăţii şi prevederilor sociale
Voinea Marinescu (21 ianuarie 1957 - 28 august 1966)
Aurel Moga (28 august 1966 - 8 decembrie 1967)
• Ministru Secretar de Stat, Preşedinte al Comitetului de Stat pentru
Protecţia Muncii (cu rang de ministru)
Dumitru Petrescu (30 decembrie 1965 - 8 decembrie 1967)
• Ministru Secretar de Stat, Preşedinte al Comitetului de Stat pentru
Problemele de Muncă şi Salarii (cu rang de ministru)
Taigar Simion (21 august 1965 - 28 septembrie 1966)
Petre Lupu (28 septembrie 1966 - 8 decembrie 1967)
55. 1959 - sunt introduse în sistemul obligatoriu de asigurări personalul casnic
şi muncitorii agricoli
56. 1965 este adoptată Legea nr.5/1965 privind protecţia muncii
57. 1966 este adoptată Legea nr.27/1966 privind asigurările sociale de stat şi
asistenţa socială
58. 1967 - este adoptată Legea 27/1967 privind pensile;
59. 9 decembrie 1967 se reinfiinteaza Ministerul Muncii;
• Ministrul muncii
Petre Blajovici (9 decembrie 1967 - 12 martie 1969)
Petre Lupu (9 decembrie 1967 - 26 ianuarie 1977)
Gheorghe Pană (26 ianuarie 1977 - 30 ianuarie 1979)
Emil Bobu (30 ianuarie 1979 - 21 februarie 1981)
Maxim Berghianu (21 februarie 1981 -22 decembrie 1989)
• Ministru Secretar de Stat, Preşedinte al Comitetului de Stat pentru
Problemele de Organizare şi Salarizare (cu rang de ministru)
Petre Lupu (9 decembrie 1967 - 12 martie 1969)
• Ministru Secretar de Stat, Preşedinte al Consiliului Central al Uniunii
Generale a Sindicatelor din România (cu rang de ministru)
Virgil Trofin (17 noiembrie 1971 - 18 martie 1975)
Gheorghe Pană (18 martie 1975 - 28 martie 1985)
• Vicepreşedinte al Consiliului Organizării Economico-Sociale (cu rang de
ministru secretar de stat)
Mihai Marinescu (7 martie 1978 - 29 martie 1980)
• Prim-vicepreşedinte al Consiliului Organizării Economico-Sociale (cu
rang de ministru secretar de stat)
Ioachim Moga (30 martie 1979 - 29 martie 1980)
Mihai Marinescu (29 martie 1980 - 20 mai 1982)
60. 25 noiembrie 1972 este adoptată Legea nr.10/1972- Codul Muncii al
Republicii Socialiste România
61. 1976 este adoptată Legea nr.25/1976 privind încadrarea într-o muncă utilă
a persoanelor apte de muncă;
62. 1977 – este adoptată Legea nr. 3/1977 privind pensiile.
63. 5 ianuarie 1990 Ministerul muncii şi ocrotirilor sociale se înfiinţeaza prin
reorganizarea Ministerului Muncii prin Decretul CFSN nr. 23/1990
• Ministrul muncii şi ocrotirilor sociale
Mihnea Marmeliuc (5 ianuarie - 28 iunie 1990)
• Ministru secretar de stat, preşedinte al Comisiei Naţionale pentru Protecţia
Muncii
Virgil Iga (5 - 31 ianuarie 1990)
Dan Andreescu (31 ianuarie - 28 iunie 1990)
64. 18 ianuarie 1990 este adoptat Decretul-lege nr.31/1990 privind concediul
plătit pentru îngrijirea copiilor în vîrstă de pînă la un an
65. 14 martie 1990 este adoptat Decretul-lege nr.95/1990 privind trecerea la
săptămîna de lucru de 5 zile în unităţile de stat
66. 28 iunie 1990 Ministerul muncii şi ocrotirilor sociale devine Ministerul
muncii şi protectiei sociale
• Ministrul muncii şi protectiei sociale
Prof. Univ. Dr. Cătălin Zamfir (28 iunie 1990 - 30 aprilie 1991)
Mihnea Marmeliuc (30 aprilie 1991 - 16 octombrie 1991)
Dan Mircea Popescu (16 octombrie 1991 - 19 noiembrie 1992)
• Ministru de stat, ministrul muncii şi protecţiei sociale
Dan Mircea Popescu (19 noiembrie 1992 - 11 decembrie 1996)
Prof. Univ. Dr. Alexandru Athanasiu (12 decembrie 1996-17 aprilie 1998)
• Ministrul muncii şi protecţiei sociale
Prof. Univ. Dr. Alexandru Athanasiu (17 aprilie 1998 - 22 decembrie 1999)
Smaranda Dobrescu (22 decembrie 1999 - 28 decembrie 2000)
67. 7 ianuarie 1991 este adoptată Legea 1/1991 privind protecţia socială a
şomerilor şi reintegrarea lor profesională
68. 8 februarie 1991 este publicată Legea 13/1991- Legea privind contractul
colectiv de muncă;
69. 11 februarie 1991 se adoptă Legea nr.15/1991 – Legea conflictelor de
muncă
70. 26 iulie 1991 este adoptată HG nr.503/1991 privind organizaţiile patronale
ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital integral de stat
71. 12 iulie 1996 este publicată Legea nr.90/1996 – Legea protecţiei muncii;
72. 16 octombrie 1996 este publicată Legea nr.130/1996 privind contractul
colectiv de muncă;
73. 9 iulie 1998 se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de
Muncă;
74. 16 iunie 1999 se înfiinţează Inspecţia Muncii
75. 12 noiembrie 1999 se adoptă Legea nr.169/1999 – Legea conflictelor de
muncă
76. 17 martie 2000 este adoptată Legea nr.19/2000 – Legea pensiilor şi a altor
asigurări sociale şi se înfiinţează Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi
de Asigurări Sociale (CNPAS.
77. 28 decembrie 2000 Ministerul muncii şi protecţiei sociale devine
Ministerul muncii şi solidarităţii sociale
• Ministrul muncii şi solidarităţii sociale
Marian Sârbu (28 decembrie 2000 - 19 iunie 2003)
78. 10 iulie 2001 este adoptată Legea nr.356/2001-Legea Patronatelor;
79. 16 ianuarie 2002 este adoptată Legea nr.76/2002 privind sistemul
asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă;
80. 8 mai 2002 este adoptată Legea nr.202/2002 privind egalitatea de şanse
între femei şi bărbaţi şi se înfiinţează in aprilie 2005Agenţia Naţională
pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES).
81. 5 iunie 2002 este adoptată Legea nr.346/2002 privind asigurarea pentru
accidente de muncă şi boli profesionale
82. 24 ianuarie 2003 - sunt adoptate Legea nr.53/2003-Codul Muncii şi Legea
nr.54/2003- Legea Sindicatelor.
83. 19 iunie 2003 Ministerul muncii şi solidarităţii sociale devine Ministerul
muncii, solidarităţii sociale şi familiei
• Ministrul muncii, solidarităţii sociale şi familiei
Elena Dumitru (19 iunie 2003 - 14 iulie 2004)
Dan-Mircea Popescu (14 iulie - 28 decembrie 2004)
Gheorghe Barbu (29 decembrie 2004 - 5 aprilie 2007)
• Ministru delegat pentru relaţia cu partenerii sociali
Marian Sârbu (19 iunie 2003 - 14 iulie 2004)
Bogdan Niculescu-Duvăz (14 iulie - 28 decembrie 2004)
84. 18 octombrie 2004 – este adoptată Legea 411/2004 privind fondurile de
pensii administrate privat;
85. 12 iulie 2006 este adoptată Legea nr.316/2006 prinvind sănătatea și
securitatea în muncă;
86. 21 decembrie 2006 se înfiinţează Inspecţia Socială.
87. 5 aprilie 2007 Ministerul muncii, solidarităţii sociale şi familiei devine
Ministerul muncii, familiei şi egalităţii de şanse
• Ministrul muncii, familiei şi egalităţii de şanse
Paul Păcuraru (5 aprilie 2007- 23 septembrie 2008)
Mariana Câmpeanu (25 septembrie 2008- 22 decembrie 2008)
88. 24 octombrie 2007 prin Legea nr.90/2008 se înfiinţează Agenţia Naţională
pentru Prestaţii Sociale.
89.Ministerul muncii, familiei şi egalităţii de şanse devine Ministerul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale
• Ministrul muncii, familiei şi Protecţiei Sociale
Marian Sîrbu( 22 decembrie 2008 - 2 octombrie 2009)
Gheorghe Pogea, interimar (2 octombrie 2009 - 23 decembrie 2009)
Mihai Șeitan (23 decembrie 2009 – prezent)