UMFT ”VICTOR BABEȘ” TIMIȘOARA

MASTER NUTRIȚIE CLINICĂ ȘI COMUNITARĂ

ANUL I, SEMESTRUL 2
STUDENT: RETEGAN ALIN

REFERAT PENTRU EXAMENUL LA DISCIPLINA

”EXERCITIUL FIZIC ȘI ALIMENTAȚIA”

BOALA ARTROZICĂ

Boala artrozică este o afecțiune degenerativă heterogenă a articulațiilor sinoviale, în

care toate structurile articulației suferă modificări patologice, deseori concomitent.

Există numeroase căi care conduc la apariția bolii artrozice, dar prima etapă este
adesea afectarea mecanismelor de protecție articulară. Componentele articulației cu rol
protector sunt reprezentate de capsula și ligamentele articulare, mușchii, aferențele senzoriale
și osul subcondral.

Capsula articulară și ligamentele servesc ca factori de protecție pentru articulații,

asigurând o limitare a amplitudinii de mișcare a acesteia. Lichidul sinovial reduce frecarea
între suprafețele articulare, servind astfel ca un protector major împotriva uzurii cartilajului
acoperitor al capetelor osoase respectiv meniscurilor articulare. Mecanoreceptorii prezenți în
structura capsulei, ligamentelor, tendoanelor și mușchilor care susțin articulația, sunt activați
la un anumit grad de tensionare, oferind feedback prin măduva spinării mușchilor și
tendoanelor. Contracția mușchilor la momentul potrivit în timpul mobilizării articulației
asigură puterea și accelerația corespunzătoare pentru ca segmentul să își îndeplinească
sarcinile. Stresul mecanic al articulației este redus la minimum prin contracția musculară care
decelerează articulația înainte de impact și asigură o distribuție uniformă a acestuia pe toată
suprafața articulației. Osul subcondral are, de asemenea, un rol de absorbție a șocurilor
mecanice din articulație.
 Eșecul acestor mecanisme de protecție articulară, crește riscul de leziune a
articulațiilor și de degenerare a acestora. Spre exemplu, artropatia Charcot – o boală artrozică
severă și rapid progresivă, care debutează atunci când apare o leziune articulară minoră în
prezența neuropatiei periferice cu origine în coarnele posterioare ale măduvei spinării. Un alt
exemplu de eșec al factorilor de protecție articulară este reprezentat de ruperea ligamentelor,
o cauză bine cunoscută a debutului precoce a bolii artrozice.

Vulnerabilitatea articulară și stresul articular sunt cei doi factori majori care contribuie
la dezvoltarea bolii artrozice. Pe de o parte, o articulație vulnerabilă a cărei factori protectori
sunt disfuncționali poate dezvolta artroză în urma unui stres mecanic minim – echivalent unor
activități fizice uzuale. Pe de altă parte, într-o articulație tânără cu factori de protecție
competenți, este necesară o leziune acută majoră sau o supraîncărcare îndelungată pentru a
precipita boala artrozică.

Factorii de risc pentru boala artrozică contribuie fie la sensibilizarea articulației

(factori sistemici sau factori din structura articulației), fie cresc riscul prin agresiunea asupra
structurilor articulare. De obicei, o combinație de factori de agresiune și sensibilizare este
necesară pentru a influența debutul sau progresia bolii artrozice.

Factorii de risc pentru boala artrozică pot fi clasificați în două categorii:

I. Factori sistemici: vârsta, genul, factorii genetici

II. Factori mecanici: modificări de structură și malaliniamentul articular, traumatismele

articulare, activitatea fizică și ocupația.

Cu toate acestea, distincția între categorii este arbitrară, întrucât unii factori (ex.
obezitatea) pot crește riscul de a dezvolta boală artrozică atât prin mecanisme locale, cât și
sistemice.

I. Factorii sistemici

Vârsta

Înaintarea în vârsta reprezintă cel mai influent factor de risc pentru boala artrozică,
prevalența și incidența bolii crescând dramatic odată cu vârsta. Dovada radiografică a bolii
artrozice este rară la persoanele sub 40 de ani; cu toate acestea, la unele articulații, cum ar fi
mâinile, artroza apare la mai mult de 50% dintre persoanele de peste 70 de ani.
 Genul

Femeile au mai multe șanse de a dezvolta boala artrozică. Femeile în vârstă prezintă
un risc ridicat de artroză în toate articulațiile, un risc care crește odată cu apariția
menopauzei, în special datorită deficitului de hormoni estrogeni. Cu toate acestea nu este încă
complet elucidată vulnerabilitatea articulațiilor femeilor vârstnice pentru dezvoltarea bolii
artrozice. În studiul longitudinal Framingham, femeile aveau un risc de 1,8 ori mai mare de a
dezvolta artroză decât bărbații. Studii transversale au demonstrat că gonartroza este mai
răspândită la femei. În Studiul HANES I, boala artrozică bilaterală a fost de două ori mai
prevalentă la femei decât la bărbați. O meta-analiză a arătat că bărbații au un risc redus de
gonartroză, coxartroza sau artroza mâinii.

Factorii genetici

Boala artrozică are o componentă genetică semnificativă. Studiile asupra gemenilor au

arătat că contribuția factorilor genetici la boala artrozică este de aproximativ 40% pentru
artroza mâinii la femei, 65% pentru gonartroză, 70% pentru coxartroză și 70% pentru
spondiloză. Componenta ereditară atribuită bolii artrozice este de aproximativ 50%, iar
aceasta este poligenică. Există o heterogenitate genetică semnificativă în funcție de articulația
afectată existând însă și dovezi ale variației rasiale, ceea ce complică studiile genetice.
Aproximativ 30 de locusuri au fost asociate cu riscul de a dezvolta boală artrozică la șold sau
genunchi.

Indicele de masă corporală (IMC)

Supraponderalitatea și obezitatea sunt factori de risc major pentru dezvoltarea

gonartrozei. O meta-analiză recentă raportând un risc relativ (RR) de 1,98 (1.57-2.20, CI
95%) pentru dezvoltarea gonartrozei la pacienții supraponderali (IMC: 25-30 kg/m2) și de
2.66 (2.15-3.28, CI 95%) la pacienții obezi (IMC: >30 kg/m2), ceea ce sugerează un risc
crescut proporțional cu creșterea greutății. În mod similar, s-a raportat că reducerea IMC este
asociată cu o reducere a riscului de a dezvolta gonartroză.

Studiul Framingham a arătat că o reducere a IMC de peste 2 kg/m2 a scăzut

semnificativ șansele de a dezvolta gonartroză (OR 0,46, CI 95%). Pentru șold, asocierea
dintre IMC crescut și boala artrozică este mai puțin documentată fiind raportată o asociere
semnificativă, dar mai slabă decât cea pentru genunchi. Este posibil ca IMC crescut să
contribuie la apariția gonartrozei datorită efectului său asupra încărcării mecanice a
genunchiului. Totuși, IMC crescut a fost asociat cu dezvoltarea artrozei mâinii, o regiune care
nu implică greutatea, ceea ce sugerează că IMC crescut poate crește riscul de dezvoltare a
bolii artrozice prin factori sistemici, incluzând potențial inflamația sistemică. Sunt de
asemenea studii care arată asocierea între secreția de către țesutul gras de leptine si
adiponectine cu rol în degradarea cartilajului articular.

Factorii nutriționali

Numeroase deficiențe nutriționale sunt asociate cu dezvoltarea bolii artrozice în

studiile observaționale. Acestea includ vitamina D, C, K și seleniu [3]. Studiile experimentale
de înlocuire a micronutrienților incluzând vitamina A, D, E, K și seleniu, au fost însă
dezamăgitoare, fără nicio dovadă semnificativă de beneficiu la cei cu boală artrozică
constituită. Astfel, dovezile actuale sunt insuficiente, pentru a face recomandări specifice cu
privire la modificarea dietei pentru a preveni sau trata boala artrozică, deși o dietă echilibrată
sănătoasă care menține un IMC normal poate reduce riscul de apariție a bolii artrozice,
severitatea și progresia acesteia.

Densitatea minerală osoasă

Densitatea minerală osoasă (BMD) crescută a fost asociată cu artroza de șold,

genunchi, mână și coloană vertebrală în mai multe studii transversale. Studii longitudinale
mai recente au confirmat legătura dintre BMD crescută și artroza de șold și genunchi.
Mecanismul prin care BMD crescută se asociază cu creșterea riscului de boală artrozică nu
este pe deplin înțeles, deși este posibil să includă factori biomecanici locali și mediatori
genetici ai regenerării osoase.

II. Factorii mecanici:

Factorii locali pot conduce la modificarea biomecanicii articulare și astfel la

încărcarea anormală a articulației, leziune tisulară și dezvoltarea bolii artrozice.

Structura articulară si malaliniamentul articular

Anomaliile structurale articulare pot crește riscul de dezvoltare a bolii artrozice.

Astfel, forme anatomice particulare ale capului femural cresc semnificativ riscul de apariție a
coxartrozei (OR 1,62; CI 95%), cu observații similare raportate pentru genunchi.

Malaliniamentul articular, este, de asemenea, un factor semnificativ de risc pentru

boala artrozică; deviația în varus a genunchiului a fost asociată cu apariția artrozei
tibiofemurale și cu progresia acesteia. De asemenea, se consideră că anomaliile de dezvoltare,
cum ar fi displazia congenitală a șoldului, sunt factori de risc pentru dezvoltarea bolii
artrozice cu debut precoce.

Traumatismul articular

Traumatismul articular, inclusiv cel generat de tratamentul chirurgical, poate conduce

la apariția bolii artrozice, de obicei denumită artroză post-traumatică (PTA). Mecanismul
dezvoltării PTA se datorează suprasolicitării țesuturilor articulare în timpul traumatismului
care conduce la leziunea tisulară ireversibilă. Se estimează că traumatismele care conduc la
PTA sunt responsabile pentru aproximativ 12% dintre toate formele de artroza din SUA.

Contribuția traumei ca factor de risc la prevalența bolii artrozice variază considerabil

în funcție de articulație. Astfel, pentru gleznă, se consideră că traumatismul este responsabil
de dezvoltarea artrozei în proporție de 70-90%, comparativ cu doar 2-10% pentru artroza de
șold și genunchi.

Activitatea fizică

Relația dintre exercițiile fizice și boala artrozică a fost evaluată în mai multe studii de
cohortă, la populația generală și la grupuri speciale, cum ar fi alergătorii de agrement,
niciunul dintre aceste studii nu a raportat un risc crescut de boala artrozică la cei care
desfășoară activitate fizică moderată. În schimb, în studiul Framingham, subiecții care au
raportat „activitate fizică grea”, au avut un risc crescut de a dezvolta artroză de genunchi.
Astfel, cei care au efectuat activitate fizică intensă, mai mult de 4 ore pe zi, având șanse
crescute de a dezvolta artroză de genunchi (OR 7,0; CI 95%) comparativ cu subiecții care nu
au participat la astfel de activități. De asemenea, studiile arată un risc crescut de a dezvolta
artroză de șold (RR: bărbați 4,5, femei 2.3) la cei care au menționat activități sportive intense
și prelungite, comparativ cu grupurile cu activitate scăzută.

În general, dovezile sugerează că activitatea fizică moderată nu crește riscul de a

dezvolta boala artrozică, putând fi chiar un factor de protecție, prin tonifierea musculaturii
stabilizatoare a articulației.

Forța musculară

Este cunoscut faptul că pacienții cu artroza simptomatică a genunchiului și șoldului au

o forță musculară redusă la grupele musculare adiacente acestor articulații, cum ar fi
cvadricepsul sau abductorii șoldului, iar acest lucru este prezent chiar de la debutul bolii. În
mod tradițional, s-a crezut că acest fapt se datorează simptomatologiei algice care conduce la
inactivitate fizică și hipotrofie musculară având ca si consecință scăderea forței musculare.
Studii mai recente sugerează, însă, că slăbiciunea musculară este precursoare debutului
artrozei de genunchi, iar scăderea forței de contracție a cvadricepsului a crescut semnificativ
șansele de a dezvolta gonartroză simptomatică (OR 1,65; CI 95%).

Prin urmare, creșterea forței musculaturii periarticulare poate fi un factor important

pentru prevenirea bolii artrozice.

Ocupația

Activitatea profesională poate fi, de asemenea, asociată cu dezvoltarea bolii artrozice.

La sportivii de performanță, cum ar fi jucătorii de fotbal, a fost raportat un risc crescut de a
dezvolta gonartroză. În mod similar, la jucătorii de baseball, artroza cotului este mai
frecventă, ceea ce sugerează că suprasolicitarea articulației poate fi asociată cu debutul bolii
artrozice. Aspecte similare au fost observate în alte ocupații, cu meserii care necesită
îngenunchiere și ghemuire repetitivă, cum ar fi mineritul și tâmplăria, asociate cu o șansă
crescută de dezvoltare a artrozei de genunchi sau șold. Observații comparabile au fost
raportate la morari, a căror muncă a necesitat o folosire intensă a penselor digitale și la care a
existat o prevalență mai mare a artrozei articulațiilor interfalangiene distale.

Factorii care predispun la dezvoltarea bolii artrozice, cum ar fi obezitatea, scăderea

forței musculare, factorii nutriționali si ocupaționali sunt factori de risc modificabili.
Acționând asupra acestor factori de risc se poate preveni apariția sau întârzia debutul bolii
artrozice Artroza trebuie tratată încă de la primele semne ale bolii (durerea articulara generată
de mișcare, tumefacție articulară). Există tratamente eficiente în primele stadii ale bolii
artrozice pentru oprirea în evoluție sau încetinirea progresiei bolii. Acestea se adresează atât
restabilirii mecanismelor de protecție articulară (tonifiere musculară, reducerea greutății
corporale, suplimentarea lichidului sinovial cu acid hialuronic sau colagen) cât și stimulării
regenerării cartilajului hialin, acoperitor al capetelor osoase articulare (PRP – plasmă bogată
în trombocite). Studii aflate în desfășurare, asupra modificărilor celulare, biochimice și
moleculare ale țesuturilor articulare, pot indica, în cele din urmă, modalități noi prin care
această boală degenerativă poate fi tratată sau prevenită.