SUBIECTELE PENTRU EXAMEN LA DISCIPLINA DELINCVENȚA JUVENILĂ

1. Formulaţi legăturile disciplinei „Delincvenţa juvenilă” cu alte ramuri de drept şi

ştiinţe sociale.

2. Examinaţi activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite direcţionată spre combaterea

delincvenţei juvenile.

ONU s-a preocupat mereu de elaborarea unor ansambluri minime de reguli susceptibile de
aplicare minorilor delincvenţi. ONU promovează un „proces de reformă a dreptului penal” în
privinţa minorilor delincvenţi. ONU organizează, la fiecare 5 ani, Congresul internaţional pentru
combaterea, prevenirea şi tratamentul delincvenţilor. Rolul covârşitor al ONU a fost exercitat
odată cu adoptarea de către Adunarea Generală, în 1989, a Convenţiei cu privire la Drepturile
Copilului.
3. Descrieţi particularităţile probaţiunii pentru minori potrivit legislaţiei în vigoare a
RM
4. Determinaţi criteriile de clasificare ale victimelor minore.
Victima minoră Minorii sunt o categorie vulnerabilă din punctul de vedere al riscului de
implicare în activităţi infracţionale sau de victimizare. În acelaşi timp, din perspectiva eficienţei
demersurilor şi acţiunilor cu caracter preventiv, ei constituie un grup-ţintă în privinţa cărora ne
putem aştepta la feedback pozitiv. Astfel, Delincvenţa juvenilă studiază victima minoră din două
perspective: - ca victimă directă a actului delincvenţial; - ca victimă indirectă a atitudinii
negative a societăţii.
Pe parcursul evoluţiei doctrina a elaborat variate clasificări ale victimelor, inclusiv ale celor
minore.
După Mendelsohn, categoriile de victime se stabilesc în dependenţă de raportul dintre victimă şi
delincent, cum ar fi:
Victima completamente inocentă, ideală (nou-născutul victimă a pruncuciderii).
Victima de vinovăţie redusă, prin ignoranţă sau imprudenţă.
Victima egală în vinovăţie cu infractorul: suicidul conştientizat; victima eutanasiei; suicidul
cuplurilor;
Victima mai vinovată decît infractorul: victima provocatoare, care prin conduita sa incită autorul
la comiterea infracţiunii;victima prin imprudenţă, totalmente responsabilă de accident.
Victima cu un grad mai sporit de vinovăţie sau integral vinovată: infractorul – victima unui act al
legitimei apărări; falsa victimă care induce cu bună-ştiinţă justiţia în eroare; victima imaginară:
paranoicii sau mitomanii.

În dependenţă de rolul victimei în actul criminal este stabilită şi sancţiunea în final.

După cel de al doilea război mondial, B.Mendelsohn a prezentat o clasificare a victimelor avînd
ca bază următoarele criterii:
- victime ale accidentului de muncă;
- victime ale accidentului de circulaţie;
- copiii care au fost victime ale familiilor lor înainte de a deveni delincvenţi;
- victime ale naziştilor şi cele ale genocidului în general;
-alte categorii de victime, de exemplu ale şantajului16.
După H. Von Henting ar exista trei concepte privind categoria victimei:
Criminalul-victimă, adică subiectul care poate fi criminal sau victimă în funcţie de circumstanţe.
El citează exemplul copilului bătut care devine la maturitate un părinte ce îşi maltratează propiii
copii.
Victima latentă, care este vulnerabilă în funcţie de predispoziţiile speciale sau generale: speciale
prin vîrstă, domeniu de activitate, patricularităţi ale personalităţii etc.; generale, caracterizînd
victimele prin predispoziţiile psihopatologice înnăscute sau cronice.

3.Relaţia specifică victimă-criminal: psihopatologice pure; relaţii de compatibilitate psihologică

reciprocă (de exemplu, între un isteric şi un paranoic); anumite relaţii familiale de atracţie
reciprocă.

După E. A. Fattah (1971), reieşind din dispoziţiile legii penale, ar exista victime specifice
(persoane fizice, juridice) şi victime aspecifice (instituţii religioase, sociale sau juridice). El
insista asupra faptului că publicul în general este victima criminalităţii, fie direct, fie indirect, în
dependenţă de climatul de insecuritate generat de criminalitate.
După gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor, clasificarea lui Sheley din 1979
identifică: infractor activ - victimă pasivă; infractor activ - victimă semiactivă; infractor activ -
victimă activă; infractor semipasiv - victimă activă; infractor pasiv - victimă activă.

Această tipologie scoate în evidenţă mai mult rolul pe care îl poate juca victima, ca membru al
cuplului penal în comiterea infracţiunii.
După criteriul responsabilităţii criminalului şi a victimei, S. Schafer18 stabileşte următoarea
tipologie19:
1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptaşul; întîlnirea dintre victimă şi
infractor este complet întîmplătoare, iar victima nu are nici o parte din vină;
2) victime provocatoare, care anterior faptei infracţionale au comis, conştient sau inconştient,
ceva ce a declanşat „trecerea la act";
3) victime care precipită declanşarea „trecerii la act" prin comportamente neglijente şi incită
infractorul la comiterea de acte ilegale, deci o parte de vină le aparţine (de exemplu, nu încuie
portiera maşinii sau lasă obiecte scumpe fără supraveghere etc.);
4) victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistenţă criminalilor (bătrîni, copii);
5) victime slabe sub aspect social; acestea sînt persoanele ce aparţin unor grupuri minoritare
etnice sau religioase neagreate şi cad victime agresiunilor fără să aibă vreo vină personală;
6) victime autovictimizante, ce orientează victimizarea asupra lor înselor (prostituate, cartofori,
suicidari etc.);
7) victime politice, care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.
Această clasificare este pur penală, ea nu se interesează de soarta victimei cum o face
victimologia umanitară.
În cazul infracţiunilor de violenţă, situaţia victimei poate avea mai multe variante şi, în
dependenţă de aceasta, ar exista o clasificare a acestora în20: victime dispărute; victime decedate;
victime care supravieţuesc agresiunii, dar nu pot oferi date despre infractor din motive obiective
(întuneric, infractor mascat);victime care supravieţuesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu îl
denunţă din teama de răzbunare;victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar nu
îl denunţă din motive personale;victime care supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar în
loc să-l denunţe oferă alte date şi explicaţii, protejîndu-l pe infractor; victime care supravieţuesc
agresiunii, cunosc infractorul, dar acuză o altă persoană pe care vor să se răzbune; victime care
supravieţuesc agresiunii, cunosc infractorul, dar încearcă să pună pe seama acestuia fapte pe care
nu le-a comis; victime care denunţă o faptă comisă asupra lor, cu intenţia de a profita sau de a
pedepsi pe cineva.

5. Definiţi „caracterul” ca coordonată psihologică a personalităţii delincventului

minor.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman manifestate în
comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de
societate şi 256 faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Caracterul exprimă un
ansamblu de atitudini-valori, stabile, generalizate, determinante pentru o persoană, care se
întemeiază pe convingeri puternice. Spre deosebire de temperament, caracterul se formează pe
parcursul vieţii. Caracterul este nucleul personalităţii unde se concentrează întreaga
individualitate psihică şi morală a persoanei, iar după modul în care trăsăturile caracterului se
manifestă faţă de lumea înconjurătoare se disting caractere: - extravertit (exteriorizat) – deschişi,
comunicativi şi sociabili, şi - introvertit (interiorizat) – nu foarte deschişi, cu o fire retrasă,
tacută. La fel, în structura caracterului se disting trăsături volitive: perseverenţă, hotărâre,
independenţă, curaj, insistenţă sau nehotărâre, dependenţă, încăpăţânare etc. În sfârşit, distingem
trăsături: - afective – pasionare, sentimentalism, indiferenţă, inexpresivitate etc.; - intelectuale –
curiozitate, inventivitate, experienţă, învăţare etc.; - sociale – altruism, comunicativitate,
iniţiativă sau egoism, neîncredere etc. Toate aceste trăsături se află în strânsă concordanţă,
determinând profilul irepetabil şi unic al omului. Caracterul este influenţat de condiţiile
socioistorice de formare a personalităţii, de modelele 257 culturale acceptate în societate, de
grupul de apartenenţă al persoanei etc.
6. Analizaţi sfera comportamentului deviant.

7. Evaluaţi constatările CtEDO în cauza Bouamar contra Belgiei.

În cauza Bouamar contra Belgiei, Curtea a examinat legalitatea plasării unui minor într-o casă de
arest, cu titlu de măsură provizorie de supraveghere. În speţă, Naim Bouamar a locuit din iunie
1977 până în mai 1978 în diferite cămine pentru minori, beneficiind de o acţiune socială
preventivă. Din iunie 1978 el a constituit obiectul unor măsuri judiciare. În 1980, jurisdicţiile
pentru tineri iau împotriva lui diferite măsuri provizorii, printre care nouă plasări în închisoare,
fiecare având o durată maximă de 15 zile. Toate aceste măsuri se înscriau în cadrul unei
proceduri de urgenţă, prevăzute de art.53 al Legii din 1965 privind protecţia tineretului. Acestea
se întemeiau pe imposibilitatea materială de a găsi o persoană fizică sau o instituţie care să-l
primească pe loc, luând în calcul şi comportamentul periculos al acestuia. În baza Hotărârii din
29 februarie 1988, Curtea a statuat asupra 52 încălcării art.5 alin.(1) al Convenţiei, potrivit căruia
„orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ... d) dacă este vorba despre detenţia legală
a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în
scopul aducerii în faţa autorităţilor competente”. Potrivit Curţii, se impune a fi luată în
considerare necesitatea exercitării controlului asupra respectării „regularităţii”, inclusiv „căile
legale” privind detenţia lui Bouamar. Or, „regularitatea” implică nu doar respectarea legislaţiei
naţionale, dar şi conformitatea măsurii privative de libertate cu scopul prevăzut de art.5:
protejarea împotriva arbitrarului. În cazul de faţă, o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în
arest nu urmărea niciun scop educativ.
8. Definiţi noţiunea de „delincvenţă juvenilă” şi „criminalitatea minorilor”.
prin delincvenţă juvenilă se înţelege totalitatea faptelor ce constituie încălcare a normelor
juridice (indiferent de caracterul penal al acestora), comise la un moment dat, întrun anumit
mediu de către minori;
 prin criminalitatea minorilor se înţelege totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit
teritoriu într-o perioadă determinată de timp, de către persoane care n-au împlinit vârsta de 18
ani.
9. Estimaţi influenţa factorilor exogeni asupra delicvenţei juvenile.
Factorii exogeni au un rol decisiv in viata minorului. Dintre acesti factori putem enumera
familia, mediul familial, scoala, precum si mediul social. Daca sa vorbim despre familie si
mediul familial, pot spune ca asta are o influenta foarte mare. Copilul percepe tot ce se intampla
in cercul familia, chiar si acele certuri sau neintelegeri. Desigur, niste parinti care au primit ei
insusi o educatie, sunt ca niste modele dupa care se indreapta copii lor. Amintirile traumantizate
a copiilor ii influenteaza sa se comporte si ei dur cu altii din jur, fara mila sau respect. Familia nu
poate asigura deplina socilizare pozitiva. Pe langa acestea conteaza si mediul social in care se
afla acel minor/tanar. Sa luam de exemplu un minor care a aderat la un grup de prieteni care sunt
mai mari. El dorind sa fie in top cu toti si sa scape de constrangerile de supunere, adera la
grupuri in care nu este atat de injosit. Acesta avand dorinta de compensare a constrangerilor sau
flustrarilor din partea familiei sau a scolii. Influenta grupurilor este un factor important de
devianta, sesizant multitudinea de riscuri pe care le reprezinta acest grup prin expunerea
minorilor la tentatii si clisee de comportament deviant carora, din lipsa experientei din viata nu le
persista si sunt impusi astfel spre devianta si delincventa. Pe langa acestea mediul scolar in care
minorul isi petrece o mare parte a zilei la fel poate influenta negative asupra sa. Implicare
responsabila a profesorului/ dirigintelui in realizarea anumitor cerinte ce tine de educarea
copiilor influenteaza asupra lor. Atat timp cat exista o relatie de armonie intre professor-elev, ei
nu sunt supusi niciunui risc, dar in vreme ce profesorul incepe sa interactioneze cu toti, dar pe un
elev sau doi ii ignorra mai mereu se incepe ura. Precum si aceea ca profesorul cand isi face asa
zis un iubit elev, ceilalti incep sa vada presiunea, si acel elev iubit se fooseste de toate
momentele posibile. Asupra comportamentului minorilor mai poate influenta si climatul
psihopedagogic destrensat in masura sa stimuleze dezvoltarea personalitatii si satisfacerea
trebuintelor de autorealizare a elevilor prin dezvoltarea motivatiei pentru scoala si pentru
invatatura. Ca concluzie pot spune ca tot ce se intampla in mediul inconjurator al minorilor se
rasfrange asupra comportamentului.

10. Argumentaţi importanţa prevederilor Principiilor directoare referitoare la justiţia

penală în contextul dezvoltării şi al unei noi ordini economice internaţionale.

11. Identificaţi conceptul de personalitate a minorului ca victimă a infracţiunii.

12. Distingeţi temeiurile răspunderii penale a minorilor.

13. Estimaţi rolul vinovăţiei victimei în cadrul cauzalităţii delincvenţei juvenile.

14. Estimaţi concordanţa dintre reglementările naţionale ale RM în materia justiţiei

juvenile cu standardele internaţionale în materie.
15. Analizaţi factorii primordiali în evoluţia delincvenţei juvenile.
Factorii primordiali cuprind 2 categorii. Acestea fiind: factorii endogeni si exogeni.Factorii
endogeni sunt factorii ce cuprind particularitati ce caracterizeaza personalitatea in formare.
Printre factorii dati putem enumera factorii psihici,temperamental, tulburarile afectiunii,
tulburari caracteriale. De asemena din factorii exogeni se enumera anturajul din care face parte
minorul si anume, familia, scoala, grupul social.
Factorii endogeni si anume despre factorul psihic pot sa spun ca acesta influenteaza asupra
tendintelor si dorintelor de a savarsi o fapta. El indruma minorul spre a comite o fapta sau o
actiune . Un alt factor poate fi deficientele intelectuale. Din lipsa anumitor momentnte si lipsa de
informatia necesara incepe sa influenteze caracterul minorului, devenind unul delicvent ce se
caracterizeaza prin agresiune verbala sau fizica. Pe langa acest factor are importanta si influenta
maturalizarii, si anume lipsa de libertate emotiva. El simtind ca nu este gata sa actioneze dupa
propria sa alegere, asculta ce zic altii si face dupa dorinta lor.
Din categoria factorilor exogeni fac parte, familia, scoala, grupul social. Acestea influenteaza
atat pozitiv cat si negative asupra comportamentului minorului. Spre exemplu, cand minorul se
afla in stres din cauza certurilor aflate in familie, a presiunii din partea profesorilor, a trebuintelor
si a influentei de a demonstra ca el este deja cineva(din partea grupului social de prieteni), incepe
sa se comporte deviant pentru a putea gasi o alinare in alta parte.
Factorii exogeni influenteaza asupra factorilor endogeni prin aceea ca, temperamental, caracterul
si starea lui se adapteaza conditiilor de mediu in care se afla. Spre exemplu daca minorul se afla
in permanent intr-o familie in care nu exista linistea, armonia, dragostea, el incepe sa fie rece cu
toti, incepe sa aiba un comportament mai defavorabil. Precum si mediul scolar sau in grupul
social din care face parte, el prinde acea agresivitate si el incepe sa fie asa cum vede in jurul sau
ca se comporta altii. El fiind influentat sa caute in alta parte afectivitatea si atentia dorita, comite
infractiuni ca sa poata sa se evidentieze si el. Toate momentele pe care le trece minorul ii
afecteaza si starea psihica, care duc spre tendinte de a realiza sau comite vreo fapta ilegala.

16. Reproduceţi conceptul de „delincvenţă juvenilă” şi “criminalitatea minorilor”.

 prin delincvenţă juvenilă se înţelege totalitatea faptelor ce constituie încălcare a normelor
juridice (indiferent de caracterul penal al acestora), comise la un moment dat, întrun
anumit mediu de către minori;
 prin criminalitatea minorilor se înţelege totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit
teritoriu într-o perioadă determinată de timp, de către persoane care n-au împlinit vârsta
de 18 ani.

17. Definiţi noţiunile de „nivel” şi de „stare” ale delincvenţei juvenile.

Starea criminalităţii este numărul de infracţiuni săvârşite şi al persoanelor care le-au comis, pe un
anumit teritoriu şi într-o perioadă de timp stabilită.
Nivelul criminalităţii este valoarea determinată din numărul total de infracţiuni săvârşite pe un
teritoriu determinat şi într-o perioadă de timp stabilită, raportată la un număr stabilit de populaţie,
spre exemplu la 1000, 10.000 sau 100.000 de locuitori.
18. Definiţi noţiunile de „persoană” şi „personalitate”.
Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei, fiind cercetată sub mai multe aspecte
şi invocată şi de alte ştiinţe. Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică,
irepetabilă, anticipativ modificatoare a mediului, deci creatoare, în integralitatea determinărilor
sale bio-psiho-socioculturale. Personalitatea este o construcţie elaborată în psihologie în scopul
explicării modalităţii de creare şi funcţionare psihofiziologică a organismului uman personlitate=
înţelegem totalitatea trăsăturilor specifice individului, precum şi totalitatea factorilor atât interni,
cât şi externi, precum şi elementele bio-psiho-sociale, dar şi influenţarea altor condiţii
impersonale care duc la determinarea comiterii unei fapte delincvenţiale
Persoana = Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și
psihice; ființă omenească,

19. Estimaţi impactul elementelor sociologice asupra personalităţii delincventului

minor.
disfuncţii ale mediului familial; - eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară; - inadaptarea şi
neintegrarea socioprofesională; - insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere
a timpului liber; - alte cauze de natură social.
Descrierea pe larg a fiecaruia din cap se face.
20. Reproduceţi principalele exigenţe în materia justiţiei juvenile potrivit Regulilor de
la Beijing.
Regulile de la Beijing promovează adoptarea, în cadrul legislaţiilor naţionale, a unui set de legi,
norme şi reguli aplicate în mod specific infractorilor minori, precum şi crearea unor instituţii şi
structuri care se vor ocupa de funcţionarea şi administrarea justiţiei juvenile; încurajând
acordarea unei atenţii speciale „măsurilor pozitive care implică mobilizarea tuturor resurselor
posibile, incluzând familia, voluntarii şi alte grupuri comunitare, precum şi şcolile şi alte
instituţii la nivel de comunitate, pentru a promova bunăstarea minorilor, în scopul reducerii
necesităţii intervenţiilor prin lege şi prin tratarea eficientă, corectă şi umană a minorului aflat în
conflict cu legea” se reţin două din obiectivele cele mai importante ale justiţiei pentru minori,
prevăzute în Regulile de la Beijing: Primul este asigurarea bunăstării minorului. Este obiectivul
principal al sistemelor juridice în care cazurile delincvenţilor juvenili sunt examinate de către
tribunale pentru copii sau de către autorităţile administrative, dar trebuie de insistat, de
asemenea, şi asupra bunăstării minorului în sistemele juridice în care se remarcă jurisdicţia de
drept comun, pentru a se evita aplicarea unor sancţiuni excesive. Al doilea obiectiv este
principiul de proporţionalitate. Acest principiu binecunoscut foloseşte la moderarea sancţiunilor
punitive, în general raportându-se la gravitatea delictului. Pentru delicvenţii juvenili, trebuie ţinut
cont nu doar de această gravitate, ci şi de circumstanţele personale. Acestea din urmă (poziţia
socială, situaţia familială, daunele cauzate de delict sau de alţi factori cu influenţă asupra
circumstanţelor personale) trebuie să intervină pentru proporţionarea deciziei (de exemplu,
ţinând cont de efortul depus de delincvent pentru despăgubirea victimei sau de dorinţa lui de a
reveni la o viaţă sănătoasă şi utilă).
21. Descrieţi teoria criminalului înnăscut.
Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un „fenomen natural” care este
determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice,
precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi
departate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte
retrasă şi ingustă, bărbie lungă sau îngustă etc. Astfel, el a ajuns la aprecierea ca
 Omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii
oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei;
 Hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici,
îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin
nasul turtit, barbă rară, fruntea teşită şi mişcătoare;
 Ucigașul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor,
pomeţii obrazului proeminenţi.
în afară de caracteristicile fizice Lombroso a listat o serie de caracteristici fiziologice şi
psihologice, precum: insensibilitate la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor, lenea, lipsa completă
a ruşinii, neglijenţa, excitabilitatea, vanitatea etc. 165 În afara acestor stigmate, criminalul
înnăscut are o serie de obiceiuri, cum ar fi: tatuajul, utilizarea excesivă a gesturilor şi înclinaţia
spre limbaj colorat
Precizăm că opera lui Lombroso fiind deosebit de vastă şi complexă, o analiză şi o interpretare
exhaustivă a acesteia este foarte dificilă
Concluziile medicului italian sunt concretizate astfel: criminalii sunt la naştere un tip distinct;
ei pot fi caracterizaţi prin anumite stigmate; aceste stigmate sau caracteristici fizice nu cauzează
crima, dar ele ne ajută la identificarea tipurilor criminale; numai prin intervenţii sociale riguroase
poate fi restrâns comportamentul infracţional al criminalilor înnăscuţi.

22. Identificaţi formele de victimizare a minorilor.

După M.Cusson (1992), controlul social şi, deci, victimizarea este determinată de:  rolul
educaţiei, îndeosebi caracterizat de slăbirea legăturilor sociale;  rolul condiţiilor
socioeconomice şi al sărăciei;  frecvenţa crimelor, care, indubitabil, este mai mare la oraşe,
afectând în particular zonele delincvenţiale unde este înrădăcinat alcoolismul şi toxicomania; 
legăturile dintre imigranţi şi delincvenţă; analiza acestora reflectă un nivel sporit de victimizare a
imigranţilor determinat de deosebirile dintre aceştia şi mediul social nou. Forme foarte grave de
victimizare a copilului se întâlnesc şi în cadrul familiei, cum ar fi bătaia şi incestul, având
consecinţe nefavorabile asupra dezvoltării şi maturizării psihocomportamentale a minorului. Unii
autori s-au străduit să evidenţieze şi să sintetizeze unele trăsături specifice părinţilor care
folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copilului: 1. Caracteristici
demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj instabil, care au divorţat
şi cei care s-au separat în fapt; 2. Istoria propriei vieţi a părinţilor. Din categoria acestora fac
parte părinţii care au fost şi ei maltrataţi de către propriii părinţi. Nevavând alt model
comportamental, ei îl folosesc faţă de propriii copii ca un model de educaţie; 3. Atitudini
parentale în raport cu creşterea copilului relevă părinţii care privesc copiii ca pe o modalitate de
a-şi satisface propiile nevoi, cerându-le să exercite activităţi care îi depăşesc; 4. Tulburări
psihologice şi psihiatrice. Abuzurile parentale se pot datora şi stresului vieţii lor, unei
personalităţi imature, fie unor 327 boli psihice. O modalitate a victimizării din ce în ce mai în
amploare este incestul. Privitor la această formă de victimizare au fost trasate câteva concluzii:
fetele sunt în mai mare măsură monestate sexual; în medie, vârsta infractorului este de 37 de ani,
iar a victimei de 9 ani; în general, victima şi infractorul se cunosc între ei. Raportul „infractor-
victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii, a condiţiilor obiective şi
subiective care au generato, calificarea infracţiunii şi a infractorului, colectarea probelor şi chiar
depistarea infractorului. Amplificarea continuă a criminalităţii determină şi apariţia
recidivismului victimal, formă care constă în participarea din nou, în calitate de victimă, la
săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost victimă a unei alte
infracţiuni. Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de a stabili unii indicatori ai
vulnerabilităţii şi de a elabora măsuri de protecţie.
ca o formă a victimizării minorilor apare şi incestul, ale cărui victime de obicei sunt tăcute,
retrase, de aceea este foarte importantă reinserarea comunitară a acestor victime. Printre formele
victimizării în Republica Moldova se înregistrează, îndeosebi în Chişinău, problema copiilor de
pe stradă.
23. Relataţi despre „cifra neagră a delincvenţei juvenile” şi condiţiile existenţei ei.
Cifra neagră a criminalităţii reprezinta ansamblul faptelor penale care se comit efectiv, dar care
nu ajung la cunoştinţa organelor de justiţie penală. În linii generale, cifra neagră ar putea fi
reprezentată printr-o ecuaţie matematică, care reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi
criminalitatea aparentă: C.N. = C.R.- C.A. Factorii care generează cifra neagră sunt numeroşi şi
au o origine 225 diversă. Ei pot fi însă grupaţi în trei categorii principale, care acoperă
majoritatea ipotezelor practice. Aceste categorii sunt; a) abilitatea infractorilor; b) ineficienţa
organelor de urmărire penală; c) „pasivitatea" victimelor. a) Abilitatea infractorilor presupune
comiterea unor fapte penale ideale, în condiţiile în care urmele materiale şi rezultatul socialmente
periculos sunt greu ori imposibil de sesizat de către organele de urmărire penală. Atragem atenţia
că în aceste cazuri abilitatea infractorilor constă în aceea că însăşi fapta nu este descoperită şi nu
ajunge deci la cunoştinţa organelor de justiţie. b) Ineficienţa organelor de urmărire penală.
Folosim această denumire generică pentru a ne referi, desigur, în primul rând, la organele de
poliţie, cărora le revin atribuţiile cu caracter general în urmărirea penală, precum şi la
procuratură în virtutea atribuţiilor ce-i revin în supravegherea generală şi a exercitării urmăririi
penale. Aceleaşi consecinţe cu privire la cifra neagră decurg însă şi din ineficienţa altor organe
cu anumite atribuţii de control în diferite domenii şi care au obligaţia legală de a sesiza organele
de urmărire penală în cazul constatării unor infracţiuni. Astfel, personalul medical este dator să
sesizeze organele de poliţie despre toate cazurile de adresare a cetăţenilor cu leziuni corporale,
care pot avea provenienţă infractorică. La fel, serviciul pompieri – despre toate cazurile de
incendieri cu suspecţie infracţională. c) „Pasivitatea" victimelor. Deşi în ordinea prezentării
apare pe ultimul loc, această categorie de factori are o contribuţie substanţială la sporirea cifrei
negre. Includem în această categorie situaţiile în care persoanele care au suferit direct sau
indirect o vătămare de pe urma unor fapte penale nu sesizează organelor de justiţie respectivele
fapte. Natura infracţiunilor susceptibile de a intra în această categorie este diversă (furt, vatămare
corporală, viol etc.) şi nu are relevanţă în ce priveşte cifra neagră.
24. Definiţi noţiunea de cauzalitate a delincvenţei juvenile.
Cauzalitatea delincventei juvenile este o diversitate de fenomene care provoaca o infractiune cu
efecte grave. Sunt niste moravuri de care depinde minorul, si anume factorul care il determina sa
efectueze acea fapta ce duce la efecte nefavorabile.
25. Analizaţi standardele internaţionale referitoare la vârsta responsabilităţii penale.

26. Stabiliţi modalităţile de formare a personalităţii delincventului minor.

Principalele modele de formare a personalităţii delincventului minor: Alienarea - fenomen tipic
de manifestare negativă a acestor raporturi de contradicţie când individul se îndepărtează de
modelul normativ recunoscut ca normal, din cauza unor dificultăţi de integrare în sfera relaţiilor
sociale; Frustrarea - reacţie generală de nemulţumire a unor largi categorii de persoane, devine
intensă în condiţiile unor schimbări politice, economice şi culturale, care au un efect traumatizant
şi pot conduce la modificarea personalităţii indivizilor; Inadaptarea - incapacitate a individului
de a reacţiona armonios la stimulii mediului social, precum şi de a-şi satisface propriile cerinţe,
necesităţi, aspiraţii. Învăţarea conduitei deviante în cursul experienţei de viaţă a individului, cu
ajutorul, mai mare sau mai mic, al alienării, frustrării sau inadaptării, constituie poate cea mai
importantă cale de formare a personalităţii delincventului în general şi a delincventului minor în
special.

27. Proiectaţi locul şi rolul disciplinei delincvenţei juvenile în sistemul ştiinţelor

juridice.

28. Evaluaţi oportunitatea teoriei inadaptării sociale a lui Olof Kinberg.

Aceasta teorie a fost formulata de criminologul suedez Olof Kinberg
Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială, caracterizată
prin „plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu doar în funcţie de
influenţele fizice şi psihice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă
„plasticitatea” nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de inadaptare între
organism şi mediu.
Există doua elemente ce trebuie avute în vedere la analiza
structurii bio-psihice: nucleul constituţional şi funcţia morală.
Structura bio-psihică:
nucleul constituţional şi funcţia morală
Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei, cuprinzând patru
trăsături psihologice fundamentale:
 capacitatea;
 validitatea;
 stabilitatea;
 soliditatea.
a) capacitatea – respectiv, nivelul maxim pe care poate sa-l atingă inteligenţa unei persoane sub
influenţa unor condiţii optime de mediu;
b) validitatea – respectiv, cantitatea de energie de care dispune persoana;
c) stabilitatea – respectiv, facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixată prin
obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri în acelaşi fel, economisind
forţa;
d) soliditatea – trasatură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opozitie cu
disociabilitatea.
La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie excedentară, fie
medie, fie deficitară. În cazurile extreme, vom avea urmatoarele perechi diametral opuse:
- supercapabil – inteligent, spiritual, adaptabil;
- subcapabil – stupid, mărginit, inert;
- supervalid – atent, expansiv, întreprinzator, calm, sigur, tenace, responsabil;
- subvalid – precaut, anxios, teama de acţiune şi de răspundere;
- superstabil – rece, afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate ideatică;
- substabil – afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică;
- supersolid – lent, ferm, obiectiv, circumspect;
- subsolid – schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos
Funcţia morală reprezintă, modalitatea şi profunzimea asimilării valorilor morale ce compun
atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăiește și este compusă din: Ca fenomen psihologic,
funcţia morală este compusă din elemente emoţionale şi cognitive (de cunoaştere). Dacă se ia în
considerare calitatea acestor elemente, se pot distinge patru categorii de subiecţi: - subiecţi a
caror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor morale general acceptate, dar
cărora elementul emoţional le lipseşte aproape complet (imbecilii, debilii mintal etc.);
- subiecţi care nu doar că posedă cunoştinţe despre regulile morale, dar sunt capabili să
reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni aşa-zis normali);
- subiecţi ale caror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice ale
ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc.); fiind afectate elementele emoţionale, la
această categorie se întâlnesc frecvent fapte antisociale;
- subiecţi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o percepţie
deformată a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la semnificaţia morală a acestuia.
De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale:
a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia de a
comite fapta; tot ele constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;
b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea
propice pentru delict, dar actul este pregătit, elaborat intenţionat de către subiect;
c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi stimuli
externi (de exemplu, în organizaţii criminale).
 29. Clasificaţi situaţiile victimogene după comportamentul victimei.
Situatie victimogena reprezinta ansamblul de circumstanţe obiective şi subiective, care determină
însuşirea de către unele persoane a calităţilor ce le asigură o vulnerabilitate victimală sporită în
anumite situaţii concrete de viaţă şi care creează pericolul de a cauza persoanei prejudicii morale,
fizice sau materiale. În funcţie de comportamentul preinfracţional al victimei deosebim : 1)
situaţiile în care victimele prin comportarea lor au provocat trecerea la actul criminal; 2) situaţie
în care comportarea victimei n-a provocat, dar a favorizat săvârşirea infracțiunii; 3) situaţiile în
care comportamentul victimei a fost neutru.

30. Identificaţi reglementările Consiliului Europei în materia delincvenţei juvenile.

În materia delincvenţei juvenile Consiliul Europei a adoptat un set de recomandări orientate spre
protecţia copiilor, prevenirea delincvenţei juvenile, justiţia juvenilă. Printre obiectivele
Consiliului Europei se înscriu: promovarea democraţiei pluraliste, problema securităţii
cetăţeanului, combaterea rasismului, xenofobiei, intoleranţei, protecţia minorităţilor naţionale,
coeziunea socială şi calitatea vieţii, cooperarea şi coeziunea judiciară.
Recomandarea nr.(78)62 privind delincvenţa juvenilă şi schimbarea socială, Ea are la bază
dezvoltarea opilului, a mediului social în care creşte şi se dezvoltă acesta, fiind propuse
concomitent:  Îmbunătăţirea condiţiilor de cazare şi a facilităţilor sociale pentru familiile cu
copii aflate în situaţii defavorabile, prin efectuarea de servicii de cazare disponibile şi adecvate
pentru a promova cele mai bune condiţii de dezvoltare a tinerilor;  Să se asigure că există o
oportunitate pentru toţi adolescenţii să aibă pregătire profesională, care corespunde intereselor şi
aptitudinilor lor;  Sporirea ajutoarelor financiare pentru familiile cu mulţi copii, 42 astfel
asigurând grija şi siguranţa acestora;
e Recomandarea nr.(87)20 a Comitetului de Miniştri privind reacţiile sociale la delincvenţa
juvenilă, Această Recomandare se referă cu precădere la prevenirea delincvenţei juvenile, în
special făcând o paralelă la condiţiile de dezvoltare a minorilor, precum şi la sancţiunile aplicate
acestora.
Recomandarea nr.(92)16 din 19 octombrie 1992 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului
Europei referitoare la Regulile europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare,

Desigur, de-a lungul anilor Consiliul Europei a elaborat şi alte recomandări, cum ar fi: •
Recomandarea R (88)6 cu privire la reacţiile sociale la delincvenţa juvenilă în rândul familiilor
imigrante; • Recomandarea R (87)19, adoptată la 17 septembrie 1997, privind organizarea
prevenirii criminalităţii; • Recomandările Rec (2003)20, adoptate la 14 septembrie 2003,
referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi la rolul justiţiei juvenile; •
Recomandarea R (85)11 asupra poziţiei victimei în procesul penal (Strasbourg, 1985); •
Recomandarea R (86)4 asupra violenţei în cadrul familiei (1986); • Recomandarea 1065 a
Adunării Parlamentare a CE referitoare la comerţul şi alte forme de exploatare a copiilor
(Strasbourg 1987); • Recomandarea R (87)19 adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie
1997 (Strasbourg, 1988) privind organizarea prevenirii criminalităţii; • Recomandarea R (87)7
asupra principiilor referitoare la răspândirea videoprogramelor cu caracter violent, brutal sau
pornografic (1989); • Recomandarea R (91)11 a Comitetului de Miniştri asupra exploatării
sexuale, pornografiei şi prostituţiei, precum şi asupra traficului de copii şi tineri adulţi, adoptată
la 9 septembrie 1991; • Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri către statele
membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile,
adoptate de Comitetul de Miniştri la 24 septembrie 2003 la cea de a 853-a şedinţă a
viceminiştrilor; 46 • Recomandarea R (2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre
privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile
comunitare; • Recomandarea Rec (2003)22 a Comitetului de Miniştri către statele membre
privind liberarea condiţionată; • Recomandarea Rec (2006)2 a Comitetului de Miniştri către
statele membre referitoare la regulile europene pentru penitenciare. Pentru promovarea şi
realizarea obiectivelor propuse, în cadrul organismelor Consiliului Europei a mai fost adoptată o
serie de convenţii, carte, documente, printre care menţionăm: • Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, adoptată în 1950; • Carta Socială Europeană a Drepturilor Omului, adoptată
în 1965; • Convenţia – Cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, adoptată în 1994; •
Convenţia privind prevenirea torturii, a pedepselor şi a tratamentelor inumane sau degradante
adoptată în 1997; • Carta europeană a autonomiilor locale; • Convenţia europeană privind
participarea străinilor la viaţa publică la nivel local; • Carta privind participarea tinerilor la viaţa
municipală şi regională, semnată în 1992, care fixează principiile ce încurajează tinerii să ia parte
la deciziile ce-i privesc şi să participe activ la schimbările sociale ce au loc pe stradă, în cartierul,
municipiul sau regiunea lor. Astfel, prin intermediul acestor texte, principii, Forul european
sugerează soluţii care includ decriminalizarea, medierea, realizarea de structuri noi şi crearea de
instituţii apte să conducă la rezolvarea modernă şi umanitară a problemelor legate de ocrotirea
juridică a infractorului minor. Totodată, prin intermediul acestor recomandări, convenţii, cărţi
Consiliul Europei urmăreşte să perfecţioneze cadrul legislativ în domeniul prevenirii şi
combaterii delincvenţei juvenile. Acest proces prevede reglementări eficiente privind protecţia
minorilor infractori, în 47 conformitate cu cerinţele europene în domeniul respectiv. Obiectivele
principale ale acestora sunt prevenirea delincvenţei juvenile, precum şi recuperarea minorului
infractor, prin modalităţi cât mai adecvate vârstei acestuia
31. Relataţi esenţa teoriei inadaptării sociale.
Aceasta teorie a fost formulata de criminologul suedez Olof Kinberg
Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială, caracterizată
prin „plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu doar în funcţie de
influenţele fizice şi psihice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă
„plasticitatea” nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de inadaptare între
organism şi mediu.
Există doua elemente ce trebuie avute în vedere la analiza
structurii bio-psihice: nucleul constituţional şi funcţia morală.

Structura bio-psihică:
nucleul constituţional şi funcţia morală
Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei, cuprinzând patru
trăsături psihologice fundamentale:
 capacitatea;
 validitatea;
 stabilitatea;
 soliditatea.
a) capacitatea – respectiv, nivelul maxim pe care poate sa-l atingă inteligenţa unei persoane sub
influenţa unor condiţii optime de mediu;
b) validitatea – respectiv, cantitatea de energie de care dispune persoana;
c) stabilitatea – respectiv, facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixată prin
obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri în acelaşi fel, economisind
forţa;
d) soliditatea – trasatură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opozitie cu
disociabilitatea.
La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie excedentară, fie
medie, fie deficitară. În cazurile extreme, vom avea urmatoarele perechi diametral opuse:
- supercapabil – inteligent, spiritual, adaptabil;
- subcapabil – stupid, mărginit, inert;
- supervalid – atent, expansiv, întreprinzator, calm, sigur, tenace, responsabil;
- subvalid – precaut, anxios, teama de acţiune şi de răspundere;
- superstabil – rece, afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate ideatică;
- substabil – afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică;
- supersolid – lent, ferm, obiectiv, circumspect;
- subsolid – schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos
Funcţia morală reprezintă, modalitatea şi profunzimea asimilării valorilor morale ce compun
atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăiește și este compusă din: Ca fenomen psihologic,
funcţia morală este compusă din elemente emoţionale şi cognitive (de cunoaştere). Dacă se ia în
considerare calitatea acestor elemente, se pot distinge patru categorii de subiecţi: - subiecţi a
caror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor morale general acceptate, dar
cărora elementul emoţional le lipseşte aproape complet (imbecilii, debilii mintal etc.);
- subiecţi care nu doar că posedă cunoştinţe despre regulile morale, dar sunt capabili să
reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni aşa-zis normali);
- subiecţi ale caror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice ale
ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc.); fiind afectate elementele emoţionale, la
această categorie se întâlnesc frecvent fapte antisociale;
- subiecţi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o percepţie
deformată a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la semnificaţia morală a acestuia.
De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale:
a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia de a
comite fapta; tot ele constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte;
b) situaţii nespecifice, sau amorfe, care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea
propice pentru delict, dar actul este pregătit, elaborat intenţionat de către subiect;
c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi stimuli
externi (de exemplu, în organizaţii criminale).

32. Definiţi noţiunea de personalitate a delincventului minor.

Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică, irepetabilă, anticipativ
modificatoare a mediului, deci creatoare, în integralitatea determinărilor sale bio-psiho-
socioculturale. Trecerea de la o stare la alta a sistemului de personalitate este o permanentă
devenire, ea fiind determinată nu doar de ceea ce este sistemul actual, fizic, psihic sau social, nu
doar de ceea ce a fost experienţa complexă a persoanei şi societăţii, ea este determinată şi de ceea
ce vrea, persoana şi societatea, să fie acea personalitate în viitor. Personalitatea este o construcţie
elaborată în psihologie în scopul explicării modalităţii de creare şi funcţionare psihofiziologică a
organismului uman.
totalitatea trăsăturilor specifice individului, precum şi totalitatea factorilor atât interni, cât şi
externi, precum şi elementele bio-psiho-sociale, dar şi influenţarea altor condiţii impersonale
care duc la determinarea comiterii unei fapte delincvenţiale
33. Propuneţi noi clasificări ale delincvenţilor minori.

34. Autoevaluaţi importanţa teoriilor de orientare bioantropologică în prevenirea

delincvenţei juvenile.
35. Evaluaţi rolul personalităţii şi a comportamentului victimei minore în mecanismul
actului infracţional.
36. Analizaţi coraportul dntre devianţă, delincvenţă şi criminalitate.
37. Definiţi noţiunile de „cauză”, „factor” şi „condiţie” ale delincvenţei juvenile.
38. Stabiliţi rolul influenţei climatului familial asupra devenirii delincvente a minorului.
39. Definiţi noţiunile de: victimizare, revictimizare şi devictimizare.
40. Apreciaţi exigenţele internaţionale referitoare la detenţia minorilor.
41. Definiţi conceptul de „comportament deviant al minorului”.
42. Estimaţi rolul şcolarizării în dezvoltarea personalităţii minorului.
43. Anticipaţi evoluţia delincvenţei juvenile în procesul industrializării şi a dezvoltării
vertiginoase a tehnologiilor informaţionale.
44. Demonstraţi influenţa Recomandărilor Consiliului Europei în materia delincvenţei
juvenile în Republica Moldova.
45. Stabiliţi rolul temperamentului şi a aptitudinilor în determinarea unei conduite
deviante a minorului.
46. Evaluaţi rolul crizelor de vârstă în formarea delincventului minor.
47. Definiţi conceptul de „coeficient al activităţii infracţionale” şi „coeficient al
intensităţii infracţionale”.
48. Evaluaţi influenţa particularităţilor individuale ale minorului asupra victimizării lui
49. Stabiliţi rolul anomaliilor genetice în determinarea comportamentului
delincvenţilor minori.
50. Evaluaţi importanţa studierii dinamicii delincvenţei juvenile cercetată pe termene
scurte şi pe termene lungi.
51. Descrieţi conceptele de „condiţie a delincvenţei juvenile” şi „cauză a delincvenţei
juvenile”.
52. Formulaţi propuneri de lege ferenda oportune pentru perfecţionarea cadrului
juridic naţional în materie inspirate din practica legislativă a altor state.
53. Stabiliţi factorii ce determină crearea grupurilor delincvenţiale de minori.
54. Descrieţi factorii criminogeni endogeni ai delincvenţei juvenile.
55. Estimaţi tendinţele delincvenţei juvenile pe teritoriul Republicii Moldova.
56. Definiţi noţiunile de educare, reeducare şi reintegrare.
57. Relataţi despre reglementările Consiliului Europei referitoare la protecţia
victimelor infracţiunii.
58. Caracterizaţi modalităţile de prevenire a victimizării minorilor.
59. Analizaţi influenţa migraţiei populaţiei asupra determinării stării delincvenţei
juvenile
60. Identificaţi priorităţile politicilor Uniunii Europene în materia drepturilor copilului
şi a justiţiei juvenile.
61. Enumeraţi formele de violenţă asupra copiilor.
62. Estimaţi corelaţia între cauzalitatea criminalităţii adulţilor şi cea a criminalităţii
minorilor.
63. Elucidaţi caracteristicile executării pedepsei de către minori prin prisma Codului de
executare al Republicii Moldova.
64. Stabiliţi rolul caracterului şi temperamentului în determinarea unei conduite
deviante a minorului.
65. Comparaţi teoria constituţiei predispozant delincvenţiale şi teoria cromozomului
crimei.
66. Estimaţi rolul măsurilor de protecţie în prevenirea victimizării minorilor.