Sunteți pe pagina 1din 30

1.

LATINA CLASICĂ – LATINA VULGARĂ

Deosebirea cea mai importantă între latina clasică și cea populară constă în opoziția
scris/vorbit, dar acesteia i se pot adăuga și altele. Meyer-Lübke afirma că „alături de limba latină
scrisă, fixată în formele sale timp de secole, exista la Roma limba conversației, folosită de oamenii
cultivați și în special de popor, care, odată cu trecerea timpului și cu extensiunea latinei, s-a
îndepărtat din ce în ce mai mult de limba scrisă”.
Pentru alți lingviști, latina populară se definește ca un aspect opus atât latinei clasice, cât și
aspectelor dialectale sau argotice. Ceea ce numim latina populară este limba claselor mijlocii, așa
cum s-a dezvoltat din vechea latină clasică. Acest idiom este distinct de expresia îngrijită a societății
culte, distinct de dialectul neîngrijit al populației rurale, de argoul mahalalelor, deși este influențat de
toate acestea.
Deosebirea fundamentală dintre latina populară și cea clasică se bazează atât pe opoziția
scris/vorbit, cât și pe diferențele dintre gradele de cultură ale vorbitorilor și pe circumstanțele în care
se realizează fiecare: latina populară cuprindea sfera familiei, a conversației curente, era vorbită de
păturile mijlocii; latina clasică se vorbea în senat, la școală, în politică etc.
Se poate spune în concluzie că latina populară reprezintă o realitate complexă, care se
diferențiază de latina clasică definită drept varianta literară, aspectul normat al latinei. Așadar, din
punct de vedere cronologic, latina populară apare odată cu constituirea normelor literare ale latinei
(sfârșitul sec. III î.e.n.). Ea continuă să existe și să evolueze până în sec. VI e.n., când începe
perioada de tranziție spre limbile romanice. Din punct de vedere teritorial, latina vulgară desemnează
o limbă comună, supradialectală, cu puține deosebiri regionale care se estompează datorită faptului
că norma unitară exercită o presiune egală, datorită circulației intense a oamenilor și a aparatului
administrativ și militar.
Din punct de vedere social, utilizarea latinei vulgare nu se poate limita la o clasă socială,
chiar dacă romanii înșiși distingeau între urbanitas „uzaj normal și elegant al Romei”, latina literară,
limba standard și rusticitas, „manieră de pronunțare și de folosire a formelor și lexicului specifice
locuitorilor de la țară”. Astfel, se diferențiau sermo urbanus (nobilis)= latina municipalis și latina
rusticitas= sermo rusticus (plebejus, cotidianus, vulgaris, militaris).
Utilizând conceptele actuale și opozițiile scris/vorbit, normat/nenormat, literar/popular,
putem afirma că ceea ce numim latina vulgară reprezintă o limbă comună de civilizație folosită de
acei vorbitori care erau nevoiți să stabilească relații de comunicare orală în afara provinciilor de
baștină, de populația urbană cu nivel cultural scăzut, de militari, comercianți, meseriași, funcționari
de rang inferior.
Caracterul expresiv, neglijența în pronunțare, lipsa de afectare, atenția mai slabă la normele
gramaticale sunt câteva dintre trăsăturile comune latinei arhaice și celei vulgare, care s-au manifestat
prin efecte identice, precum căderea consoanelor finale –m, -s, -t ori preferința pentru diminutive și
cuvinte cu încărcătură afectivă sporită.
Antoine Meillet considera latina populară ca „un ansamblu de tendințe care s-au realizat în
grade diferite după condiția și educația diferitelor subiecte vorbitoare (după clasele sociale), după
timp și loc”.
Deosebirile dintre latina clasică și unele trăsături romanice comune au origini foarte variate și
afirmația că latina populară este limba vorbită de majoritatea claselor mijlocii pare insuficientă
pentru caracterizarea ei. O serie de fenomene, inovații latinești, care interesează evoluția idiomurilor
romanice ăși au originea în aspectele dialectale ale limbii latine. De exemplu, trecerea lui ae la ɛ în
jurul Romei încă din secolul II î.e.n.; ștergerea opoziției fonologice bazate pe cantitatea vocalelor
provenită din centrul Italiei, fenomen bazat pe substratul osco-umbric.
Altă serie de fenomene romanice începe să se manifeste încă din latina arhaică și continuă să
acționeze și în latina clasică: qu˃c (quom ˃lat. clasică cum; lat. clasică equus˃ lat. pop. ecus).
Răspândirea inovațiilor latinești nu are aceeași viteză și intensitate în întreaga Romanie.
Limba populațiilor care au adoptat latina în diversele provincii ale Imperiului Roman influențează
idiomul vorbit în regiunea respectivă și constituie substratul viitoarelor limbi romanice. Aceste
influențe se manifestă mai ales în structura fonologică, pentru că aspectul sonor evoluează mai
repede. În ciuda acestor elemente variate înglobate în latina populară (trăsături arhaice,
provincialisme, împrumuturi grecești, particularități argotice, inovații provenite din evoluția internă a
latinei), ea a avut un caracter unitar.
Latina vulgară nu s-a transmis direct, ci prin două categorii de surse: filologice și lingvistice.
Sursele filologice
Textele care prezintă abateri de la norma literară, abateri voluntare sau involuntare, aduc în
prezent mărturie despre acel mănunchi de tendințe care constituie latina vulgară. Textele acestea
sunt:
1. inscripții de pe tot teritoriul Imperiului, care reflectă vorbirea celor mai puțin cultivați, de
ex. Corpus Inscriptionum Latinarum, publicat la Berlin în 1862 în 15 volume. Ele reflectă
fenomene din limba vorbită, cum ar fi betacismul.
2. documente (acte, scrisori, manuscrise) în care apăreau particularități ale latinei vorbite
precum reducerea fonetică sau metateza.
3. tratate tehnice târzii sau traduceri din domeniul medicinei, agriculturii, geografiei,
redactate în latina vulgară pentru că se adresau unor oameni cu nivel scăzut de instruire,
fiind un fel de almanahuri.
Pe lângă aceste texte trebuie cercetate și operele literare în care autorii includ voit vulgarisme
în vorbirea personajelor inculte (Petronius, Plautus). De asemenea, traducerile Bibliei (Vulgata) și
unele texte creștine fac apel la limbajul uzual pentru a putea fi înțelese de oamenii simpli.
Izvoare prețioase pentru cunoașterea latinei vulgare sunt observațiile și recomandările din
gramaticile latine , acestea conținând și o parte prescriptivă, pe lângă componenta descriptivă.
Glosarele, devenite tot mai numeroase în antichitatea târzie și la începuturile Evului Mediu, întrucât
era necesară explicitarea unor termeni literari a căror înțelegere era dificilă pentru vorbitorii din
epocă, oferă echivalentele vorbite ale unor cuvinte din latina clasică. Appendix Probi, o listă de 227
de cuvinte și expresii latinești care sunt prezentate și în varianta literară (corectă), și în varianta
neliterară (greșită), este poate cel mai cunoscut document din această categorie. Autorul probabil al
acestei gramatici prescriptive/normative este Valerius Probus (sec. III-VI); el prezintă perechile de
forme ale cuvintelor, recomandând-o pe prima dintre ele: viridis non virdis, oculus non oclus, vetulus
non veclus, tristis non tristus, pauper mulier non paupera mulier, nurus non nura, socrus non socra
etc.
Din categoria gloselor, amintim Glosele de la Reichenau și Glosarele de la Monte Cassino
(sec. IX, X) care explică termeni din latina clasică prin elemente aparâinând latinei vulgare, de ex.:
dare= donare, socrus= socera, pueros= infantes).
Sursele lingvistice care indică evoluția unor termeni din latina clasică în latina vulgară sunt:
cuvintele latinețti împrumutate altor limbi (de ex.: kaiser<lat. Caesar cu pronunțare diftongată) și
comparația limbilor romanice între ele. Prin această metodă se reconstituie fapte de limbă neatestate
în latina clasică ori în izvoarele latinei vulgare (inscripții, documente, glosare, gramatici ș.a.).
De ex. lat. *cinisia˃ rom. cenușă, it. cinigia, sp. ceniza, ptg. cinza
Lat. vulgară ploia (diferit de lat. clasică pluvia)˃ rom. ploaie, it. pioggia, fr. pluie, sp.
lluvia, ptg. chuva
Lat. vulgară ploppus (lat. clasică populus) ˃ rom. plop, it. pioppo, ptg. choupo
Lat. vulgară pavura (lat. clasică pavor) ˃ it. paura, fr. peur, sp. pavor
Lat. vulgară sementia ˃ rom. sămânță, it. semenza, fr. semence
Lat. vulgară acrus (lat. clasică acer)˃ rom. acru, it. agro, fr. aigre, sp. agrio, ptg.
agro
Prin această metodă se pot confirma sau infirma inovațiile presupuse a fi existat în latina
vulgară, atât la nivel fonetic, cât și la nivel gramatical sau lexical.
De ex.: oculus˃oclus˃rom. ochi, it. occhio, fr. oeil, sp. ojo, ptg. olho
Reducerea numărului cazurilor și al declinărilor
Forme verbale analitice în locul celor sintetice
Eliminarea unor cuvinte cu corp fonetic redus (scurt), înlocuite cu cuvinte derivate
sau altele mai expresive: lat. clasică os „gură” -˃bucca, gula; genu-˃genuculum
Caracteristicile latinei vulgare pot fi cunoscute din latina clasică, pentru că acestea sunt două
variante ale aceleiași limbi. Principalele caracteristici ale latinei:
1. La nivel fonetic
- existența a 10 foneme vocalice diferite prin timbru și cantitate: ă, ā, ĕ, ē, ĭ, ī, ŏ, ō, ŭ, ū; 3
diftongi: ae, oe, au; 2 semivocale: i̭ , ṷ; 15 consoane (fără africate).
- Cantitatea vocalică și consonantică cu rol fonologic, de ex.: mălum „rău” – mālum „măr”.
- Prezența accentului muzical dublat de accentul de intensitate, locul lui fiind determinat de
reguli stricte.
În latina vulgară se produce trecerea de la cantitate la calitate (vocalele lungi devin închise,
cele scurte devin deschise), de aceea dispar sau se reunesc unele timbre vocalice, încât se reduce
numărul de vocale la 5-7. se modifică unele consoane sub influența vocalelor palatale (e, i) și a
iotului (i̭ ). Dispare opoziția de cantitate și calitate cu rol fonologic, iar accentul de intensitate capătă
întâietate. Se modifică accentuarea cuvintelor prin dispariția consoanelor finale.
2. La nivel gramatical
Latina clasică este limba cu flexiunea sintetică cea mai puternică dintre limbile europene;
raporturile sintactice și categoriile gramaticale se exprimă în general prin sufixe și desinențe.
- flexiunea nominală cu 6 cazuri (N, V, G, D, Ac, Abl) cu urme de Locativ
- paradigme flexionare numeroase (5 declinări cu desinențe diferite după gen, număr, caz)
- organizarea numelor, pronumelor, determinanților numelui în 3 genuri: masc., fem.,
neutru
- repartizarea adjectivelor în 3 clase cu 3 terminații (us, a, um), cu 2 terminații (is, e) și cu o
terminație pentru toate genurile
- gradele de comparație marcate prin sufixe (ior, ius, issimus) sau prin adverbe de cantitate
(magis, maxime)
- absența articolului
- existența pronumelor demonstrative cu multe forme diferențiate (după
apropierea/depărtarea de emițător/receptor/locul comunicării, de întărire, de identificare)
- flexiunea verbală bogată; deși preponderent sintetică, sunt prezente și forme perifrastice
- în sintaxă: topica liberă la nivel propozițional, folosirea frecventă a formelor nominale
verbale și a unor construcții fixe, reguli de concordanță a timpului
În latina vulgară se delimitează 2 tendințe puternice:
A. Reducerea flexiunii (dispariția genului neutru, pierderea dualului, creșterea importanței
opoziției masculin-feminin, reducerea formelor cazuale, a claselor de adjective, a
declinărilor, a formelor de pronume demonstrative, a unor moduri și timpuri, a
conjugărilor, prepozițiilor, conjuncțiilor)
B. Înlocuirea unor forme sintetice cu forme analitice (extinderea utilizării prepozițiilor la G,
D; exprimarea comparativului și superlativului prin morfeme analitice; apariția
articolului; crearea unor timpuri perifrastice)
3. La nivel lexical
Vocabularul latinei prezenta un puternic nucleu indo-european, îmbogățit cu numeroase
derivate prin sufixare, mai puțin prin prefixare și mai puține compuse decât celelalte limbi indo-
europene.
Peste stratul originar se adaugă straturi din limbile italice asimilate de latină, din etruscă
(urbs, plebs, taberna) și din limbile mediteraneene (vinum, rosa, ficus, asinus), dar în cele mai multe
situații din greacă (oliva, amphora, poema, angelus, ecclesia).
Mai târziu apar mai ales în latina vorbită cuvinte din limbile populațiilor băștinașe din
provinciile cucerite de romani, acestea constituind primele elemente diferențiatorii de la o regiune la
alta a Imperiului Roman. Ele reprezintă substratul limbilor romanice.
Se observă preferințe pentru aceiași termeni cu aceeași evoluție semantică în cazul unor
dublete sinonimice. De ex.: equus „cal de rasă” – caballus „cal de muncă”; ignis „foc” – focus
„vatră, cămin”; os „gură” – bucca, gula, rostrum, cuvinte expresive. Termenii din poziția a doua au
descendenți în limbile romanice.
Esențial pentru unitatea limbilor romanice este fondul panromanic reprezentat de: uneltele
gramaticale, cuvinte din vocabularul curent care desemnează părți ale corpului, grade de rudenie,
produse alimentare, locuința și animalele, plantele, numerale, verbe.
În latina vulgară se poate vorbi de un vocabular mai simplu, mai concret, cu dezvoltări
semantice care ilustrează extensiuni semantice, restrângeri, deplasări de sensuri. De ex.: cognatus
„rudă după mamă” ˃ rom. cumnat „rudă prin alianță”; testa „oală de pământ” ˃ rom. țeastă, fr. tête
„cap” (prin metaforizare); ficatum „ficat de gâscă îngrîșată cu smochine” ˃ rom. ficat „organ”.

2. PROCESUL DE ROMANIZARE. ROMANIA OCCIDENTALĂ, ROMANIA


ORIENTALĂ
Fenomenul istoric complex, la nivel social, cultural, etnic, religios și lingvistic, care constă în
adoptarea de către băștinașii din teritoriile cucerite de romani a limbii latine, a civilizației și culturii
cuceritorilor este numit romanizare.
Pe urmele administrației și armatei romane, limba latină s-a răspândit în noile provincii.
Acest proces a fost favorizat de faptul că teritoriile nou cucerite erau înglobate în statul roman și se
stabilea o administrație în care funcționarii erau latinofoni. Pe lângă aceștia, se instalau coloniști
latinofoni în orașe și sate nou create, unități militare în care activau cetățeni latinofoni; aveau loc
schimburi comerciale între băștinași și latinofoni. Mai mult, se acordau drepturi politice și cetățenie
romană populațiilor autohtone. Pe lângă aceste condiții care favorizează adaptarea la cultura,
civilizația și limba Imperiului, sunt de luat în seamă și alți factori care influențează fenomenul:
spațiul, timpul, etnicitatea provinciilor, curentele de cultură și de civilizație din epocile respective,
factorul geografic ș.a.
În linii mari, toate aceste condiții și factori fac din latină o limbă cu prestigiu cultural, social,
economic și conduc la însușirea ei în timp și din necesități de comunicare. Romanizarea s-a produs
pașnic și învățarea latinei era necesară pentru că reprezenta singurul mijloc de a stabili
indispensabilul contact cu administrația, cu autoritățile militare romane, cu comercianții veniți din
toate părțile Imperiului. Latina oferea posibilitatea integrării în lumea civilizată.
Astfel, procesul de romanizare apare ca unul de durată și ireversibil, continuând și după
dezmembrarea Imperiului.
Sprijinindu-se pe prestigiul cultural al Romei, romanizarea a creat o comunitate de conștiință
care nu s-a șters niciodată. N. Iorga scria în Istoria literaturii romanice că, atunci când barbarii de
origine germanică, uralo-altaică ori slavă pătrund în spațiul protejat de granițele Imperiului, prin sec.
IV-V, „întâmpină o întreagă lume romanică, a cărei forță de rezistență venea mai mult din
spontaneitatea cu care fusese creată decât prin concursul și protecțiunea pe care i-o dădea Statul, care
până atunci o acoperise cu umbra sa”. Puterea statului roman dispare și sunt impuse noi forme de
organizare statală, dar rămâne o opoziție între populațiile romanizate și slavi sau germani. Pentru a
marca această opoziție se folosește termenul roman.
Astăzi, cuvântul Romania a devenit numele întregului teritoriu pe care se vorbesc limbi
neolatine; termenul primește de obicei determinanți care subcategorizează din diferite puncte de
vedere acest concept.
Din punct de vedere geografic, se vorbește despre Romania Occidentală și Romania
Orientală. Romania occidentală acoperă aria aflată la vest și nord de o graniță imaginară ce străbate
tewritoriul Italiei de astăzi de la vest la est de-a lungul munților Apenini, pe traseul La Spezia –
Rimini, prelungindu-se peste Marea Adriatică. Este acea zonă de limbă latină unde au luat naștere
limbile romanice apusene; ele se caracterizează prin:
1. conservarea latinescului –s, devenind, în flexiunea nominală, desinență de pl. (de ex.: sp.
amigos, ptg. os amigos, fr. les amis – unde a rămas doar marcă grafică, dar reprezenta o realiate
fonetică în epoca veche), iar în flexiunea verbală, desinență de pers. II, sg. (de ex.: lat. cantas˃
rom.cânți, fr. chantes, sp. cantas, ptg. cantas).
Această trăsătură opune Romania Occidentală celei Orientale, în care desinența de plural se
diferențiază pe genuri (desinența s<acuzativul complement direct; desinențele i, e < nominativul
subiect al claselor de masculine, respectiv feminine).
În ceea ce privește flexiunea verbală, desinența de pers. II sg. i din Romania Orientală are o
etimologie încă viu discutată: să se compare it. canti, rom. cânți cu sp. cantas, ptg. cantas, fr.
chantes.
2. sonorizarea oclusivelor surde intervocalice –p-, -t-, -k- și a fricativei intervocalice –s,
devenite –b-, -d-, -g-, -z- în Romania Occidentală, în timp ce în Romania Orientală ele se conservă.
De ex.: lat. capillus˃ it. capello, fr. cheveu, sp. cabello, ptg. cabelo
lat. sapere˃ it. sapere, fr. savoir, sp. saber, ptg. saber
lat. mutare˃ rom. muta, it. mutare, fr. muer, sp. mudar, ptg. mudar
lat. casa˃rom. casă, it. casa, fr. chez, sp. casa, ptg. casa
lat. plicare˃rom. pleca, it. piegare, fr. plier, sp. llegar, ptg. chegar, pregar
lat. amicum˃ it. amico, fr. ami, sp. amigo, ptg. amigo
Romania Orientală este aria de limbă latină aflată la sud și est de linia La Spezia – Rimini. În
acest spațiu se înscriu limba română, cu cele patru dialecte (dacoromâna, aromâna, meglenoromâna
și istroromâna), dalmata și dialecte italiene centrale și meridionale. Acest grup se diferențiază de
Romania Occidentală prin conservarea oclusivelor surde intervocalice și a fricativei –s-, ca și prin
desinențele de plural în flexiunea nominală și de persoana II în flexiunea verbală.
Cu un sens ușor extins, termenul Romania care primește determinantul pierdută desemnează
teritoriile romanizate ale Imperiului Roman ăn care latina nu s-a impus și nu a supraviețuit. Ea a fost
înlocuită cu limba noilor cuceritori sau cu limba populațiilor autohtone preexistente. Din Romania
pierdută/dispărută fac parte provincii romane din Europa (Bretania, Germania, Raetia, Noricum,
Panonia, Dalmatia, Moesia – care corespund sud-estului Angliei, nord-estului Belgiei, Sud-vestului
Germaniei, Elveției, Austriei, Ungariei, Serbiei, Croației, nordului Bulgariei) și din Africa
(Mauretania, Numidia, Africa proconsularis – care corespund nordului Marocului, al Algeriei și
Tunisiei). Pierderea lingvistică a acestor teritorii are drept cauză principală prăbușirea Imperiului
Roman de Apus în 476, dar alături de aceasta sunt o serie de alți factori care au concurat la
eliminarea limbii latine: romanizarea superficială, revitalizarea idiomurilor locale prin invaziile
populațiilor migratoare superioare numeric.
La polul opus față de această Romanie pierdută se află Romania nouă, care acoperă teritorii
cucerite de limbile romanice începând cu sec. XVI, așadar mult după ce latina încetase de a mai fi
vorbită. Această Romanie, câștigată în mod paradoxal după ce Imperiul Roman apusese, acoperă
zone extinse din America, Africa, Asia, Oceania, prin extinderea statelor europene în care se vorbesc
limbi romanice. Astfel, din cele 800 de milioane de vorbitori ai limbilor romanice, peste 500 de
milioane aparțin Romaniei noi și majoritatea covârșitoare a acestora vorbesc spaniola.
3. CLASIFICAREA LIMBILOR ROMANICE

Problema clasificării limbilor romanice poate fi abordată numai după ce este clarificată cea
referitoare la numărul limbilor romanice. În mod curent, se vorbește despre faptul că latina s-a
scindat în 10 limbi romanice: româna, dalmata, italiana, retoromana, sarda, provensala/occitana,
franceza, catalana, spaniola, portugheza. Dar diferențele profunde existente în cadrul dialectelor
italiene sau al celor retoromane, situația aparte a idiomului vorbit în Gasconia, au condus pe unii
lingviști la ideea că ar trebui să se vorbească despre 15 limbi romanice: sarda, româna, dalmata,
italiana de sud, toscana, italiana de nord, friulana, retoromana, franceza, franco-provensala, occitana,
gascona, catalana, spaniola, portugheza. Aceste neconcordanțe între lingviști cu privire la numărul
limbilor romanice se datoresc unor dispute teoretice referitoare la conceptele limbă și dialect.
Definirea clară a acestora poate elimina și variațiile de număr ale limbilor romanice, însă nu
toți lingviștii au aceleași opinii despre diferențele între limbă și dialect. Pe lângă aceste dispute, apare
și cea legată de criteriile de clasificare a varietăților romanice.
Primul criteriu, apărut încă de la începutul sec. XIX, este cel geografic. Fr. Diez împarte
limbile romanice în 2 grupe:
- grupa orientală (româna, italiana)
- grupa occidentală, cu două subdiviziuni: -sud-vestică (spaniola și portugheza)
- nord-estică (franceza și provensala)
Ulterior, criteriul geografic se combină cu cel lingvistic. M. Bartoli propune, la începutul sec.
XX, două grupuri:
- ramura apenino-balcanică, în care intră româna, albano-romana (adică limba albaneză,
care are 20%elemente latine în lexic, fără să fie un idiom romanic), dalmata și dialectele
italiene centro-meridionale;
- ramura pirineo-alpinică, în care intră toate celelalte idiomuri romanice.
Cunoscutul romanist Carlo Tagliavini considera că se conturează 4 grupuri de idiomuri
romanice:
1. romanica balcanică (româna);
2. romanica italică (dalmata, italiana, sarda, retoromana)
3. romanica galică (franceza, franco-provensala, provensala, catalana)
4. romanica iberică (spaniola, portugheza)
Clasificarea sa îmbină criteriul geografic cu cel lingvistic.
Un criteriu diferit propunea în 1943 Amado Alonso, care vorbea despre gradul de romanizare
inițial și despre gradul de fidelitate ulterior față de tradiția latină. Astfel, se disting trei grupuri:
- italic
- iberic
- francez
Provensala era considerată ca punct de legătură între cele trei grupuri. Aici apare clar ideea,
confirmată de cercetările ulterioare, că franceza a devenit limba cea mai puțin romanică. Clasificarea
propusă de Alonso are la bază elemente de structură gramaticală.
Criteriul propus de Alonso deschide drumul clasificărilor tipologice. O cercetare din
perspectivă tipologică (adică din punctul de vedere al asemănărilor de structură semnificative) ar
putea avea ca punct de plecare gradul de depărtare de latină, arătând în ce măsură această îndepărtare
poate însemna un alt tip lingvistic sau o scindare în interiorul romanității, prin alegerea uneia dintre
variantele virtuale ale „prototipului romanic”.
Cercetând flexiunea nominală și verbală, se pot izola net trei grupuri:
1. grupul italo-român, dominat de:
-amalgamarea genului cu numărul,
-dezvoltarea unui număr mare de tipuri flexionare nominale și verbale,
-preferința pentru caracterul vocalic al morfemelor (distribuția vocalică în finală);
2. grupul hispanic:
-genul nu poate constitui o condiție de îngrădire a realizării opoziției de număr (ca în italiană
ori română),
-dezvoltarea pluralului intensiv,
-disociere între formanții morfemelor de număr și de gen,
-folosirea formanților de gen în contextul [-animat] pentru a reda diferențe dimensionale –
masculin „mic”, feminin „mare”,
-dezvoltarea unui număr relativ mic de tipuri flexionare nominale și a unui număr relativ mai
mare de tipuri flexionare verbale,
-împărțirea preferințelor în măsură egală între formanții vocalici și cei consonantici;
3. grupul francez, tipul în care
-opoziția de număr se suspendă, cuprinde majoritatea numelor și tinde să atingă verbul,
-preponderența genului asupra numărului la adjective (toate tipurile de adjective realizează
opoziția masculin-feminin, dar nu toate realizează opoziția singular-plural),
-dezvoltarea celui mai mare număr de tipuri flexionare verbale din toate limbile romanice și a
unui număr mai redus de tipuri flexionare nominale decât în primul grup, dar mai mare decât
în al doilea grup
-schimbarea poziției morfemelor de număr în fața temelor,
-tendința spre folosirea obligatorie a predeterminantului,
-preferința pentru formanți consonantici la femininul adjectivelor.
Clasificarea cea mai cunoscută rămâne cea propusă de Tagliavini, care punctează poziția de
tranziție sau de limbă-punte a unor idiomuri, reflectând realitatea romanității (continuități și
diferențe): 1.româna – dalmata (limbă-punte) - 2. italiana – sarda - retoromana (limbă-punte) – 3.
franceza – franco-provensala – provensala – catalana (limbă-punte) - 4. spaniola – portugheza.

4. GRUPUL BALCANO-ROMANIC

Grupul balcano-romanic include româna și dalmata, aceasta din urmă fiind considerată o
limbă-punte, care face trecerea spre grupul italo-romanic.
Dalmata este singura limbă romanică dispărută azi. Ea se vorbea de-a lungul coastei dalmate
a Mării Adriatice, adică în Croația, Bosnia Herțegovina, Muntenegru, Serbia și Albania de astăzi, în
fosta provincie romană Dalmatia.
Sub presiunea limbilor slave din zonă, dalmata a încetat să mai fie vorbită. Ultimul vorbitor,
Tuone Udaina, a fost, la sfârșitul sec. XIX, principala sursă de cunoaștere a acestei limbi, fiind
chestionat de M. Bartoli.
Dalmata cuprindea două dialecte: unul în nord, în insula Veglia, altul în sud, în jurul orașului
Ragusa. Primul este atestat numai prin texte din sec. XIX, al doilea numai prin texte vechi, din sec.
XIII-XVI. Din aceste informații cercetătorii au tras concluzia că dalmata poate fi considerată atât ca
o arie marginală italo-romanică, adică parte a romanității occidentale, cât și ca o reprezentantă a
balcano-romanicei, parte a romanității orientale.
Româna - patru dialecte
5. GRUPUL ITALO-ROMANIC

Italiana este vorbită de aproximativ 60 de milioane de oameni, în Italia, San Marino, Vatican
și Elveția, unde este limbă oficială, dar și în Corsica, în regiunea litoralului francez al Mării
Mediterane, în SUA, Argentina, Tunisia, Etiopia, Libia, Somalia.
Prima perioadă din istoria limbii italiene ține până în secolul XIII. Procesul de formare a
limbii italiene era încheiat în sec. X, când apare primul document în italiană, Carta Capuana, în 960.
Următoarea etapă este marcată de apariția primelor manifestări literare. Începând cu sec. XIII
înflorește în sud poezia siciliană, iar Florența se dezvoltă din punct d evedere economic, ceea ce
conduce și la dezvoltarea interesului pentru cultură. La prestigiul economic și politic al Florenței se
adaugă cel al marelui poet Dante Aligheri care, prin Divina Comedia a contribuit la impunerea
dialectului toscan ca model al limbii literare. În sec. XIV limba italiană înlocuiește treptat latina în
diverse sfere de activitate. Limba literară se constituie pe baza dialectului toscan, a graiului florentin
în special, și prin operele altor doi mari scriitori din sec. XIII, Petrarca și Boccaccio. În Renaștere,
Torquato Tasso, Ariosto, Machiavelli continuă opera de perfecționare a limbii literare, proces care
culminează în sec. XIX cu opera lui Manzoni. Datorită faptului că în Italia, până în a doua jumătate a
sec. XIX, nu a existat o autoritate politică centrală, răspândirea limbii literare unice a fost îngreunată.
Procesul de unificare s-a bazat doar pe factorul cultural și, în pprimul rând, pe prestigiul operelor
scriitorilor toscani. După unificarea politică, atunci când Roma devine centrul de putere, graiul
rom,an începe să influențeze aspectul literar, se deplasează baza dialectală a limbii literare.
Din cauza îndelungatei fărâmițări politico-economice (procesul de unificare națională începe
în 1859 și se realizează abia în 1870), a luptelor continue între cetățile orașe, diferențierea dialectală
a limbii italiene e destul de puternică și astăzi. Dialectele italiene se împart în 3 mari grupe: nordice,
centrale și meridionale.
Grupa nordică prezintă 2 subdiviziuni care respectă, într-un anume fel, diferența de substrat:
a) dialectele galo-italice- genovez, piemontez, lombard, emilian; b) dialectele venete – venețian,
padovan, veronez. Dialectele galo-italice prezintă unele asemănări cu limbile galo-romanice, de ex.:
-u˃ü;
- vocalele finale atone, cu excepția lui a, cad;
- vocalele se nazalizează;
- s final se conservă;
- ct ˃it (factum ˃fait);
- consoanele duble sunt foarte rare;
- folosirea formelor oblice ale pronumelui personal pentru a exprima emfatic subiectul.
Grupa centrală, care include dialectele: toscana, marchizana, umbrica, romana, corsicana, a
primit de timpuriu influența florentină, de aceea se prezintă mai unitară decât cea nordică. Trăsături
specifice:
- închiderea vocalelor mediane: e ˃i, o ˃u;
- păstrarea labio-velarelor;
- căderea lui –v- intervocalic (dovento ˃doento);
- trecerea lui lˈ la gghi.
Grupa meridională cuprinde dialectele: abruzez, napolitan, apulian, calabrez, sicilian. Acestea
au cunoscut o influență greacă mai accentuată și din multe puncte de vedere sudul Italiei se apropie
mult de romanica balcanică: -e ˃-i (pecore ˃pecuri); -o ˃-u (lato ˃latu).
Trăsături specifice:
- explozivele surde intervocalice se păstrează;
- s final cade de timpuriu;
- labio-velarele pierd elementul labial (quello ˃killu);
- dž ˃ž (giorni ˃jorni);
- grupurile consonantice cunosc asimilarea totală: ct ˃tt, cs ˃ss, nd ˃nn.
Diferențele dialectale sunt uneori așa de mari, încât chiar unul și același cuvânt latinesc este
de nerecunoscut în variantele sale dialectale. De ex.: lat. pectinare „a pieptăna” ˃pittinari în Sicilia,
iar în Bologna pnar. Comunicarea între vorbitorii din arii dialectale diferite se realizează prin apelul
la forme din italiana comună.
Limba sardă se vorbește în Sardinia de către aproximativ 1 milion de oameni, în cea mai
mare parte aceștia fiind bilingvi (sardă și italiană, limba oficială). Este considerată limba romanică
cea mai arhaică, datorită faptului că a fost izolată de timpuriu de restul Romaniei. Ea se prezintă sub
forma unui ansamblu de dialecte:
- logudorez (vorbit în centrul insulei)- este cel mai arhaic și cel mai autentic, fiind ferit,
grație poziției centrale, de influențele externe exercitate asupra celorlalte graiuri sarde.
- campidanez (vorbit în sud) – este influențat de graiurile italiene, mai ales meridionale,
datorită legăturilor economice cu sudul Italiei.
- galuric-sassaric (vorbit în nord) – aceste graiuri sunt cele mai puțin sarde dintre toate,
fiind asemănătoare cu dialectul din sudul Corsicii.
Caracterul arhaic al limbii sarde se manifestă la toate nivelele limbii. În fonetică s-au păstrat
multe trăsături inexistente în celelalte limbi romanice, de ex.: s-a menținut articularea velară a lui c,
g (parțial) înainte de vocalele palatale (centum ˃kentu, cinque ˃kimbe); consoanele surde
intervocalice s-au păstrat, deși în Romania Occidentală s-au sonorizat. În morfologie: apare articolul
su, sa, sos, sas, continuator al lui ipsum din latina vulgară. Și vocabularul este foarte conservator: au
pătruns puține elemente germane, arabe, dar mai multe spaniole pentru că Sardinia a fost sub
stăpânire spaniolă timp de patru secole. În prezent influența italiană e din ce în ce mai mare.
Retoromana a fost vorbită în Evul Mediu pe un vast teritoriu, dar din cauza numeroaselor
invazii, a fost restrânsă la câteva grupuri de vorbitori, însumând în prezent aproximativ 800.000 de
persoane. Dialectele retoromane se vorbesc în cantonul elvețian Graubünden, în Tirolul italian și în
provincia italiană Friul și prezintă deosebiri mari nu numai de la o regiune la alta, ci chiar în
interiorul aceleiași regiuni. Faptul se datorează în primul rând factorului geografic: Alpii, cu
ramificațiile l9or, au îngreuiat comunicarea chiar între localități vecine. La acest factor se adaugă cel
politic: aceste ținuturi nu au aparținut niciodată toate aceluiași stat și nu au constituit o organizare
unde predominantă să fi fost retoromana. Drept consecință, s-au manifestat influențe lingvistice
puternice diferite de la o regiune la alta: în Elveția, influența germană, de la locuitorii care formează
majoritatea; în Italia, influența germană și cea italiană. Continuu, dialectele retoromane sunt tot mai
mult influențate de limbile învecinate, ceea ce le schimbă fizionomia.
Dialectele retoromane alcătuiesc trei ramuri, după regiunile unde se vorbesc:
a) ramura vestică (occidentală), între izvoarele Rinului și ale Innului: romanșa – circa
40.000 de vorbitori- are statut de limbă națională în Elveția, cantonul Graubünden, din
1938;
b) ramura centrală, în munții Tirol (Alpii Dolomitici): ladina dolomitică – circa 12.000 de
vorbitori – înconjurată la nord de germană, la sud de italiană, și de aceea înțesată de
elemente germane și italiene:
c) ramura estică (orientală), în Friul, pe malurile râului Tagliamento, până la Marea
Adriatică: friulana– aproximativ 400.000 de vorbitori. Vorbitori de friulană există și în
România, unde au venit în sec. XIX; sunt grupați în 2-3 colonii (Țara Hațegului, Craiova),
dar toți sunt bilingvi.
Primele documente de limbă retică datează din sec. XII. Literatura retică a avut la început un
caracter religios și s-a laicizat abia în sec. XIX, când apare o puternică mișcare de renaștere a
retoromanei. Ea culminează cu recunoașterea retoromanei ca limbă oficială în Elveția, în 1938.

6. GRUPUL GALO-ROMANIC

Occitana sau langue dˈoc, numită astfel după afirmația oc (<lat. hoc), este cunoscută și sub
numele de provensală. În Evul Mediu era obiceiul de a denumi limba după particula care exprimă
afirmația; Dante numea italiana lingua del si. Se vorbește în sudul Franței, în nord-estul Spaniei și în
nord-vestul Italiei, de către aproximativ 8 milioane de oameni, toți diglosici. Are statut de limbă
regională în Franța.
Occitana reprezintă elementul conservator al teritoriului galo-romanic. Vorbită de populații
mai profund romanizate, într-un mediu cultural rafinat de civilizația coloniilor grecești din
Mediterana (Marsilia, Nice etc.), latina din sudul Franței a fost mai puțin atinsă de colonizarea
germanică. Ca limbă literară, provensala/occitana, a fost reprezentată în sec. XII-XIII de poezia
trubadurilor, care a devenit foarte cunoscută și a influențat poezia medievală din alte țări.
După ce sudul a fost cucerit de francezi, în sec. XIV-XV, franceza ia locul occitanei, care
rămâne să fie folosită doar ca limbă a conversației familiare.
Principalele trăsături specifice occitanei:
- păstrarea vocalismului latinei populare cu 7 vocale – a, ę, ẹ, i, ǫ, ọ; u˃ü;
- consoanele oclusive surde intervocalice se sonorizează, dar nu cad.
Subdiviziunile occitanei:
- provensala (între Rhône, Marea Mediterană, granița italiană) – se caracterizează prin:
- tratamentul grupului ct˃tʃ (fecho<lat. factu-, fr. fait);
- căderea consoanelor finale, mai puțin s.
- dialectul languedocian face trecerea între provensală și dialectele de nord;
- dialectul limousin;
- dialectul auvergnat – fr. ch îi corespunde ts, iar sy˃ tʃ, ca în română; se produce și
palatalizarea accentuată a consoanelor t, d, l, n, s, z și a labialelor;
- gascona – considerată de unii cercetători ca o limbă aparte. Ca în spaniolă, f˃h, v˃b;
consoanele finale s-au conservat mai bine decât în alte regiuni (-s rămâne marcă a
pluralului).
Franceza, langue dˈoïl, denumită după afirmația oïl<lat. hoc ille, s-a dezvoltat în regiuni mai
puțin intens romanizate, dar mai puternic germanizate. De aceea prezintă o serie de inovații originale
care o disting în întregul domeniu romanic, de ex.: diftongarea vocalelor mediale închise în silabă
deschisă accentuată (é˃ei, ó˃ö). Prezintă o evoluție divergentă față de sistemul latin, mai mult decât
oricare altă limbă romanică și are, în peisajul Romaniei, flexiunea analitică cea mai avansată.
Este vorbită de aproximativ 115 milioane de oameni în Franța (nord și centru, dincolo de
granița lingvistică franco-provensală), în Belgia, Elveția, Luxemburg, Canada, Haiti, Algeria,
Tunisia, Maroc, Guineea, Mali, Congo, Niger, Madagascar, Siria, Liban.
1. În Île de France și în ținuturile învecinate, ocupând centrul teritoriului de limbă franceză,
se vorbește dialectul francien. Încă din secolul XIII el a devenit nucleul limbii literare, datorită
faptului că Parisul devine centrul politic și cultural al statului.
Celelalte dialecte franceze înconjoară regiunile franciene.
2. În sud-vest se vorbesc dialectele poitevin, angevin, saintongevis; regiunile sud-vestice
prezintă caracteristici conservatoare în vocalism (diftongii ei, ou nu trec la oi, eu – seir, fr. soir).
3. Normanda, vorbită în Normandie, prezintă caractere consonantice mai conservatoare; de
ex. h aspirat eliminat din franciană încă din sec. XV aici s-a conservat mai mult.
4. La nord se vorbește dialectul picard. La fel ca normanda, păstrează nealterat pe k+a
(kanté- fr.chanté), iar k+y˃tʃ (chiel – fr. ciel). Inovații: de ex. neutralizarea genului în cadrul
articolului definit le/la pe care îl înlocuiește cu demonstrativul ce.
5. Cel mai arhaizant dintre dialectele de nord-vest pare a fi valona. De ex. k+a se menține în
faza africată tʃ (în fr. ʃ). Morfologia este și ea mai puțin inovatoare: desinențele de plural ale numelui
și finalele verbelor sunt mai bine conservate.
6. La est se vorbește dialectul loren. Se conservă k urmat de w+a (kwet – fr. quatre);
amuțirea lui r înainte de t, d, l (madyi – fr. mardi). Se apropie mai mult de graiurile din sud decât de
grupul nordic.
7. În provincia Champagne s-a vorbit dialectul champenois, azi aproape dispărut sub
ofensiva graiului parizian.
8. Dialectul burgund și berrichon în sud închid coloana. Spre deosebire de nord, fr. ch ˃
africata ts; ei se labializează la oi (merveille˃mervoille).
Politica de unificare lingvistică începută de statul francez în sec. XVI (în 1539 Francis I
declară franceza limbă oficială a întregului regat) a avut drept consecință, pe de o parte deplasarea
spre sud a limitei dintre occitană și franceză (adică restrângerea teritoriului unde se vorbea occitana),
pe de altă parte, declanșarea procesului de formare a francezei literare ca aspect normat, scris,
folo9sit în cultură și administrație. Dialectele și-au restrâns aria de utilizare treptat, sub influența
francezei literare. Tendința aceasta convergentă este însă contrabalansată de una divergentă, de
diversificare, care se manifestă mai ales în zonele îndepărtate de centru (în America) din punct de
vedere geografic sau socio-cultural (argoul).

7. GRUPUL IBERO-ROMANIC

Grupul ibero-romanic include: catalana, spaniola, portugheza.


Catalana este considerată o limbă punte între acest grup și cel galo-romanic. Are aproximativ
8 milioane de vorbitori și este limbă obligatorie în școlile din Catalonia. Se vorbește în estul Spaniei,
de la granița cu Franța (în Pirinei) până la sud de orașul Alicante, în provinciile Catalonia și
Valencia, în insulele Baleare (Mallorca și Menorca), în insulele Pitiuse (Ibiza), în Sardinia și în
Franța (Rousillon). Graiurile catalane din Catalonia propriu-zisă alcătuiesc două grupuri:
a) oriental (cu centrul în Barcelona); b) occidental (cu centrul în Lérida).
Teritoriile respective corespund, aproximativ, primul, fostei „mărci spaniole” (Marca
Hispanica), întemeiate de Carol cel Mare pentru a-și apăra imperiul contra maurilor, iar al doilea,
vechiului comitat Urgel.
Cu privire la poziția limbii catalane în interiorul Romaniei a existat divergență de opinii. Unii
lingviști consideră acest idiom romanic drept un dialect occitan; în sec. VIII-IX, după întemeierea
„mărcii hispanice”, un grai provensal a fost transplantat acolo, datorită faptului că această „marcă”
aparținea regatului franc și, cu vremea, s-a extins mereu, până a ajuns să ocupe tot teritoriul pe care
se vorbește astăzi. Conform lui Meyer-Lübke, catalana este un dialect franco-provensal.
A doua opinie consideră catalana un dialect spaniol, incluzând-o în grupul ibero-romanic; ea
rămâne însă, în opinia acestor lingviști, printre care se numără și Amado Alonso; la nivelul
dialectelor. Aceasta înseamnă că punctul de plecare al catalanei este Spania, de unde, datorită
aceleiași mărci hispanice (și diviziunilor de natură ecleziastică), s-a răspândit peste Pirinei în sudul
Franței. Așadar, drumul străbătut este invers față de cel imaginat de susținătorii primei opinii.
O altă părere situează catalana la nivelul de limbă de sine stătătoare, fiind considerată un
idiom distinct atât de spaniolă, cât și de occitană. Această ipoteză este cea mai veche, fiind susținută
chiar de întemeietorul lingvisticii romanice, Fr. Diez, care punea catalana alături de celelalte limbi
romanice.
În sfârșit, numeroși romaniști actuali, printre care și Carlo Tagliavini, consideră catalana
drept o limbă punte (lingua puente), o limbă de tranziție între cele două grupuri și teritorii, galo-
romanic și ibero-romanic.
Primele atestări sunt cuvinte și fraze prezente în documente cu caracter juridic redactate în
latină (sec. IX- XI), însă primul text catalan apare într-o culegere de rugăciuni din sec. XII-XIII. În
sec. XII catalana a fost limba oficială a monarhiei aragoneze, ceea ce a favorizat impunerea ei în
scris. Poezia medievală a trubadurilor (sec. XIV) creată în catalană a fost redescoperită în sec. XIX,
când, datorită mișcării romantice, această limbă a revenit la viață, deși continuă să fie influențată de
spaniolă.
Spaniola este vorbită de circa 308 milioane de oameni, această cifră situând-o pe locul I în
familia limbilor romanice și pe locul IV în lume (după chineză, engleză și hindi) din punctul de
vedere al numărului de vorbitori și al extensiunii teritoriale. Este limbă oficială în Spania și în cele
mai multe dintre statele Americii Centrale și de Sud (cu excepția Braziliei). În Peninsula Iberică se
vorbește pe teritoriul Spaniei, cu excepția teritoriilor de limbă catalană, de limbă bască (la nord, în
provinciile Alava, Guipozcoa și Vizcaya) și de limbă portugheză (dialectl galician), alături de aceste
teritorii adăugându-se Insulele Canare din Oceanul Atlantic.
Ca și celelalte teritorii romanice, împărțirea în provincii latine și mai apoi în regate (în Evul
Mediu) a constituit mediul favorabil accentuării diferențierilor dialectale.
1. Dialectul asturic-leonez
Leonul reproduce vechea provincie romană Gallaecia, iar Asturia, inclusă în regatul Leones
din sec. X este, la început, principalul însuflețitor al Reconquistei. Vecin cu dialectul gallego,
puternic arhaizant, dialectul asturo-leonez prezintă și el caracteristici conservatoare: păstrarea
fricativei f- (farina, castiliană – harina; facer, castiliană – hacer); l+y, kl' se confundă în –y- (meyer,
castiliană – mujer; fiyu, castiliană – hijo; ureya, castiliană – oreja). Apar și trăsături inovatoare:
vocalele finale se închid la –i, -u.
2. Dialectul navaro-aragonez
Navarra cunoaște o perioadă de expansiune în sec.X, dar se dezmembrează ca stat în sec. XI.
În schimb, Aragonul începe să fie independent în sec. XI și se extinde, astfel încât apare dialectul
navaro-aragonez. Acesta este foarte asemănător cu cel leonez, dar suferă și influența fondului basc
din regiunea Pirineilor. Navaro-aragoneza, lipsită de rafinamentul unei curți regale ca cea a Leonului,
se dovedește mai receptivă la inovații locale și mai puțin legată de tradițiile lingvistice. Astfel,
dialectul aragonez constituie o insulă în Romania Occidentală prin faptul că oclusivele surde
intervocalice nu se sonorizează (marito, castiliană – marido). Ca și în dialectul asturo-leonez, se
menține f- (farina), iar l+y se menține la stadiul l' palatalizat (mull'e, castiliană - mujer).
3. Castiliana
Vechea Cantabria, constant nesupusă în perioada vizigotă, a constituit leagănul Castiliei. În
sec. XI nu era decât un comitat, cu capitala la Burgos. Castilia se unifică în 970 sub Fernán Gonzales
și devine independentă, după ce fusese anexată Navarrei. În 1230, după ce se extinde asupra Asturiei
și Galliciei, se unește cu Leonul. Reconquista îi mărește teritoriile și puterea economică. În 1469,
Castilia și Aragonul se unesc sub emblema „regilor catolici” („los reyes católicos”, denumiți astfel
pentru victoriile repurtate contra arabilor; în 1492 reușesc să cucerească Granada, ultima fortăreață
arabă din Peninsula Iberică). Castilia și-a extins puterea asupra tuturor acestor teritorii, iar castiliana
s-a impus asupra graiurilor vorbite în acele teritorii. Castilia a dat limbajul cel mai inovator din epoca
formării statului spaniol, iar acesta s-a impus ca limbă literară, astfel încât astăzi cuvântul
„castiliană” este sinonim cu „limba spaniolă oficială”.
Cantar de myo Cid, epopeea populară în care sunt evocate luptele contra maurilor conduse de
eroul național spaniol Rodrigo Ruy Diaz, apare la mijlocul sec. XII, compus în dialectul castilian și
reprezentând primul text în castiliană. El devine fundamentul limbii spaniole literare, care se
întărește în sec. XVI (supranumit Siglo d'Oro), prin operele lui Cervantes, Lope de Vega, Calderon
de la Barca și alții.
4. Dialectul andalucian (andaluz)
Se vorbește în sudul Spaniei, cuprinzând triunghiul celor trei cetăți cu atmosferă maurescă:
Granada, Córdoba și Sevilla, în regiunea Andalucía.
În epoca în care războinicii castilieni și leonezi ajunseseră la porțile Sevillei (în 1248),
frumusețea și bogăția cetății atrăseseră o lume pestriță de catalani, genovezi, francezi și provensali.
Ca în orice regiune cu amestecuri de populații, inovațiile lingvistice, mai ales cele care simplifică, se
răspândesc ușor. Mai târziu, deplasările de populațieprovocate de război și de cucerirea Granadei,
alături de cucerirea Americii au întreținut o atmosferă tensionată, dar au adus și valurile de bogăție
propice dezvoltării artelor. Prestigiul economic și artistic întreține în Sevilla un focar de inovații
independente în toate domeniile vieții culturale, de care nu rămâne străin nici prestigiul lingvistic,
favorabil păstrării unei fizionomii proprii, diferite de cea castiliană.
Astfel, cam la sfârșitul sec. XV, XVI, când ts devine interrdental în castiliană, menținând
opoziția ç/s, în Andalucía ts se confundă cu s în același sunet. Un alt fenomen specific constă în ceea
ce se numește yeismul: ll˃y (and. caye – castil. Calle). La finală, -s și –z slăbesc și se realizează ca o
aspirație sau dispar, astfel încât vocala precedentă se lungește și se deschide, rămânând marcă a
opoziției de număr (los hombres ˃lǫh' hombręh'˃ lǫ hombrę) sau de persoană (ba-castil. va – pers.
III; bä – castil. vas – pers. II).
tʃ ajunge la fricativa ʃ - fricatizarea africatelor (noʃe, castil. noche; muʃaʃo, castil. muchacho).
Spaniola este limba romanică în care au pătruns cele mai multe cuvinte din arabă, după aceea
multe dintre ele au ajuns în franceză și italiană, apoi în română, așadar spaniola a funcționat ca un
intermediar între arabă și alte limbi romanice. același rol l-a jucat și în cazul limbilor amerindiene
(odată cu extinderea în America, a adus de acolo obiecte și cuvinte noi: patata, caimán, hamac,
uragan, mais).
Din punct de vedere grafic, spaniola este singura limbă în care semnul întrebării și al
exclamării se folosesc și la începutul propoziției, dar inversate: ¿Eres rumano?, ¡Muy bien!.

Portugheza se vorbește în Europa în Portugalia, în nord-vestul Galiciei, în I-le Azore și


Madeira (Oceanul Atlantic); în Africa – în Angola, Mozambic, Guineea Bissau, Capul Verde; în
America de Sud – în Brazilia; în Asia – Macao, Indonezia. Are aproximativ 168 de milioane de
vorbitori.
Limba portugheză este atestată pentru prima oară în documente din sec. XII, când începe
perioada arhaică a limbii, ce ține până în sec. XVI. Această perioadă coincide cu lupta portughezilor
pentru independență împotriva arabilor, lupta de reconquista. La baza limbii portugheze literare
moderne se află celebra epopee Lusiadas a lui Camoẽs, în care este evocată expediția lui Vasco da
Gama în India și Indo-China, în sec. XVI (când începe perioada modernă în evoluția limbii
portugheze).
Are următoarele subdiviziuni dialectale: a) dialectul mirandez; b) portugheza de nord; c)
portugheza de sud; d) dialectul azoric; e) dialectul madeiric; f) dialectul galician.
Portugheza a păstrat o anumită structură mai arhaică, la care se adaugă unele inovații proprii,
datorită faptului că reprezintă o arie laterală a Romaniei.
Ca elemente străine în vocabular, în afara celor arabe, franceze, italiene și spaniole, există
multe cuvinte exotice, din limbile africane și asiatice, împrumutate de portughezi în timpul
colonizărilor.

8. DIALECTELE SUD-DUNĂRENE

1. Dialectul aromân

Aromâna este singurul dialect sud-dunărean în care s-a scris literatură, nu numai literatură
populară, dar și cultă.
Populația aromână este în prezent de circa 300.000, răspândită în Balcani. O parte locuiesc în
România (la recensământul din 2002 s-au declarat aromâni 26.500 de persoane), ceilalți în Peninsula
Balcanică (Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria). Aromânii au suferit un proces de
deznaționalizare, de persecuție etnică, de aceea au preferat ca la recensăminte să se declare de altă
naționalitate.
Între aromâni există diferențe de grai datorită influențelor. În Grecia există două mari grupuri
de aromâni: aromânii pindeni în Epir și Thessalia, care constituie grupul sudic de graiuri aromâne;
aromânii grămusteni (al căror nume provine de la muntele Gramos, o prelungire a Pindului), cu
prelungiri până în Bulgaria și Macedonia.
În Albania se disting trei mari grupuri de aromâni: 1. aromânii fărșeroți, care sunt grupul cel
mai important, își iau numele de la un toponim, Frëshar (Frășari< fraxinus), oraș din Albania; 2.
aromânii moscopoleni, numiți astfel după orașul Moscopole, pe vremuri înfloritor din punct de
vedere economic și cultural, distrus de turci în secolul al 18-lea (populația orașului era de circa
60.000 în 1788, anul când a fost ars din temelii, iar în 2000 mai număra doar 700 de locuitori); 3.
aromânii muzăchiari, singurii care trăiesc la câmpie, câmpia Muzachia. Ceilalți sunt păstori,
seminomazi și nomazi.
În Macedonia aromânii aparțin în principal la două mari grupuri: mulovișteni și gopeșeni,
numiți așa după localitățile Muloviște și Gopeș, în jurul cărora se grupează aromânii.
În Bulgaria sunt mai puțini aromâni, nu au așezări compacte, ci sunt răspândiți prin diverse
localități.
Din perspectiva românității, aromâna este dialectul cel mai arhaic, având o fizionomie care,
dacă s-ar exclude influențele epocii ulterioare desprinderii, coincide într-o mare măsură cu aceea a
românei comune.
Vocale
1. Din punctul de vedere al inventarului vocalic, aromâna se divide în: graiurile de tip
fărșerotesc (F), care nu cunosc fonemul |î|; graiurile de tip aromân (A), care au 7 unități
vocalice, inclusiv fonemul |î|. În graiurile de tip A, fonemele |e, ă, o| mijlocii apar
numai în poziție accentuată. În poziție neaccentuată apar |ă, i, u|.
2. Din punctul de vedere al distribuției vocalelor, se înregistrează următoarele
particularități:
2.1. Se conservă e după labiale: perǔ, merǔ, vedǔ, meturî.
2.2. Se conservă ḙa după labiale: mḙasî, fḙatî, pḙanî, z-vḙadî.
2.3. Se conservă i în poziție nazală, precedat de labiale (lat. labială + e + m,n): vintu, vindu,
murmintu, vinitu.
2.4. Proteza lui a în cazul cuvintelor care încep cu o consoană, mai ales r sau l, în câteva cazuri
și pentru cuvintele care au inițială vocalică: arâu, arău, alumtu (lupt), alavdu (laud), aurlu (urlu),
aungu (ung).
2.5. Absența consonantismului final: silaba finală este întotdeauna vocalică prin păstrarea
vechiului u (pierdut în celelalte dialecte românești, dar păstrat în unele graiuri ale dacoromânei). În
graiurile de tip F apare –u scurt asilabic după orice consoană. În graiurile de tip A apare -ṷ după o
consoană și –u după grup consonantic: capǔ, pomǔ, ńicǔ, vedǔ, arucǔ; lemnu, țerbu, albu, orbu.
2.6. Sincoparea vocalei neaccentuate i, u, î în graiurile de tip A: nivḙastî > nvḙastî, muĺari >
mĺari, mușatu > mșatu, fuḑimu> vḑimu, mâcămu > mcămu, ngămu. Sincopa vocalei este generală în
aromână în contextul: vocală finală neaccentuată + articol, omulu > omlu, viținulu > viținlu, orbulu
> orblu.
2.7. Aromâna nu cunoaște fenomenul iotizării lui e-. Acolo, însă, unde ie- este etimologic, el
este ocurent: i̭ edu, i̭ esu.
2.8. Semivocala ṷ nu poate apărea înainte de consoană, după vocalele a, e (a, e +ṷ +consoană
se transformă astfel: ṷ > v înainte de consoană sonoră, ṷ >f înainte de consoană surdă): alavdu,
avdu, caftu, preftu.

Consoane
1. Inventar
1.1. Fonetismele arhaice ń, ĺ apar în toate dialectele sud-dunărene, dar sunt pierdute în
dacoromână.
ĺ<lat. l-+ě, ī; l+i̭ ; ll+ ī : ĺepuru, ĺertu, fumḙaĺi, muĺari, gâĺinî.
1.2. Se păstrează ĺ în grupurile consonantice gĺ, cĺ ca în toate dialectele sud-dunărene (în
dacoromână au evoluat la ǵ, respectiv ḱ): ocĺu, cĺemu, ncĺegu, avegĺu, gĺemu, ngĺitu.
ń<lat. n+ i̭ sau un –i desinență: ayińi (vie), câlcâńṷ, bruscońṷ, lupo̭ańi, spuńi. Se păstrează și
în elemente de origine slavă: cupańi, bańi (<kopanja, banja).
1.3. Africatele ḑ, ĝ apar și în graiuri dacoromâne.
ḑ<lat. d+ ě, ĩ, i̭ , –i desinență: ḑâcṷ, urḑâcî, veḑî.
ĝ<lat. j+o,u: ĝocṷ, ĝudicṷ, ĝoni.
1.4. Se palatalizează consoanele bilabiale p, b, m și labiodentalele f, v sub influența unui iot,
astfel că se creează consoanele ḱ, ǵ, ń, hʹ, y, o inovație în raport cu româna comună. Spre deosebire
de dacoromână și de meglenoromână, unde palatalizarea labialelor este un fenomen parțial, în
aromână palatalizarea labialelor este un fenomen general și total.
p >ḱ: ḱeptu, luḱi, ḱaptinu, ḱali, aruḱi, creḱi
b>ǵ: ǵini, alǵinî, alǵi, hʹerǵi, alǵescu
m>ń: ńicu, ńari, ńelu, luńinî
f>hʹ: hʹiĺi (fie, fiică), hʹavrî, hʹerbu, hʹiu
v>y: yinu, ayińi, yinǵiț, nyiseḑu, yițălu
1.5. Seria fricativelor (în româna comună f, v, s, ș) se îmbogățește în aromână cu consoanele hʹ, y
și în aromâna de tip A cu fricativele interdentale θ, δ, γ: θamî „minune”, θimeĺu „temelie”, δascalu,
aδinatu „slab, fără puteri”, aγru „sălbatic”, γambro „mire”.
2. Distribuție
2.1. Aromâna și meglenoromâna se aseamănă în ceea ce privește tratamentul velarelor latinești:
c, g + e, i >ț, ḑ, ex: țḙapî, ținți, țeru, țerbu, ațelu, ți, luțḙaști; marḑini, ḑeru, ḑiniri, aĝunḑi, fuḑimu.
2.2. Seria africatelor nu s-a îmbogățit prin această schimbare fonetică; africatele ț, ḑ existau în
româna comună, însă proveneau din t, d latini urmați de ě, ī, i̭ : teneo>țin, țîn, dico> ḑic, ḑîc.
2.3. Africatele prepalatale ĉ, ĝ figurează în inventarul aromânei, ele provin fie din româna
comună (ĉ, ĝ<lat. t, c +i̭ o, i̭ u; lat. j +o, u), fie sunt împrumuturi relativ recente din limbile balcanice
vecine: mâĉucî, urĉoru, ḱiĉoru, fiĉoru, ĝocu, aĝungu – din latină; ĉirdaḱi, ĉapî „pas”, ĝepi
„buzunar”, uĝacu „hogeag”, cuĉanu „cocean” – din turcă, bulgară.
2.4. În graiurile de tip fărșerotesc apare r forte, apical, vibrant (rl, rn > ṝ): i̭ aṝă „iarnă”, caṝă
„carne”, soṝă „soarele”.

Morfosintaxă
1. Substantiv
Opoziția de număr - diferența între singular și plural este marcată prin formanți specifici (-i, -e, -le,-
uri), dar și prin formanți proprii moșteniți din latină sau împrumutați din alte limbi: -ăńi, -îńi (pâpâńi
„bunici”, tâtâńi „strămoși”, lâlâńi „unchi”, mumâńi „mame”; -ańi cu sens colectiv adăugat la numele
de familie, din slavul –ean (Bobḙańi, Caraĝańi, Mitacańi); -aḑî, -aḑi, desinență de plural a
substantivelor masculine terminate în vocală accentuată (amiră - amiraḑî „împărați”, mistico -
misticaḑî „taine”, cafine - cafineaḑî „cafenele”, ḱiraĝi - ḱiraĝaḑî „chirigii”); -ate, -ati, formant de
plural pentru feminine (θamî – θamati „minune”, δoγma – δoγmati „dogmă”, γramî – γramati
„literă”.
Opoziția de caz – nu este cunoscută în declinarea substantivelor masculine și neutre.tipul flexionar
este reprezentat printr-o formă de singular și o formă de plural.
N, G, D, Ac: fiĉoru - fiĉori cafiĝi - cafiĝaḑî
țerbu - țerǵi locu – locuri
preftu – prefțî osu- oasi
La feminine, aromâna a generalizat tipul flexionar cu doi termeni opozabili. Opoziția de caz e
prezentă la feminine în dacoromână, dar nu funcționează în aromână.
N, G, D, Ac: gurî – guri, vacî – vățî, mumî – mumâńi.
O singură clasă de substantive prezintă o opoziție facultativă între forma de N – Ac și cea de
G – D singular, tipul casa/casae din latină.
N Ac: casî - casi
fḙatî - fḙati
G D: casî, casi
fḙatî, fḙati
Aromâna se apropie deci într-o măsură mai mare de celelalte limbi romanice, exprimând
funcțiile dativului și genitivului cu mijloace analitice; pentru dativ se folosește prepoziția a, care s-a
extins și la genitiv.
O particularitate o reprezintă exprimarea complementului direct nume de persoană fără
prepoziția pe: Lu-avḑâși fiĉorlu cum plânḑi?
O altă diferență față de dacoromână constă în exprimarea numelor de locuri fără prepoziție,
ca în latină: Vḙara țḙa n-avḙamu dusî Gramusti. Escu Samarina di unu mesu.
2. Articolul: sg. unu, unî, pl. niscânțî, niscânti
3. Adjectivul – prezintă tipurile flexionare cu 4, 3, 2 forme: bunu, bunî /buńi, buni; greṷ,
grḙaṷî/ grei̭ , grḙali; lungu, lungî/ lunḑî; vecĺu, vḙacĺi/ vecĺi; mari/mări.
Gradele de comparație diferențiază aromâna în raport cu dacoromâna. Comparativul se
formează cu adverbul ma sau cama plus adjectivul nearticulat (plus di „decât”): Nâsu ḙasti (ca)ma
dișteptu di nâsî. Superlativul relativ se obține din adverbul (ca)ma + adjectivul articulat: cama marli
di noi. Superlativul absolut urmează același tipar analitic, bazat pe adverbul multu + adjectivul
nearticulat: Sor-sa ḙasti unî muĺari multu bunî.
4. Pronumele personal la persoana I și II prezintă identitate între formele de N și cele de Ac:
1 eṷ, i̭ o, mini;2 tini;3 elu, nâsu, ḙa(ṷî), nâsî;4 noi; 5 voi; 6 eĺi, nâși, ḙali, nâsi.
Pronumele de politețe este inexistent, folosindu-se doar tini.
În ceea ce privește pronumele demonstrativ, aromâna continuă tehnica romanică de întărire a
acestuia prin adăugarea unei serii de adverbe: aestu-ao̭a/ ațelu-aclo, aestu- ao̭ați/ ațelu-acloți, aestu-
ao̭ai̭ a/ ațelu-acloi̭ a.
5. Numeralul ordinal: (î)ntâńlu, (î)ntâńa moștenit din latină sau sinonimul din greacă protlu,
prota; doi̭ lu, d(o̭)aṷa; trei̭ lu, trei̭ a.
Numeralul colectiv prezintă și forme specifice: amindoi, amintrei, aminḑați etc.
6. Verbul – flexiunea verbală a aromânei este foarte bine conservată. Se remarcă absența
supinului, funcțiile lui fiind redate prin infinitiv sau participiu: lânî ti turțeari, s-acâță di beari,
biarea multî nu-i bunî.
A dispărut infinitivul cu valoare verbală, infinitivul lung având doar valoare substantivală.
Se păstrează condiționalul sintetic.
În ceea ce privește conjugările, ele sunt la fel ca în dacoromână: I cântu, daṷ; II vedu, ședu;
III ḑâcu, ducu; IV moru, fugu, ndulțescu.
Unele moduri și timpuri prezintă particularități care diferențiază aromâna de dacoromână.
Indicativ imperfect – prezintă omonimia IIIsg.- IIIpl.; dacoromâna și meglenoromâna au
inovat, au adăugat o desinență specifică persoanei IIIpl., -u.
Indicativ perfect – în aromână și în meglenoromână timpul trecutului este prin excelență
perfectul simplu, care se prezintă sub două tipuri: perfectul simplu tare, cu accentul pe radical, care
s-a pierdut în istroromână și perfectul simplu slab, cu accentul pe sufixul specific. Aromâna
păstrează unele forme neregulate de perfect tare: dușu, ḑâșu, plânșu, scoșu, trapșu. Un alt aspect
arhaic este prezența formelor etimologice fără –ră la persoana I, II pl.: cântămu, cântatu, cântarî.
Indicativ mai-mult-ca-perfect – timp analitic, format din imperfectul verbului amu +
participiul verbului de conjugat: aveamu cântatî, aveai lucratî, avea viḑutî, aveamu cunuscutî, aveațî
avutî, avea pâțâtî.
Indicativ viitor – prezintă auxiliarul invariabil va + s(i) + conjunctivul sau are structura vai
invariabil + conjunctivul: va s-cântu, va s-cânțî, va s-cântî; vai vedu, vai veḑî, vai videmu.
Conjunctivul- este un mod cu o frecvență foarte mare în aromână. Are patru timpuri: prezent,
imperfect, perfect, mai mult ca perfect, care sunt precedate de marca se <lat. si, corespondentul lui
să din dacoromână, având același etimon. Se se realizează ca se, si, să, sî, s-, z-, j-.
Prezentul este identic cu cel din dacoromână; la conjugarea I, conjunctivul prezent este
identic cu indicativul prezent: elu cântî, elu s-cântî; dar la celelalte conjugări nu se mai întâmplă așa:
elu veadi, elu z-veadî.
Imperfectul se formează din imperfectul indicativului + marca modală: sî știamu, z-beamu, s-
puteamu.
Perfectul se construiește din conjunctivul prezent al verbului amu + participiul verbului de
conjugat: s-amu viḑutî.
Mai mult ca perfectul se formează din imperfectul verbului amu + participiul verbului de
conjugat: s-aveamu avḑâtî.
Condiționalul – are o formă de prezent simplă, sintetică. Se formează din tema perfectului +
ri + sufixe specifice: s-putearimu, s-puteari(și), s-puteari, s-putearimu, s-putearitu, s-puteari.
Condiționalul trecut este analitic, alcătuit din auxiliarul invariabil vrea + condiționalul
prezent / conjunctivul prezent/ imperfectul: vrea s-putearimu, vrea s-potu, vrea s-puteamu.
Imperativul – nu prezintă diferențe față de dacoromână, doar că la negativ are structura nu +
indicativ.
Infinitivul – este lung și are valoare substantivală.
Participiul – are întotdeauna terminația –ă (-î): cântatî, lucratî, viḑutî, șiḑutî, cunuscutî,
arâsî, vinitî, fuḑitî, avḑâtî, aurâtî. El funcționează ca adjectiv.
Gerunziul – la sufixul specific –ind, -înd se adaugă –a, +lui uneori: cântânda, cântândalui.
7. Adverbul – păstrează elemente moștenite din latină, la care se adaugă împrumuturi: latină
– aoa(ți) „aici”, aclo(ți) „acolo”, aĺurea „altfel”, aproapi, cându, câtu, cumu, ǵini, iu „unde”, iuva
„undeva”; greacă – anamisa „la mijloc”, anarγa „încet”, aliθhʹa „adevărat”, isa, ișa „egal”, para
„prea”, pute „niciodată”; turcă – culai „ușor”, dipu „deloc”, iĉi, hʹiĉi „deloc”, neisi „fie”.
8. Prepoziția – are și forme diferite de dacoromână: ningî „lângă”, ntru, tru, tu „în”.
9. Conjuncția – clasa include elemente de origine latină: a „însă”, cara „dacă”, cî „că”, di
„de”, e „și, iar”, ni...ni „nici...nici”.
Lexic
În aromână se conservă cuvinte de origine latină care au dispărut din celelalte dialecte
românești: cusurin „văr”, mearcî, nearcî „mașteră”, deapiru „îmi smulg părul”, dimându „cer,
înștiințez”, apiru „mă apucă zorile treaz”, mesu „lună”, câroari „caniculă”, ĝoni-aleptu „făt-frumos”.
La acestea se adaugă un mare număr de împrumuturi din limbile balcanice cu care a venit în
contact.

2. Dialectul meglenoromân

Este vorbit de un număr redus de indivizi, aproximativ 5000. Meglenoromânii au așezarea de


bază în Câmpia Meglenului, la nordul golfului Salonic, în Grecia, pe malul vestic al râului Vardar.
Există și un grup de meglenoromâni ce trăiesc în Macedonia, centrul fiind orașul Gevgelija, unde se
află aproximativ 1000 de etnici megleni.
La origine au fost un singur grup, dar după primul război mondial s-au definitivat granițele,
astfel că o comunitate a rămas sub dominația culturii grecești, ceilalți sunt sub influența culturii de
tip slav. Acest lucru face ca graiurile să se diferențieze din ce în ce mai mult.
Destinul meglenoromânilor a fost unul mai nefericit decât al aromânilor. Orașul Nănta era un
centru de meglenoromâni, care, atunci când au refuzat să plătească bir turcilor, au fost turciți toți cu
forța. După ultimul război balcanic au fost dați turcilor într-un schimb de populație.
După 1946 satele meglenoromânilor au fost arse de greci, așadar aceștia au fost nevoiți să
fugă și s-au stabilit în Europa Centrală și de Vest. Există și în România comunități, familii de
meglenoromâni, iar satul Cerna din Tulcea este un sat compact de meglenoromâni.
Caracteristici ale dialectului meglenoromân:
Vocale
1. Inventar – absența fonemului |î|. Doar dacoromâna și aromâna de tip A cunosc fonemul |î|,
celelalte nu.
2. Distribuție
2.1. Se conservă e după labiale: per, uspeț, ạmpirăt.
2.2. Se conservă ḙa după labiale: fḙată, cămḙașă, vḙarză.
2.3. Se conservă i în poziție nazală, precedat de labiale (lat. labială + e + m,n): spinzur, vint,
vind, vinăt, pimint.
2.4. –u final se conservă ca și în dacoromână numai pentru grupul muta cum liquida: aflu,
antru, piducĺu.
2.5. Inovațiile în domeniul vocalismului privesc uneori durata vocalei. Vocala accentuată are
uneori o durată ceva mai lungă în pronunțare: āpu, vāli, picurār, sīn, cămēș, fūr, mūscă.
2.6. Vocala centrală ă în poziție accentuată se realizează ca ǫ: bǫnă, pǫni, ạntrǫ, dunǫ.
2.7. Vocalele neaccentuate își închid timbrele (ca în aromâna de tip A) - e>i, o>u: bini,
capiti, picati, murar.
2.8. Vocala î din dacoromână se realizează în meglenoromână ca ạ: ạntreb, ạmpirăt, ạnțileg,
ạńi „îmi”, ạṷ „o”.
2.9. Meglenoromâna și istroromâna prezintă afereza lui a-: vḙam, vḙai, vḙa, fāră, daṷg, dapă.
2.10. Spre deosebire de aromână și asemănător cu dacoromâna, meglenoromâna cunoaște
iotizarea lui e-: i̭ o, i̭ el, i̭ eș „ești”.
2.11. Semivocala u poate apărea înainte de consoană: gaură, daug.

Consoane
1. Inventarul cuprinde atât foneme arhaice, cât și inovații.
1.1. Fonetismele arhaice ń, ĺ se conservă: ĺert, ĺin, fămḙaĺă, muĺari, găĺină, ṷocĺu, vegĺu;
vińă, călcăńi, lupoańă, răńă „râie”, spuńi.
1.2. Spre deosebire de aromână, meglenoromâna nu păstrează africatele ḑ, ĝ, care au evoluat
la z, j: zic, vez (ves), zați – meglenoromână
ḑîcu, veḑî, ḑați – aromână
zic, vezi, zece – dacoromână
joc (jṷăc), judic, juni – meglenoromână
ĝoc, ĝudicu, ĝoni– aromână
joc, judec, june– dacoromână
Fricatizarea africatelor este o evoluție independentă de fenomenul analog din dacoromână.
1.3. Lipsește fonemul |h| și corespondentul său palatal hʹ: vla „vlah”, rănes „hrănesc”, or
„horă”, atǫr „hatâr”, aber „habar”.
1.4. Lipsește și |y|, prezent în aromână și în unele graiuri dacoromâne.
1.5. Palatalizarea labialelor este un fenomen parțial în meglenoromână, schimbarea atinge
numai patru din cele cinci labiale: p, m, f, v și doar f se transformă în mod regulat. Ca în aromână,
palatalizarea este totală. B este neschimbat: bini, albină, zbier.
P, m, v se palatalizează în unele cuvinte și regiuni, rămân intacte în altele.
p > ḱ: ḱali „piele”, ḱaptin „pieptăn”, ḱarsic „piersic”, dar se și păstrează: perd, răpes, spic,
spin.
m>ń: durńiri, ńez, ńercur, ńilă, dar se și păstrează: milă, mic, durmiri.
v>ǵ sau zero: ǵiṷ (i̭ iṷ) „viu”, ǵaspi „viespe”, ǵarmi „vierme”; se păstrează: vin, vińă, vițǫl.
Spre deosebire de aromână, ǵ provine din palatalizarea lui v, și nu a lui b.
F se palatalizează și dispare: i̭ ert, i̭ artă, iĺ „fiu”, iĺă „fie”.
2. Distribuție
2.1. Aromâna și meglenoromâna se aseamănă în ceea ce privește tratamentul velarelor
latinești: c, g + e, i >ț, ḑ, și nu ĉ, ĝ ca în dacoromână, sau evoluează spre fricativele corespunzătoare,
s,z: țḙapă, ținț, țer, țela, ți,dar și fḙasi „făcu”; marḑină, ḑer, ḑiniri, junḑi, fuḑim, dar și marzină,
ziniri, junzi.
2.2. Africatele prepalatale ĉ, ĝ figurează în sistemul consonantic al meglenoromânei; ĉ
provine fie din româna comună (ĉ<lat. t +i̭ o, i̭ u), fie din împrumuturi relativ recente din limbile
balcanice vecine: măĉucă, fiĉor – din latină; cuĉan „cocean”, ĉarc, ĉudes – din bulgară; ĝ provine
din împrumuturi: pinĝercă „fereastră”, ĝap „buzunar”, miĝit „monedă” – din turcă.
2.3. Consoana velară k nu poate apărea în poziție finală. Acest context este foarte frecvent în
formațiile cu sufix adjectival sau verbal (esc), general românesc, devenit –es în acest dialect:
muĺires, bărbătes, dumnes „domnesc”, ạnflures, ạncălzęs, rănes.
2.4. Laterala l se velarizează sau se vocalizează în poziție finală și respectiv înaintea
articolului lu: cał, vițǫł, i̭ ăł, caṷlu, ițǫṷlu.
2.5. Grupurile consonantice cĺ, gĺ se păstrează, ca pretutindeni în dialectele sud-dunărene:
ṷocĺu, ạncĺeg, vegĺu, angĺit.

Morfosintaxă
1. Substantiv
Opoziția de număr- se neutralizează la unele substantive prin pierderea lui –i scurt: fiĉor,
pom, țerb(sg., pl.).
În unele cazuri apare o alternanță consonantică ce marchează opoziția de număr: i̭ ed- i̭ ez,
drac – draț, mes – meș „lună, luni”. La feminine: limbă – limb, scândură- scândur.
Pe lângă formațiile de plural general românești, -i, -e, -le, -ur, apar două desinențe comune cu
aromâna, realizate fonetic diferit: -ǫń (în aromână –ăni): tătǫń „tați”; -az(în aromână –aḑi): caveĝi –
caveĝaz, buiaĝi – buiaĝaz.
Opoziția de caz s-a pierdut cu totul în meglenoromână. Este faculatativă la un număr restrâns
de substantive feminine în aromână și este pertinentă la un număr destul de mare de substantive
feminine în dacoromână. Tipul flexionar preponderent din acest dialect este, deci, cel cu doi termeni
opozabili: unul pentru singular, unul pentru plural, la toate genurile, ex: N G D Ac – lup-luḱ, fiĉor-
fiĉor; codru – codri, căsăbă – căsăbaz „oraș-orașe”, co̭adă – coz, casă – casi, vacă – văț, soră –
surăr, stḙaṷă - stḙali, loc- locur, pimint – pimintur, lucru – lucri.
Funcțiile genitivului și ale dativului se exprimă prin mijloace analitice și anume: lu pentru
genitiv, la pentru dativ, indiferent de gen, număr: lu (un) fiĉor, la ună fḙată, la fḙati.
Acuzativul numelor de persoane individualizate se exprimă fără prepoziția pe atunci când
este vorba despre funcția de complement direct.
2. Articol – ună casă, ună fḙată – la feminin, iar la masculin este identic cu cel din
dacoromână.
Articolul hotărât este enclitic la N-Ac., dar preponderent proclitic la G sg. și pl., iar la D locul
articolului este luat de prepoziția la: N-Ac. – fiĉoru, fiĉoriĺi; fratili, frațiĺi; casa, casili;
muĺarḙa, muĺerli; G –lu fiĉoru, lu fiĉoriĺi; d – la fiĉoru.
3. Adjectiv – poate avea patru, trei, două forme: bun, bună /buńi, buni; greṷ, grḙaṷă/ greĺ,
grḙali; flamund, flamundă/ flamunz, flamundi; vecĺu, vḙacĺă/ vecĺi, negru, nḙagră/negri; mari/măr,
rați/răț.
Gradele de comparație arată că meglenoromâna nu se diferențiază foarte mult în raport cu
dacoromâna. Comparativul se formează cu adverbul mai plus adjectivul nearticulat (plus di „decât”):
mai juni, mai greu. Superlativul relativ se obține din comparativul de superioritate + articolul
enclitic, precedat sau nu de articolul demonstrativ țel, țea: S-mi pună si-u leg mai mica feată, Țela
mai marli ra-nsurat. Superlativul absolut urmează același tipar analitic ca și în aromână, bazat pe
adverbul mult + adjectivul nearticulat: mult itru „foarte șiret”, Am uzǫt că ṷa ari ună muĺari mult
bună.
4. Pronumele personal prezintă diferențe între formele din aromână și cele din
meglenoromână: 1 i̭ eṷ, i̭ o, i̭ uă; 2 tu;3 i̭ el i̭ ăl, i̭ a;4 noi; 5 voi; 6 i̭ eĺ, i̭ ali.
Pronumele și adjectivele posesive se deosebesc de formele din celelalte dialecte prin absența
articolului posesiv al, a, ai, ale (în dacoromână), a (în aromână): meṷ, mḙa, tǫu, ta...
Adjectivul posesiv se plasează întotdeauna înaintea substantivului: meu fiĉor, noastră casă.
Pronumele și adjectivul demonstrativ prezintă, spre deosebire de aromână, două serii de
forme de apropiere: una întărită cu eccum - țista, țḙastă, țișta, țeaști, alta neîntărită – estu,
i̭ astă, ești, i̭ asti; aistu, aistă, aiști, aisti.
Adjectivul demonstrativ se plasează numai în fața substantivului, probabil datorită influenței
bulgare: țela ṷomu, țḙa sḙară, țista ǵermi.
5.Numeralul – Numeralul cardinal este asemănător cu cel din aromână, mai puțin conservarea
lui yinǵiț.
Sistemul de numărare este cel general românesc.

3. Dialectul istroromân

Vocale
1. Inventar – lipsește fonemul |î|. Realizarea ă este facultativă. În poziție accentuată, fonemul
|a| se realizează, de obicei, ca å, vocală labializată, a posterior: cåsa, åsir „asin”, årde, måre.
Consoane
1. Inventarul cuprinde atât foneme arhaice, comune cu celelalte dialecte sud-dunărene,
dispărute în dacoromână, cât și inovații.
1.1. Fonetismele arhaice ń, ĺ, sonante palatale, se conservă.
Ĺ: ĺepur(e), fiĺ, muĺęre, gaĺirĕ, cĺem, ocĺu, vegĺå, gĺem.
Frecvența lui ĺ crește prin păstrarea lui cĺ, gĺ. Acesta se păstrează și în elementele de origine
slavă: voĺe, ĺubi, sabĺe.
Se combină și cu un procedeu croat, care constă în intercalarea între labială și iot a unui ĺ:
pĺerde, fĺer, mĺęre.
Ń: viń, puń, rățońu, lupańe, åń „ani”.
1.2. Se remarcă absența din inventar a africatei dentale sonore ḑ, care se fricatizează în
istroromână, ca în meglenoromână, în dacoromâna literară și în unele graiuri dacoromâne: zic, zer,
zåĉ.
1.3. Unele consoane prezintă realizări diferite, în variație liberă. Astfel, |g| se realizează în
Jeiăn fie ca |γ|, fricativă velară sonoră, fie ca |h|, corespondentul său surd: draγ, ăntreγ, γura, roγu.
1.4. Depalatalizarea consoanelor prepalatale ș, j, ĉ, ĝ se produce în sensul transformării lor în
dentale (>s, z, ț, z) în graiul unor vorbitori: cås, grås, såse, zos, zucå, zurå.
2. Distribuție
2.1. Se observă absența lui –n- intervocalic în elementele de origine latină. Orice –n- latinesc
s-a rotacizat, devenind –r-: bire, spure, åsir, păre, durå, tirar, rusire.
2.2. Istroromâna se opune tuturor celorlalte dialecte ale românei prin absența palatalizării
labialelor. Bilabialele p, b, m și labiodentalele f, v rămân intacte în acest dialect: pițor, pĺerde, bire,
albire, mic, mii̭ e, fiĺ, fĺer, vipt, viså.
2.3. Consoana l nu poate apărea în poziție finală și înainte de consoană: cå, i̭ e, vese, åb, cåd,
åt.
Dacă după consoană urmează un e sau un i atunci l nu mai dispare, se păstrează muiat: cålz,
ålț, dulțe.

Morfosintaxă
Istroromâna prezintă mai multe inovații decât arhaisme, așadar se observă fie o simplificare a
unor aspecte ale flexiunii, fie o îmbogățire a altora (adjectivele neutre, sistemul numărării).
1. Substantiv
Opoziția de număr- se neutralizează frecvent mai ales la masculine și neutre, datorită
depalatalizării unor consoane finale (în alte dialecte apare –i): fețor „fecior, feciori”, grås, pinez, sor.
Opoziția cazuală – a dispărut aproape cu totul din istroromână.
N, G, D, Ac: fętĕ, muĺęre, zi (fem. sg.) - fęte, muĺęr, zile (fem. pl.)
lup, fiĺ, ocĺu (masc. sg.) - lup, fiĺ, ocĺi (masc. pl.)
cåp, pițor, ov (neutru sg.) - cåpur, pițore, ove (neutru sg.)
Femininele terminate în latinî în –a au păstrat opoziția cazuală în Jeiăn: fęta, cåsa, våca –
fęțe, cåse, våḱe.
Se produce neutralizarea opoziției de caz, astfel că articolul hotărțt de G-D este lu pentru
ambele cazuri.
La complementul direct exprimat prin nume de persoană nu apare prepoziția pe: Io nu voi
tire „Eu nu te vreau pe tine”; Tu scute mire. „Tu ascultă-mă pe mine”.
Sub influența croatei, apar în istroromână formanți de origine slavă, detașați din sintagme: na
moi̭ u dușu „pe sufletul meu”, na miru „în pace”, po imenu „pe nume”, za merindu „pentru prânz”, za
țiru „pentru cină”.
2. Articol – articolul nehotărât este identic cu cel din dacoromână: un, o – un fiĺ, o stę.
Articolul hotărât este enclitic la N Ac sg. și pl., proclitic la G D sg. și pl. Din punct de vedere
formal, articolul de N Ac. este identic cu cel din dacoromâna vorbită, unde –l final cade: lupu, lupi,
fęta, fętele. La G D apare lu invariabil: lu lupu, lu lupi, lu fęta, lu fęte.
Apare totuși și articolul enclitic: zis-a uomului „a zis omului”, av piscit fraierului de la fiĺe
„au scris logodnicului fiicei”.
3. Adjectiv – apar adjective cu 4, 3, 2 forme: curåt, curåtĕ/ curåț, curåte „curat”, negru,
nęgrĕ/ negri, nęgre „negru”, bur, burĕ/ bur, bure „bun”, mic, miḱĕ/ miĉ „mic”, lung, lungĕ/ lunz
„lung”, vęrde/ verz „verde”, måre/ mår „mare”.
Sub influența croată apare formantul adjectival –o (cu valoare neutră): dråg, drågĕ, drågo;
åt, åtĕ, åto „alt”; Ce-i de novo? Iåco slåbo ăi? „Ce-i nou? Foarte rău e.”
Grade de comparație – comparativul se formează cu adverbul mai +adjectivul + nego(de
origine croată)/de : mai bur „mai bun”, mai mușåt „mai frumos”, mai mund pinez nego miie „mai
mulți bani decât mie”, mai segav de mire și de mę muĺęre „mai șiret decât mine și decât muierea
mea”.
Superlativul absolut se formează cu adverbele iåco (din croată), ḱåro: E cela postolåru fost-a
iåco iådĕn „Și acel cizmar a fost foarte mânios”.

9. MORFOSINTAXA LIMBILOR ROMANICE – tendințe generale

În morfosintaxă se disting două tendințe puternice care se manifestă încă din perioada latinei
vulgare, aceasta diferențiindu-se în acest mod de latina clasică și, mai apoi, mult mai puternic, în
limbile romanice. Aceste două tendințe convergente și complementare sunt:
1. Reducerea sau simplificarea flexiunii, constând, în flexiunea nominală, în dispariția
neutrului, pierderea unor formanți de număr, reducerea formelor cazuale, a declinărilor, a
claselor de adjective, a formelor de pronume; în flexiunea verbală se concretizează prin
reducerea conjugărilor, a unor moduri ți timpuri, prin diminuarea folosirii formelor
nominale verbale și a construcțiilor fixe (Ac.+ infinitiv, Abl. absolut).
2. Înlocuirea unor forme sintetice cu unele analitice sau perifrastice. Această tendință
spre analitism se concretizează în: extinderea utilizării prepozițiilor la G. și D. în locul
desinențelor; exprimarea comparativului și superlativului cu ajutorul unor adverbe (care
devin morfeme analitice ale categoriei comparației); apariția articolului pentru a exprima
genul și numărul; crearea unor timpuri perifrastice și a unor moduri analitice, cu verbe,
conjuncții și prepoziții specializate (condițional, conjunctiv, infinitiv, supin); dezvoltarea
formelor analitice în cadrul opozițiilor de diateză (reflexivă și pasivă).
Cum ajungem la tipul lingvistic romanic?
Răspunsul propus de profesorul E. Coșeriu: ideea de bază este tipul general de raport între
funcțiune în structura limbii și expresia funcțiunii, adică unde se exprimă anume funcțiunea. În toate
limbile funcționează cele două axe, cea sintagmatică (a relațiilor în prezență, a combinațiilor) și cea
paradigmatică (a relațiilor în absență, a asociațiilor), însă nu în aceeași măsură. În unele limbi
funcționează mai ales axa paradigmatică (în cele cu o morfologie bogată), astfel încât se știe care
este funcția prin raportare la această axă, de ex. rusa, latina, sanscrita, româna în domeniul verbal. În
alte limbi funcționează mai ales axa sintagmatică, iar altele prezintă un echilibru între funcțiunea
sintagmatică și cea paradigmatică.
De la A. W. Schlegel, din 1818, anul în care apare lucrarea Observations sur la langue et la
litterature provensale, limbile în care funcționează mai ales axa paradigmatică se numesc limbi
sintetice și limbile în care funcționează mai ales axa sintagmatică se numesc limbi analitice. Schlegel
introduce acești termeni și noțiunile corespondente, dar ideea existase și înainte și o preluase de la
Adam Smith, filozof și economist, din tratatul despre originea limbajului (1781-1782), unde Adam
Smith caracterizează anumite limbi prin inflection, de ex. latina, și alte limbi prin composition
„compunere, combinare”, de ex. engleza. Totuși, de la A. W. Schlegel încoace se utilizează noțiunile
sintetic – analitic, și tot de atunci se spune că limba latină era o limbă sintetică și că limbile
romanice sunt limbi analitice. Romaniștii repetă această caracterizare pentru că exemplul tipic de
limbă romanică era franceza pentru ei. În realitate, lucrurile necesită nuanțări; în general, clasificarea
în tipul analitic sau sintetic este întotdeauna relativă, fiindcă nicio limbă nu e pur sintetică sau pur
analitică.
Chiar latina avea forme analitice: adjectivele terminate în –us, -eus formau comparativul și
superlativul cu magis și, respectiv, maximus. Nici ca o caracterizare relativă nu este exactă, fiindcă
este drept că în latină predomina axa paradigmatică (pater, patris, patri, patrem, patre), pe când în
franceză, în spaniolă sau portugheză nu (père, du père, au père), însă nu este adevărat în ceea ce
privește verbul. El are o flexiune tot așa de bogată ca și în latină, ba chiar au apărut în limbile
romanice paradigme noi (viitorul cu habeo, condiționalul), așadar caracterizarea nu este acceptabilă
pentru că nu corespunde adevărului.
H. Kuen a propus să caracterizeze limbile romanice ca fiind analitice în ceea ce privește
declinarea și sintetice în ceea ce privește conjugarea. Este adevărat că la substantiv există în general
construcții cu prepoziții, însă nici această caracterizare nu este acceptată fiindcă nu este vorba numai
de declinare, și comparația adjectivului devine peste tot analitică, înaintea pierderii declinării (altior
vs. magis altor, plus altus; altissimus vs. forte altor, multus altor). Și unele adverbe de loc sintetice
din latină devin perifrastice: hic>aici, huc >încoace, dar hinc>de aici încolo, hac>pe aici. La verb
există și forme perifrastice, pe lângă cele sintetice: tot pasivul (pe jumătate perifrastic în latină, de ex.
amatus sum „eu am fost iubit”) devine perifrastic și apar forme noi.
În declinare, genul și numărul se exprimau în latină destul de diferit față de modul în care
apar în limbile romanice. Genul apărea numai prin combinația cu anumite adjective (cele cu trei
terminații pentru gen) și numai la cazul nominativ unde existau trei forme. În ceea ce privește
numărul, era necesară cunoașterea paradigmei (ex: casae – G. sg., D. sg., N. pl., V. pl.). Genul se
poate deduce din terminații (ex: -a este, în general, pentru feminin, dar nu și pentru masculinele
terminate în –ma; -us pentru masculin, dar nu și ficus), după sens, genul se putea stabili doar pentru
anumite clase de substantive (ex: numele de arbori, insule și țări – feminine). Tendința manifestată în
limba română vorbită de a încadra tot ce se termină în –a la feminine începe încă din primele secole
ale latinei populare: în Appendix Probi apare pauper mulier non paupera mulier, nurus non nura,
socrus non socra. Această categorie se exprimă paradigmatic în limbile romanice și din ce în ce mai
pregnant. În spaniolă, toate adjectivele de tipul español au dezvoltat două forme în spaniola
modernă, la feminin terminate în –a; în franceză se trecuse la feminin și pentru adjectivele cu două
terminații (ex: vert, verte); în catalană toate adjectivele au azi două terminații, ceea ce în română nu
se întâmplă.
Toate limbile romanice deosebesc clar singularul de plural, chiar se insistă și se exprimă de
două ori genul sau numărul (în română pluralul se diferențiază de singular atât prin desinență, cât și
prin alternanțe fonetice, în multe situații).
În flexiunea verbului, situația este mai complexă, fiindcă este drept că la pasiv apar perifraze
în locul formelor sintetice, dar, de exemplu, la perfectul simplu nu mai apar. Dacă este adevărat că
anumite forme devin analitice în limbile romanice, iar altele devin sintetice, atunci care este
principiul acestei diferențieri?
La nume, numărul și genul își întăresc caracterul sintetic, iar cazul devine analitic, ceea ce
conduce la ideea că genul și numărul au în comun ceva care le deosebește de caz. Numărul și genul
sunt categorii nerelaționale, nu depind de o funcțiune în propoziție. Genul este dat, numărul este
denominativ, astfel încât dacă realitatea denumită reclamă pluralul, se folosește pluralul; un
masc./fem., sg./pl. pot avea orice funcție nominală în enunț. Dar cazul reprezintă o funcțiune tipic
actuală sau relațională, depinde de funcția sintactică în enunț, este un fel de valență liberă care se
întinde spre alte cuvinte și prin care se exprimă raportul dintre ele. În timp ce numărul și genul sunt
funcții interne, cazul este o funcție externă, în raport cu altceva. Așadar, intuitiv putem contura un
principiu conform căruia determinările interne se exprimă paradigmatic, iar determinările externe,
sintagmatic. Cazul tinde să dispară chiar și în limba română; se poate spune că restul de declinare
păstrat la feminin sg. este secundar, căci declinat este articolul (ex: casă – casei). Cazul a rămas
acolo unde există forme supletive (ego – me, tu – tibi), însă și aici se reduce. Acuzativul devine
nominativ în limba populară (ex: ital. me este și nominativ; în arom. tu nu mai există, fiind înlocuit
de tini, iar la persoana 1 apar și eu, și mini); în catalană pronumele de persoana 2 se reduce la o
singură formă, tu, ca și în româna populară uneori.
Dacă acesta este un principiu tipologic, ar trebui să se aplice și în alte cazuri. Comparația
adjectivului este o funcție externă relațională și se exprimă analitic, perifrastic; comparația sintetică
se păstrează numai acolo unde existau forme supletive (ex: bonus-melior, în limbile romanice
occidentale). În română, care s-a dezvoltat cu totul liber, a dispărut cu totul comparativul sintetic. În
alte limbi romanice s-au diferențiat semantic formele sintetice de cele analitice (ex: ital. peggiore
„mai rău, în sens material, involuntar” vs. piu cattivo „mai rău”, melliore vs. piu buono), însă în
limba vorbită forma simplă e considerată la gradul pozitiv, astfel că se ajunge la construcții analitice
pleonastice, ex: sp. mas superior, mas magior, ital. piu melio. În acest caz conștiința lingvistică naivă
aplică în mod strict acest principiu. În limba română și declinarea prin articol e internă și nu depinde
de funcțiunea în frază.
În cazul adverbelor de loc, se spune că în limbile romanice nu se mai face deosebirea între
direcția spre un loc și starea într-un loc, iar această schimbare corespunde principiului formulat. Lat.
hic exprima și starea, și mișcarea într-un anumit spațiu, huc, mișcarea spre un loc, hinc, mișcarea de
la un loc, hac, mișcarea printr-un loc. Orice mișcare care sfârșește într-un spațiu e considerată ca un
fapt intern în limbile romanice (aici, încoace, sp. Aqui), dar, când este vorba despre o relație între
două spații, apare determinarea externă (sp. hacia aqui,de aqui, por aqui).
Același principiu s-a aplicat și la pasivul latinesc. Se spune că pasivul latinesc a devenit
perifrastic, însă pasivul latinesc era cu totul altfel decât în limbile romanice, ceea ce era pasiv în
latină corespunde mai multor funcțiuni în limbile romanice: 1. acțiunea văzută din punctul de vedere
al obiectului (Iulia amatur a Paulo); 2. funcțiunea medie (Quia nominor leo); 3. funcțiunea
impersonală, și la verbe intranzitive (Dicitur). Numai prima dintre aceste funcții este relațională,
pentru că implică un agent și numai această funcțiune devine perifrastică în limbile romanice. În
cazul al doilea, nu mai există formă perifrastică, și nici a treia funcție, pentru că nu exprimă raportul
cu cineva, nu devine perifrastică. Așadar, ceea ce este relațional devine perifrastic, ceea ce este
nerelațional se exprimă sintetic. Validitatea acestui principiu se verifică și pentru timpurile verbale:
formele simple ale verbului nu înseamnă niciodată un raport între două spații temporale, ci totdeauna
situează într-un spațiu temporal unic sau simplu, pe când formele perifrastice implică totdeauna un
raport între două momente în timp.

10. LEXICUL ROMANIC DIN PERSPECTIVĂ ETIMOLOGICĂ

10.1. În constituirea lexicului limbilor romanice un rol fundamental îl are elementul latin
moștenit. Cuvintele moștenite din latină prezintă următoarele caracteristici:
a)au o mare frecvență în circulație (de ex. pronumele personale, prepozițiile,
adverbele relativ-interogative);
b)denumesc realitățile din imediata apropiere a omului, acțiuni de zi cu zi, la care ne
referim permanent, de aceea sunt și frecvent utilizate;

Nu întotdeauna aceste cuvinte din vocabularul fundamental provin din același etimon latinesc,
dar sunt de origine latină.
De ex.: manducare ˃rom. a mânca, it. mangiare, fr. manger
comedere˃sp. comer, ptg. Comer

bellus˃it. bello, fr, beau, sp. bello, ptg. belo


formosus˃rom. frumos, sp. hermoso
c) stau la baza derivării și a compunerii a numeroase cuvinte care se
constituie într-o familie de termeni cu origine comună recunoscută ca atare de
vorbitori, asigurându-se astfel stabilitatea și frecvența în uz crescută pentru
cuvântul-bază;
d) apar cu sensuri figurate, cu sensuri metaforice, adesea în
expresii/sintagme
De ex. lat. filum˃rom. fir, it. filo, fr. fil, sp. hilo, ptg. fio; apare cu sensuri figurate în toate
limbile romanice:
fr. fil à coudre, sp. hilo eléctrico,
rom. fir de iarbă, it. filo d'erba,
rom. fir de sânge, it. filo di sangue, sp. hilo de sangre,
rom. a pierde firul, it. perdere il filo, sp. perder el hilo, ptg. perder o fio
rom. a atârna de un fir, it. essere attaccato a un filo, fr. ne tenir qu' à un fil, sp. pendere de
un hilo, ptg. estar per un fio

Doar o mică parte a lexicului limbii latine s-a menținut în fondul de cuvinte moștenite. Se
poate constata că unele dintre aceste cuvinte s-au menținut pretutindeni, pe când altele, cele mai
multe dintre ele, nu au fost continuate nicăieri.
A. Cuvintele păstrate – există o serie de temeni pe care îi regăsim așadar în toate limbile
romanice și recunoaștem același etimon latinesc.
De ex.: lat. dulcis ˃rom. dulce, it. dolce, fr. doux, sp. dulce, ptg. doce
lat. niger˃rom. negru, it. nero, fr. noir, sp. negro, ptg. negro
Unitatea în evoluția lexicului latin moștenit nu presupune însă și folosirea lor cu același sens
(de bază). Chiar dacă nu au același înțeles, aceeași frecvență, descendenții unor elemente latinești s-
au păstrat în toate limbile romanice.
B. Cuvinte dispărute – unele cuvinte latinești, un mare număr de cuvinte latinești nu s-au
moștenit în nicio limbă romanică. Cauzele:
- poziția cuvântului în limbă, frecvența sa în uz. Cuvintele rar folosite/ care desemnează
realități dispărute dispar și ele;
- corpul fonetic redus: os „gură”, vir „bărbat”, edere „a mânca”;
- flexiunea defectivă: hiems „iarnă”, discere „a învăța”;
- omonimia. Aceasta poate conduce la dispariția din limbă a unui cuvânt sau a ambilor
termeni: serere „a semăna”, „a împleti” – niciunul nu a fost moștenit; bellu˃it. bello, fr.
beau , iar bellu „război” a fost eliminat.
- numărul mare de sensuri, pletora semantică: agere, ferre;
- înțelesul abstract al unor termeni;
- dispariția realităților denumite: praetor „comandant”;
- sinonimia unor termeni din limba literară/scrisă cu termeni din limba vorbită a favorizat
pe cei din urmă:
cruor „sângele care curge dintr-o rană” – sanguis „sângele care circulă prin corp”;
letum „moarte” (poetic) – mors „moarte”
rus „proprietate agricolă, câmp” – campus „câmpie”;
ludus „joc, distracție” – jocus „glumă”.
Acești termeni de pe primele poziții nu sunt moșteniți, dar ei continuă să trăiască pentru
domeniul romanic, menținându-se pe două căi:
1. Prin derivate: lat. quies „odihnă, repaus” se regăsește în derivatul quietus „liniștit, pașnic”
˃rom. încet, it. cheto, sp. quedo, ptg. quedo.
2. Prin împrumuturi din latina literară, savantă: tellus (înlocuit de terra în latina populară) se
regăsește în teluric; ludus -˃ludic; ignis -˃ignifug. Ele apar fie sub forma unor elemente
de compunere, bază pentru derivate savante, fie sub forma unor cuvinte împrumutate din
latină.
Dincolo de modul comun în care limbile romanice au tratat cuvintele latinești moștenite,
există deosebiri semnificative în ceea ce privește felul în care a fost administrat fondul de cuvinte
moștenite, și anume: A. nu toate cuvintele latinești moștenite apar azi în toate limbile romanice.
unele apar doar într-o limbă, altele în 2-4. B. nu toate cuvintele latinești moștenite au același sens în
toate limbile romanice.
A. Răspândirea diferită a cuvintelor a început, se pare, în perioada latinei târzii, când se
dezvoltă varietăți regionale. Teoria ariilor laterale și a ariilor izolate susține ocurența inovațiilor în
centru, în timp ce în ariile laterale și izolate se conservă arhaismele.
De ex.: scire „a ști” se păstrează în română, dar un alt verb îi ia locul în restul Romaniei:
sapere „a avea un anumit gust” ˃it. sapere, fr. savoir, sp. saber, ptg. saber.
Ulterior răspândirea termenilor nu mai reflectă preferințele din perioada latinei târzii.
De ex.: lat. juvenis˃ it. giovane, fr, jeune, sp. joven, ptg. jovem, rom. june. În rom tânăr<lat.
tener „moale, mlădios” l-a înlocuit pe june, rămas azi doar în graiuri.
rom. a la < lat. lavare s-a pierdut, dar se menține în toate celelalte limbi romanice: it.
lavare, fr. laver, sp. lavar.
Există și situații când termenul latinesc e continuat în ariile laterale și nu se mai folosește în
aria centrală. De ex.: lat. intellectus ˃rom. înțelept, în restul nu s-a păstrat; lat. calcaneum ˃rom.
călcâi, it. calcagno, sp. calcaño, în franceză și în portugheză nu s-a păstrat.
a) Cele mai frecvente deosebiri în răspândirea termenilor latinești moșteniți constau în
folosirea, pentru aceeași semnificație, a unor cuvinte cu rădăcini diferite, inegal difuzate pe teritoriul
romanic.
De ex. aunnculus ˃rom. unchi, fr. oncle
thius ˃ it. zio, sp. tio, ptg. tio

rogare ˃ rom. a ruga, sp. rogar, ptg. rogar


precari ˃ it. pregare, fr. prier
b) Cuvinte formate pe baza aceleiași rădăcini, distribuite diferit.
În unele limbi s-a moștenit substantivul cuvânt de bază, pe când în altele s-a contiunuat cel
mai adesea un diminutiv. Această tendință s-a manifestat încă din latina vulgară: genu dispare
eliminat de genuculum, auris dispare în fața lui auricula.
Franceza se constată că dă prioritate diminutivelor. De ex.: somnus ˃rom. somn, it. sonno, sp.
sueño, ptg. sono; fr. sommeil <lat. somniculus.
Dar nu întotdeauna se petrece acest lucru: lat. pes ˃it. piede, fr. pied, sp. pie, ptg. pé; rom.
picior<lat. petiolus.
Și alte derivate, nu doar diminutive, apar moștenite în unele limbi, în timp ce altele moștenesc
cuvântul de bază. De ex.: dies ˃rom. zi, sp. dia, ptg. dia; diurnum ˃ it. giorno, fr. jour.
În ceea ce privește verbul, încă din latina vulgară s-a manifestat tendința spre verbe prefixate.
Astfel, în unele limbi romanice s-a păstrat verbul cuvânt de bază, în altele verbul prefixat. Preferința
aceasta pentru verbul prefixat pare să se manifestat cu precădere în română.
De ex.: lat. cooperire ˃it. coprire, fr. couvrir, sp. cobrir, ptg. cubrir; adcooperire ˃ rom.
acoperi.
lavare ˃fr. laver, it. lavare, sp. lavar; experlavare ˃rom. spăla;
volare ˃it. volare, fr. voler, sp. volar, ptg. voar; exvolare ˃ rom. zbura;
vincere ˃ it. vincere, fr. vaincre, sp. vencer, ptg. vencer; invincere ˃ rom. învinge
În alte situații, verbul derivat primește sufix. De ex.: tremere ˃it. tremare, ptg. tremer;
tremulare ˃ rom. tremura, it. tremolare, fr. trembler, sp. tremblar.
Și alte clase lexico-gramaticale suferă același proces.
De ex.: adj. calidus ˃rom. cald, it. caldo, fr. chaud, sp. caldo, ptg. caldo
calens ˃ sp. caliente, ptg. quente
adj. verus ˃ rom. văr, it. vero, sp. vero, ptg. vero
veracus ˃ fr. vrai.
adv. mane ˃ rom. mâine
de mane ˃ fr. demain, it. domani
maneana ˃ sp. mañana
a maneana ˃ ptg. amanhã

B. Răspândirea diferită a sensurilor reprezintă un alt factor de diversificare în lexicul latin


moștenit în limbile romanice.
De ex.: calidus ˃ sp., ptg. caldo „supă”; caliente „cald”.
Sensul se poate extinde în unele limbi, poate fi mai restrâns în altele.
De ex.: vetulus ˃it. vecchio, fr. vieux, sp. viejo, ptg. velho, folosit atât pentru substantive cu
trăsătura [+animat], cât și pentru cele cu trăsătura [-animat]; rom. vechi se combină numai cu
substantive cu trăsătura [-animat], iar pentru cele cu trăsătura [+animat] româna continuă pe lat.
veteranus ˃ bătrân.
Lat. caro, carnis ˃ rom. carne, it. carne, sp. carne, ptg. carne; în franceză, cuvântul moștenit
chair desemnează „carnea ființei vii”, iar pentru sensul „aliment” există un alt termen, viande,
provenit din lat. vivenda.
Divergențele de sens se explică prin dezvoltarea polisemantismului unor termeni în perioada
latinității sau în perioada romanică. Astfel, s-au utilizat, în teritorii diferite, sensuri diferite ale
aceluiași cuvânt. Specializarea lor semantică a condus la folosirea actuală a termenilor romanici
provenind de la același etimon cu sensuri diferite.
De ex.: lat. ponere „a pune, a oua” ˃ rom. a pune, it. porre, sp. poner, ptg. pôr „a pune”; fr.
pondre „a oua”.
Se pot dezvolta sensuri noi și ulterior, în limbile romanice.
De ex.: lat. anima „suflet” ˃rom. inimă „suflet”, sens la care ulterior s-a adăugat cel de
„organ”.
Lat. caput ˃rom. cap „parte a corpului, capăt, conducător”; ˃it. capo „parte a
corpului, conducător, extremitate”; ˃sp, ptg. cabo „extremitate”; ˃fr. chef „conducător”.

10.2 Împrumuturi. Chiar dacă lexicul latin moștenit are o mare putere de circulație, în toate
limbile romanice, totuși el nu acoperă toate zonele de semnificație în limbile romanice. Cantitativ,
elementele moștenite din latină reprezintă un procent mic – aproximativ 2000-3000 de cuvinte .
Necesitățile de semnificare sunt acoperite prin împrumuturi și formarea de cuvinte noi, în cele mai
multe cazuri.
Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice arată acest lucru:
Româna: 30,2% elemente moștenite din latină, 24,68% formații interne, 1,47% împrumuturi
din latină, 0,96% elemente de substrat, 9,02% elemente de superstrat, 1,11% împrumuturi din greacă,
7,47% împrumuturi din franceză, 0,58% împrumuturi din italiană, 1,27% împrumuturi din maghiară,
1,31% împrumuturi din bulgară, 17,7% cuvinte cu etimologie multiplă.
Italiana: 44,06% elemente moștenite din latină, 18,9% formații interne, 27,7% împrumuturi
din latină.
Franceza: 36,13% elemente moștenite din latină, 29,7% formații interne, 26,55%
împrumuturi din latină.
Spaniola: 39,56% elemente moștenite din latină, 24,24% formații interne, 26,5% împrumuturi
din latină.
Portugheza: 45,28% elemente moștenite din latină, 18,2% formații interne, 25,12%
împrumuturi din latină.
În română substratul are cel mai mare procent, iar elementele latine moștenite sunt cele mai
puține.
Elementele de substrat și superstrat reprezintă un factor de scindare a latinității. Substratul
este format din limbile populațiilor autohtone de pe teritoriul Imperiului, iar superstratul îl asigură
limbile populațiilor migratoare. Perioadele de conviețuire între pupolații s-au soldat cu împrumuturi.
Astfel, fie cuvinte autohtone pentru realitățile specifice zonei respective intră în latină, fie se creează
perechi sinonimice (termen latin și termen nelatin). Concurența între sinonime se soldează cu:
- dispariția cuvântului străin;
- dispariția cuvântului latinesc;
- specializarea semantică.
Substratul este reprezentat de limba galilor pentru franceză, de limbile vorbite de iberi, celți,
celtiberi pentru spaniolă și portugheză, de limba daco-geților pentru română. Din substrat provin
termeni care denumesc:
- accidente de teren; de ex.: baltă, sp. balsa, charco, it. pantano, fr. bourbier; pârâu, sp.
arroyo, ptg. arroio; mal, fr. berge, ptg. beira.
- floră, faună; de ex.: ciocârlie, it. allodola, fr. alouette, sp. alondra; barză, cioară, pupăză,
rață, căpușă, sp. gusano „vierme”, sp. galapago „șopârlă”; mazăre, mărar, sp. calabaza,
ptg. cabaça „dovleac”; copac, sp. abedul „mesteacăn”, álamo „plop”, maraña „hățiș”.
- Obiecte legate de meșteșuguri străvechi; de ex.: grapă, fr. charrue „plug”, bille „trunchi”,
țarc, sp. colmena „stup”; fr. crème „smântână”, brânză, fr. fromage< lat. formaticum, un
derivat de la cuvântul de bază forma (sensul lui este dat de sintagma caseum formaticum
„brânză fabricată în formă”, preparată după obiceiul celților); grapa, sp. cama „pat”, fr.
berceau, ptg. berço „leagăn”; brâu, căciulă, sp. toca „acoperământ pentru cap”, fr. braie
„pantaloni”, sp. braga „pantaloni”.
Superstratul are o influență ce prezintă o umitate mai mare față de diversitatea din substrat.
Pentru italiană, franceză, spaniolă, portugheză sunt dominante influențele germanice, care au început
înainte de dezmembrarea Imperiului, din perioada primelor contacte cu populațiile germanice.
Ulterior, fiecare din aceste limbi a împrumutat din idiomuri germanice diferite: italiana de la
ostrogoți și longobarzi, franceza de la franci, spaniola și portugheza de la vizigoți.
În Romania Orientală, rolul pe care îl are influența germanică în Vest îl joacă slava veche,
începând cu secolele VI-VII sau chiar mai târziu.
Domeniile semantice permeabile la împrumut sunt aceleași:
- termenii reflectă tipul de relații care a caracterizat în prima fază raportul dintre populațiile
romanizate și cele migratoare:
rom. război, it. guerra, fr. guerre, sp. guerra, ptg. guerra;
rom. steag, fr. bannière (vezi engl. banner);
it. elmo, fr. heaume, ptg. elmo „coif”;
rom. pinten, fr. éperon, sp. espuela, ptg. espora.
- relațiile sociale:
rom. prieten, lat. târzie cum+pane, calc după cuvântul german compus gahlaiba, care a
condus la apariția lat. companio, -onis˃it. compagnone, fr. copain, compagnon, sp.
compañero.
Rom. nevastă, fr. bru „noră”;
Fr. beron, maréchal, gage, fief, termeni din vocabularul feudal care azi circulă cu sensuri
schimbate.
- ocupații, meșteșuguri:
rom. grădină, it. giardino, fr. jardin;
grajd, pivniță, pod, prag, zid, it. loggia, fr. loger „a locui”;
coasă, topor, fr. houe „cazma”, fr. trappe „chepeng, capcană”;
cojoc, it. guanto, fr. gant, sp. guante „mănușă”.
- natura înconjurătoare:
it. bosco, fr. bois, sp., ptg. bosque;
stârc, lebădă, cocoș, gâscă, sp. ganso, ptg. ganso „gâscan”;
crap, it. carpa, fr. écrevisse „rac”, esturgeon „nisetru”;
morcov, fr. blé „grâu”, fr. mousse „mușchi”
- părți ale corpului:
it. anca, fr. hanche-„șold”
rom. obraz, fr. moue;
rom. gât, it. nocca „încheietura degetelor”.
- termeni abstracți:
fr. honte „rușine”, it. orgoglio, fr. orgueil, ptg. orgulho „mândrie”;
poftă, glumă, it. scherzo, iubi, cinste, dragoste.
- nume de culori:
it. bianco, fr. blanc, sp. blanco, ptg. branco;
it. grigio, fr. gris;
it. biondo, fr. blond.
Termenul latinesc moștenit poate să rămână în limbă alături de cel de superstrat, dar se
produce divergența semantică, specializarea. De ex: corp- trup, timp – vreme, it. gettare – buttare „a
arunca”, it. stanco - affaticato<lat. fatigare.

10.3 Superstratul cultural


În Occidentul romanic medieval, și nu numai în cel romanic, limba culturii, a bisericii, a
administrației și a dreptului, a științelor etc. a fost latina. A continuat să joace acest rol de la
formarea limbilor romanice până când limbile vernaculare au fost destul de puternice pentru a prelua
această însărcinare. Latina devine sursă de îmbogățire a vocabularului limbilor romanice, devine
depozitul care furnizează resursele variate necesare în procesul de renaștere culturală.
Influenței latinei savante i se adaugă influența greacă, exercitată fie prin filieră latină, fie prin
traducerile din greaca veche.
Influenței culturale a latinei asupra limbilor romanice din Occident îi corespund în română o
serie de influențe exercitate succesiv. În perioada sec. X-XVII se manifestă influența slavonei, limbă
a administrației și a diplomației, limbă a cancelariei, limbă de cultură și limbă liturgică a cultului
ortodox. Acesteia i se adaugă influența idiomului grec bizantin, mai ales în domeniul religios
(apostol, călugăr, diacon, candelă etc.). Între sec. XVII și sec. XIX se exercită influența neogreacă,
împrumutându-se mai ales termeni legați de viața economică și socială.
Seriile de influențe succesive au condus la apariția în limba română a unor serii sinonimice de
termeni (slav – latino-romanic); acești termeni se distribuie diferit în contexte. De ex.: sfetnic –
consilier, peșteră – grotă, nărav – viciu, iad – infern, ceas –oră etc.
Alte împrumuturi
În română – influența greacă bizantină: cort, folos, flamură, camătă, cămilă, cămin, corabie,
crin, drum, hârtie, horă, livadă, pitic, zahăr etc.
- influența neogreacă: agale, prosop, școală, trandafir etc.
- influența maghiară: alcătui, bănui, bântui, locui, meșter, seamă, tâlhar, vamă, oraș, neam
etc.
- influențe slave moderne (bulgară, polonă, ucraineană, sârbo-croată, rusă) : blană, dulău,
cloci, calic, polonic, babă, cârpă, colț etc.
- influența turcească: balama, dușumea, dulap, geam, perdea, tavan, cazan, musaca,
ciulama, cafea, telemea, pilaf, ciorbă, ghiveci, belea, chef, haz, dud, zambilă, dovleac etc.
- influența germană (termeni din domeniul prelucrării lemnului, al creșterii vitelor):
șindrilă, șiță, șopron, șură, buștean, joagăr, roabă etc.
În celelalte limbi romanice – influența arabă. Legătura cu limba arabă începe în 711, când
este invadată Peninsula Iberică, și continuă până la sfârșitul perioadei Reconquistei, în 1492.
Influența este mai puternică în jumătatea de sud a Peninsulei Iberice, în sudul Italiei, în Sicilia. Se
exercită și pe cale populară, și pe cale cultă, iar termenii se referă în special la viața economică,
alimente, floră, faună, științe, artă, distracții. De ex.: it. dogana, fr, douane, sp. aduana, ptg. aduana
„vamă”; sp. almacén, ptg. armazém „magazin”; it. limone, sp. limón, ptg. limão „lămâie”; it. arancia,
fr. orange, sp. naranja, ptg. laranja „portocală”; it. cotone, fr. coton, sp. algodón, ptg. algodão
„bumbac”; it. algebra, fr. algèbre, sp. álgebra „algebră” etc.
- influența scandinavă. S-a manifestat asupra limbii franceze din partea limbii normanzilor
(vikingilor), care s-au stabilit în Normandia în sec. X. Termenii sunt, mai ales, referitori
la marină, dar nu numai. De ex.: regretter, joli, vague, marsouin etc.
- influența germană
- influența amerindiană
- influența engleză
Împrumuturi interromanice:
Influența franceză – s-a manifestat mai ales prin termeni referitori la vestimentație (de ex.:
bluză, blusa, blouse, blusa, blusa; jachetă, giachetta, jaquette, chaqueta, jaqueta; pantaloni,
pantaloni, pantalón, panatlonas, pantalonas etc.), la îngrijirea corpului (de ex. cremă, manichiură
etc.), mobilier (parchet, parquet, parqué etc.), artă culinară (compot, composta, compote, compota,
compota etc.), arte.
Pentru română, influența franceză este mai amplă, contribuind la dezvoltarea vocabularului
limbii române literare moderne, formând un strat de termeni care, din punctul de vedere al
conținutului desemnat, poate fi asemănat cu rolul superstratului cult latin din limbile romanice
occidentale.
Influența italiană – apare mai ales în domeniul financiar-bancar (de ex. bancă, banca,
banque, banco, banco; bilanț, bilan; faliment, faillite etc.), în domeniul artelor, al arhitecturii, în
zona alimentelor.
Influența spaniolă și portugheză – se manifestă prin termeni care denumesc realități specifice
Peninsulei Iberice (de ex.: flamenco, castañetas, corrida, picaro, toreador, torero, guerilla etc.); prin
spaniolă și portugheză intră în limbile romanice cuvinte din limbile vorbite pe alte continente (de ex.:
ananas, bambus, banană, cacao, cobră, uragan, savană, tabac, țigară etc.)