CURSUL NR.

Noţiuni introductive în studiul Dreptului Internaţional Penal (DIP)

Planul cursului:
1. Definiţie
2. Caracterizare
3. Statut epistemologic (legătura DIP cu alte ramuri de drept)
3A. Dreptul penal intern
3B. Dreptul internaţional public
3C. Dreptul penal internaţional
3D. Dreptul internaţional umanitar
4. Izvoarele DIP

1. Definiţie:
Dreptul Internaţional Penal este o componentă a dreptului internaţional public şi reprezintă
ansamblul de norme juridice convenţionale sau cutumiare acceptate de către state în baza cărora
este organizată incriminarea şi reprimarea (sancţionarea) faptelor antisociale prin care se aduce
atingere unor valori fundamentale ale comunităţii internaţionale.

2. Caracterizare:
- DIP-ul cuprinde ansamblul regulilor juridice stabilite în relaţiile dintre state cu privire la
reprimarea crimelor condamnate de morala şi justiţia internaţională,
- DIP este o ramură a dreptului internaţional public. Rolul acestuia în dreptul internaţional
public este analog celui al dreptului penal în ordinea internă. Ca ramură a dreptului internaţional
public, dreptul internaţional penal prezintă numeroase puncte de contact cu acesta, principiile
generale ale dreptului internaţional public aplicându-se şi domeniului penal al relaţiilor
internaţionale, reglementările din dreptul internaţional penal trebuind să fie conforme cu
principiile juridice generale promovate de dreptul internaţional public,
- DIP aparţine ordinii internaţionale juridice,
- stabileşte (incriminează) infracţiuni internaţionale (delicta juris gentium),
- spre deosebire de dreptul penal intenaţional, dreptul internaţional penal cuprinde norme
de incriminare a infracţiunilor internaţionale, precum şi procedura de soluţionare a lor,
- scopul DIP este acela de a lupta eficient împotriva crimelor internaţionale şi realizarea
jurisdicţiei internaţionale pe baza acordurilor interstatale,
- împrumută instituţii din dreptul penal intern (infracţiunea, răspunderea penală şi
sancţiunile),
- DIP are un caracter interdisciplinar (de drept internaţional, de drept penal, procesuual
penal şi protecţia juridică a drepturilor omului),
- Codificarea DIP are meritul de a permite o adaptare imediată a reglementărilor juridice
existente la evoluţia rapidă a relaţiilor internaţionale, precum şi crearea de norme noi în acele
domenii în care apariţia pe cale cutumiară a normelor juridice ar fi prea anevoioasă şi nu ar
corespunde caracterului urgent al incriminării anumitor fapte grave şi al colaborării internaţionale
pentru reprimarea acestora.
- Totodată, transpunerea în scris a regulilor privind definirea şi sancţionarea infracţiunilor
internaţionale este de natură a asigura acestor reguli o mai bună cunoaştere şi aplicare, în condiţiile
în care stabilirea existenţei şi conţinutului unei cutume este deosebit de dificilă, orice cutumă

1
trebuind să fie probată, iar dreptul penal prin natura sa trebuie să fie clar şi bine conturat, legalitatea
incriminării şi a pedepsei trebuind să fie fără echivoc.

3. Statut epistemologic (legătura DIP cu alte ramuri de drept):

3A. Dreptul penal intern. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România,
este format din totalitatea normelor juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte
constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi alte măsuri ce
urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor fizice şi/sau juridice,
care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de
drept, democratic şi social.

Caracteristicile dreptului penal:

Din definiţia de mai sus desprindem elementele definitorii ale acestei ramuri de drept şi anume:
1. dreptul penal este o ramură de drept distinctă, alături de alte ramuri de drept;
2. dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; această autonomie îmbracă
trei aspecte: normativă, conceptuală, procedurală.
3. dreptul penal are o structură unitară,
4. dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de
reglementare,
5. normele dreptului penal stabilesc expres faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile de tragere
la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancţiunile aplicabile,
6. dreptul penal are un scop specific şi anume apărarea valorilor sociale,
7. are instituţii specifice, acestea fiind: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea
8. dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre subiectele
raportului juridic de drept penal este statul, aflat pe o poziţie dominantă, fiind cel care realizează
tragerea la răspundere penală a infractorilor şi aplicarea sancţiunilor. În acelaşi timp, valorile
sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public,
9. dreptul penal are un caracter subsidiar, în sensul că intervine atunci când protecţia valorii
sociale apărate nu poate fi realizată prin intermediul altor norme, astfel că recurgerea la
mecanismul penal de protecţie este inevitabilă, constituind unicul mijloc de protecţie când alte
ramuri se dovedesc ineficiente.
10. dreptul penal are un caracter selectiv, astfel încât sub protecţia acestuia cad doar anumite
categorii de valori şi relaţii sociale, iar celelalte cad sub protecţia normelor morale, religioase sau
sub protecţia normelor altor ramuri de drept. In acelaşi timp, dreptul penal nu incriminează toate
acţiunile sau inacţiunile oamenilor, ci doar pe acelea care ar periclita existenţa unei valori sociale
protejate.

Obiectul dreptului penal:

Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială, relaţii ce se nasc între
membrii societăţii în vederea apărării valorilor sociale în şi a relaţiilor sociale ce se creează şi se
dezvoltă în jurul şi datorită acestor valori. In cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au îndatorirea
de a nu vătăma prin faptele lor valorile sociale.
Relaţiile de apărare socială, care constituie obiectul de reglementare al dreptului penal, au o
existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie forma
unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii.

3B. Dreptul internaţional public. Este acea ramură a dreptului care se ocupă de
cercetarea normelor juridice, scrise sau nescrise, create de către state şi alte subiecte de drept
internaţional, având ca scop reglementarea relaţiilor internaţionale şi a raporturilor care se stabilesc
în cadrul societăţii internaţionale şi totodată se ocupă şi de elaborarea acestor norme juridice.

2
Caracterizare:
- noţiunea de drept internaţional a fost folosită pentru prima dată de filosoful englez Jeremy
Bentham, în lucrarea ,An introduction to the principles of moral and legislation” 1789; anterior
a predominat expresia „Dreptul ginţilor” (jus gentium),
- dreptul internaţional a apărut odată cu statele şi cu raporturile dintre ele şi în acelaşi timp s-a
dezvoltat odată cu acestea,
- dreptul internaţional este generat şi se dezvoltă într-un anumit cadru politico-economic,
- modificările în cadrul dreptului internaţional depind de schimbările ce intervin în societatea
internaţională,
- dreptul internaţional este creat pe baza acordului de voinţă al statelor şi are ca scop
reglementarea raporturilor dintre ele; astfel, statul are un dublu rol: creează normele dreptului
internaţional şi tot el este destinatarul acestor reglementări,
- în epoca contemporană dreptul internaţional se orientează spre promovarea şi garantarea
valorilor fundamentale mondiale, cum ar fi: pacea şi securitatea, democraţia, respectarea
drepturilor şi libertăţilor omului, libertatea popoarelor, cooperarea paşnică între naţiuni,
- principiile dreptului internaţional au fost consacrate de Declaraţia 2625/24.10,1970, dar ele
sunt în permanenţă supuse perfecţionării şi adaptării noilor rigori impuse de state,
- dreptul internaţional este creat de statele suverane în cadrul cooperării şi interacţiunii lor;
totuşi, trebuie menţionat că nu există un organ legislativ internaţional situat deasupra statelor,
- în unele cazuri, normele dreptului internaţional pot fi aplicate prin constrângere. Este cazul
sistemului de securitate creat prin Carta Naţiunilor Unite, în care, pe baza hotărârilor Consiliului
de Securitate se pot aplica asemenea măsuri, mergând până la recurgerea la forţa armată pentru
cazurile de ameninţare a păcii sau agresiune,
- dar, ceea ce stă la baza dreptului internaţional este percepţia interesului general ca normele
să fie respectate, creând un regim juridic de care să beneficieze fiecare stat în conformitate cu
principiul reciprocităţii.

Subramurile sau direcţiile de cercetare:

1. Geneza şi evoluţia societăţii internaţionale şi a dreptului internaţional;
2. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern;
3. Raportul dintre dreptul internaţional public şi politica externă a statelor;
4. Raportul dintre dreptul internaţional public şi morala internaţională;
5. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat;
6. Izvoarele dreptului internaţional. Codificarea dreptului internaţional;
7. Principiile dreptului internaţional contemporan;
8. Subiectele dreptului internaţional. Alţi participanţi la raporturile juridice internaţionale;
9. Succesiunea statelor în dreptul internaţional;
10. Dreptul tratatelor internaţionale;
11. Dreptul organizaţiilor internaţionale;
12. Dreptul diplomatic şi consular;
13. Probleme privind populaţia în dreptul internaţional;
14. Protecţia internaţională a drepturilor omului;
15. Teritoriul de stat şi regimurile internaţionale ale unor spaţii în dreptul internaţional
contemporan;
16. Fluviile internaţionale. Canalele internaţionale. Strâmtorile internaţionale. Zona
internaţională a teritoriilor submarine;
17. Zonele demilitarizate. Zonele neutralizate. Zonele denuclearizate. Regimul juridic al Arcticii
şi Antarcticii;

3
18. Dreptul mării;
19. Dreptul internaţional aerian;
20. Dreptul internaţional cosmic (spaţial);
21. Protecţia mediului înconjurător în dreptul internaţional contemporan;
22. Răspunderea internaţională a statelor;
23. Dreptul relaţiilor economice internaţionale;
24. Reglementarea juridică a cooperării tehnico-ştiinţifice internaţionale;
25. Dreptul internaţional informaţional;
26. Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
27. Răspunderea internaţională a individului;
28. Dreptul internaţional penal;
29. Dreptul internaţional umanitar;
30. Folosirea legală a forţei potrivit dreptului internaţional;
31. Combaterea internaţională a terorismului şi crimei organizate.

Izvoarele dreptului internaţional public:

1. Tratatul internaţional: acesta reprezintă principalul izvor al dreptului internaţional, prin care
se crează norme noi ori se modifică cele deja existente. Convenţia de la Viena din 1969 defineşte
tratatul ca fiind „acordul internaţional încheiat între state sau alte subiecte de drept
internaţional, consemnat într-unul sau mai multe instrumente conexe indiferent de
denumirea lorLa ONU au fost înregistrate până în prezent 40 000 de tratate. Cele mai importante
sunt:
- Carta Naţiunilor Unite,
- Convenţia din 1961 privind relaţiile diplomatice,
- Convenţia din 1963 privind relaţiile consulare,
- Convenţia pentru reprimarea genocidului din 1948,
- Pactele drepturilor omului din 1966, etc.

2. Cutuma: sau obiceiul este un alt izvor al dreptului internaţional şi constă în practica generală,
relativ îndelungată şi repetată a statelor considerată de ele ca dând expresie unei reguli de drept.
Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: practică generală, comună şi nu
restrânsă a unui număr restrâns de state, practică rezultând din acte repetate, uniforme în decursul
unei perioade anume. Dacă un elemenet lipseşte ne vom afla în prezenţa unei uzanţe sau a unei
practici oarecare, de exemplu ceremonialul diplomatic.

3C. Dreptul penal internaţional. În literatura juridică de specialitate se folosesc două

concepte asemănătoare, dar diferite ca şi conţinut şi obiect.
Astfel, dreptul penal internaţional (DPI) cuprinde totalitatea tratatelor internaţionale şi
convenţiilor în materie de drept penal la care România este parte (ex. Convenţia Europeană de
Extrădare - Paris 13 decembrie 1957). De aceea, DPI se mai numeşte şi Dreptul Cooperării
Internaţionale în Materie Penală. în doctrină se contestă existenţa unui drept penal internaţional
deoarece nu există o autoritate suprastatală care să elaboreze norme penale şi să impună prin
coerciţie respectarea lor, de aceea se uzitează sintagma de Drept al Copoperării Intemaţioanle în
Materie Penală.
DPI s-a dezvoltat mult în ultima perioadă, deoarece numărul tratatelor şi convenţiilor a
crescut considerabil, lucru ce dovedeşte preocuparea permanentă a statelor în domeniul prevenirii
şi combaterii criminaţtăţii. în legislaţia penală română există o lege care are ca obiect chiar
reglementarea cooperării judiciare internaţionale în materie penală (Legea 302/2004).

4
 DPI nu cuprinde norme care incriminează anumite fapte, ci norme care servesc colaborării
dintre state în vederea combaterii fenomenului infracţional, precum şi norme care să rezolve
conflictele de competenţă apărute ca urmare a naşterii unui raport juridic penal de conflict ce
conţine un element de extraneitate. Codul penal român cuprinde asemenea precizări: art. 4,5,6,7
privind aplicarea legii penale pentru infracţiuni comise în străinătate.
Unii autori au definit DPI ca fiind o subramură a dreptului penal care reglementează
ansamblul problemelor penale ce se nasc pe plan internaţional.
După alţi autori, DPI cuprinde norme de drept intern care au şi un element de
extraneitate în ceea ce priveşte locul săvârşirii faptelor sau al producerii consecinţelor acestora,
naţionalitatea făptuitorilor, locul unde aceştia s-au refugiat după săvârşirea infracţiunilor,
constituind astfel domeniul în care statele îşi cer reciproc sprijin pentru rezolvarea unor probleme
de drept penal intern.
Din punct de vedere teoretic există o relativă deosebire între DIP şi DPI, în practică
problema prezintă o mai mică importanţă, între cele două ramuri existând o strânsă întrepătundere.
Unii autori consideră că DPI nu ar fi în realitate un drept „internaţional”, deoarece el
conţine dispoziţii de drept naţional intern, care delimitează în mod unilateral, în fiecare ţară,
câmpul de aplicare al legii sale penale în spaţiu.
In opinia profesorului Vintilă Dongoroz şi a colaboratorilor săi, nu există un drept penal
internaţional, există doar ramuri de drept penal naţional. Faptul că acest drept penal naţional poate
avea eficienţă şi în raport cu anumite fapte săvârşite în afara teritoriului statului, nu-i schimbă
caracterul de drept penal naţional.
Astfel, extrădarea, precum şi comisiile rogatorii, recunoaşterea hotărârilor penale sau a
altor acte judiciare străine sunt noţiuni de drept material şi procedural din dreptul penal intern cu
care operează convenţiile referitoare la cooperarea statelor pentru prevenirea şi sancţionarea
infracţiunilor, transformându-se, în dinamica funcţionării lor, în instituţii de bază ale dreptului
penal internaţional.
Dreptul internaţional penal (DIP) cuprinde norme privitoare la reprimarea infracţiunilor
contra păcii şi omenirii, aşa-zisele infracţiuni internaţionale (genocidul, crime contra umanităţii,
terorismul, traficul de stupefiante, crima organizată), prin care se pun în pericol pacea şi securitatea
internaţională, sau care aduc atingeri intereselor comune ale tuturor statelor. Totuşi, trebuie să
subliniem că aceste infracţiuni care fac obiectul de studiu al DIP sunt incriminate şi sancţionate şi
de dreptul penal intern. De ex. prin aderarea ţării noastre la Convenţia privind incriminarea crimei
de genocid din 1948, România a introdus în legea penală internă această infracţiune (art. 357
C.pen.).
DIP s-a dezvoltat semnificativ după cel de-al doilea război mondial şi are ca obiect
reprimarea violărilor dreptului internaţional şi ale dreptului internaţional umanitar. Pe măsură ce
faptele care aduc atigere siguranţei internaţionale se extind acest lucru are ca efect si diversificarea
reglementărilor DIP (de ex. apariţia şi diversificarea faptelor de terorism, traficul de fiinţe umane,
etc.). Normele DIP au origine convenţională, fiind conţinute în convenţii elaborate în cadrul unor
ornanizaţii internaţionale (de ex. Statutul Curţii Penale Internaţionale, ratificat de România prin
Legea 111/13.03.2002).
Juristul român Vespasian V. Pella (părintele DIP şi al DPI) definea DIP ca totalitate a
regulilor de fond şi de formă care guvernează modul de exercitare a acţiunilor de state sau de
indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia dintre popoare.
Juristul belgian Ştefan Glaser defineşte DIP ca fiind un ansamblu de reguli juridice,
recunoscute în relaţiile internaţionale, care au scopul de a proteja ordinea juridică sau socială
internaţională prin reprimarea actelor ce îi aduc atingere, cu alte cuvinte, ansamblul de reguli
stabilite pentru reprimarea violărilor aduse preceptelor de drept internaţional public.

5
 DIP face parte din ordinea juridică internaţională, pe când DPI apără ordinea internă a
fiecărui stat.
Din cele de mai sus rezultă că cele două subdiviziuni ale dreptului penal, pe de o parte
(DPI) şi ale dreptului internaţional (DIP), pe de altă parte se împletesc şi se completează reciproc.
Astfel, o convenţie în materie penală formează obiectul de studiul al DPI, dar în acelaşi timp şi al
DIP dacă se referă la infracţiunile internaţionale.
Preocupările de a impune şi argumenta necesitatea acestor subramuri ale dreptului penal
şi intemaţioanl dovedesc eforturile ce se fac pentru unificarea reglementărilor interne cu cele
internaţonale. Mai mult decât atât, problema infracţionalităţii a depăşit cu mult puterea de reacţie
a unui singur stat şi din acest motiv preocupările statelor coincid. Dacă existenţa lor contribuie
semnificativ la conştientizarea pericolului pe care îl reprezintă criminalitatea internaţională, atunci
nu ne rămâne decât să salutăn apariţia şi dezvolatarea lor în cadrul disciplinelor juridice.
în ultima perioadă se simte tot mai mult nevoia formării unei noi ramuri de drept şi anume
drept penal european, idee dezvoltată în cadrul Consiliului Europei şi Uniunii Europene.
Dintre Convenţiile internaţionale referitoare la reprimarea şi colaborarea internaţională
pentru sancţionarea unor infracţiuni cu caracter interstatal menţionăm:
> Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii 1921;
> Convenţia pentru represiunea traficului de femei majore 1933;
> Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene
1923;
> Convenţia referitoare la sclavie 1926;
> Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă 1929;
> Convenţia asupra muncii forţate sau obligatorii 1930;
> Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunătoare 1936;
> Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului 1937.

3D. Dreptul internaţional umanitar (dreptul războiului)

Convenţia de la Geneva din 1864 asupra îmbunătăţirii soartei răniţilor armatelor în
campanie este primul tratat internaţional care codifică protecţia persoanei umane în timp de
conflict armat. Totuşi, dispoziţiile penale nu apar decât mai târziu, în Convenţia de la Geneva
din 6 iulie 1906 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor în armatele în campanie.
Astfel, într-un text convenţional se stipulează obligaţia următoare: „ Guvernele semnatare se
angajează să ia sau să propună legislatorilor lor, în caz de insuficienţă a legilor lor penale
militare, măsurile necesare pentru a reprima, în timp de război, actele individuale de jaf şi de rele
tratamente faţă de răniţii şi bolnavii din armată, precum şi pentru a pedepsi, ca uzurpare de
însemne militare, întrebuinţarea abuzivă a drapelului şi brasardei Crucii Roşii de către militari
sau de persoane private neprotejate de către prezenta Convenţie
Dispoziţii analoage sunt reluate şi chiar dezvoltate de către Convenţiile de la Geneva din 27
iulie 1929 şi din 12 august 1949.
Cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 nu au integrat în dreptul pozitiv decât unele
din experienţele celui de-al doilea război mondial, printre care capturarea prizonierilor de război
şi supunerea populaţiei civile la un regim de ocupaţie de lungă durată.
în 1974, ca urmare a războiului din Vietnam, proiectele de reafirmare şi dezvoltare a
dreptului umanitar au fost supuse unei conferinţe diplomatice pe care a convocat-o Elveţia în
calitate de depozitar al Convenţiilor de la Geneva. La 8 iunie 1977, conferinţa a adoptat cele
două protocoale adiţionale la Convenţiile din 1949.
Protocolul adiţional I reafirmă principiul fundamental al dreptului războiului, respectiv
distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi. Totodată, el întăreşte protecţia populaţiei civile

6
împotriva mijloacelor şi metodelor de război nediscriminate. De asemenea, Protocolul conţine
dispoziţii represive care le completează pe cele din cele patru Convenţii din 1949.
Protocolul adiţional II extinde anumite reguli de drept umanitar la conflictele armate
nonintemaţionale care, cu excepţia prevederilor art. 3 comun al celor patru Convenţii din 1949, nu
fuseseră supuse reglementării, până atunci, decât în unele convenţii privind drepturile omului, ale
căror texte tolerau numeroase derogări în timp de război. Totuşi, el nu conţine prevederi de natură
penală.
În privinţa dreptului penal material remarcăm că în aceste instrumente juridice represiunea
penală se întemeiază pe distincţia dintre două categorii de infracţiuni: pe de o parte, actele care
sunt pur şi simplu contrare Convenţiilor, iar pe de altă parte, infracţiunile calificate „grave“,
enumerate şi definite în mod individual. Acestea cuprind, în primul rând, infracţiunile comune
celor patru Convenţii, infracţiunile comune Convenţiilor a IlI-a şi a IV-a şi infracţiunile specifice
numai Convenţiei a IV-a.
Protocolul adiţional 1 actualizează şi completează lista prin incriminarea unor fapte
neprevăzute în Convenţii precum bombardamentele de terorizare a civililor, atacurile
îndreptate împotriva barajelor şi centralelor nucleare, întârzierile nejustificate în
repatrierea prizonierilor de război şi apartheid-ul. Aceste comportamente nu pot fi comise sub
nici un pretext, nici chiar sub forma represaliilor sau a invocării necesităţii militare. Mai mult,
având în vedere impactul lor, ele sunt calificate drept „crime grave“.
Infracţiunile „grave“ sunt supuse jurisdicţiei universale şi trebuie să facă obiectul unor
măsuri legislative din partea Părţilor în vederea fixării de sancţiuni penale adecvate. Celelalte
infracţiuni trebuie „să încetezeˮ, dacă este cazul prin aplicarea de sancţiuni administrative,
disciplinare, eventual penale autorilor lor. Nu există nici o prescripţie formală în această privinţă.
Responsabilitatea penală pentru infracţiunile „grave“ este asumată de către persoane fizice,
chiar şi atunci când ele au acţionat ca agenţi ori reprezentanţi ai statului, persoane juridice.
Responsabilitatea penală este individuală. Ea aparţine autorilor şi coautorilor materiali ai faptelor,
celor care în mod conştient au determinat comiterea lor de către terţi, precum şi complicilor care
au ajutat autorii şi coautorii în pregătirea materială sau care s- au asociat la aceasta în mod
incidental sau accesoriu. Astfel, Convenţiile de la Geneva reiau unul din principiile fundamentale
ale dreptului de la Niimberg.
Menţionăm, totuşi, că dreptul umanitar nu precizează dacă tentativa de a comite o
infracţiune „gravă“ este sancţionabilă penal. Convenţiile de la Geneva şi Protocolul adiţional I
conţin nu numai dispoziţii privitoare Ia incriminarea faptelor, ci şi prevederi privind desfăşurarea
procesului penal în faţa jurisdicţiilor competente. Acestea vizează trei probleme:
a) Cercetarea infracţiunilor.
- obligaţia comandanţilor militari, indiferent de grad şi funcţie, de a denunţa autorităţilor judiciare
competente infracţiunile la dreptul internaţional umanitar comise de către personalul aflat sub
autoritatea lor;
- ajutorul mutual judiciar între statele părţi în orice procedură relativă la o infracţiune gravă, cum
ar fi colectarea şi schimbul de informaţii, notificarea de documente, căutarea de probe, trimiterea
de dosare şi documente, percheziţii
b) Urmărirea penală:
- în termenii celor patru Convenţii de la Geneva, fiecare parte are obligaţia de a deferi propriilor
tribunale persoanele acuzate că ar fi comis sau că ar fi ordonat comiterea uneia din infracţiunile
„grave“. Această obligaţie este valabilă şi în ceea ce priveşte infracţiunile grave definite de către
Protocolul adiţional I;
- tribunalele competente sunt cele ale Părţii în puterea căreia se găseşte autorul prezumat de
comiterea de „infracţiuni grave“ sau acelea ale Părţii către care acuzatul a fost extrădat pentru a fî

7
urmărit. Ele pot fi militare sau civile cu menţiunea că nu trebuie să reprezinte jurisdicţii
excepţionale. Acestea mai trebuie să funcţioneze într-o manieră imparţială şi autonomă.
c) Extrădarea: Reprimarea eficace a „infracţiunilor grave“ de către jurisdicţiile
interne riscă să devină imposibilă atunci când autorii acestora fug în străinătate. De aceea, în
Convenţiile de la Geneva a fost formulată regula „aut dedere, aut judicare“, care este aplicabilă
şi infracţiunilor „grave“ la Protocolul adiţional I.
Nici Convenţiile de la Geneva şi nici Protocolul adiţional I nu permit să se deroge de la
excepţiile inerente tradiţionale de la obligaţia de a extrăda. Avem în vedere excepţiile de
infracţiune politică, militară şi neextrădarea propriilor cetăţeni. In această privinţă, este important
să subliniem că Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 15 octombrie 1975
stipulează că nu sunt considerate ca infracţiuni politice următoarele:
- infracţiunile vizate de către Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (1948);
- infracţiunile grave la cele patru Convenţii de la Geneva;
- celelalte violări ale legilor şi obiceiurilor războiului, recunoscute ca atare în momentul intrării în
vigoare a Protocolului.
În privinţa drepturilor de apărare, Convenţiile nu conţin nicio regulă de procedură stricto
senso, ci numai garanţii minimale pentru cei puşi sub acuzare. Materia este tratată în art. 49 care
se referă la art. 105 (drepturile la apărare), art. 106 (dreptul la mijloace de recurs), art. 107
(comunicarea judecăţii) şi art. 108 (executarea pedepsei) din Convenţia a IlI-a de la Geneva. Aceste
dispoziţii trebuie să fie completate cu cele ale art. 75 din Protocolul adiţional I, în care este vizibilă
influenţa directă a principiilor consacrate de convenţiile privind drepturile omului, elaborate în
cadrul ONU şi intrate în vigoare după 1949.
Protocolul adiţional II şi art. 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva nu conţin
dispoziţii care impun statelor sau părţilor la un conflict noninternaţional obligaţia de a reprima
infracţiunile grave la normele internaţionale aplicabile. Cu toate acestea, doctrina dreptului
internaţional a devenit mai puţin reticentă decât în trecut în a admite responsabilitatea individuală
pentru violările acestor norme specifice. Acest eveniment apare în dezvoltările din jurisprudenţă
şi doctrină care par să demonstreze emergenţa unei reguli cutumiare vizând reprimarea violărilor
normelor Protocolului adiţional 2 cu titlul de crime de război. Enumerăm, în acest sens,
următoarele documente:
- declaraţiile statelor, aşa cum ar fi cele emise cu ocazia aprobării raportului
Secretarului General al ONU asupra creării Tribunalului Penal Internaţional pentru
Fosta Iugoslavie sau prezentate în faţa acestuia din urmă cu ocazia afacerii Tadic;
- manualele militare precum cel al SUA (1989), Italia (1991) şi Germania (1992);
- legislaţiile naţionale, ca de exemplu legea belgiană din 16 iunie 1993, codurile
penale spaniol (1995) şi elveţian;
- jurisprudenţă tribunalelor naţionale;
- statutele celor două Tribunale penale internaţionale „ad-hoc“;
- statutul de la Roma al Curţii penale internaţionale.
Aceste contribuţii au fost valorificate la cote superioare în cadrul mult mai larg al Organizaţiei
Naţiunilor Unite.

4. Izvoarele DIP:
Izvoarele dreptului internaţional public sunt în general aceleaşi şi pentru DIP, deşi în raport
de stadiul de dezvoltare a dreptului internaţional penal unele nuanţe, în ponderea acestora există.
Astfel, ca şi pentru dreptul internaţional general, izvorul tradiţional al dreptului
internaţional penal îl constituie cutuma, care a continuat să deţină întâietate faţă de dreptul
convenţional mai mult decât în alte ramuri ale dreptului internaţional, dată fiind constituirea mai

8
târzie a dreptului internaţional penal ca ramură distinctă.
În special, după al doilea război mondial, dreptul convenţional a dobândit, însă, un rol tot
mai important şi în dreptul internaţional penal. Convenţiile internaţionale, indiferent de denumirea
acestora, tind tot mai mult să devină baza dreptului pozitiv şi în acest domeniu, prin asemenea
convenţii fixându-se regulile dreptului cutumiar preexistent sau creându-se norme noi în raport de
necesităţile reclamate de realitatea vieţii contemporane şi de exigenţele colaborării internaţionale
pentru reprimarea faptelor penale grave.
În forma şi dezvoltarea dreptului pozitiv al reprimării penale internaţionale un rol
important îl reprezintă în condiţiile contemporane şi rezoluţiile Adunării Generale a
O.N.U., care, aşa cum a dovedit-o practica relaţiilor internaţionale, au adus şi aduc o deosebită
contribuţie la stabilirea principiilor colaborării între state.
Prin rezoluţii ale Adunării Generale s-a exprimat adesea, drept uniform în reprimarea unor
infracţiuni grave cum sunt cele împotriva păcii şi securităţii internaţionale, în care nu s-a putut încă
opera o codificare, sau au fost afirmate principiile de reprimare a unor infracţiuni, în baza cărora
au fost ulterior, elaborate convenţii internaţionale.
Reglementările penale interne din statele cu o legislaţie avansată în acest domeniu prezintă
de asemenea o importanţă remarcabilă, atât prin sursa de inspiraţie pe care o oferă legislatorului
internaţional, cât şi în aplicarea concretă a reglementărilor existente pe plan internaţional, atâta
timp cât pentru infracţiunile internaţionale nu există încă un sistem de jurisdicţie coerent special,
în afara jurisdicţiei interne şi separat de aceasta.
• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 11.11.1948 - este un document programatic pentru protecţia fiinţei umane într-
o epocă a afirmării libertăţii şi demnităţii acesteia şi ale cărei principii au fost ulterior
precizate în instrumente cu valoare de angajament juridic al statelor, respectiv Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale (1966)
• Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid adoptată la
9.12.1948 constituie baza juridică a sancţionării celei mai grave crime contra umanităţii;
• Convenţia pentru reprimarea traficului de fiinţe umane şi exploatarea prostituirii
semenilor (1949)
• Cele patru Convenţii semnate la Geneva la 12.08.1949: Convenţia pentru
îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, Convenţia
pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate în
campanie, Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război şi Convenţia
privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război, constituie o veritabilă
codificare a dreptului umanitar aplicabil în perioada de conflict armat;
• Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat,
adoptată la Haga în 1954 este o codificare a regulilor de drept internaţional în materie;
• Convenţia unică asupra stupefinatelor 1961;
• Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor 1970;
• Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei apartheid 1976;
• Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor contra
umanităţii adoptată în cadrul O.N.U. la 1968 este un instrument juridic pentru
sancţionarea fermă şi descurajarea săvârşirii unor dintre celor mai grave crime îndreptate
îmoptriva societăţii umane în ansamblul său, din care lipsesc însă crimele contra păcii;
• Rezoluţia Adunării Generale a O.N. U. din 1974 prin care a fost adoptată definiţia
agresiunii, rezoluţie ce a reprezentat un eveniment remarcabil în procesul de dezvoltare a
dreptului internaţional privind folosirea forţei;

9
• Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării producţiei şi stocării
armelor biolgice sau a toxinelor şi la distrugerea lor (1972) constituie primul instrument
juridic internaţional prin care o întreagă categorie de arme de distrugere în masă este
complet scoasă în afara legii;
• Convenţia cu privire la interzicerea utilizării de tehnici de modificare a
mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile (1976) oferă baza juridică
pentru scoaterea în afara legii internaţionale a războiului ecologic, ameninţare ce apasă
asupra existenţei civilizaţiei umane şi o potenţială crimă împotriva întregii omeniri;
• Convenţia asupra interzicerii sau limitării utilizării unor arme clasice care pot
fi considerate ca producând efecte traumatizante inutile sau ca lovind fără
discriminare 1980 (Convenţia este însoţită de trei protocoale referitoare la categorii
specifice de asemenea arme: schijele nelocalizabile, interzicerea sau limitarea de mine,
capcane sau alte dispozitive şi interzicerea sau limitarea utilizării de arme incendiare);
• Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării prelucrării, stocării şi utilizării
armelor chimice şi la distrugerea acestora (1993);
• Principiile cooperării internaţionale privind depistarea, arestarea şi extrădarea
persoanelor vinovate de crime de război - Rezoluţia ONU 1973;
• Statutele Tribunalelor Internaţionale (Nurenberg şi Tokyo 1946, Fosta
Yugoslavie 1993, Rwanda 1994, Curtea Penală Inemaţională de la Roma 1998, Curtea
Specială pentru Siera Leone);
• Regulile Dreptului Internaţional Umanitar (regulile războiului).

10
 CURSUL NR. 2
Conturarea Dreptului Internaţional Penal ca ştiinţă şi ramură de drept
Planul cursului:
1. Apariţia şi evoluţia DIP. Cadrul istoric, politic, juridic şi social
2. Locul DIP în sistemul actual de drept: componentă a dreptului internaţional public sau ramură
autonomă de drept?
3. Importanţa şi justificarea existenţei unui Drept Internaţional Penal.

1. Apariţia şi evoluţia DIP. Cadrul istoric, politic, juridic şi social

Amploarea deosebită a fenomenului infracţional în societatea contemporană, atingerile tot mai
frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea internaţională în ansamblu ori vizează
interesele unui număr mare de state, ca şi apariţia criminalităţii organizate care depăşeşte graniţele
internaţionale prin reţele infracţionale ce acţionează pe teritoriul mai multor state, stau la baza
constituirii şi dezvoltării DIP, ca expresie a coordonării eforturilor de interzicere şi reprimare a
faptelor antisociale dăunătoare legalităţii şi progresului întregii societăţi umane contemporane.
DIP este necesar pentru menţinerea păcii şi securităţii întregii umanităţi precum şi pentru
desfăşurarea în conformitate cu normele dreptului şi ale moralei a raporturilor dintre state, pentru
existenţa şi perenitatea unor valori fundamentale ale omenirii.
De la constituirea lor, relaţiile dintre state erau guvernate de dreptul internaţional public.
începând cu secolul XX, când sunt declanşate diverse divergenţe, ciocniri şi conflagraţii între state,
când apare un nou sistem social-economic, relaţiile dintre statele lumii se intensifică într-un
asemenea grad încât dreptul umanitar nu le mai putea acoperi, în aceste condiţii se cristalizează
ideea unei noi ramuri internaţionale de drept: DIP. Drept bază a apariţiei DIP au servit prima
conflagraţie de proporţii între statele din Europa - primul război mondial - creşterea fenomenului
infracţional ce aduce atingere valorilor internaţionale vizate de mai multe state, apariţia
criminalităţii organizate, comiterea actelor de terorism, etc.
Asupra apariţiei şi formulării DIP, părerile specialiştilor în materie diferă. Astfel, Ştefan
Glaser afirma că DIP este o materie recentă ce nu s-a materializat decât după cel de-al doilea război
mondial. într-o altă opinie, s-a reţinut că dezvoltarea unui DIP care să impună obligaţii direct
indivizilor şi să pedepsească încălcările acestora prin mecanisme internaţionale este relativ recentă,
fiind situată la începutul anilor 1990.
Germenii normelor de DIP apar în Antichitate. Aşa, de exemplu, angajamentul părţilor de
a extrăda dezertorii, fugarii şi de a se ajuta reciproc împotriva duşmanilor interni şi externi este
găsit în Tratatul de pace, încheiat în anul 1280 î.H. între Ramses al Il-lea, faraonul Egiptului, şi
Hatusil al IlI-lea, regele hitiţilor. Acte scrise de acest tip s-au păstrat numai pe plăci de lut - cel
mai vechi dintre cele atestate datează cu sec. XXIV şi XXIII î.H. şi reflectă o înţelegere dintre
regele akadian Naram-Sin şi regii Egiptului. Mult mai târziu, Platon, Aristotel sau Sf. Augustin au
vorbit despre legalitatea şi ilegalitatea războiului. Aceste discuţii erau în esenţă nişte viziuni
futuriste, şi nicidecum reflecţii asupra unui sistem legal existent.
Începând cu Evul Mediu, sub influenţa operei lui Thomas D’Aquino, relaţiile dintre state
sunt raportate la principiul solidarităţii creştine reglementate de legile bisericii (instituţia Pacea lui
Dumnezeu). Aceste legi constau în protecţia acordată preoţilor, femeilor şi copiilor prin
interzicerea impusă combatanţilor prin a-i ataca ori prin încetarea luptelor în anumite zile sau
perioade. Abaterile atrăgeau ca sancţiune excomunicarea.
Au mai fost şi alte încercări sporadice în această perioadă de a aduce în faţa justiţiei indivizi
care ar fi săvârşit aşa cum spunem în zilele noastre crime internaţionale. Spre exemplu la Napoli,
în anul 1268, Conradin von Hohenstafen, Duce de Suabia, a fost judecat, condamnat şi executat,

11
pentru declanşarea unui război injust. în anul 1474, Peter von Hagenbach a fost condamnat pentru
crime împotriva „legilor lui Dumnezeu şi ale omului ”, incluzând aici omor şi viol, de un tribunal
internaţional compus din judecători din Alsacia, Austria, Germania şi Elveţia, pentru nelegiuirile
comise în timpul ocupaţiei sale în Breisach, în numele lui Charles, Duce de Burgundia.
În secolul al XVI-lea filosofii spanioli Vittoria şi Suarez foloseau noţiunea de război just
ca fiind numai acela ce avea ca scop restabilirea dreptului încălcat de inamic, în afară de aceştia,
o pleiadă de gânditori laici s-au preocupat de construirea unor principii noi inspirate de morala şi
de conceptul de justiţie. Un astfel de gânditor este Hugo Grotius, fondatorul principiilor dreptului
internaţional public în opera sa De jure belii acpacis apărută în anul 1625. Acesta susţinea că
războiul este legitim numai atunci când constituie un act de apărare contra unei agresiuni sau când
reprimă infracţiunile aduse dreptului naţional. Grotius citează următoarele infracţiuni comise în
contra dreptului ginţilor: când popoarele se hrănesc cu carne umană, când neagă existenţa lui
Dumnezeu şi se îndepărtează de orice religie.
Aşadar, când violarea dreptului ginţilor constituie o infracţiune ea trebuie pedepsită, iar
dacă un stat dezlănţuie acte de violenţă şi teroare răspunzătoare de acestea nu este întreaga
populaţie cî doar şeful statului (prinţul).
La sfârşitul sec. XVIII, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseau şi alţi filosofi ai timpului
au înaintat planuri pentru o pace perpetuă, dar Jeremy Bentham a fost cel care a folosit pentru
prima dată termenul de „drept internaţional penal”.
DIP se conturează la începutul secolului al XlX-lea când în dreptul intern al Statelor
Unite sunt menţionate pentru prima oară reguli de drept penal privind pe beligeranţi. în
timpul războiului de secesiune, Instrucţiunile din 1863 cuprindeau la art. 47: Crimele prevăzute
de legile penale ca: incendiile, omorurile, mutilările, loviri şi răniri, furtul cu mâna înarmată,
furtul în timpul nopţii prin efracţie, falsul, dacă sunt comise de soldaţi americani pe teritoriul
inamic contra locuitorilor de pe acest teritoriu, nu numai că sunt pedepsiţi cu aceleaşi pedepse ca
în Statele Unite, dar în cazurile în care nu atrag pedeapsa cu moartea, va fi aplicat maximul
pedepsei.
În anul 1864 a fost semnată la Geneva Convenţia Crucii Roşii Internaţionale, care a
contribuit de asemnea la dezvoltarea dreptului internaţional.
Dezvoltarea dreptului internaţional penal este marcată şi de ideea organizării unei
jurisdicţii criminale internaţionale - idee ce aparţine lui Gustav Moynier - pentru reprimarea
crimelor contra dreptului ginţilor.
Conferinţa de la Haga din 1907, la care au participat reprezentanţi ai 44 de state, are o
importanţă deosebită în dezvoltarea DIP. Aici s-au codificat legile şi obiceiurile războiului,
introducându-se mai multe interdicţii care, deşi lipsite de sancţiuni, au constituit un succes pentru
afirmarea principiilor umanitare ce stau la baza acestor documente.
Câteva dintre interdicţiile Convenţiei de la Haga din 1907 constau în: interzicerea de a
folosi otrava sau armele otrăvite, de a ucide prin trădare indivizi aparţinând naţiunii sau armatei
inamice, de a ucide sau răni un inamic lipsit de mijloace de apărare, da a folosi arme şi proiectile
sau materii de natură a cauza suferinţe inutile, de a ataca sau bombarda oraşe, locuinţe sau
construcţii ce nu sunt apărate. Aceeaşi Convenţie impune respectul onoarei şi drepturilor de
familie, vieţii persoanelor şi proprietăţii private precum şi convingerilor religioase.
O deosebită importanţă asupra constituirii DIP au avut-o încercările de a limita războaiele
şi de a le umaniza. Prima formulare a principiului limitării dreptului prioritar se întâlneşte în
preambulul Declaraţiei de la Sankt-Petersburg din 1868, în care se fixa că scopul războiului este
depăşit dacă se folosesc “arme care ar agrava în mod inutil suferinţele oamenilor scoşi din luptă
sau ar face moartea lor inevitabilă”.
Răspunderea pentru infracţiunile comise în timpul primului război mondial a căpătat o

12
importanţă reală după război, figurând în preliminariile Tratatului de la Versailles.
În consultaţia dată de profesorii Lamaude şi G. de Lapradelle cu privire la responsabilitatea
criminalilor de război şi mai ales a împăratului Wilhelm al II-lea, sunt enumerate crimele de război
comise de germani în timpul primului război mondial: folosirea de arme interzise, otrăvirea aerului
şi apei, aplicarea de rele tratamente prizonierilor, arestarea şi masacrarea ostaticilor, distrugerea
oraşelor, navelor şi navelor- spitale, afectarea legăturilor de familie distruse prin deportarea în
masă a locuitorilor paşnici, torpilarea submarină a vapoarelor încărcate cu femei şi copii,
bomabardarea oraşelor uneori neapărate cu avioane sau tunuri cu bătaie lungă. Responsabilitatea
personlă pentru actele incriminate cade asupra tuturor oamenilor de stat germani, şefi civili şi
militari, în frunte cu Wilhelm al II-lea de Hohenzollem.
Prin aceeaşi consultaţie a fost propusă înfiinţarea unui Tribunal de justiţie internaţională,
iar Tratatul de la Versailles a prevăzut înfiinţarea acestuia pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea, fost
împărat al Germaniei. El trebuia pus sub acuzaţie publică de către puterile aliate pentru ofensa
supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor. Această ofensă consta în
violarea neutralităţii Belgiei şi Luxemburgului şi a principiilor Convenţiei de la Haga.
Clauzele Tratatului de la Versailles nu au fost însă aplicate deoarece guvernul olandez a
refuzat extrădarea fostului împărat german.
Nici dispoziţiile ce obligau guvernul german a preda puterilor aliate pe ceilalţi criminali
de război nu au fost respectate. Numai ofiţerii germani luaţi prizonieri au fost judecaţi de
tribunalele militare franceze şi engleze. Guvernul german a refuzat extrădarea criminalilor de
război, cu excepţia a 6 ofiţeri.
Astfel, criminalii de război din primul război mondial au rămas nepedepsiţi prin
escamotarea tratatelor şi a legilor războiului. Totuşi, dispoziţiile Tratatului de la Versailles prezintă
o deosebită importanţă. Pentru prima oară apare noţiunea de crimă de război. Şi tot pentru prima
oară un şef de stat este făcut răspunzător pentru politica sa de încălcare a dreptului ginţilor.
Acest prim război mondial a fost un veritabil punct de plecare a unei intense activităţi
doctrinare în domeniul DIP. Pentru unii, declanşarea Marelui Război a sunat dezgheţul dreptului
internaţional. Aşa cum am arătat şi anterior, după primul război mondial, DIP s-a îmbogăţit cu noi
reglementări cu privire la interdicţiile şi restricţiile din domeniul dreptului războiului. Tot în acea
perioadă au fost adoptate noi Convenţii privind reprimarea şi sancţionarea infracţiunilor
internaţionale.
Evenimentul cel mai important al epocii pentru dezvoltarea DIP a fost Pactul Briand-
Kellogg (1928) prin care statele condamnă recurgerea la război pentru tranşarea diferendelor
internaţionale şi se obligă să renunţe la război ca instrument de politică internaţională, în relaţiile
lor mutuale.
Primele idei de instituire a DIP ca ramură de drept de sine stătătoare au fost exprimate de
juristul român Vespasian V. Pella care a scris în 1935 Proiectul unui Cod penal mondial şi care este
precursorul unor măsuri internaţionale pentru reprimarea actelor de terorism, el fiind considerat
artizanul acestor convenţii.
Între timp, în lume luase amploare constituirea forurilor internaţionale (neguvemamentale1
şi guvernamentale12) care, în virtutea drepturilor lor instituţionale, monitorizau acţiunile statelor.
Mai mult decât atât, obiectivul multor foruri se axa pe acţiunile de agresiune şi de război, care erau

1
Crucea Roşie internaţională, organizaţie internaţională neguvemamentală cu sediul la Geneva, creată în
urma bătăliei de la Solferino, în 1859, de către Henri Dunant şi Liga societăţilor de Cruce Roşie, înfiinţată
în 1919.
• Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) este o organizaţie internaţională înfiinţată la sfârşitul celui de al II-lea
război mondial, prin semnarea Cartei de la San Francisco, la 26 iunie 1945, de către 51 de state. Îşi are
sediul la New York, Geneva şi Viena.

13
considerate fapte ilicite şi care lezau ordinea juridică internaţională.
Exterminarea a milioane de oameni nevinovaţi a provocat reacţia guvernelor aliate care au
trecut la măsuri în vederea pedepsirii celor vinovaţi. Astfel, în 1942 a fost creată Comisia interaliată
pentru cercetarea crimelor de război. In acelaşi an, guvernele în exil ale ţărilor aliate ocupate de
hitlerişti (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Grecia, Cehoslovacia şi Iugoslavia) au
semnat la Londra Declaraţia de la Saint James Palace. Declaraţia proclamă printre scopurile
principale ale războiului şi pe acela de a aplica pedepse criminalilor de război, pe calea justiţiei
organizate. Pedeapsa trebuie aplicată tuturor vinovaţilor de orice violenţe contra populaţiei civile,
violenţe care nu au avut nimic în comun cu conceptul actelor de război sau al crimelor politice.
În octombrie 1943 cele trei mari puteri aliate - Marea Britanie, S.U.A. şi U.R.S.S. printr-
un act comun semnat la Moscova, declară că sunt în posesia a numeroase probe de atrocităţi,
masacre şi execuţii masive comise cu sânge rece de forţele hitleriste în ţările ocupate. După
capitularea Germaniei puterea a fost preluată de către cele patru ţări aliate - Anglia, Franţa, S.U.A.
şi U.R.S.S. Acestea au redactat şi au semnat la Londra la 8 august 1945 actul cu privire la
pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei. Actului denumit
Declaraţia de la Londra i s-a anexat Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg. De
asemenea, a fost creat şi Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio, pentru judecarea principalilor
criminali de război din Asia. Caracterul internaţional al Tribunalului rezultă din faptul că
judecătorii din Extremul Orient desemnaţi de către cele patru mari puteri, reprezentau justiţia în
numele tuturor ţărilor aliate.
În competenţa Tribunalelor intra judecarea principalilor criminali de război, care
săvârşiseră atât crime de război cât şi crime contra păcii şi contra umanităţii. Pedepsele ce urmau
să fie aplicate erau lăsate la latitudinea tribunalului, prevăzându-se că tribunalul poate să pronunţe
după convingerea sa orice pedeapsă pe care o consideră justă, inclusiv pedeapsa cu moartea.
Legitimitatea acestor Tribunale a fost în parte contestată în epocă, reproşându-li- se mai
întâi lipsa de legalitate, fiind vorba de o jurisdicţie instituită ad-hoc de către învingători, apoi că
au fost compuse numai din reprezentanţi ai puterilor victorioase, ceea ce le priva de un caracter
internaţional veritabil şi că baza lor legală în ce priveşte dreptul aplicabil este precară.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg a pronunţat prima sa sentinţă în septembrie
1946 prin care 12 acuzaţi au fost condamnaţi la moarte, 2 acuzaţi la câte 20 de ani de închisoare,
un acuzat la 15 ani de închisoare, un acuzat la 10 ani de închisoare iar 3 acuzaţi au fost achitaţi.
La puţin timp după verdictul de la Nűrnberg Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat
Rezoluţia nr. 95 prin care aprobă şi confirmă principiile de drept internaţional recunoscute prin
Statutul Tribunalului de la Nűrnberg şi de sentinţele sale. Rezoluţia avea un caracter declarativ,
confirmând principii şi norme de drept internaţional deja existente, dar stabilind fără echivoc
configuraţia acestora şi valoarea lor generală, ca parte a DIP. Aşadar, erau recunoscute definitiv:
- principiul interzicerii războiului de agresiune şi al răspunderii pentru pornirea şi ducerea
unui asemenea război,
- răspunderea pentru crime de război şi dreptul comunităţii internaţionale de a sancţiona în
plan internaţional sau în cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte.
De asemenea, se afirma necesitatea perfecţionării în continuare a legislaţiei şi jurisdicţiei
internaţionale care să facă efectivă sancţionarea oricăror încălcări ale dreptului internaţional în
aceste domenii, ca şi nevoia codificării principiilor şi normelor existente.
în baza acestei Rezoluţii, Comisia de drept internaţional a O.N.U. a definitivat în 1959 un
proiect de Cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii, care nu a fost însă adoptat, fiind
considerat insuficient de bine întocmit şi necorespunzând cerinţelor unui veritabil Cod criminal
internaţional. In conceptul de crime contra păcii şi securităţii omenirii, intră:
- acte care în dreptul internaţional se încadrează în crima de agresiune armată,

14
 - actele de stat prin care se încurajează terorismul internaţional,
- actele de violare a tratatelor internaţionale prin care se aduc restricţii sau limitări ale
armamentului,
- actele de coerciţie economică sau politică îndreptate împotriva unui stat cu scopul de a
obţine avantaje de orice natură sau pentru a-i forţa deciziile,
- actele de genocid, crimele împotriva umanităţii,
- actele comise cu violarea legilor şi obiceiurilor războiului.
Dreptul internaţional postbelic a recunoscut o puternică dezvoltare sub aspectul
reglementărilor cu incidenţe penale, ca rezultat al eforturilor ce reflectă preocupările umanităţii de
a înlocui forţa prin drept, de a pune la baza relaţiilor internaţionale colaborarea bazată pe principii
ferme şi a face eficientă legalitatea internaţională. Astfel au fost adoptate numeroase Convenţii,
care sunt considerate izvoare ale DIP, prin care sunt reglementate probleme majore privind
protecţia internaţională a unor valori importante ale umanităţii şi lupta organizată împotriva
criminalităţii internaţionale.:
Rezultatele obţinute în reglementarea unor importante probleme cu incidenţe directe în
DIP, ca şi diligenţele care se depun în continuare pentru dezvoltarea unor asemenea reglementări,
pentru amplificarea eforturilor în sensul colaborării tot mai largi în reprimarea criminalităţii, sunt
dovada că în zilele noastre asistăm la o largă afirmare a DIP, la conturarea principiilor,
instrumentelor şi metodelor sale, care să-l facă eficient în lupta pentru sancţionarea încălcărilor
aduse principiilor şi normelor de drept şî pentru respectarea legalităţii internaţionale pe timp de
pace şi în caz de conflict armat.

2. Locul DIP în sistemul actual de drept: componentă a dreptului internaţional public sau
ramură autonomă de drept?
Dreptul internaţional penal este considerat ca fiind o ramură relativ nouă în peisajul
dreptului internaţional. Trebuie însă să precizăm că el reprezintă o ramură despre care s-a vorbit
încă din anul 1889, când trei penalişti renumiţi şi anume, Van Hamei, profesor la Universitatea
din Amsterdam, Prins, profesor la Universitatea din Bruxelles şi von Liszt, profesor la
Universitatea din Berlin, au fondat Uniunea Internaţională de Drept Penal.
Din păcate, această Uniune nu a rezistat conjuncturii existente în timpul primului război
mondial, dar necesitatea ei a fost apoi resimţită dorindu-se crearea unei noi Asociaţii de drept penal
internaţional, datorită apariţiei conflictelor internaţionale. în acest context şi succedând Uniunea
Internaţională de Drept Penal, Quintiliano Soldana şi Henri Donedieu de Vabres au propus
înfiinţarea unei Asociaţii internaţionale de drept penal.
Această Asociaţie s-a străduit să elaboreze un drept penal comun cu dreptul internaţional
pentru a veni în sprijinul solidarităţii internaţionale. în sprijinul fondatorilor săi, Asociaţia a devenit
reprezentativă prin dorinţa unanimă a tuturor statelor animate de sentimente pacifiste, în scopul de
a-şi uni forţele pentru apărarea umanităţii de o criminalitate din ce în ce mai accentuată.
În baza celor expuse, putem spune că, deşi este considerată o ramură relativ nouă a
dreptului internaţional public aşa cum am menţionat anterior, elementele dreptului internaţional
penal au făcut obiectul studiilor a diferiţi şi totodată, importanţi jurişti, încă din secolele trecute,
atunci când, datorită apariţiei şi dezvoltării unor conflicte internaţionale care au dat naştere unor
infracţiuni (care au fost denumite tot internaţionale) a început afirmarea responsabilităţii
guvernanţilor pentru aceste fapte.
Astfel, în sprijinul respectării legilor războiului, a respectării tratatelor internaţionale şi, în
principal, pentru pedepsirea persoanelor vinovate de încălcarea acestor reguli (fie în calitate de
organe ale statului, fie particulari) a apărut şi s-a conturat Dreptul internaţional penal.
Tratatul de pace de la Versailles din anul 1919 consacră răspunderea penală a persoanei

15
fizice, contribuind, ca şi alte tratate de pace, într-o mare măsură la dezvoltarea dreptului
internaţional penal.
Perioada interbelică a avut o contribuţie mai mult decât semnificativă la consolidarea
temeliei dreptului internaţional penal. Aici, rolul cel mai important l-a avut juristul român
Vespasian V. Pella, profesor la Universitatea Bucureşti şi un specialist reputat în drept
internaţional, care a ştiut foarte bine cum să folosească instrumentele acestuia pentru a atinge
obiectivul important al păstrării păcii şi ordinii în societatea internaţională a timpului său.
Majoritatea autorilor români şi străini de drept internaţional îl consideră pe Vespasian V.
Pella ca pe unul dintre pionierii importanţi ai dreptului internaţional penal - acesta fiind iniţiatorul
primei Convenţii cu privire la crearea unei Curţi Penale Internaţionale, semnată în anul 1937 la
Geneva şi, contribuind substanţial la dezvoltarea acestei noi ramuri de drept internaţional prin
participările sale active la lucrările Biroului Internaţional pentru unificarea dreptului penal,
Asociaţiei Internaţionale pentru unificarea dreptului penal şi ale multor altor foruri internaţionale,
inclusiv Tribunalul Internaţional de la Numberg, în mai 1947, când şi-a prezentat noile sale teorii
cu privire la dreptul internaţional penal (supranaţional - cum îi spunea el) - care au fost, de fapt,
consacrate prin deciziile acestui tribunal internaţional ad-hoc.
Preocupându-se de incriminarea războiului de agresiune, ca fiind cea mai gravă crimă
împotriva omenirii, de noţiunea de crime de război şi de necesitatea pedepsirii celor vinovaţi de
săvârşirea de infracţiuni internaţionale, Vespasian V. Pella a dat una din cele mai vechi definiţii
ale dreptului internaţional penal. El scria că dreptul internaţional penal reprezintă “totalitatea
regulilor de fond şi formă care guvernează modul de reprimare a acţiunilor comise de state sau
de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia între popoare
Pornind de la teoria lui Vespasian V. Pella, în literatura de specialitate s-au dat mai multe
definiţii dreptului internaţional penal.
Spre exemplu, eminentul jurist belgian de drept internaţional, Ştefan Glasser, scria că
dreptul internaţional penal este “ansamblul de reguli juridice recunoscute în relaţiile
internaţionale, care au drept scop de a proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin
reprimarea actelor care îi aduc atingere, sau, cu alte cuvinte, ansamblul de reguli stabilite pentru
reprimarea violărilor aduse perceptelor de drept internaţional public”.
Şapte ani mai târziu, după concepţia lui Grigore Geamănu, “dreptul internaţional penal
conţine ansamblul regulilor juridice (cutumiare sau convenţionale) stabilite sau acceptate în
relaţiile dintre state, referitor la represiunea infracţiunilor comise prin violarea dreptului
internaţional public'\
La mijlocul anilor ’90, după o atentă studiere a doctrinei, Vasile Creţu conchide că “dreptul
internaţional penal constituie un ansamblu de norme juridice, convenţionale sau cutumiare,
stabilite sau acceptate de state, ca parte a dreptului internaţional public, în baza cărora este
organizată incriminarea şi reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere unor
interese fundamentale ale comunităţii internaţionale”.
În zilele noastre, dreptul internaţional penal acoperă un ansamblu de reguli care
guvernează incriminarea şi reprimarea infracţiunilor care, fie prezintă un element de extraneitate,
fie sunt de origine internaţională.
Aici, elementul de extraneitate înseamnă că problema penală naţională priveşte o ordine
juridică străină, ţinând seama, în general, de naţionalitatea străină a autorilor sau de caracterul
extrateritorial al infracţiunii.
Originea internaţională a incriminării sau a reprimării se referă la sursele lor convenţionale
sau cutumiare internaţionale. Se opun aici Dreptul penal internaţional (regulile invocate sunt de
origine internă) şi Dreptul internaţional penal (regulile invocate sunt de origine internaţională).
Noţiunea de drept penal înglobează nu numai dreptul penal propriu-zis, adică dreptul

16
material care prevede infracţiunile, identifică persoanele responsabile şi fixează pedepsele
corespunzătoare, dar şi procedura penală sau dreptul procesual penal care determină, între altele,
competenţa tribunalelor, guvernează desfăşurarea procesului, atribuie efecte hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în străinătate şi fixează regulile cu privire la asistenţa şi cooperarea
internaţională în materie de sancţionare penală.
Punctul de unde pleacă dreptul internaţional penal este schimbarea tezei, conform căreia,
subiectul răspunderii internaţionale este numai statul. Treptat însă, a apărut ideea care, de altfel, s-
a şi impus, că şi persoanele fizice (indivizii) răspund pentru săvârşirea unor acte contrare dreptului
internaţional, care sunt incriminate ca infracţiuni internaţionale.
Persoana fizică răspunde în dreptul internaţional şi sub aspect penal prin faptul că
răspunderea internaţională a statului nu absolvă de răspundere persoana fizică care a săvârşit
efectiv infracţiunea internaţională, fie în calitatea sa de organ de stat, fie ca persoană particulară.
Răspunderea trebuie să fie individuală pentru infracţiunea internaţională săvârşită de ea.
Sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg din anul 1946 confirmă
răspunderea persoanei fizice şi sub aspectele sus-prezentate. Astfel, această sentinţă precizează că
oamenii, iar nu instituţiile abstracte, comit infracţiunile internaţionale. De asemenea, se precizează
că numai prin pedepsirea vinovaţilor de săvârşirea acestor infracţiuni se poate garanta respectarea
dreptului internaţional.
Răspunderea persoanei fizice pentru violarea dreptului internaţional public, prin săvârşirea
de infracţiuni internaţionale a fost afirmată şi consacrată şi în Tratatul de pace de la Versailles din
anul 1919. Acest Tratat stabileşte şi două principii pentru stabilirea răspunderii internaţionale a
persoanei fizice:
1. Răspunderea persoanelor fizice pentru comiterea infracţiunilor internaţionale.
2. Principiul instituirii unor instanţe de judecată internaţionale speciale.
Aceste instanţe trebuiau să judece şi să pedepsească persoanele vinovate.
Dreptul internaţional penal, ca ramură a dreptului internaţional public, a apărut şi
s-a dezvoltat pe baza unei cooperări internaţionale şi a actelor internaţionale prin care anumite
fapte au fost incriminate ca infracţiuni internaţionale.
În virtutea aplicării normelor de drept internaţional penal, statele cooperează pe plan
internaţional prin elaborarea a numeroase convenţii pentru combaterea infracţiunilor internaţionale
prin care sunt incriminate anumite fapte şi se stipulează pedepsirea vinovaţilor. Aceste convenţii
cuprind şi obligaţia statelor de a introduce prevederile lor în legislaţia lor penală.
O altă problemă care se pune în legătură cu această premisă de drept internaţional penal
este aceea a terminologiei. In acest sens, unii autori folosesc atât noţiunea de drept penal
internaţional, cât şi pe cea de drept internaţional penal.
Dreptul internaţional penal face parte din ordinea juridică internaţională, pe când dreptul
penal internaţional apără ordinea internă a fiecărui stat.
Dreptul penal internaţional constituie domeniul în care statele îşi solicită reciproc sprijin
pentru rezolvarea unor probleme de drept penal intern, cum ar fi norme referitor la: extrădare,
asistenţă judiciară în cauze penale, aplicarea legilor naţionale în cazul infracţiunilor săvârşite în
străinătate, recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti ale altor state.
De asemenea, apără de posibile atentate, ordinea internă a fiecărui stat. Mai mult, cuprinde normele
de drept penal intern care au şi un element de extraneitate3 şi conţine norme şi sancţiuni de drept
penal stabilite, de obicei, în conformitate cu dreptul internaţional penal.

3
Locul săvârşirii faptei sau al consecinţelor producerii acestora, naţionalitatea făptuitorilor, locul unde
aceştia se află după săvârşirea infracţiunilor, când toate aceste elemente sau unele din ele nu sunt
întrunite în cadrul legal naţional, împrejurări de natură a determina componenţa de judecată a instanţelor
naţionale.

17
 Acest drept penal internaţional nu este altceva decât cooperare judiciară internaţională,
concept care nu a fost definit exact de specialişti şi care s-a manifestat mai activ în ultima perioadă,
cunoscând noi şi diversificate forme, unele legiferate prin norme juridice interne, altele prevăzute
în diferite tratate şi convenţii internaţionale.
În ceea ce priveşte dreptul internaţional penal, acesta reglementează faptele penale care
aduc atingere relaţiilor paşnice dintre popoare, precum şi drepturilor fundamentale ale omului,
cum ar fi: crimele contra păcii şi omeniri, crimele de război, crimele contra umanităţii, cât şi pe
cele prin care sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umană sau
activităţi importante pentru colaborarea internaţională şi anume, infracţiuni internaţionale, cum ar
fi: terorismul internaţional, infracţiunile împotriva persoanelor care se bucură de protecţie
internaţională, capturarea sau deturnarea de aeronave, pirateria maritimă, distrugerea cablurilor
submarine, traficul ilicit de droguri, circulaţia şi traficul publicaţiilor obscene, falsificarea de
monedă, sclavia şi traficul de sclavi, traficul de femei şi de copii, viol, sclavaj sexual, prostituţie
forţată, sterilizare forţată, pedofilie, infracţiuni privitoare la bioetică, atentatele la securitatea
personalului Naţiunilor Unite, comerţul ilegal al bunurilor culturale, infracţiuni referitoare la
telecomunicaţii şi informatică, infracţiuni referitoare la protecţia intereselor economice.
Fiind o ramură a dreptului public ce se bazează, şi totodată, se află în relaţii de corelaţie
reciprocă cu normele generale ale acestui drept, se constituie din norme materiale şi din norme
procesuale. De asemenea, prin crearea Curţii Penale Internaţionale, şi-a constituit propriul aparat
represiv, aplicându-se atunci când este săvârşită o infracţiune internaţională.
Mai putem spune că dreptul internaţional penal se prezintă ca un cod perfect unitar, coerent
şi legiferat ce se exercită în forme speciale.
Altfel spus, dreptul internaţional penal apără cele mai importante valori internaţionale şi
ordinea juridică internaţională, reprimând infracţiunile internaţionale şi stabilind obligaţiile
internaţionale ce revin statelor în această materie.
În acest context ne întrebăm dacă după ce am prezentat domeniul dreptului internaţional
penal, după ce am văzut multitudinea de infracţiuni pe care trebuie să le reglementeze, putem spune
despre dreptul internaţional penal că tinde să devină o ramură distinctă de drept. O putem include
în continuare, ţinând cont de complexitatea ei, în subramurile dreptului internaţional public sau a
dreptului penal?
Evoluţia societăţii care, implicit, presupune şi evoluţia infracţiunilor cu caracter
internaţional, a determinat, în zilele noastre, impunerea şi implicit, recunoaşterea pe plan
internaţional a dreptului internaţional penal ca ramură distinctă de drept. De aceea se află la etapa
cristalizării ca ramură autonomă de drept, fiind recunoscută ca una dintre cele mai noi ramuri ale
dreptului internaţional public, oficial codată în totalitatea normelor sale, din anul 1998, odată cu
instituirea jurisdicţiei penale internaţionale prin adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale.

3. Importanţa şi justificarea existenţei unui Drept Internaţional Penal

Lupta împotriva infracţionalităţii reprezintă una dintre preocupările majore ale tuturor
statelor şi mai presus de orice activitate, o prioritate în raport cu multe alte cerinţe pe care
societatea le impune la un momentdat.
În lupta împotriva criminalităţii interne şi internaţionale, rezultatele cele mai bune nu pot
fi obţinute fără o cooperare deosebită între state. Dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe multiple
planuri, în special după primul război mondial, a fost însoţită între altele de o creştere fără
precedent a criminalităţii internaţionale.
Această prezenţă îngrijorătoare a criminalităţii în viaţa internaţională a determinat o reacţie
de solidaritate din partea statelor, conştiente de necesitatea colaborării lor în vederea prevenirii şi
combaterii acestui fenomen.

18
 Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor internaţionale, pe toate planurile, are drept
consecinţă stabilirea unor raporturi juridice cu un element de extraneitate în ceea ce priveşte
combaterea fenomenului infracţional. în condiţiile unei lumi globalizate, în care criminalitatea a
devenit un fenomen universal, se impune cooperarea penală internaţională în vederea creşterii
randamentului de minimizare a tuturor actelor antisociale. în lucrările de specialitate se vorbeşte
deja despre spaţiu european al crimei (euro crima) despre libera circulaţie a criminalilor şi despre
„exportul de Mafie
Este evident că, datorită amplorii sale, ariei de răspândire şi caracterului său organizat,
această criminalitate internaţională depăşeşte capacitatea de reacţie a statelor, luate izolat şi nu poate
fi combătută eficient decât prin unirea eforturilor tuturor statelor.
Observăm astfel, că internaţionalizării crimei trebuie să-i corespundă o internaţionalizare
a luptei contra fenomenului infracţional.
Este bine ştiut, că în perioada imediat următoate celui de-al doilea război mondial întreaga
omenire a asistat la un proces de extindere a infracţionalităţii şi în special a celei transfrontaliere.
Au luat amploare manifestări criminale de natură diferită care prezentau un pericol evident pentru
întreaga omenire.
Statele lumii, care garantau drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor şi
cetăţenilor, care apărau persoana cu toate atributele sale - viaţa, intergritarea corporală, sănătatea,
libertatea, demnitatea, s-au văzut în faţa unui pericol nebănuit până atunci. Astfel, apare necesară
şi pe deplin utilă o colaborare strânsă între toate statele lumii, cu atât mai mult cu cât infratorii sunt
din ce în ce mai dotaţi cu mijloace moderne de comitere a faptelor penale şi în acelaşi timp s-au
creeat reţele criminale formate din membri care se află în state diferite.
Identitatea instrumentelor juridice de luptă împotriva criminalităţii pe plan internaţional
sporeşte cu mult modalitatea de reacţie a statelor în faţa pericolului. Asemănarea instituţiilor
presupune o punere de acord din punct de vedere juridic dar şi politic, astfel încât să asistăm la
apariţia unui sistem juridic unitar la nivel continental, şi de ce nu şi la unul mondial.
Putem vorbi astfel, despre existenţa unei societăţi internaţionale, guvernată de reguli şi
norme la care statele membre au aderat. Această societate internaţională a impus elaborarea unor
noi conduite sau adaptarea celor deja existente, realizându-se o codificare la nivelul domeniilor de
maxim interes.
Perioada pe care o parcurgem este marcată de cea mai dinamică dezvoltare a doctrinei,
determinată de evoluţia vieţii şi a societăţii internaţionale. Astfel, elementele vechi sunt înlocuite
de altele noi, sau sunt adaptate la noile cerinţe ale vieţii sociale, apar noi curente determinate de
apariţia unor valori şi relaţii sociale, sau asistăm la o combinaţie de elemente impusă de interesele
fiecărui stat participant la viaţa internaţională.
Primele reguli de conduită cu caracter internaţional au apărut din timpuri străvechi,
pornind de la elemente disparate şi de natură bilaterală. Pe măsura evoluţiei istorice, relaţiile
internaţionale, la început rudimentare şi limitate ca obiect, s-au dezvoltat şi diversificat, rolul
principal în acest proces complex revenind statelor. în timp, aceste relaţii internaţionale s-au extins,
acaparând toate domeniile vieţii sociale în care statele îşi manifestă reciproc un deosebit interes.
În prezent, relaţiile dintre state au caracter politic, economic, cultural, militar, ori privesc
comunicaţiile, protecţia drepturilor omului, transporturile, mediul înconjurător şi nu în ultimul
rând domeniul juridic.
Transformările ce s-au produs în lume de-a lungul ultimului secol au condus la creearea
unei noi ordini de drept şi la apariţia unor noi forme de manifestare, pe fondul intensificării
dialogului politic pentru menţinerea păcii, promovarea drepturilor omului, democraţiei şi statului
de drept.
Obiectul tratatelor şi convenţiilor subliniază preocupările pe care statele le au la un

19
momentdat şi arată structura valorilor sociale pe care o societate se fundamentează. În actuala
etapă de dezvoltare a societăţii contemporane colaborarea internaţională între state suverane şi
egale în drepturi devine aşadar, o realitate incontestabilă, impusă de necesităţi obiective. Premisa
fundamentală în dezvoltarea relaţiilor intemaţioanle trebuie să o constituie întotdeauna principiul
respectării independenţei şi suveranităţii naţionale.
Criminalitatea internaţională reprezintă, în lumina Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva
criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York, la 15 noiembrie 2000, activităţile
transnaţionale desfăşurate de către un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care
există de o anumită perioadă şi acţionează în urma unei înţelegeri, în scopul săvârşirii uneia sau
mai multor infracţiuni prevăzute în convenţie, pentru a obţine, direct sau indirect, un avantaj
financiar sau un alt avantaj material.
Potrivit art. 3, o infracţiune este de natură transnaţională dacă este săvârşită în mai mult de
un stat, este comisă într-un stat, dar o parte substanţială a pregătirii, planificării, conducerii sale
sau a controlului său are loc într-un alt stat, este săvârşită într-un stat, dar impică un grup
infracţional organizat care desfăşoară activităţi infracţionale în mai mult de un stat,este comisă
într-un stat, dar are efecte substanţiale într-un alt stat.
Terorismul internaţional reprezintă o ameninţare a cărei recrudescenţă provoacă
îngrijorarea tuturor statelor, indiferent de zona geografică în care se află. Terorismul poate fi definit
ca o strategie reprezentată printr-un ansamblu de acţiuni teroriste, de natură să pună în pericol
siguranţa populaţiei şi a statului, realizate în vederea atingerii unor scopuri politice. Actul de
terorism reprezintă actul de violenţă cu caracter premeditat, îndreptat împotriva populaţiei civile,
împotriva autorităţii de stat sau împotriva bunurilor acesteia, săvârşit de o persoană sau un grup de
persoane sau de către alt stat cu care nu se află într-un conflict militar deschis. O formă recentă a
terorismului o constituie bioterorismul, utilizarea agenţilor biologici în scopuri teroriste.
Armele biologice, prezintă avantajul că sunt simplu de produs şi depozitat, sunt uşor de
transportat şi au o capacitate ridicată de contaminare şi diseminare. în acest sens, ţara noastră a
aderat la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional adoptată la Geneva
în 1937. Drept consecinţă a aderării României la această Convenţie, pe plan intern s-a adoptat
O.U.G. nr. 141/2001 care sancţionează acte de terorism şi fapte prin care se încalcă ordinea publică.
Din această categorie fac parte: actele de terorism, asocierea pentru săvârşirea de acte de terorism,
finanţarea actelor de terorism, ameninţarea în scop terorist şi alarmarea în acop terorist.
Traficul şi consumul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope a dobândit în prezent o
amploare fără precedent. Dacă în ţările din America Latină şi Orient principalele droguri sunt cele
obţinute prin cultivarea plantelor specifice din care se obţin drogurile tradiţionale (marijuana,
opium, cocacina), ţările dezvoltate şi foste comuniste s- au specializat în producţia de droguri de
sinteză sau amphetamine.
Faudele cu cărţi de credit reprezintă un fenomen infracţional care, în ultima perioadă, a
devenit o problemă complexă, în continuă creştere, ce afectează economia tuturor statelor, întrucât
deţinătorii unor asemenea instrumente de plată pot face cumpărături, achita servicii sau obţine bani
în numerear oriunde în lume unde este recunoscută banca emitentă.
Tehnica modernă de calcul este folosită şi la contrafacerea actelor de identitate a căror
punere în circulaţie este greu de controlat. Sub noua identitate conferită de către actele falsificate,
infractorii pot tranzita uşor punctele de frontieră, pot accesa informaţii foarte uşor, pot efectua
tranzacţii sau pot exercita profesii pentru care nu sunt calificaţi, pot justifica unele bunuri care sunt
în posesia lor sau se pot sustrage trageri la răspundere penală pentru faptele comise.
De asemenea, cu efecte devastatoare asupra economiei mondiale este şi falsificarea de
monedă sau alte valori ale diferitelor state, acestea fiind infracţiuni tradiţionale, dar săvârşite cu
mijloace tehnice ultramoderne. In ultimul timp s-a înregistrat o diminuare a ponderii acestui

20
fenomen explicabilă datorită apariţiei şi utilizării pe scară tot mai largă a cărţilor de credit şi
datorită înmulţirii elementelor de siguranţă pe care le poartă şi care sunt uşor identificabile.
România a aderat la Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la Geneva
la 20 aprilie 1929 şi ratificată de ţara noastră în 1930. Astfel, pe plan intern s-a incriminat
infracţiunea de falsificare de monede, timbre sau valori străine.
În ultimul deceniu şi criminalitatea informatică a intrat în atenţia ţărilor puternic
dezvoltate, unde calculatorul a pătruns în aproape toate domeniile de activitate, uşurând atât munca
oamenilor, dar în acelaşi timp servind ca un procedeu de fraudă pentru speculanţi.
Printre delictele ce pot fi comise cu ajutorul calculatorului menţionăm: frauda informaţiei,
falsul în informatică, faptele ce aduc prejudicii datelor sau programelor informatice, sabotajul
informatic, accesul neautorizat, reproducerea neautorizată a circuitelor integrate, alterarea datelor
sau programelor informatice, sprijinul informatic, utilizarea neautorizată a unui calculator, a unui
program informatic protejat. în afara acestora mai pot fi comise prin intermediul calculatorului o
multitudine de infracţiuni „clasice”, cum ar fi cele contra siguranţei statului, contra persoanei,
proprietăţii, autorităţii, justiţiei, etc.
Traficul de carne vie cunoaşte o evoluţie fără precedent, fenomenul dobândind noi
dimensiuni, şi anume de atragere a minorilor, în multe cazuri racolarera fiind realizată prin şantaj
şi violenţă. Astfel, România a aderat la Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe
umane şi a exploatării prostituirii altora, încheiată în 1949 la iniţiativa ONU. Pe plan intern, s-a
incriminat infracţiunea de proxenetism, prevăzută în Codul Penal în art. 329. Strâns legat de acest
obiect, România a aderat şi la Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de
sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul Conferinţei ONU,
privind lupta împotriva sclavajului. Pe plan intern, a fost incriminată infracţiunea de sclavie în art.
190 din Codul Penal.
Traficul ilegal cu autoturisme de lux, în general furate din ţările Europei Occidentale şi
vândute apoi în Europa de Est şi în Orient, a luat o amploare deosebită. Se constată o dezvoltare
şi specializare a colaborării infracţionale între diferite filiere mafiote, materializată în valorificarea
reciprocă a autoturismelor furate, a pieselor de schimb, obţinerea de informaţii în acest sens,
protecţia activităţilor ilicite, coruperea funcţionarilor, falsificarea documentelor de înmatriculare
şi transport.
Spălarea banilor este un fenomen infracţional ce a aparut între anii 1920-1930 în S.U.A.,
perioadă în care gangsterii încasau sume uriaşe din prostituţie, jocuri de noroc, droguri şi
comercializarea ilegală a băuturilor alcoolice, fiind necesară justificarea acestor venituri. Spălarea
banilor ar fi, în estenţă, procesul de transformare al veniturilor obţinute din surse ilegale în capital
legitim.
Într-un raport al Naţiunilor Unite din 1993, se arată: „Caracteristicile de bază ale activităţii
de spălare a profiturilor realizate din infracţiuni, a cărei extindere se suprapune pe cea a crimei
organizate şi transnaţionale, sunt flexibilitatea şi adaptabilitatea metodelor sale, folosirea
tehnologiei de vârf, precum şi a persoanelor cu înaltă calificare, ingeniozitatea infractorilor care
au vaste resurse la dispoziţie.”
Prezenţa îngrijorătoare a criminalităţii organizate în viaţa internaţională a determinat o
reacţie de solidaritate din partea statelor, conştiente de necesitatea colaborării lor în scopul
prevenirii şi combaterii fenomenului respectiv.

21
 CURSUL NR. 3

Principiile care guvernează DIP

Planul cursului:
1. Principiile care guvernează DIP
2. Explicarea unor concepte cu care operează DIP
La baza reglementărilor de drept internaţional penal stau o serie de principii importante
cărora li se adaugă, evident, principiile general recunoscute ale represiunii penale din dreptul intern
al statelor şi din dreptul internaţional public.

1. Principiul legalităţii încriminării infracţiunilor şi al legalităţii pedepselor

Acest principiu a fost formulat pentru prima dată de către penalistul italian Cesare
Beccaria în anul 1764 în lucrarea ˮDei delitti e delle pene”, menţionând că „numai legile pot
stabili pedepsele corespunzătoare infracţiunilor, iar această autoritate nu o poate deţine decât
legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social.” In domeniul DIP,
acest principiu exprimă regula potrivit căreia, întreaga activitate de apărare socială împotriva
comiterii crimelor internaţionale trebuie să se desfăşoare în baza şi în strictă conformitate cu legea.
Principiul legalităţii îşi are aplicare şi în ceea ce priveşte colaborarea statelor în vederea
incriminării şi sancţionării infracţiunilor internaţionale.
Principiul legalităţii reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva oricăror fapte de
abuz din partea autorităţilor judiciare şi o garanţie că legea se va aplica numai faptelor comise după
intrarea în vigoare a legii incriminatoare.
Acest principiu este prevăzut în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” - 1789,
„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”-1948, „Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice”-1966, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” - 1950. Astfel, în virtutea
respectării principiul legalităţii în DIP, trebuie avute în vedere următoarele ideei:
a) legea penală nouă nu retroactiovează (nullum crimen sine lege praevia, nulla
poena sine lege praevia),
b) descrierea exactă în lege a faptei incriminate şi prevederea clară a sancţiunii
aplicabile (nullum crimen sine lege certa, nulla poena sine lege stricta),
c) respectarea legalităţii procesuale (nullum justiţia sine lege, nullum judicium
sine lege).
Inspirat din dreptul penal intern, acest principiu constituie o garanţie judiciară fundamentală,
în sensul că nicio persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârşit-o nu era prevăzută
de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei.
Convenţiile internaţionale cu caracter penal prevăd că nimeni nu va putea fi condamnat
pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost săvârşite, nu constituiau un act
delictuos potrivit dreptului internaţional.
Legalitatea incriminării infracţiunilor - nullum crimen sine lege - şi al legalităţii pedepselor
- nulla poena sine lege - sunt principii potrivit cărora nu există infracţiune dacă fapta nu este
prevăzută de legea penală, anterior săvârşirii acesteia şi, respectiv, nici o pedeapsă nu poate fi
aplicată dacă ea nu era prevăzută de legea penală, înainte de comiterea faptului incriminat.
În considerarea caracterului cutumiar al numeroaselor norme ale dreptului internaţional,
societatea internaţională a decis în favoarea principiului legalităţii încriminării infracţiunilor
internaţionale, indiferent dacă acestea sunt încriminate sau nu în legislaţia penală internă a statelor.
Art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 10 decembrie 1948, prevede că “nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni

22
care, în momentul când ele au fost comise nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului naţional
sau internaţional”.
În proiectul Codului crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii a fost inserat principiul
legalităţii pedepsei, pedeapsa urmând a fi aplicată în funcţie de caracterul şi gravitatea faptei.
Art. 77 din Statutul Curţii Criminale Internaţionale stabileşte două categorii de pedepse, şi
anume pedeapsa principală şi pedeapsa complementară. Art. 80 stipulează că reglementarea
pedepselor prin acest Statut nu va afecta aplicarea de către state a pedepselor prevăzute de dreptul
lor intern sau de legea statelor care nu stipulează pedepsele înscrise în Statut.
În lipsa unei legislaţii universale sistematizate, existenţa încriminării faptelor se determină
în dreptul internaţional penal prin analiza tuturor izvoarelor principale ale dreptului internaţional,
apelând şi la datele oferite de jurisprudenţă şi doctrină, făcând trimiteri la dreptul intern al statelor
în ceea ce priveşte pedeapsa ce urmează a fi aplicată.
Astfel, principul legalităţii guvernează şi DIP, lucru dovedit de prevederea lui în mod
expres în statutele tribunalelor intemaţioanle ad-hoc sau permanente.

2. Principiul represiunii universale

Spre deosebire de dreptul intern, în care acţionează principiul teritorialităţii legii penale, în
dreptuil internaţional penal sancţionarea faptelor grave se poate face de către orice stat, indiferent
de naţionalitatea făptuitorului, de locul unde a fost săvârşită infracţiunea ori aceasta şi-a produs
efectele, de statul care a fost lezat prin fapta respectivă sau de locul unde a fost prins făptuitorul.
În convenţiile internaţionale care incriminează anumite fapte penale, de regulă se includ
prevederi în sensul că statele părţi sunt obligate să descopere persoanele bănuite de a fî comis
respectivele fapte şi să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi naţionalitatea lor.
În cazul pirateriei maritime, de exemplu, oricare stat are dreptul să urmărească navele pirat
în largul mării şi, capturându-le, să le supună legilor şi jurisdicţiei sale, oricare ar fî naţionalitatea
navelor interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naţionali ai săi şi nu a afectat
interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar nava sau echipajul nu au
naţionalitatea sa.
Acest principiu operează în dreptul penal intern, protejând prin sancţiuni penale ordinea
internă a statului. Urmărind protejarea intereselor comunităţii internaţionale, dreptul internaţional
penal nu se limitează la frontierele unui singur stat şi nu depinde de voinţa unui stat oarecare.
Întrucât dreptul internaţional penal nu se prezintă ca un cod unitar, asemănător celui din
dreptul intern, deoarece nu există un aparat represiv unic şi unitar, rolul acestuia se manifestă în
forme specifice.
Infracţiunile internaţionale sunt supuse principiului represiunii universale, în temeiul căruia
orice stat are dreptul să judece orice faptă penală încriminată în conformitate cu normele
dreptului internaţional penal.

3. Principiul imunităţii de jurisdicţie

Ca o excepţie de ordin procedural, unele categorii de persoane - agenţii diplomatici, se bucură
de imunitate de la jurisdicţia penală a unui stat străin.
Imunitatea nu se confundă cu înlăturarea caracterului infracţional al faptelor săvârşite.
Beneficiarul imunităţii nu poate fi urmărit sau judecat, dar rămâne obligat să respecte legea,
săvârşind infracţiunea în cazul încălcării acesteia.
De această imunitate nu beneficiază persoanele care au comis crime împotriva păcii, crime de
război sau crime împotriva umanităţii, calitatea oficială neavând relevanţă în aceste situaţii, în care
dreptul internaţional nu admite nici o cauză care să înlăture răspunderea penală.
În acest sens, art. 27 alin. 1 din Statutul Curţii Penale Internaţionale precizează în mod expres

23
că “Acest Statut se va aplica în mod egal tuturor persoanelor, fără vreo distincţie bazată pe
capacitatea oficială”. Potrivit acestei prevederi, capacitatea oficială în calitate de şef al statului sau
al guvernului nu va scuti în nici un caz o persoană de răspundere penală potrivit Statutului şi nu
va constitui un motiv de reducere a sentinţei.
Aplicarea dispoziţiilor Statutului suscită unele probleme legate de conflictul dintre această
normă şi principiul imunităţii suveranului, consacrat de constituţiile modeme, potrivit căruia şeful
de stat se bucură de imunitate penală în timpul exercitării mandatului său, fiind determinat astfel
un impediment procedural, valabil pe perioada în care o persoană exercită funcţia de şef al statului.
Totodată, şefii de stat beneficiază, pe plan internaţional, de prevederile art. 1 alin. 1 din Convenţia
pentru prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie
internaţională, inclusiv agenţii diplomatici.
Categoriile de persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie şi modalităţile de aplicare
ale acestei imunităţi sunt stabilite prin Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din
18 aprilie 1961.

4. Imprescriptibilitatea crimelor contra păcii, a crimelor de război şi a crimelor contra

umanităţii
Faptul că pedeapsa nu a fost pusă în executare într-o anumită perioadă de timp, nu conduce
la exonerarea de răspundere penală pentru faptele săvârşite, întrucât, în dreptul internaţional penal
prescripţia nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii sau a executării pedepsei. Gravitatea
deosebită a crimelor contra păcii, a crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii şi interzicerea
fermă a agresiunii în dreptul internaţional sunt în măsură să justifice neaplicarea prescripţiei în
dreptul internaţional.
Principiul este de dată mai recentă, el fiind prevăzut pentru prima dată de Convenţia asupra
imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 26.11.19684.
Din cuprinsul Convenţiei rezultă că este vorba atât de prescripţia răspunderii penale, cât şi
de prescripţia executării pedepselor.
Convenţia precizează că dispoziţiile acesteia se aplică atât reprezentanţilor autorităţilor de
stat, cât şi particularilor, care au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea unei
crime din categoriile menţionate sau care ar fi luat parte la plănuirea în vederea comiterii acestora,
oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi reprezentanţilor autorităţilor de stat care vor fi tolerat
săvârşirea lor.
Principiul a fost consacrat ulterior şi în alte documente juridice internaţionale, între care
Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de
război, adoptată în 25.01.19745.
Argumentele aduse pentru declararea ca imprescriptibile a acestor categorii de crime sunt
că acestea reprezintă cele mai grave crime de drept internaţional, că reprimarea efectivă a acestora
este un element important în prevenirea unor asemenea crime, în protejarea drepturilor omului şi
libertăţilor sale fundamentale şi că aplicarea regulilor de drept intern referitoare la prescripţia
infracţiunilor şi în ce priveşte asemenea crime ar avea drept rezultat nepedepsirea crimelor încă
nedescoperite şi neexecutarea pedepsei de către cei condamnaţi în contumacie.
Şi dreptul penal intern, în art. 153, alin. 2 lit. a) declară imprescriptibile aceste categorii de
fapte.

4
Ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969.
5
Ratificată de România prin O.G. nr. 91/1999.

24
5. Principiul legitimei apărări
Potrivit prevederilor art. 51 din Carta Naţiunilor Unite, legitima apărare nu poate fi
exercitată decât în situaţia în care statul care face uz de acest drept împotriva unui atac armat
declanşat împotriva lui.
Folosirea forţei armate, ca răspuns la un atac armat, are anumite limite în timp, spaţiu şi în
intensitate, deci este proporţional cu natura atacului. Starea de necesitate nu poate fi invocată dar,
în anumite împrejurări speciale, încălcarea neintenţionată a legilor războiului poate constitui o
scuză a necesităţilor militare.
Legitima apărare în dreptul internaţional are în vedere statul al cărui teritoriu, persoane sau
bunuri care se găsesc pe teritoriul său sunt ţinta atacului armat, şi nu se referă la resortisanţii acelui
stat care se pot găsi în pericol în afara teritoriului acelui stat.

6. Principiul răspunderii penale individuale

Indiferent dacă o crimă internaţională a fost săvârşită de către o persoană care acţionează
în calitate de agent al statului, sau de către o persoană particulară, în nume propriu, răspunderea
penală va reveni întotdeauna persoanei respective. Se are în vedere că, indiferent de situaţie, orice
hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de această natură, aparţine oamenilor, persoane bine
determinate, care trebuie să acţioneze în cadrul normelor legale, să se conformeze interdicţiilor
impuse de legea penală internaţională.
Secolul XX proclamă răspunderea penală individuală prin Tratatul de la Versailles, care
stabilea deptul Puterilor Aliate de a judeca şi pedepsi persoanele fizice responsabile pentru violarea
legilor şi obiceiurilor de război, în timp ce prevedea că împăratul Wilhelm al Il-lea de Hohenzollem
este responsabil pentru ofensă supremă asupra moralităţii internaţionale şi sacralităţii tratatelor.
Ulterior, tribunalele internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo au stabiit pentru prima dată, clar,
principiul răspunderii penale internaţionale individuale. Mai târziu, Adunarea Generală ONU a
adoptat Rezoluţia nr. 95(1), intitulată Afirmarea principiilor dreptului internaţional recunoscute
de Cartă şi Tribunalul de la Nurenberg.5

7. Irelevanţa juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat

În dreptul internaţional contemporan, care cuprinde reglementări ample cu privire la
răspunderea internaţională a statelor şi în care s-a statuat fură dubiu răspunderea persoanelor fizice
pentru faptele penale săvârşite prin încălcarea normelor de drept internaţional, scuza îndeplinirii
de către autorii infracţiunilor a unui act de stat, nu poate fi primită, statele şi persoanele având
obligaţia de a-şi regla comportamentul în conformitate cu cerinţele legalităţii internaţionale. Ca
urmare, săvârşirea unei fapte penale în îndeplinirea unei însărcinări de stat nu poate constitui o
cauză de înlăturare a răspunderii penale a autorului.
A se admite exonerarea de răspundere a unei persoane pentru faptul de a fi comis o
infracţiune din dispoziţie guvernamentală, ca un act de stat ar însemna, practic, să se justifice cele
mai grave crime şi să se promoveze arbitrariul în cadrul legalităţii internaţionale.
Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respinsă în cuprinsul a numeroase convenţii
internaţionale. în acest sens, Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurenberg prevedea
în art. 7 că: „ situaţia oficială a acuzaţilor, fie ca şefi de state, fie ca înalţi funcţionari, nu va fi
considerată nici o scuză absolvitorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei”, iar în sentinţa sa
tribunalul menţionat a respins categoric teoria actului de stat invocată de apărătorii acuzaţilor,
argumentând, între altele, că cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să
invoce mandatul pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând acest mandat a
depăşit el însuşi puterile pe care i le recunoaşte dreptul internaţional.

25
8. Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală
Spre deosebire de dreptul intern, în cadrul căruia dacă o persoană a acţionat din ordinul
expres al superiorului său poate să fie în anumite condiţii absolvit de răspundere penală, un
asemenea ordin fiind asimilat constrângerii morale, în dreptul internaţional ordinul superiorului nu
constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
În cazul săvârşirii unei fapte penale din ordin superior, răspunzători penal sunt atât autorul
faptei, cât şi persoana care a dat ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârşită sau ca autor al
unei infracţiuni distincte.
Acest principiu rezultă din majoritatea convenţiilor penale internaţionale, dar cu deosebire
din cele privind crimele de război.
Tribunalele de la Nűrenberg şi Tokio, respingând scuza absolvitorie a ordinului
superiorului, au admis, însă, că în anumite circumstanţe faptul de a fi acţionat criminal din ordin
ar putea fî considerat ca un motiv de micşorare a pedepsei, dacă tribunalul ar aprecia că aceasta ar
fi în interesul justiţiei.
Statutul Curţii Penale Internaţionale, semnat la Roma la 17 iulie 1998, dând expresie acestui
principiu, precizează că în orice împrejurare un ordin de a comite crima de genocid sau o altă crimă
împotriva umanităţii este un ordin în mod evident ilegal, deci pentru asemenea infracţiuni nu se va
putea invoca scuza unei dispoziţii primite din partea unui guvern sau a unui superior.

9. Principiul unicităţii răspunderii penale internaţionale (non bis in idem):

Conform acestei reguli de drept, nu se poate antrena de două ori răspunderea internaţională
penală, sau o răspundere internaţională şi una internă. Categoric răspunderea internaţională
primează în faţa celei interne, deoarece se lezează valori sociale ce aparţin societăţii internaţionale
cu efecte asupra întegii umanităţi, asigurându- se preeminenţa jurisdicţiei internaţionale în
detrimentul celei interne6.
În alţi termei, principiul non bis in idem stabileşte că nimeni nu poate fi pedepsit de două
ori pentru aceeaşi faptă sau să execute de două ori o pedeapsă pentru aceeaşi infracţiune, ţinându-
se seama astfel de autoritatea de lucru judecat.
Izvoarele acestui principiu sunt Statutele Tibunalelor Internaţionale Penale şi cel al
Tribunalului de la Roma, pecum şi în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Convenţia de la
Bruxelles cu privire la principiul non bis in idem”- Bruxelles 1986, „Convenţia de la
Schenghen” din 1990, protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”,
Strasbourg 1984, unde se menţionează expres că „nu este posibilă nici o derogare de la aceste
prevederi”, „Convenţia Europeană de extrădare” din 1957, „Convenţia Europeană privind
valoarea internaţională a hotărârilor represive”- Haga 1970, „Convenţia Europeană privind
transferul de proceduri în materie penală” - Strasbourg 1972.

10. Principiul umanismului

Acesta presupune ca întreaga activitate de realizare a justiţiei internaţionale penale să
pornească de la interesele fundamentale ale omului, împreună cu drepturile şi libertăţile sale
ocupând locul central în cadrul activităţii de conservare a valorilor supreme ale umanităţii.
Este un principiu prevăzut expres şi în Constituţia României, cu referire specială la
dreptul penal, astfel, art. 22 din Constituţie prevede că:
* “dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică sunt garantate”;
* “nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor inumane”;
* “pedeapsa cu moartea este interzisă”.
Conform acestui principiu constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman, cu rol
de reeducare şi să nu apară ca o pură vindicta (răzbunare). întreaga reglementare penală trebuie să

26
pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului, având dublu rol:
* protecţia pe care dreptul internaţional penal trebuie să o acorde persoanei fizice
incriminând fapte îndreptate împotriva păcii şi securităţii mondiale, dar şi
* caracterul uman al constrângerii penale, fără supunerea persoanei la umilinţe şi
badjocură, acest principiu opunându-se adoptării unor sancţiuni penale inumane sau
degradante;
Umanismul dreptului penal reprezintă o cerinţă indispensabilă a operei de creare şi
aplicare a justiţiei internaţionale penale. Regimul executării sancţiunilor trebuie să aibă ca scop
reeducarea şi reinserţia socială a infractorilor;
Acest principiu a fost consacrat în unele documente internaţionale, cum ar fi: Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice - art. 7”, .Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului - art. 5”, „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane, ori degradante - art. 10”, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ~ art.
3”, „Convenţia privind transferarea persoanelor condamnate”, etc.

Având în vedere cele menţionate mai sus, guvernat de aceste reguli ridicate la rang de
principii, DIP se realizează într-un mod organizat şi bine conturat, dar totuşi deschis la noi reguli
care să sublinieze tendinţa statelor de a se unifica în lupta internaţională împotriva criminalităţii.
Alături de aceste principii, DIP respectă şi principiile dreptului internaţional public. Dintre
acestea menţionăm:

1. Egalitatea suverană - (acesta este consacrat în numeroase documente, dar în primul rând în
Carta Naţiunilor Unite). Principiul constă în ansamblul drepturilor statului legate de soluţionarea
problemelor sale interne şi ale relaţiilor sale externe, cu respectarea principiilor şi normelor
dreptului internaţional. Suveranitatea include dreptul exclusiv al statului de a-şi adopta legile şi
reglementările aplicabile pe teritoriul său, de a asigura organizarea de stat, de a decide singur
asupra diferitelor probleme ale vieţii politice, sociale şi culturale. Exercitarea suveranităţii
înseamnă independenţă în raport cu alte state.

2. Nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa - acesta este consacrat Carta Naţiunilor Unite
şi prevede interzicerea folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state, precum şi
interzicerea recurgerii la restrângeri ecomomice sau politice. Astfel, conform acestui principiu un
război de agresiune este considerat crimă împotriva păcii. Consiliul de Securitate poate să decidă
în caz de agresiune întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice, a comunicaţiilor pe
calea ferată, pe mare sau chiar reperea relaţiilor diplomatice. In tratatele de drept internaţional
agresiunea este definită ca fiind folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii,
integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui stat în orice mod incompatibil cu Carta
Naţiunilor Unite”.

3. Integritatea teritorială a statelor - acesta este prevăzut în Declaraţia asupra principiilor dintre
statele participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa şi este confirmat şi de
Carta Naţiunilor Unite. Acest principiu consacră inviolabilitatea frontierelor, precum şi afirmarea
dreptului fiecărui stat la integritate teritorială şi la angajamentul tuturor celorlaltor state de a o
respecta. Ca elemente fundamentale ale acestei reguli de drept menţionăm:
- obligaţia statelor de a se abţine de la orice atentat împotriva frontierelor statelor, care sunt
considerate inviolabile,
- statele trebuie să se abţină de la orice act de acaparare a unei părţi sau a întregului teritoriu
al unui alt stat.

27
4. Reglementarea paşnică a diferendelor - este unul dintre cele mai importante principii ale
dreptului internaţional. Problema reglementării pe cale paşnică a diferndelor interstatale a fost
examinată pentru prima dată în cadrul Conferinţelor de la Haga din 1889 şi 1907. Astfel, se impune
părţilor obligaţia de a depune toate eforturile pentru evitarea conflictelor armate şi soluţionarea lor
în mod paşnic prin intermediul diplomaţiei, a bunelor oficii, mediere, comisii de conciliere, etc.
Acest principiu se respectă prin:
- obligaţia de a reglementa orice diferend numai pe cale paşnică,
- obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendelor,
- libera alegere a mijloacelor de soluţionare pe care părţile le consideră cele mai potrivite,
- obligaţia de a soluţiona diferendele pe baza egalităţii suverane a statelor şi în
conformitate su scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite.

5. Neamestecul în treburile interne ale unui stat - astfel, este interzisă intervenţia directă sau
indirectă în afacerile unui stat. In primul rând, se interzice intervenţia armată, constrângerea armată
sau ameninţarea cu aceasta într-un stat sau împotriva acestuia. De asemenea, un stat nu poate
recurge la măsuri economice, politice sau de altă natură pentru a convinge un alt stat să i se
subordoneze. Singura excepţie o reprezintă situaţia în care un stat ar reprezenta un pericol grav
pentru pacea şi securitatea mondială. în acest caz, Consiliul de Securitate al ONU este singurul
care poate lua măsuri conform Cartei Naţiuniloor Unite inclusiv măsuri de recurgere la forţă sau
alte forme de constrângere.

6. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele - este consacrat de Carta Naţiunilor Unite şi
cuprinde dreptul fiecărui popor de a-şi stabili statutul politic în deplină libertate şi fără nici un
amestec din afară. Conform acestei reguli de drpt statele au dreptul de a fi suverane şi independente
şi de a se asocia în mod liber cu un alt stat independent sau de a se integra în acesta. Acest principiu
se referă la popoare şi nu la minorităţi naţionale sau alte grupuri etnice.

7. Cooperarea între state - acesta este un principiu, dar şi un mod ce a se manifesta din partea
statelor. Acestea au dreptul, dar şi obligaţia de a coopera în diferite domenii ale vieţii sociale.

8. Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului - acesta nu este numai un

principiu al dreptului internaţioanl, ci o preocupare contemporană majoră a tuturor statelor lumii
moderne şi civilizate. Acest principiu este cristalizat în existenţa unor multitudini de documente
prin care se prevăd şi se garantează respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. Aceste
instrumente sunt serioase garanţii că omul reprezintă valoarea supremă demnă de toată protecţia
şi atenţia din partea tuturor. Printre cele mai importanţe documente precizăm: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului - 10.12.1948, Convenţia europeană privind protecţia drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale - Paris 04.11.1955, Carta Africană a drepturilor omului -
Nairobi 1981, etc.

9. Respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul

internaţional (pacta sunt servandă) - este principiul care stă la baza unor relaţii trainice şi
ordonate între state. Astfel, statele au obligaţia de a respecta cu bună credinţă toate obligaţiile
asumate în tratatele pe care le-au încheiat.

2. Explicarea unor concepte cu care operează DIP

Ca fiecare ştiinţă, sau ramură a dreptului şi DIP operează cu o serie de concepte specifice,
pe care trebuie să le explicăm pentru a înţelege cât mai bine obiecul de studiu al acestei discipline.

28
Astfel:
3.A) Infracţiunea internaţională (crima internaţională): desemnează faptele incriminate şi
sancţionate de DIP. Acest concept a apărut din dorinţa statelor ca persoanele să răspundă conform
intensităţii infracţiunii comise, adică la nivel internaţional. Cuvântul crimă provine din englezescul
crime, care înseamnă infacţiune, delict, violare a legilor.
Lato sensn, semnifică toate faptele sancţionate de dreptul internaţional penal, prin care se
lezează pacea şi securitatea internaţională, umanitatea, drepturile omului, pecum şi toate celelalte
fapte vătămătoare pentru valorile supeme ale omenirii.
Strico sensu, desemnează acele fapte extrem de grave, precum: crime împotriva păcii, crime
de război, crime împotiva umanităţii.
3.B) Delictul internaţional: semnifică acele infracţiuni care sunt caracterizate de un element
de extraneitate, dar de un pericol social abstact şi concret mai mic decât cel al crimelor
internaţionale. Ca exemplu: sclavia,pirateria, traficul internaţional de droguri.
Acestea se vor judeca de instanele interne ale statelor şi nu vor urma procedura jurisdicţiei
internaţionale.
3.C) Faptul internaţional ilicit: cuprinde crima internaţională şi delictul internaţional,
pecum şi toate situaţiile în care se încalcă prevederile dreptului internaţional public, chiar şi fără
conotaţie penală „violări grave ale obligaţiilor ce decug din normele imperative de drept
internaţional.7”
3.D) “Încălcări grave” ale Convenţiilor de la Geneva: Convenţiile de la Geneva, care
reprezintă certificatul de naştere al dreptului internaţional umanitar, folosesc pentru definirea
faptelor incriminate de convenţie această sintagmă, de “încălcări grave”, ce semnifică toate
acţiunile sau inacţiunile prin care nu se respectă prevederile Convenţiilor, respectiv uciderea
nebeligeranţilor, bombardarea spitalelor, otrăvirea inamicului, uciderea copiilor, a femeilor şi
bătrânilor, etc.
3.E) Fapte cu consecinţe prejudiciabile la nivel internaţional: sunt faptele neincriminate la
nivel internaţional, dar prin comiterea lor se produc urmări cu consecinţe prejudiciabile la nivel
intenaţional (ex. poluarea), cu dane transfrontaliere. Acestea nu atrag răspunderea internaţională,
ci răspunderea internă a persoanelor vinovate.

CURSUL NR. 4
Ideea de justiţie internaţională şi evoluţia sa istorică
Planul cursului:
1. Contribuţia lui Vespasian V. Pella la apariţia şi dezvoltarea DPI şi a DIP (1897-1952)
2. Justiţia penală internaţională
2.l. Scurtă privire istorică
2.2. Proiectele Naţiunilor Unite pentru instituirea unei jurisdicţii penale internaţionale
2.2.1. Rolul convenţiilor şi tratatelor în soluţionarea crimelor internaţionale
2.2.2.Contribuţia României la elaborarea primelor instrumente juridice pentru
29
 înfăptuirea justiţiei penale internaţionale
3. Convenţia pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale

1. Contribuţia Iui Vespasian V. Pella la apariţia şi dezvoltarea DPI şi a DIP (1897-1952)

Vespasian V. Pella este considerat părintele dreptului internaţional penal. S-a născut în
Bucureşti, în ziua de 17 ianuarie 1897. La vârsta de 23 de ani - după un strălucit doctorat în Drept
şi diplomat în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din Paris - este numit profesor universitar la
Facultatea de Drept din Iaşi, apoi la Universitatea din Bucureşti. în paralel, ţine cursuri la
Academia de Drept Internaţional din Haga, Institutul Universitar de înalte Studii Internaţionale din
Geneva, Universitatea Franceză din New York.
La vârsta de 25 de ani - în 1922 - intră în viaţa politică, fiind ales deputat, reconfirmat de
scrutinul din 1927. S-a remarcat atât ca orator, cât mai ales ca expert în elaborarea mai multor
proiecte de legi. Ca vicepreşedinte al Grupului Interparlamentar Român, începând cu anul 1925,
obţine succese de prestigiu în cadrul conferinţelor interparlamentare de la Washington, Ottawa,
Berlin, Geneva, Madrid.
Adevărata carieră internaţională a lui Pella începe în anul 1927, când devine delegat al
României la Societatea Naţiunilor până în 1938 unde a lucrat alături de Nicolae Titulescu, de a
cărui preţuire s-a bucurat. Câteva importante misiuni i-au conferit un prestigiu deosebit. Astfel, în
1929 a fost numit delegat al Guvernului Român la Conferinţa Diplomatică a Societăţii Naţiunilor
pentru reprimarea falsului de monedă. Vespasian V. Pella a fost expert ONU pe probleme penale
internaţionale, ministru extraordinar şi plenipotenţiar la Haga şi Berna, preşedinte al Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal. Insă cea mai importantă contribuţie a sa în domeniu a fost
participarea ca raportor Ia Conferinţa pentru Reprimarea Terorismului şi Crearea unei Curţi Penale
Internaţionale, în 1937, când şi-a dobândit renumele de fondator al dreptului internaţional penal.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, s-a remarcat în plan diplomatic, dar şi ca
specialist în drept internaţional, eminentul jurist român Vespasian V. Pella, care împreună cu alţi
reputaţi diplomaţi români, precum Nicolae Titulescu şi-au adus contribuţia la elaborarea unor
instrumente juridice internaţionale care vizau păstrarea păcii şi ordinii internaţionale.
Vaspasian V. Pella, fără a omite din câmpul său de activitate problemele generale privind
interzicerea războiului de agresiune, s-a făcut cunoscut mai ales printr-o serie de propuneri şi
iniţiative concrete vizând sancţionarea infracţiunilor internaţionale, în felul acesta, activitatea sa
constituind unul dintre elementele cele mai importante ale prezenţei româneşti în gândirea politică
şi juridica interbelică.
Concomitent cu activitatea didactică şi ştiinţifică, Vespasian Pella a desfăşurat o
prodigioasă activitate diplomatică în cadrul Ligii Naţiunilor. Astfel, a fost delegat al României la
mai multe sesiuni ale acestei organizaţii internaţionale, la Conferinţa pentru dezarmare, a fost
raportor al mai multor comisii internaţionale care au funcţionat în cadrul Ligii Naţiunilor.
În condiţiile în care numeroşi intelectuali români de valoare aveau să fie ţinta unor inumane
şi incalificabile represiuni, după 1948 a fost nevoit să-şi părăsească ţara, retrăgându-i- se în mod
abuziv cetăţenia română. După mai multe călătorii în străinătate, s-a stabilit definitiv la New York.
EI a continuat să desfăşoare însă în continuare o importantă activitate ca expert al mai multor
organizaţii internaţionale şi, în primul rând, al Organizaţiei Naţiunilor Unite. De această perioadă
a activităţii sale este legat „Memorandumul’' pe care l-a prezentat în 1950 asupra unui Proiect de
cod de sancţionare a crimelor contra păcii şi umanităţii, la cererea Secretarului General al O.N.U.
A desfăşurat concomitent, în toată această perioadă, o remarcabilă activitate ca preşedinte al
Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, ca secretar general şi fondator al Biroului Internaţional
pentru unificarea dreptului penal şi cu vicepreşedinte al Asociaţiei Juridice Internaţionale.
Numele lui Vespasian Pella rămâne legat de ideea sancţionării infracţiunilor internaţionale,

30
şi în primul rând a crimei de agresiune, în condiţiile în care interesele unor state mici erau
insuficient apărate de normele dreptului internaţional şi tratatele existente în vremea sa. în cadrul
Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, Vespasian Pella considera că misiunea dreptului penal
este aceea de a apăra pacea internaţională, deoarece, până atunci această misiune „nici diplomaţia,
nici politica Societăţii Naţiunilor nu au reuşit să o îndeplinească".
În condiţiile în care pe plan internaţional în rândul juriştilor se purta o vie dezbatere în
legătură cu cine trebuia să răspundă de fapt cu privire la crimele internaţionale, dacă în legătură cu
acestea urmau să răspundă direct statele sau numai executanţii persoane fizice, marele jurist şi
diplomat român susţinea ideea unei răspunderi cumulative, atât a statelor, cât şi a indivizilor,
pentru infracţiunile care aduceau atingere legii internaţionale.
Într-o epocă în care era considerat o axiomă aforismul lui Napoleon, în sensul că „crimele
colective nu angajează pe nimeni", Vespasian Pella se manifesta cu hotărâre ca un promotor al
ideii responsabililăţii penale a statelor, concomitent şi distinct de răspunderea penală de care se
faceau pasibili indivizii, persoane fizice ce ar fi comis astfel de crime, beneficiind de poziţii mai
mult sau mai puţin oficiale. Ideile esenţiale ale concepţiei sale, care au devenit astăzi unanim
cunoscute şi preţuite, au fost enunţate într-o valoroasă lucrare pe care a publicat-o în 1925, la vârsta
de nici 28 de ani, intitulată sugestiv „Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al
viitorului”.
Această carte a stârnit o remarcabilă vâlvă în rândul specialiştilor care, indiferent dacă
acceptau integral sau nu tezele sale, recunoşteau valoarea cu totul deosebită a ideilor pe care
juristul român le avansase în această deosebit de importantă lucrare. în lucrarea menţionată,
V.V.Pella fundamenta, cu argumente cât se poate de judicios alese, susţinerea că războiul de
agresiune reprezintă o crimă internaţională dintre cele mai grave. El se pronunţa deschis împotriva
ideii privită ca o axiomă în literatura occidentală de specialitate din acea vreme potrivit căreia
războiul ar fi trebuit considerat ca un mijloc de rezolvare a conflictelor internaţionale. „în timp ce
până în prezent dreptul internaţional public acorda o importanţă egală dreptului păcii şi dreptului
războiului, arăta Pella în viitor această ştiinţă va fi transformată în chiar bazele sale, neexistând
decât un singur drept: dreptul păcii. Ar fi absurd de a mai concepe existenţa şi a unui drept al
războiului, adică un drept al crimei”.
Pornind de la teza războiului-crimă internaţională şi a conceperii dreptului internaţional ca
un drept al păcii, care interzice agresiunea, V.V.Pella a fundamentat, în scrierile sale, necesitatea
consacrării pe plan juridic a responsabilităţii statelor pentru încălcarea dreptului internaţional.
Proiectul de Cod penal internaţional avansat de Vespasian Pella încă din 1926 prevedea
printre sancţiunile ce puteau fi aplicate statelor: sancţiuni diplomatice, sancţiuni juridice,
sancţiuni economice şi folosirea forţei armate. Infracţiunile avute în vedere de juristul român
erau, în primul rând, crima internaţională de agresiune, încălcarea zonelor demilitarizate,
nesocotirea hotărârilor Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, pregătirea pe teritoriul unui
stat a unor atentate împotriva securităţii altor state, imixtiunea unui stat pe cale de subversiune în
luptele politice ce se desfăşoară într-un alt stat, ameninţarea cu războiul de agresiune, încălcarea
imunităţii diplomatice a reprezentanţilor străini şi altele.
Printre infracţiunile comise de indivizi erau înscrise acţiunea unui conducător de stat de a
declara un război de agresiune, abuzul privilegiilor diplomatice pentru a săvârşi acţiuni contrare
principiilor ordinii publice internaţionale, încălcarea legilor războiului, răspândirea de ştiri false
de natură să pună în pericol pacea.
Viziunea lui Vespasian Pella cu privire la crimele internaţionale era, prin urmare, o viziune
amplă, de largă deschidere, fundamentată ştiinţific, care avea în vedere pe de o parte incriminarea
faptelor cu caracter criminal săvârşite de agenţi sau oficialităţi ale statelor, dar şi a înseşi
guvernelor care adoptaseră decizii criminale, de asemenea natură, care încălcaseră dreptul

31
internaţional şi care comiseseră cu ştiinţă infracţiuni internaţionale.
Consecinţa firească a tezei enunţate de Vespasian Pella cu privire la caracterul criminal al
războiului şi necesitatea sancţionării criminalităţii colectivă a statelor era ideea constituirii unei
Curţi Penale Internaţionale, instanţă de natură să confere un suport juridic şi o aplicaţiune practică
eforturilor pentru pedepsirea acţiunilor contrare dreptului internaţional.
Meritul deosebit al ideilor avansate de Vespasian Pella cu privire la calificarea războiului
drept crimă internaţională constă în aceea că ele erau enunţate într-o perioada în care războiul era
considerat un mijloc licit de soluţionare a diferendelor internaţionale, fiind bine cunoscut faptul că
abia la 27 august 1928, la Paris, a fost adoptat Pactul Briand Kellogg, prin care agresiunea a fost
interzisă. Ideile sale cu privire la responsabilitatea penală a statelor erau enunţate, astfel, cu peste
doi ani înainte de actele internaţionale de la terminarea celui de al doilea război mondial prin care
au fost instituite Tribunalele internaţionale de la Nűrnberg şi Tokio pentru judecarea marilor
criminali de război.
Juristul român avea, prin urmare, meritul de a anticipa o serie de teze şi construcţii juridice
care şi-au găsit locul abia mult mai târziu în gândirea internaţională. Trebuie subliniat însă că
marea sa idee privind crearea unei Curţi Penale Internaţionale nu s-a putut concretiza deoarece
Tribunalul de Ia Nűrnberg ca şi cel de la Tokio au fost, aşa cum se cunoaşte, instanţe de excepţie,
care au judecat numai pe anumiţi infractori şi anume pe principalii criminali de război. Ceilalţi
criminali au fost judecaţi, aşa cum se ştie, de diverse tribunale naţionale.
În ştiinţa juridică au continuat însă, în anii postbelici, discuţiile în legătură cu acceptarea
creării unei Curţi Penale Internaţionale, multe state manifestând reţineri faţă de o asemenea idee
şi apreciind că nu este cazul ca propriii cetăţeni, chiar dacă ar comite fapte oricât de grave, să fie
încredinţaţi spre judecare unor instanţe internaţionale în loc să fie judecaţi de propriile lor
tribunale. Cu toate acestea, ideea Curţii Penale Internaţionale rămâne o idee deosebit de
importantă, pe care însuşi Vespasian Pella o considera o chezăşie a păcii şi stabilităţii
internaţionale, a cooperării statelor pentru eradicarea infracţiunilor ce puteau aduce atingere
intereselor unui număr mai mare de state, de fapt întregii comunităţi internaţionale.
Vorbind despre viitorul Curţii Penale Internaţionale. V.V.Pella spunea:"...daţi-mi voie
să consider simplul fapt al existenţei unei Convenţii pentru crearea unei Curţi Penale
Internaţionale drept o idee generatoare a unei noi şi importante dezvoltări a justiţiei criminale
internaţionale. Mişcarea în favoarea unei Curţi penale internaţionale este destinată, de altfel, sa
câştige o amploare şi o forţă crescândă, deoarece ... este conformă evoluţiei urmate de drept în
toate grupările omeneşti, în măsura în care se internaţionalizează manifestările anumitor crime,
Curtea va putea să-şi extindă competenţa şi asupra altor infracţiuni prevăzute de convenţiile
internaţionale. Ea va putea deopotrivă sa se ocupe într-un viitor mai îndepărtat nu numai de
răspunderea indivizilor, dar şi de răspunderea anumitor colectivităţi care vor tulbura relaţiile
internaţionale".
Meritele lui Vespasian V. Pella, privind crearea unei Curţi Penale Internaţionale şi a unui
Cod represiv mondial au fost unanim recunoscute în lume, „el fiind cel care a aruncat scânteia
creatoare”, după cum spunea Jean Graven.
În România, după 1948, opera lui Vespasian Pella a fost trecută sub tăcere în mod cu totul
nejustificat, în perioada anilor '50 şi chiar '60, concepţiile sale au fost criticate cu virulenţă,
estimându-se că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale ar pune în pericol „suveranitatea"
statelor. Marile sale contribuţii şi idei directoare cu privire la cerinţa creării unei Curţi Penale
Internaţionale au fost pe nedrept calificate ca „utopice" ori "mondialiste" , lucrările marelui jurist
fiind totuşi cunoscute şi apreciate foarte mult pe plan internaţional, (una din sălile de judecată ale
Tribunalului Penal pentru fosta Iugoslavie purtându-i numele).
Cu toate acestea, în literatura juridică românească s-au emis şi puncte de vedere curajoase,

32
care au încercat să atragă atenţia cât de cât asupra posibilităţii de a accepta ideea unei Curţi Penale
Internaţionale care să judece crimele împotriva comunităţii naţiunilor. Regretatul profesor Grigore
Geamănu aprecia, de pildă, într-o lucrare scrisă în 1977, că „în cei peste treizeci de ani care au
trecut de la sfârşitul războiului, valabilitatea argumentelor care s-au ridicat împotriva unei
instanţe penale internaţionale a fost depăşită de însemnate progrese realizate în domeniul
dreptului internaţional, al legilor morale si al conştiinţei umanităţii".
Este evident faptul că viziunile lui Vespasian V. Pella nu erau corelate la realităţile
existente la acel moment, dar timpul va dovedi corectitudinea raţionamentelor sale şi importanţa
idealului de justiţie promovat de acesta.
În 1919 Pella a publicat lucrarea “Delicte îngăduite”, în care facea o amplă analiză
juridico-fîlosofică a legislaţiei penale, apreciind că „principiile elementare ale moralei generale şi
ale moralei speciale trebuie transpuse în domeniul dreptului penal”. în lucrarea sa “La criminalite
collective des etats et le droit penal d’avenir” (1926), Vespasian V. Pella concluziona că „marea
crimă internaţională este războiul de agresiune”. Vespasian V. Pella a făcut parte din grupul de
experţi ai Societăţii Naţiunilor unde a pledat pentru „sancţionarea crimelor contra umanităţii.
Acesta şi-a adus o contribuţie importantă la organizarea justiţiei penale internaţionale şi a fost
judecător la Curtea Internaţională de la Haga.
Necesitatea elaborării unei Convenţii internaţionale pentru universalizarea reprimării
terorismului a fost abordată, în 1926, la iniţiativa României în cadrul Societăţii Naţiunilor. Iar un
proiect al Convenţiei pentru instituirea unei Curţi penale internaţionale împotriva terorismului a
fost elaborat de eminentul jurist român Vespasian V. Pella în 1935 şi prezentat Societăţii
Naţiunilor. Statele părţi la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului din 1937 se
angajau să prevină şi să reprime activităţile de acest gen, să-şi dea reciproc concursul în acest sens,
astfel, se “reafirma principiul de drept internaţional după care este de datoria oricărui stat să se
abţină el însuşi de la orice fapt destinat a favoriza activităţile teroriste îndreptate împotriva altui
stat şi să împiedice actele prin care acesta se manifestă”.
Vespasian V.Pella definea dreptul internaţional penal ca fiind: „o disciplină juridică,
care, în vederea apărării ordinii internaţionale, determină crimele împotriva păcii şi umanităţii,
prevăzând sancţiunile şi condiţiile de responsabilitate ale indivizilor, statelor sau altor persoane
juridice”.

2. Justiţia penală internaţională

2.l. Scurtă privire istorică
De-a lungul timpului, paginile istoriei au fost pline de conflicte, de războaie, de crime
teribile şi atrocităţi, care au lăsat în urmă victime nevinovate. Aceste lucruri au întărit ideea creării
unei justiţii internaţionale care să fie mai presus de interesele statelor. Datorită faptului că au fost
comise, de multe ori, crime care au depăşit graniţele jurisdicţiei naţionale, se impunea înfiinţarea
unei jurisdicţii internaţionale, având ca destinaţie specială pedepsirea şi eventual prevenirea
săvârşirii unor asemenea crime.
În acest sens, încă de la sfârşitul secolului XIX au existat preocupări ale juriştilor în
vederea instituirii unei jurisdicţii penale internaţionale. în anul 1872, jurisconsultul elveţian Gustav
Moinyer a prezentat Comitetului internaţional pentru ajutorul militarilor răniţi proiectul unui
tribunal compus din 5 membri, dintre care 2 numiţi de beligeranţi şi 3 de statele neutre. Această
propunere se baza pe conceptul jurisconsultului de organizare a unei jurisdicţii penale
internaţionale în vederea reprimării crimelor comise împotriva dreptului ginţilor.
Aceasta a fost un insucces, astfel că, îmboldit de dorinţa de a se face dreptate, Moinyer
reia această propunere 23 de ani mai târziu, în faţa mentorilor Institutului de drept internaţional de
la Cambridge, dar nici aici nu a avut succes.

33
 Cu aceste încercări drept precedent, începând cu ultimii ani ai secolului XIX s-a dezvoltat
un cadru legal adecvat ce a permis urmărirea şi sancţionarea crimelor ce nu pot fî lăsate la discreţia
jurisdicţiilor naţionale. Bazele acestui cadru legal au fost dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva
ale Crucii Roşii Internaţionale din anul 1864 şi a Convenţiilor de la Haga din 1907 şi dispoziţiile
art.227-230 ale Tratatului de la Versailles.
Milioanele de victime ale primei conflagraţii mondiale readuc în atenţia comunităţii
internaţionale problema responsabilităţii penale pentru crimele de război, comise în masă de
guvernanţii aflaţi la putere, care au declanşat şi purtat războiul, ca efect al politicii de forţă
adoptate. Un punct de referinţă îl constituie faptul că Tratatul de la Versailles stabilea pentru prima
dată răspunderea personală a unui şef de stat 1 pentru politica de încălcare a dreptului ginţilor6 7, tot
pentru prima oară apărând noţiunea de “crimă de război”.
Potrivit prevederilor art.227 din Tratatul de pace încheiat la Versailles în 1919, fostul
Kaiser al Germaniei, Wilhelm al-II-lea urma să fie pus sub acuzaţie publică de către Puterile aliate
pentru "ofensa supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor".
Acestă "ofensă supremă" contra moralei internaţionale şi autoritatea sacră a tratatelor
constă în violarea neutralităţii Belgiei şi Luxemburgului şi a principiilor Convenţiei de la Haga -
în fond a dreptului ginţilor. Chiar dacă acestă dispoziţie nu făcea referire decât la o anumită crimă
de război (destul de vag determinată din punct de vedere juridic), prin afirmarea existenţei unei
morale internaţionale şi a responsabilităţii pentru încălcarea acesteia, se recunoştea prezenţa unor
norme universale care transced frontierelor internaţionale şi care sunt superioare suveranităţii
statului.
Clauzele Tratatului de la Versailles prevăzute în art.277 nu au fost însă aplicate întrucât
guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului împărat german. Doar ofiţerii germani luaţi
prizonieri au fost judecaţi de tribunalele militare franceze şi engleze, guvernul german refuzând
extrădarea criminalilor de război, excepţie făcând şase ofiţeri. Mai mult, S.U.A., ca principală
putere învingătoare şi beneficiară a războiului a impus celorlalţi parteneri punctul de vedere,

6
Este vorba de împăratul Germaniei, Wilhelm al Il-lea de Hohenzolem.
7
După încheierea armistiţiului la 11 noiembrie 1918, care punea capăt primului Război
Mondial, a fost creată o Comisie internaţională pentru a se pronunţa asupra răspunderii
criminalilor de război. Găsim în raportul comisiei anterior menţionată propuneri cu
privire la calificarea şi sancţionarea crimelor comise. Într-o primă categorie erau clasate
faptele constând în violarea cutumei şi a legilor războiului, spre exemplu uciderea
ostaticilor, deportarea persoanelor civile, aplicarea răspunderii colective, jaful etc.
Autorii acestor crime urmau să fie supuşi jurisdicţiei statului prejudiciat de comiterea lor.
Într-o a doua categorie erau cuprinşi criminalii de război care prin faptele lor au lezat
mai multe state sau pe resortisanţii (supuşii) mai multor state şi care sunt făcuţi
răspunzători de următoarele fapte:
a) Aplicarea de rele tratamente prizonierilor de război sau resortisanţilor mai multor ţări,
aflaţi în lagăre; b) Darea de ordine care au avut ca rezultat comiterea de infracţiuni pe
teritoriul mai multor state; c) Comiterea de infracţiuni care prin natura lor sunt de
competenţa unui tribunal internaţional; d) Persoanele care, având calitatea, nu au luat
măsuri pentru pedepsirea crimelor de război. Criminalii de război din categoria a doua
trebuiau să fie deferiţi unei jurisdicţii internaţionale penale. în acest scop, comisia a
propus crearea unui tribunal internaţional compus din trei judecători britanici, trei
judecători francezi, trei judecători italieni şi trei judecători japonezi, cărora urma să le fie
asociaţi judecători reprezentanţi ai ţărilor cu interese limitate (Belgia, România, Grecia,
Polonia, Portugalia, Serbia şi Cehoslovacia). Proiectul Comisiei s-a izbit însă de
opoziţia delegaţiei americane, care a obiectat pe motiv că tribunalul internaţional nu are
o lege penală scrisă şi nici pedepse prevăzute de dreptul cutumiar. Obiecţiile americane
au contribuit astfel la compromiterea ideii de a se crea o jurisdicţie internaţională
represivă.
34
completând Tratatele de la Versailles, prin hotărârile Conferinţei de la Washington, din decembrie
1921-februarie 1922.
Războiul mondial dintre anii 1914 - 1918 a fost dezlănţuit de către puterile imperialiste
pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă ale lumii, acapararea de colonii şi teritorii străine, astfel
că în conştiinţa comunităţii internaţionale au survenit reacţii profunde, care, alăturându-se
aspectului de responsabilitate penală a guvernanţilor, a impus preocupări temeinice şi au început
tratative în vederea creării unui cadru juridic permanent de exercitare a jurisdicţiei penale
internaţionale. In această direcţie s-au îndreptat şi preocupările mai multor organizaţii
internaţionale ale juriştilor, cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept
Internaţional şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal. Aceasta din urmă l-a avut ca preşedinte
pe reputatul jurist român Vespasian V. Pella.

2.2. Proiectele Naţiunilor Unite pentru instituirea unei jurisdicţii penale internaţionale
2.2.1. Rolul convenţiilor şi tratatelor în soluţionarea crimelor internaţionale
Convenţiile internaţionale de la Geneva (22 august 1864) şi de la Sankt Petersburg (11
decembrie 1868) sunt primele acte de drept internaţional care cuprind prevederi în favoarea
"ameliorării situaţiei militarilor răniţi pe câmpul de luptă." Se punea problema "atenuării pe cât
posibil a calamităţilor provocate de război" şi se dorea interzicerea folosirii acelor arme care "erau
contrare legilor umanităţii".
Sunt astfel primele texte oficiale de drept internaţional care evocă o anumită conciliere
între "necesitatea de a purta războaie şi aceea de a respecta legile umanităţii", dacă nu ţinem cont
de eforturile cu caracter strict religios, făcute de Biserica Catolică încă din epoca marii dezvoltări
a acesteia; Consiliul de la Laterano din 1139 declara "în afara legii" utilizarea arbaletelor sau
arcurilor care puneau în pericol multe vieţi omeneşti."
Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 au prevăzut în continuarea acestor idei "obligaţia
ca pe timp de război, populaţia civilă şi beligerantă să rămână protejaţi de principiile Dreptului
ginţilor, aşa cum acestea rezultau din practicile stabilite între naţiunile civilizate din legile
umanităţii şi din conştiinţa publică".
Ideea umanitară de protecţie a populaţiei civile chiar şi în timpul conflictelor avea să obţină
o acceptare cvasiunanimă şi urma să impulsioneze activitatea de codificare a primelor norme
internaţionale în domeniu.
De asemenea, dreptul intern a avut un rol pozitiv în codificarea normelor internaţionale.
Spre exemplu, art.71 din Instrucţiunile din 1863 care prevedeau că "oricine răneşte în mod
intenţionat inamicul redus deja la neputinţă, îl omoară sau ordonă să fie ucis, sau încurajează
soldaţii săi să-l omoare, va fi executat, dacă culpabilitatea sa este demonstrată, fie că aparţine
armatei Statelor Unite, fie că este un inamic capturat după comiterea crimei".
În acest fel se poate vorbi de punerea bazelor, chiar dacă într-o formă embrionară, a ceea
ce se va numi ulterior Dreptul internaţional umanitar, care defineşte obligaţiile statelor cu referire
specială la conducătorii poliţiei ai acestora pe care trebuie să şi le asume şi să le respecte în cursul
desfăşurării conflictelor militare, obligaţii feudale pe existenţa unor legi imanente şi a unor valori
recunoscute şi protejate pe plan universal.
Ulterior adoptării acestei convenţii, apare şi prima situaţie practică în care se invocă ideea
unei responsabilităţi de tip universal.
Este cazul avertismentelor internaţionale adresate la 18 mai 1915 Imperiului Otoman,
referitor la masacrele comise împotriva populaţiei armene. Cu această ocazie, guvernele Marii
Britanii, Rusiei şi Franţei atenţionează că îi consideră responsabili personal pe fiecare din membrii
guvernului otoman de crimele comise în Turcia.
Avertismentul a rămas evident fără efecte, dar este prima manifestare oficială în care alte

35
state intervin faţă de crime ce nu sunt comise pe teritoriul lor sau împotriva propriilor cetăţeni,
invocând o responsabilitate universală a membrilor puterii politice.
Tratatul de pace de la Sevres, încheiat la 10 august 1920, conţinea o dispoziţie, în baza
căreia puterile aliate îşi manifestau voinţa de a aduce în faţa justiţiei persoanele responsabile de
comiterea masacrelor, urmând o idee similară celei deja preconizate prin Tratatul cu Germania din
1919. Acest tratat nu a fost niciodată ratificat, doar înlocuit prin Tratatul de la Laussane din 1923
care prevedea - din contră - o amnistie generală pentru cei care au comis crime de război în
perioada 1914- 1922.
O acţiune pe plan naţional a avut totuşi loc, tribunalele militare turceşti condamnând câţiva
înalţi comandanţi militari pentru crime comise împotriva propriei populaţii în timpul războiului,
sentinţele fiind mai mult formale, iar condamnaţii fiind eliberaţi în scurt timp.
Pe plan strict normativ, este însă important de semnalat o primă cristalizare a unora dintre
crimele de natură universală care vor intra ulterior în competenţa instanţelor internaţionale,
inclusiv a viitoarei Curţi Penale Internaţionale.
Începutul a fost făcut prin menţionarea "crimelor de război" în cuprinsul celei de a IV-a
Convenţii de la Haga din 1907. în Preambulul acestui act internaţional şi-a găsit locul celebra
"Clauză Martens", care cerea interpretarea obligaţiilor statelor în conformitate cu "principiile
Dreptului ginţilor, aşa cum rezultă din uzanţele naţiunilor civilizate, din legile umanităţii şi din
exigenţele conştiinţei publice." Pe această construcţie juridică se vor întemeia acţiunile întreprinse
împotriva conducătorilor Turciei în 1915 ca şi ideea comisiei de anchetă din 1919 ce- şi dorea
tragerea la răspundere a "criminalilor de război."
Aşa cum se poate observa din cele prezentate mai sus, chiar dacă nu există, în perioada
respectivă, o codificare completă a tratatelor, convenţiilor, precum şi o serie de acte şi norme
stabilite între state, era impusă o anumită conduită în caz de conflict armat.
Primul Război Mondial a demonstrat însă, printre altele, insuficienţa normelor
Convenţiilor de la Haga. Ulterior, Tratatul de la Versailles din 1919, care conţinea clauza
răspunderii penale pentru crima de război, alături de Pactul Societăţii Naţiunilor ce limita dreptul
statelor de a recurge la război şi Pactul Briand-Kellog care interzicea ducerea războiului ca mijloc
al politicii internaţionale au încercat să "normeze" relaţiile internaţionale între state.
Pornind de la constatarea că în timpul marilor bătălii ale războiului mondial regulile
impuse pe plan internaţional fuseseră în mică măsură respectate de beligeranţi, apare ideea
necesităţii unor noi reglementări ale războiului, în special pentru protejarea necombatanţilor, dar
şi a comportamentului combatanţilor pe timpul ducerii luptelor, ori a tratamentului aplicat
prizonierilor, răniţilor.
După primul Război Mondial, Comisia de jurişti creată la Convenţia de pace de la Paris,
în 1919, a alcătuit o listă care conţinea 32 de fapte considerate crime de război, începând cu
omoruri şi masacre, terorism sistematic, violuri şi torturi aplicate civililor, deportarea civililor,
folosirea de gloanţe explozive sau gaze toxice şi asfixiante, otrăvirea apei etc.
Tratatul de la Versailles din 1919 consacră răspunderea pentru încălcarea caracterului
sacru al tratatelor, cât şi pentru acte contrare legilor şi obiceiurilor războiului, discuţia purtându-
se Ia un moment dat numai sub aspectul judecării acestor crime de către tribunalele naţionale.
Un progres sensibil în ceea ce priveşte cristalizarea noţiunii de crime de război şi
sancţionarea acestora a avut loc prin redactarea şi semnarea Tratatului 8 de la Washington, dintre
SUA, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, cu privire la folosirea submarinelor şi a gazelor
asfixiante în timp de război, cât şi prin Convenţia de la Geneva din 27 iunie 1929, privind

8
La data de 6 februarie 1929

36
îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din rândul armatelor aflate în campanie. 9
Între cele două războaie mondiale a fost adoptat Protocolul de la Geneva, din 1925 privind
prohibirea întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor
bacteriologice.
Cel de-al doilea Război Mondial a obligat istoria universală să înscrie o pagină neagră
pentru umanitate, monstruozităţile comise nefacând cinste omenirii. S-a ajuns la concluzia
necesităţii constituirii unor tribunale internaţionale ad-hoc pentru tragerea la răspundere a
vinovaţilor de comiterea celor mai mari atrocităţi înregistrate până atunci la nivel mondial
(Niimberg, Tokyo).
Conceptul de crimă de război a fost extins în continuare prin convenţiile de la Geneva din
12 august 1949 cu privire la victimele de război, cât şi prin Protocolul din 8 iunie 1977, adiţional
la aceste convenţii.
Art. 50 al Convenţiei introduce o distincţie între faptele cu caracter de crime de război şi
care pot fi judecate pe plan naţional şi acele încălcări care prezintă un pericol deosebit, constituind
crime universale, care cad sub jurisdicţia tuturor părţilor semnatare. Acestea din urmă au fost
denumite "infracţiuni grave"10.
Semnificativ este şi faptul că, în cel de-al 4-lea alineat, care tratează infracţiuni grave pe
un teritoriu ocupat, printre altele a fost inclusă şi crima de apartheid, care fusese în prealabil
incriminată şi printr-o Convenţie specială adoptată sub auspiciile Naţiunilor Unite.
În ceea ce priveşte conceptul de crime împotriva umanităţii, cristalizarea acestuia este de
origine recentă, definirea lor fiind făcută prin art. 6 lit. c din Statului Tribunalului militar
internaţional de la Nűrenberg cât şi prin Legea nr. 10 a Consiliului Suprem de Control Aliat al
Germaniei; acestea privesc acţiunile cu caracter de maximă violenţă dirijate împotriva unei
populaţii civile şi sunt interzise, fie că au fost comise în cursul unui conflict armat cu caracter
internaţional, fie că au fost comise în cursul unui conflict cu caracter intern.
Deosebirile dintre crimele de război şi crimele împotriva umanităţii constau în aceea că
ultimele pot fi comise atât în situaţii de conflict armat (situaţii proprii în exclusivitate crimelor de
război) cât şi pe timp de pace; de asemenea crimele contra umanităţii pot fi comise numai împotriva
populaţiei civile, nu şi împotriva membrilor forţelor combatante; în al treilea rând crimele de război
nu includ decât faptele comise împotriva forţelor adverse, pe când crimele împotriva umanităţii
includ şi faptele comise împotriva propriilor cetăţeni.
În prezent, crimele împotriva umanităţii sunt reglementate de Convenţia pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 260/III
din 09.12.1948. în baza art.2 din Convenţie: genocidul se referă Ia oricare din actele de mai jos,
comis cu intenţia de a distruge în totalitate sau numai în parte un grup naţional etnic, rasial sau
religios, cum ar fi:
a) Omorârea membrilor unui grup;
b) Atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
c) Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează

9
În ceea ce priveşte acest al doilea instrument, prin acest act statele semnatare se obligă să incrimineze
ca atare crimele de război în legislaţia lor internă. Convenţia respectivă a intrat în vigoare la 19 iunie
1931, fiind semnată de 49 de state, ceea ce poate da o dimensiune în legătură cu conturarea dreptului
internaţional penal propriu-zis.
10
Asemenea infracţiuni sunt enunţate în art.80 paragr.3 (de la supunerea populaţiei civila la un atac,
supunerea la un atac a localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate, şi până la practicarea
discriminării rasiste ca "practică inumană şi degradantă"). Anterior, prin art.ll, care reglementează
protecţia persoanei aflate în puterea părţii adverse, s-a considerat a fi o asemenea infracţiune de gen şi
orice act medical care ar pune în pericol grav starea de sănătate sau integritatea fizică sau mentală a
unei persoane.

37
distrugerea fizică totală sau parţială;
d) Măsuri care vizează scăderea natalităţii în cadrul grupului;
e) Transferarea forţată a copiilor dintr-un grup intr-altul.
In cel de-al treilea articol sunt enunţate actele ce vor fi pedepsite:
a) Genocidul;
b) Înţelegerea în vederea comiterii genocidului;
c) Incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;
d) Tentativa de genocid
e) Complicitatea la genocid.
Al patrulea articol stipulează că "Persoanele care au comis genocid sau unul din actele
enumerate la actul III, vor fi pedepsite, indiferent că sunt conducători, funcţionari sau particulari."
Statele părţi se angajează totodată prin cel de-al V-lea articol "să ia, în conformitate cu
constituţiile respective, măsurile legislative necesare pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor
prezentei Convenţii şi mai ales să prevadă sancţiuni penale eficace care să afecteze într-adevăr
persoanele vinovate de genocid, sau pe unul dintre actele enumerate la articolului III".
Statul român a incriminat în legislaţia naţională fapta de genocid prin dispoziţiile art.257
din Codul penal.
Cu privire la modul de consacrare juridică a infracţiunii de genocid subliniem că statele
semnatare ale Convenţiei din 1948 au făcut declaraţii interpretative şi au formulat rezerve, axate
în principal (cum a fost cazul SUA) pe ideea necesităţii consimţământului expres al statului pentru
deducerea unui caz de genocid în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie precum şi linia
necontradicţiei între formulările din cuprinsul Convenţiei şi formulările din legislaţia internă a
statelor semnatare.
Crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, datorită gradului de pericol deosebit
pe care îl reprezintă, au fost considerate imprescriptibile, fiind declarate astfel în mod expres prin
Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii,
inclusiv pentru crimele de apartheid şi de genocid, Convenţie ce a intrat în vigoare la 11 .11.1970.

2.2.2.Contribuţia României la elaborarea primelor instrumente juridice pentru înfăptuirea

justiţiei penale internaţionale
În perioada dintre cele două războaie mondiale, aşa cu am arătat la începutul lucrării, s-a
remarcat în plan diplomatic, dar şi ca specialist în drept internaţional, eminentul jurist român
Vespasian V. Pella, care împreună cu alţi reputaţi diplomaţi români, precum Nicolae Titulescu si-
au adus contribuţia la elaborarea unor instrumente juridice internaţionale care vizau păstrarea păcii
şi ordinii internaţionale.
În calitate de preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, juristul român a
întocmit, în anul 1928, un proiect de Statut al unui Tribunal Penal Internaţional, Statut pe care
Asociaţia l-a aprobat. Acest Statut prevedea crearea unei Camere criminale în sânul Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională 11 care să aibă în competenţă judecarea persoanelor fizice şi
a statelor care se vor fi făcut vinovate de agresiune sau de alte infracţiuni contrare dreptului
internaţional. După redactarea acestui statut, Vespasian V. Pella a întocmit, în anul 1935, şi
proiectul unui Cod represiv mondial ce includea şi proiectul de Statut din anul 1928.
În anul 1934, la Marsilia a avut loc un atentat în care au fost ucişi Regele Alexandru I al
Iugoslaviei şi ministrul de externe al Franţei, Louis Barthou. Acest act de terorism internaţional a
zguduit comunitatea internaţională şi a determinat o reacţie promptă din partea guvernelor la

11
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (C.P.J.J.) a luat fiinţă în baza articolului 14 al Pactului
Societăţii Naţiunilor şi şi-a desfăşurat activitatea între cele două războaie mondiale.

38
preocupările internaţionale ce vizau crearea unei instanţe penale care să judece persoanele fizice
responsabile de atentatele la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Ca urmare a acestei reacţii
internaţionale, de o deosebită amploare, s-au elaborat, sub egida Societăţii Naţiunilor, două
proiecte de convenţii: “Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului” 12 şi “Convenţia
pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale”, având ca punct de inspiraţie proiectele în această
materie iniţiate de Vespasian V.Pella. Acest proiecte au fost dezbătute la Geneva în anul 1937 dar,
în ciuda faptului că au fost semnate de 24 de state, ulterior nu au fost ratificate.

3. Conveţia pentru crearea unei Curţi Penale Internationale

Aşa cum se specifică în preambulul acestei Convenţii, Curtea Penală Internaţională urma să
fie creată în vederea realizării unui progres în lupta împotriva oricăror infracţiuni care prezintă un
caracter internaţional şi nu numai pentru infracţiuni teroriste.
Intenţia Conferinţei, referitoare Ia crearea acestei Curţi, a fost de a institui o instanţă care în
prima sa etapă să se ocupe doar de infracţiuni teroriste internaţionale, iar mai târziu să aibă şi alte
competenţe.
Prin crearea acestei Curţi se oferea statelor contractante posibilitatea de a judeca în faţa
Curţii Penale Internaţionale şi nu în faţa propriilor tribunale, persoanele acuzate de infracţiuni
teroriste cu caracter internaţional, prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
terorismului.
Intrarea în vigoare a acestei Convenţii era condiţionată de intrarea în vigoare a Convenţiei
pentru prevenirea şi reprimarea terorismului. Duratei Curţii Penale Internaţionale avea să i se dea
un caracter permanent, însă reunirea ei era condiţionată de cererea părţilor interesate.
În competenţa Curţii, în situaţia în care ea ar fi luat fiinţă, ar fi intrat infracţiunile prevăzute
la art.2 şi 3 ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea terorismului şi anume:
a) Orice fapt intenţionat îndreptat împotriva vieţii sau integrităţii corporale sau având ca
scop privarea de libertate a:
- şefilor de stat, persoanelor care exercită prerogativele şefului de stat, succesorilor lor
ereditari sau desemnaţi;
- soţiilor persoanelor enumerate mai sus;
- persoanelor însărcinate cu funcţii publice sau deţinând poziţii publice, atunci când
acţiunea e îndreptată împotriva lor în calitatea acestora de funcţionar public;
b) Faptele intenţionate de distrugere sau deteriorare a proprietăţii publice destinate folosirii
publice, aparţinând sau fiind subiectul unei părţi contractante;
c) Orice fapt voit de natură să pună în pericol vieţi umane;
d) Tentativa de a comite infracţiunile prevăzute mai sus;
e) Fabricarea, procurarea, deţinerea sau furnizarea de arme, muniţii, produse explozive sau
substanţe nocive, în vederea comiterii în oricare ţară, a unei infracţiuni dintre cele prevăzute mai
sus.
Potrivit dispoziţiilor acestei Convenţii, fiecare stat contractant era obligat să introducă în
legislaţia sa penală următoarele fapte, dacă ele erau comise pe teritoriul sau în vederea comiterii
unui act de terorism, îndreptat împotriva altui stat contractant, indiferent de ţara în care actul
terorist ar fi fost comis:
- asocierea sau înţelegerea în vederea săvârşirii de astfel de acte; instigarea la astfel de acte;
- instigarea directă publică la oricare din actele menţionate la numerele (1), (2) şi (3) ale

12
Această Convenţie, instituia un regim de extrădare potrivit căruia, infracţiunile ce fac obiectul
Convenţiei să figureze în toate tratatele de extrădare, pentru părţi impunându-se obligaţia fie de a preda
pe autorul actului terorist pentru a fi judecat, fie de a-1 pedepsi.

39
articolului 2, indiferent că sunt sau nu urmate de efecte;
- participarea intenţionată la astfel de acte;
- orice sprijin acordat în mod conştient, în vederea îndeplinirii unor astfel de acte.
Am prezentat în cele de mai sus infracţiunile ce ar fi intrat în competenţa Curţii, pentru a
sublinia că lipsa definirii termenului de terorism, a constituit şi atunci ca şi azi un mare neajuns,
întrucât printr-o enumerare explicită a faptelor considerate a fi acte de terorism, exista posibilitatea
ca o serie de alte acte să nu fie acoperite de convenţie. Cu toate acestea prin adoptarea lor, chiar
dacă cele două convenţii nu au intrat în vigoare, ele au constituit un pas important în lupta
împotriva acestui flagel. Ele au evidenţiat gravitatea pericolului social pe care- 1 prezintă
terorismul pentru pacea şi securitatea popoarelor, necesitatea reprimării acestora printr- un efort
comun şi facultatea statelor contractante de a deferi Curţii o persoană acuzată de astfel de acte.
Considerăm că dacă aceste două convenţii ar fi fost ratificate şi ar fi intrat în vigoare, ţinând
seama de prevederile lor, atât cele cu caracter preventiv cât şi cele sancţionatoare, probabil
terorismul ca fenomen nu ar fi avut amploarea pe care o are azi.
Aşa cum sublinia şi prof. dr. Zdzislaw W. Galicki într-un articol intitulat „Tratatele
Internaţionale şi Terorismul”, principala caracteristică a actelor teroriste internaţionale în linii
generale, a rămas neschimbată de mai bine de o jumătate de secol, respectiv, dubla ţintă „viaţa sau
sănătatea persoanelor fizice şi interesele vitale sau securitatea unui stat”. Şi azi o astfel de ţintă
este utilizată ca punct de plecare în definiţia conceptului, propusă în cel mai recent proiect
cuprinzător de convenţie asupra terorismului internaţional, lucrările privind acest proiect
desfăşurându-se în cadrul O.N.U.
Proiectul iniţial al convenţiei propus de India, subliniază în art.2 că, în ceea ce priveşte
infracţiunile la care se va referi viitoarea convenţie, (...) scopul conduitei, rezultând din natura
acestuia sau din context, constă în intimidarea unei populaţii, sau în obligarea unui Guvern sau
unei organizaţii internaţionale să îndeplinească o acţiune sau să se abţină de la o anumită acţiune”.
Referitor la proiectul iniţial al acestei convenţii, reţinem că el a fost depus de guvernul indian
în septembrie 2000, şi de fapt reprezintă forma revizuită a proiectului depus de India în 1996, după
adoptarea celor două convenţii: una referitoare la atentatele cu exploziv adoptată în 1997 şi,
cealaltă referitoare la finanţarea terorismului din 1999.
La origine, textul proiectului prezentat de guvernul indian a fost considerat ca o bună bază
de discuţie.

CURSUL NR. 5 bis

“Holocaustul”. O istorie a crimei.
Holocaustul asupra evreilor. Parte din istoria Germaniei, a Europei şi a evreilor

INTREBARE: De ce Hitler si regimul nazist au dorit exterminarea poporului evreu?

RASPUNS: nazistii au considerat ca populatia ariana (definita de catre Germania acelor timpuri
ca fiind o rasa indo-europeana de origine nordica) este „superioara” tuturor celorlalte grupari de
populatie.
Conform teoriilor naziste (complet aberante si nefondate istoric), rasa ariana era aparent
descendenta dintr-o populatie care dominase lumea in urma cu 10.000 de ani. In consecinta,
sustineau nazistii, arienii avea dreptul la Lebensraum (spatiu vital), in detrimentul tuturor
celorlalte grupari de populatie, fapt ce justifica razboiul pentru cucerirea Europei. Aceasta
„superioritate” era cea care justifica, in viziunea nazista, orice forma de eliminare fizica a

40
populatiilor ne-ariene din Europa.
Teoriile rasiale, avandu-si originea in special in scrierile contelui Arthur de Gobineau si a
altor scriitori de la inceputul si mijlocul secolului al 19-lea, au fost „imprumutate” si dezvoltate de
catre nazisti, culminand in 1935 cu Legile Puritatii Rasiale de la Nűrenberg. Aceste legi, care au
constituit baza discriminarii rasiale a evreilor, defineau statutul de evreu pe baza originii etnice si
pe baza practicilor religioase, catalogand drept evreu o persoana cu cel putin un bunic evreu si
interzicand orice uniune (casatorie sau relatii sexuale) intre arieni si ne-arieni. In timp ce o
persoana cu trei bunici evrei era considerata evreu, o categorie speciala, aceea de Mischling (in
traducere aproximativa din germana: „amestecat”) a fost creata pentru a desemna persoanele cu
unul sau doi bunici evrei.
In timpul razboiului, conform acestei credinte in puritatea rasei, germanii au „luptat
impotriva amenintarii ne-ariene” si au pus la cale si infaptuit in mare parte exterminarea celorlalte
rase. In plus, nazistii i-au invinuit pe evrei pentru infrangerea Germaniei in Primul Razboi
Mondial, pentru problemele sale economice si pentru amploarea pe care o capata comunismul in
Europa acelor vremuri. Evreii au fost persecutati si ucisi fiind considerati „nedemni sa traiasca” si
fiind catalogati „o plaga a omenirii”.
Alte popoare, cum ar fi popoarele slavice (polonezi, rusi si altii) au fost de asemenea
considerati inferiori si pusi la munca fortata pentru „stapanii” lor germani. Comunistii, socialistii,
Martorii lui Iehova, homosexualii si altii au fost persecutati, inchisi si adesea ucisi pentru motive
politice si comportamentale (insa de obicei nu rasiale). In anumite cazuri, cum este de exemplu
aceea a populatiei Roma (care satisfaceau criteriile „rasei ariene”), distinctiile nu erau clare, multe
persoane apartinand etniei Roma fiind ucisi de asemenea in lagare de exterminare si concentrare.
Printre alti factori care au contribuit la reusita planului nazist de exterminare a evreilor au fost si
antisemitismul care isi facea simtita prezenta in Europa, faptul ca majoritatea populatiei ne-
evreiesti nu a luat atitudine impotriva deportarilor si uciderii evreilor (au existat si exceptii,
recunoscute ca atare prin distinctia de Drepti ai Popoarelor de catre Statul Israel), precum si faptul
ca, vreme indelungata, Marile Puteri aliate impotriva Germaniei (in special SUA si Marea Britanie)
nu au intervenit sau au facut-o minimal pentru a opri macelul.

Responsabilitate: Germania Nazistă

Promotorii Holocaustului: Adolf Hitler, Heinrich Himmler, Reinhard Heydrich, Adolf
Eichmann, Odilo Globocnik, Theodor Eicke, Richard Glücks, Ernst Kaltenbrunner, Rudolf Höss,
Christian Wirth, Joseph Goebbels
Organizații: Partidul Nazist, Schutzstaffel (SS), Gestapo, Sturmabteilung (SA)
Ideologi: Naziști
Politici antisemite: Politica rasială, Eugenia nazistă, Legile de la Nürnberg, Acordul Haavara,
Planul Madagascar, Eutanasia forțată
Victime: Evreii în Europa, Evreii în Germania,Rromi (Țigani), Polonezi, Prizonieri de război
sovietici, Slavii Est Europeni, Homosexuali, Persoane cu dizabilități și handicap, Sârbi,
Francmasoni, Martorii lui Iehova.

Antisemitismul este o atitudine (politică, socială, religioasă, etc.) ostilă față de evrei ca
atare, numai pentru că sunt evrei. Termenul („Antisemitismus”) a fost lansat în 1879 de jurnalistul
german Wilhelm Marr (1819-1904) într-o broșură propagandistă antisemită. Antisemitismul poate
lua diverse forme: învățături religioase care proclamă inferioritatea evreilor, de exemplu cartea
lui Martin Luther „Evreii și minciunile lor”, carte în care Luther scria că evreii sunt otrăvitori de

41
fântâni și ucigași de copii furați. Antisemitismul poate include opinii stereotipe și prejudecăți, sau
forme politice care pot merge de la încercarea de a discrimina, izola și oprima, până la violența
fizică contra evreilor. Antisemitismul este în esență o formă de intoleranță etnico-religioasă, ca
și xenofobia sau rasismul. În Israel, au fost arestați tineri antisemiți și neonaziști, rude de evrei.
Sionismul - de la Muntele Sion (Țion), nucleul așezării davidice în Ierusalim - este mișcarea de
emancipare națională a evreilor cu scopul readunării lor din împrăștiere și revenirii în țara
strămoșească, în Țara Israel, pentru restabilirea unei vieți evreiești independente și, în continuare,
re-crearea și consolidarea unui stat evreiesc. Folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–
1937), în 1890 pentru mișcarea pre-sionistă, termenul sionism a fost adoptat de dr. Theodor
Herzl la Primul Congres Sionist, ținut în 1897 la Basel, în Elveția.
Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la
sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei. Conform acelor
idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai
„supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și
îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele
inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept
un cancer care distrugea trupul Germaniei.

1. Etimologie și definiții
Cuvântul original grecesc (holókauston) este o traducere a termenului ebraic olah, care
înseamnă „ardere de tot” și care denumește vechiul ritual iudaic de sacrificiu în care (bucăți de)
animale sau plante erau arse pe altar pentru Iahve căruia îi era plăcut mirosul acestor jertfe.
Cuvântul holocaust era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violentă a
unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul masacru, de origine latină („ucidere în
masă de oameni de către alți oameni”), cuvântul holocaust se putea referi și la dezastre sau
catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înaintea celui de-al doilea război mondial,
iar alții îl folosesc pentru a descrie Genocidul armean din Primul Război Mondial.
Din anii 1950, utilizarea sa a fost restrânsă și este folosită astăzi doar cu referire
la masacrarea evreilor de către naziști în ajunul și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Termenul german oficial pentru exterminarea evreilor în perioada nazistă era Endlösung
der Judenfrage („Soluția finală a problemei evreiești”). În germană, ca și în alte limbi, printre
care engleza, termenul soluția finală este folosit ca alternativă la cel de holocaust. În România,
Conducătorul Ion Antonescu a folosit sintagma „curățirea terenului”.
Atrocitățile regimului nazist nu s-au limitat la evrei. Unii autori au folosit noțiunea
holocaust în sens mai larg, pentru a descrie și alte acțiuni ale regimului nazist. Acestea includ
uciderea a aproximativ o jumătate de milion de romi, omorârea a milioane de prizonieri de
război sovietici, precum și regimul de exterminare la care au fost supuse persoanele trimise la
muncă forțată, homosexualii, persoanele handicapate fizic și/sau psihic, cetățeni polonezi și ai
altor popoare slave, opozanți religioși (martori ai lui Iehova, prelați romano-catolici) și opozanți
politici. Însă majoritatea istoricilor nu includ aceste grupuri în definiția holocaustului, restrângând
semantica acestui termen la genocidul evreilor, sau ceea ce naziștii au numit Soluția finală a
problemei evreiești. Ținând cont de toate victimele persecuțiilor naziștilor, numărul morților crește
considerabil: estimările plasează numărul total de victime în general între 9 și 11 milioane.
Persecuția și genocidul s-au desfășurat în etape. Legislația privind eliminarea evreilor din
societatea civilă a fost promovată cu mai câțiva ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război
mondial (1933-1939). Au fost înființate lagăre de concentrare în care deținuții erau folosiți ca

42
sclavi până mureau de extenuare sau de boală. Unde Al treilea Reich ocupa un nou teritoriu
în Europa de Est, unități speciale numite Einsatzgruppen exterminau evrei și adversari politici,
împușcându-i în masă. Evrei și romi erau concentrați în ghetouri înainte de a fi transportați la sute
de kilometri cu trenuri de marfă în lagărele de muncă forțată și exterminare, unde, dacă
supraviețuiau călătoriei, cei mai mulți erau uciși prin gazare în încăperi special amenajate. Fiecare
ramură a aparatului administrativ al statului hitlerist a contribuit la transformarea Germaniei în
ceea ce un istoric a denumit „un stat genocidar”.
Utilizarea cuvântului în sens mai larg a atras obiecțiile multor organizații evreiești, în
particular al celor înființate pentru comemorarea holocaustului evreilor. Organizațiile evreiești
afirmă că acest cuvânt, în sensul său prezent, este folosit pentru a descrie exterminarea evreilor și
că holocaustul evreilor a fost o crimă de o asemenea anvergură și atât de specifică, ca punct
culminant al unei lungi istorii a antisemitismului european, încât nu ar trebui să fie subsumată
într-o categorie generală cu alte crime comise de naziști.
În Europa au fost înfiinţate ghetouri în care evreii au fost închiși înainte de a fi trimiși în
lagăre de concentrare.
Naziştii au înregistrat metodic desfășurarea Holocaustului în mii de rapoarte şi documente.
În anul 1942, Michael Berenbaum scrie că Germania devenise un stat genocidar, considerat cea
mai mare realizare a Germaniei.”
Fiecare ramură a birocrației sofisticate a acestei țări a fost implicată în procesul asasinatelor
în masă. Bisericile parohiale și Ministerul de Interne au furnizat liste de nașteri care arătau cine
este evreu; Poșta a livrat ordinele de deportare și denaturalizare; Ministerul de Finanțe a confiscat
proprietățile evreiești; firmele germane au concediat muncitorii evrei și au exclus acționarii evrei;
universitățile au refuzat să admită studenți evrei, au refuzat să acorde diplome celor înmatriculați
și au concediat profesorii evrei; oficiile guvernamentale de transport au pregătit trenurile de
deportare; companiile farmaceutice germane au testat medicamente pe prizonierii din lagăre; alte
companii au licitat pentru contracte de construcție a crematoriilor; liste detaliate de victime au fost
alcătuite folosind mașinile de pontaj ale companiei Dehomag, care au făcut înregistrarea
meticuloasă a omorurilor. Când intrau în lagărele morții, prizonierii erau obligați să-și predea toate
obiectele personale, atent catalogate și etichetate înainte de a fi trimise în Germania pentru a fi
valorificate.
Autorul holocaustolog Saul Friedländer scrie că: “Niciun grup social, nicio comunitate
religioasă, nicio instituție academică sau profesională din Germania sau din Europa nu și-a declarat
solidaritatea cu evreii.”
2. Dominanța ideologiei și scara genocidului
În alte genociduri, considerațiile pragmatice cum ar fi controlul teritoriului și resurselor
erau centrale în politica de genocid. Yehuda Bauer argumentează că:
Motivația de bază era pur ideologică, înrădăcinată într-o lume existentă numai în ”
imaginația nazistă, unde unei conspirații evreiești internaționale de a controla lumea i
se opunea o misiune “ariană” paralelă. Niciun genocid de până în ziua de azi nu fusese
bazat atât de complet pe mituri, halucinații, pe o ideologie abstractă, nepragmatică -
„ care a fost apoi pusă în aplicare prin mijloace foarte raționale și pragmatice."
Uciderea a fost efectuată sistematic în aproape toate teritoriile ocupate de naziști în ceea ce
acum sunt 35 de state europene diferite. A fost concentrată mai ales în Europa centrală și de est,
unde, în 1939, se aflau peste șapte milioane de evrei. Aproximativ cinci milioane de evrei au fost
uciși acolo, inclusiv trei milioane în Polonia ocupată și peste un milion în Uniunea Sovietică. Sute

43
de mii au murit și în Olanda, Franța, Belgia, Iugoslavia și Grecia. Protocolul de la
Wannsee clarifică faptul că naziștii intenționau să aplice "soluția finală a problemei evreiești" de
asemenea în Anglia și Irlanda.
Oricine avea trei sau patru bunici evrei era sortit exterminării, fără excepție. În alte
genociduri, oamenii puteau evita moartea, convertindu-se la o altă religie sau acceptând o altă
formă de asimilare. Această opțiune nu a fost posibilă evreilor din Europa ocupată. Toate
persoanele de descendență evreiască recentă urmau să fie exterminate în teritoriile controlate de
Germania.

3. Experimente medicale
În lagărul de la Buchenwald, un ghid arată unui soldat american borcane cu organe recoltate
de la prizonieri. O altă trăsătură distinctă a fost efectuarea, la scară largă, a experiențelor medicale
pe deținuți. Medici germani au efectuat astfel de experimente în lagărele de concentrare de
la Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Ravensbrück,Sachsenhausen și Natzweiler.
Cel mai celebru dintre acești medici a fost dr. Josef Mengele, care a lucrat la Auschwitz.
Printre experimentele sale se numărau punerea subiecților în camere cu presiune, testarea de
medicamente pe ei, supunerea la degerături, tentative de schimbare a culorii ochilor prin injectarea
de substanțe chimice în ochii copiilor, diverse amputări și alte operații brutale.
Activitatea sa nu va fi niciodată cunoscută integral, deoarece majoritatea documentelor
expediate de Mengele medicului Otmar von Verschuer la Institutul “Kaiser Wilhelm” (“Împăratul
Wilhelm”) au fost distruse de acesta (Verschuer). După terminarea experiențelor coordonate de
Mengele, subiecții supraviețuitori erau aproape întotdeauna uciși și supuși unei autopsii.
Se pare că lui Mengele îi plăcea să lucreze cu copiii romi. Le dădea dulciuri și jucării și îi
ducea personal la camera de gazare. Ei i se adresau cu „nenea Mengele“. Vera Alexander a fost o
deținută evreică la Auschwitz și a avut grijă de peste 50 de perechi de gemeni romi:
Îmi amintesc în mod deosebit o pereche de gemeni: Guido și Ina, care aveau cam patru ”
ani. Într-o zi, Mengele i-a luat. Când s-au întors, erau într-o stare groaznică: fuseseră
cusuți unul de altul, spate în spate, ca niște gemeni siamezi. Rănile le erau infectate și
din ele curgea puroi. Țipau zi și noapte. Apoi părinții lor - îmi amintesc că pe mamă o
chema Stella - au reușit să facă rost de morfină și și-au omorât copiii ca să le curme
„ suferința.
4. Victimele și numărul morților. Evreii
După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de 6 milioane.
În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg a
estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include "peste
800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin "împușcare în
aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare. Hilberg estimează numărul de
morți în Polonia la "până la 3 000 000".
Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt în general considerate a fi o estimare
minimală, întrucât de regulă el includea numai cazurile mortale pentru care există și evita orice
ajustare statistică. Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang
Benz, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime, iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează
în Encyclopedia Holocaustului (1990) numărul victielor la între 5,59 și 5,86 milioane.
În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei.
Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea

44
Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între 60% și 75% dintre
evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3
milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar mare parte
din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au
fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România.
Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în 1933, au supraviețuit doar
aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte mulți evrei, însă în
majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și Olanda, de unde, ca urmare a
ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în lagăre și în mare număr uciși.
Numai în șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în întregul
Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre. Cel puțin o
jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de concentrare din
Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în diverse momente
un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului când naziștii s-au retras din
Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre și, deși proporția de evrei nu
este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%.
Una din ambițiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obține spațiul vital în est,
prin eliminarea cât mai multor polonezi și slavi. De aceea, el a pregătit, "pentru moment, doar în
est, formațiunile Cap de mort cu ordine de a ucide fără milă toți bărbații, femeile și copiii de origine
poloneză sau de limbă poloneză.
Conducerea Germaniei a decis că în 10 până la 20 de ani, statul polonez de sub ocupație
germană va fi complet curățat de etnici polonezi și colonizat cu germani. Dintre polonezi, până în
1952 doar 3-4 milioane mai trebuiau să rămână în fosta Polonie, și aceștia doar pentru a servi ca
sclavi pentru coloniștii germani. Urma să li se interzică să se căsătorească, să se extindă
interzicerea asistenței medicale acordate polonezilor, și în cele din urmă polonezii (considerați de
naziști "sub-oameni") să înceteze să mai existe.
Aproximativ trei milioane de cetățeni polonezi neevrei au murit în timpul războiului, din
care două milioane erau etnicipolonezi, restul de un milion fiind membri ai minorităților
etnice, ucraineni, bieloruși ș.a., marea majoritate a celor uciși erau civili, masacrați mai ales în
timpul operațiunilor speciale ale Germaniei naziste.
O practică germană des întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de civili de pe străzi, aleși
la întâmplare, pentru deportarea în lagăre de concentrare, unii fiind uciși pe loc. Termenul
"łapanka" avea o conotație sardonică, de la cuvântul folosit pentru jocul de copii numit "leapșa".
Între 1942 și 1944 erau aproximativ 400 de victime a acestei practici zilnic numai în Varșovia,
numărul victimelor ajungând uneori la câteva mii. În același spirit al ideologiei purității rasiale, în
perioada de după invadare a Poloniei, armata nazistă a răpit peste 50.000 nou-născuți si copii
polonezi doar pentru că aveau caracteristici fizice asemănătoare copiilor germani.
La sud de Polonia, între 500.000 și 1,2 milioane de sârbi au fost uciși în Balcani. Înaltul
plenipotențiar al lui Hitler în Europa de Sud-Est, Hermann Neubacher, a scris: "Când liderii Ustaše
declară că peste un milion de sârbi ortodocși (inclusiv copii, femei și bătrâni) au fost uciși, aceasta
este în opinia mea o exagerare. Pe baza rapoartelor pe care le-am primit, am estimat că trei sferturi
de milion de oameni fără apărare au fost omorâți."

5. Prizonieri de război sovietici

După Michael Berenbaum, între două și trei milioane de prizonieri de război sovietici—
57% dintre toți prizonierii de război sovietici—au murit din cauza malnutriției, maltratărilor sau

45
execuțiilor între iunie 1941 și mai 1945, majoritatea în timpul primului an de captivitate. Conform
altor estimări ale lui Daniel Goldhagen, aproximativ 2,8 milioane de prizonieri de război sovietici
au murit în opt luni între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane până la jumătatea anului
1944. Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite a estimat că 3,3 milioane din cei 5,7
milioane de prizonieri de război sovietici au murit fiind captivi ai germanilor—comparat cu 8 300
din 231 000 de prizonieri britanici și americani. Numărul morților a scăzut deoarece prizonierii
erau necesari pentru a munci ca sclavi pentru a susține efortul de război german; până în 1943, o
jumătate de milion dintre ei erau folosiți la muncă forțată.

6. Romi
Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se știu
mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup. Yehuda Bauer scrie că
lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor, cât și umilirii acestora,
deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena și contactul sexual au fost
încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că majoritatea romilor nu puteau face relatări despre aceste
torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite.
Numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din cei aproape un milion de romi din Europa
controlată de naziști. Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani și al Arhivei și
Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare,
între 500 000 și 1 500 000. Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și aproape
sigur l-a depășit pe cel al
...vor să arunce în ghetou tot ce este caracterizat drept ” evreilor morți."
„ murdar, bizar, de speriat și care trebuia cumva distrus. Înainte de a fi trimise în
lagăre, victimele erau
—Emmanuel Ringelblum despre romi. înghesuite în ghetouri,
cum au fost câteva sute de
mii de oameni în Ghetoul Varșovia. Mai spre est, echipele SS căutau taberele de romi și ucideau
locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta regimurilor-
marionetă care au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde un număr
mare de romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac.
În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16
decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat "arhitectul"
genocidului nazist, a emis un decret care cerea ca țiganii (cu un singur părinte de această etnie),
țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu erau “de sânge german” să fie
trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut stagiul militar în Wehrmacht (denumirea
armatei germane în timpul regimului nazist). Pe 29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat
deportarea tuturor țiganilor din Germania la Auschwitz. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși
la același nivel cu evreii și trimiși în lagărele de concentrare."

7. Persoane cu handicap fizic și mintal

Aktion T4 a fost un program inițiat în 1939 pentru a menține“puritatea genetică“ a
populației germane. În baza programului, cetățenii germani și austrieci cu malformații congenitale
și maladii dentale trebuiau sterilizați sau eutanasiați.
Între 1939 și 1941, au fost uciși între 80.000 și 100.000 de adulți bolnavi mintal din
instituții; 5.000 de copii și 1.000 de evrei din instituții. În afara instituțiilor de boli mintale, cifrele
sunt estimate la 20.000 sau 400.000 (conform lui Frank Zeireis, comandantul lagărului de

46
concentrare Mauthausen). Alți 300.000 au fost sterilizați forțat.
Programul și-a luat numele de la Tiergartenstraße 4, adresa unei vile din Berlin,
cartierul Tiergarten („Grădina zoologică“), condusă de Philipp Bouhler, șeful oficiului cancelariei
lui Hitler și Karl Brandt, medicul personal al lui Hitler. Acesta a fost judecat în decembrie 1946
la Nürnberg, împreună cu alți 22 de inculpați, în procesul cunoscut sub numele „Statele Unite ale
Americii contra lui Karl Brandt și alții“ sau Procesul medicilor. A fost executat la 2 iunie 1948 prin
spânzurare în închisoarea orașului Landsberg.

8. Homosexuali
Între 5.000 și 15.000 de homosexuali de naționalitate germană se estimează că au murit în
lagăre de concentrare. James D. Steakley scrie că ceea ce conta în Germania era intenția sau
caracterul criminal, și nu actele criminale, iar ("bunul simț al poporului") a devenit principiul
normativ legal de bază. În 1936, Heinrich Himmler, șeful SS, a creat "Biroul Central al Reichului
pentru Combaterea Homosexualității și Avortului." Homosexualitatea a fost declarată împotriva
"sentimentului popular general," iar homosexualii erau priviți ca "poluatori ai sângelui german."
Gestapo a făcut razii în barurile de homosexuali, a căutat indivizi după carnetele cu adrese ale
celor arestați, a folosit liste de abonați ale revistelor pentru homosexuali pentru a găsi pe alții, și a
încurajat oamenii să raporteze comportamentul suspect de homosexualitate și să urmărească
comportamentul vecinilor.
Zeci de mii de oameni au fost condamnați între 1933 și 1944 și au fost trimiși în lagăre
pentru "reabilitare," unde erau identificați după banderolele galbene de pe braț și ulterior
triunghiuri roz purtate pe partea stângă a hainei și pe piciorul stâng care îi diferențiau pentru
abuzuri sexuale. Sute de oameni au fost castrați în urma deciziilor judecătorești. Au fost umiliți,
torturați, folosiți în experimente hormonale efectuate de medicii SS, și omorâți. Acuzația de
homosexualitate a fost folosită și ca un mijloc convenabil de a elimina unii preoți catolici.
Suferințele îndurate de homosexuali au ieșit greu la iveală după război. Multe victime nu și-au
spus povestea, deoarece homosexualitatea a rămas incriminată în Germania de după război. Totuși,
doar un procent mic (în jur de 2%) din homosexualii germani au fost persecutați de naziști.

9. Masonii și martorii lui Iehova

Hitler spunea că Masoneria "sucombase" evreilor. Masonii au fost trimiși în lagărele de
concentrare ca deținuți politici, și forțați să poarte un triunghi galben cu vârful în jos. Se estimează
că între 80.000 și 200.000 au fost uciși.
Refuzând să depună jurământ de credință partidului nazist sau să servească în armată,
aproape 12.000 de martori ai lui Iehova au fost forțați să poarte un triunghi violet și au fost închiși
în lagăre, unde au primit opțiunea de a renunța la credința lor sau a se supune autorității statului.
Între 2.500 și 5.000 au fost uciși. Istoricul Detlef Garbe, director la Memorialul Neuengamme
(Hamburg), scrie că "nicio altă mișcare religioasă nu a rezistat presiunii de a se conforma național-
socialismului cu asemenea unanimitate și stoicism."

10. Dezvoltarea și punerea în aplicare. Originea

Când Hitler avea 30 de ani și participa la Primul Război Mondial, el a activat în unitatea
de propagandă a armatei germane. Când în armata germană a fost descoperit un spion evreu, pe
nume Adolf Gemlich, căpitanul Karl Mayr i-a trasat lui Hitler sarcina de a expune o poziție pe care
o dorește oficială asupra tuturor evreilor.
În data de 16 septembrie 1919, Hitler i-a adresat superiorului său, căpitanul Karl Mayr, o

47
scrisoare cu poziția oficială propusă de el, în care apare explicit, în limba germană, expresia
înlăturarea evreilor. În scrisoare Hitler descrie iudaismul ca rasă, nu ca religie, care s-a conservat
prin "mii de ani de endogamie", principalul obiectiv urmărit de adepți fiind "banii și puterea".
Hitler a precizat clar: "Nu vreau niciun evreu în țara în care trăiesc eu și nu-i vreau înlăturați
prin pogromuri dezorganizate. Îi vreau exterminați printr-un sistem legal al guvernului".
Partidul nazist sub conducerea lui Adolf Hitler a venit la putere în Germania pe 30
ianuarie 1933, și persecuția și exodul celor 525.000 de evrei din Germania a început aproape
imediat. În autobiografia sa Mein Kampf (1925), Hitler își afirmase deschis ura față de evrei, și a
dat ample avertismente cu referire la intențiile lui de a-i elimina din viața politică, culturală și
intelectuală a Germaniei. Nu a scris că va încerca să-i extermine, dar în particular fusese explicit
și în acest sens. Încă din 1922, îi spusese maiorului Joseph Hell, la acea vreme ziarist:
Odată ce voi fi la putere, prima și cea mai importantă treabă a mea va fi anihilarea ”
evreilor. Imediat ce voi avea puterea să fac asta, am să construiesc rânduri de
spânzurători—în Marienplatz în München, de exemplu—cât de multe permite traficul.
Apoi evreii vor fi spânzurați fără discriminare, și vor fi lăsați acolo până încep să se
împută; vor rămâne spânzurați acolo atâta timp cât permit principiile igienei. Imediat
ce sunt dezlegați, vor fi agățați următoarea tranșă de evrei, și tot așa, până când și
ultimul evreu din München va fi exterminat. Alte orașe vor proceda la fel, exact așa,
„ până când toată Germania va fi curățată de evrei.
Intelectualii evrei au fost primii care au plecat. Albert Einstein era în vizită în SUA pe 30
ianuarie 1933. S-a întors la Ostende în Belgia, dar nu a mai călcat pe pământ german, caracterizând
evenimentele de acolo drept o "boală psihică a maselor"; el a fost dat afară din Societatea Kaiser
Wilhelm și din Academia Prusacă de Științe, iar cetățenia germană i-a fost retrasă.
În anii 1930, drepturile legale, economice și sociale ale evreilor au fost continuu restrânse.
Friedländer scrie că, pentru naziști, Germania își trăgea puterea din "puritate sângelui" său și din
"înrădăcinarea în sfântul pământ german." În 1933, au fost promovate o serie de legi care au exclus
evreii din multe ramuri cheie ale societății: Legea serviciului civil; legea medicilor; legea fermelor,
care interzicea evreilor să dețină ferme sau să fie activi în agricultură. Avocații evrei au fost excluși
din barouri, iar în Dresda, judecătorii și avocații evrei au fost scoși din tribunale și din birouri și
bătuți. Evreii au fost excluși din școli și universități, din Asociația Jurnaliștilor, și li s-a interzis să
fie editori de ziare.
În 1935, Hitler a introdus Legile de la Nürnberg, care i-au privat pe evreii germani de
cetățenie și de toate drepturile civile. În discursul său de introducere a legilor, Hitler a spus că dacă
"problema evreiască" nu poate fi rezolvată de aceste legi, atunci "aceasta trebuie dată prin lege pe
mâna Partidului Național-Socialist pentru o soluție finală.
Expresia "Endlösung" a devenit un eufemism nazist standard pentru exterminarea evreilor.
În ianuarie 1939, Hitler a spus, într-un discurs public: "Dacă evreimea internațională financiară
din și din afara Europei mai reușește o dată să împingă națiunile într-un alt război, consecința nu
va vi bolșevizarea pământului și deci victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreiești din Europa."

11. Intensificarea persecuțiilor și pogromurile (1938–1942)

La Kristallnacht, (Noaptea sticlei sparte), pe 9 noiembrie 1938, evreii au fost atacați și
proprietățile lor vandalizate în toată Germania. Aproximativ 100 de evrei au fost uciși, și alți
30.000 trimiși în lagărele de concentrare, și peste 7.000 de magazine evreiești și 1.668
de sinagogi (aproape toate sinagogile din Germania) au fost avariate sau distruse. Evenimente

48
similare au avut loc în Austria, în special în Viena.
Mai multe pogromuri comise de populații locale au avut loc în timpul celui de-al doilea
război mondial, unele încurajate de naziști, altele spontane. Printre acestea s-au numărat pogromul
de la Iași din România din data de 30 iunie1941, în care 14.000 de evrei au fost uciși de localnicii
români, de poliția locală și de militari români și germani, și pogromul de la Jedwabne, în care între
380 și 1.600 de evrei au fost omorâți de localnici polonezi în iulie 1941.

12. Primele măsuri în Polonia

Nu cer nimic de la evrei, doar să dispară! - Hans Frank, guvernator nazist al Poloniei.
Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, și ca urmare Regatul Unit, Australia,
Noua Zeelandă, Canada, Africa de Sud, și Franța i-au declarat război. Hans Frank, un avocat
german, a fost numit guvernator general în octombrie.
În septembrie, Himmler l-a numit pe Reinhard Heydrich șef al Biroului Central al
Securității Reichului, un organism care supraveghea activitatea SS, Poliției de securitate (SD), și
a Gestapo-ului în Polonia ocupată și însărcinat cu aplicarea politicilor referitoare la evrei, descrise
în raportul lui Heydrich. Evreii erau înghesuiți în ghetouri, mai ales în regiunea Guvernului
General din Polonia centrală, unde erau puși la muncă de Biroul de Muncă al Reichului condus de
Fritz Saukel. Aici, multe mii de oameni au fost uciși în diverse feluri, și mai mulți au murit de boli,
înfometare, și epuizare, dar nu exista încă un proces de ucideri sistematice. Nu e nicio îndoială,
însă, că naziștii vedeau munca forțată ca pe o formă de exterminare. Expresia Vernichtung durch
Arbeit ("distrugere prin muncă") era folosită frecvent.
Când Germania a ocupat Norvegia, Olanda, Luxemburg, Belgia, și Franța în 1940, și apoi
Iugoslavia și Grecia în 1941, au fost introduse măsuri antisemite și în aceste țări, deși ritmul și
severitatea variau mult de la țară la țară conform circumstanțelor politice locale. Evreii au fost
excluși din viață economică și culturală și au fost supuși diferitelor legi restrictive, dar deportarea
fizică nu a avut loc în majoritatea regiunilor decât după 1942. Regimul de la Vichy din Franța
ocupată a colaborat activ la persecutarea evreilor francezi.
Aliații Germaniei, Italia, Finlanda, Ungaria, România și Bulgaria au fost presați să
introducă măsuri antievreiești, dar în mare parte nu s-au conformat decât când au fost obligați.
Regimul marionetă german din Croația, pe de altă parte, a început să persecute activ evreii din
proprie inițiativă.
În anii 1940 și 1941, uciderea unor numere mari de evrei în Polonia a continuat, și s-a
procedat la deportarea evreilor din Germania, Austria și "Protectoratul Bohemiei și Moraviei"
(Cehia de astăzi). Până în decembrie 1939, 3,5 milioane de evrei erau masați în regiunea
Guvernului General.
Guvernatorul general, Hans Frank, a notat că atât de mulți oameni nu puteau fi împușcați
pur și simplu. "Va trebui, totuși, să luăm măsuri gândite în așa fel încât să îi eliminăm." Această
dilemă a condus SS la a experimenta cu omoruri pe scară largă cu gaz otrăvitor. Această metodă
fusese folosită deja în timpul campaniei lui Hitler de eutanasieri în Germania (cunoscută sub
numele de "T4"). Christian Wirth a fost inventatorul camerei cu gaz.
Unele părți din armata germană dezaprobau atrocitățile împotriva evreilor din principiu, și
pe această perioadă erau conflicte frecvente între armată și SS asupra politicii din Polonia. În cele
din urmă nimeni și nici conducerea armatei nu erau dispuși sau capabili să submineze autoritatea
lui Himmler, mai ales fiindcă Himmler își asigurase susținerea lui Hitler.

13. Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945)

49
 În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziștii au început să-și intensifice actele
de violență pentru a face ravagii în rândurile opoziției. Prin cooperarea autorităților locale, au
înființat lagăre pe post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele astfel de lagăre a
fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au fost înființate pentru a încarcera,
tortura sau ucide doar deținuți politici, cum ar fi comuniști sau social-democrați.
Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost ulterior
consolidate și transformate în lagăre complete, administrate central și aflate în afara orașelor. Până
în 1942, șase mari lagăre de exterminare au fost înființate în Polonia ocupată de naziști. După
1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult locuri unde evrei și prizonieri de război erau fie
uciși, fie forțați să trăiască o viață de sclav, malnutriți și torturați. Se estimează că germanii au
înființat 15.000 de lagăre în țările ocupate, multe dintre ele în Polonia.
Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populații mari de evrei, romi, comuniști sau membri
ai elitelor poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfășura adesea în condiții
îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulți mureau înainte de a ajunge la destinație.
Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care deținuții lagărelor erau munciți până
mureau—sau adesea munciți până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, și apoi selectați
pentru exterminare—a fost de asemenea o altă politică de exterminare sistematică. Mai mult, deși
aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare sistematică, mulți prizonieri ale lagărelor
mureau din cauza condițiilor dificile sau fiind executați fără un motiv anume, după ce li se
permisese să trăiască mai multe zile sau luni.
La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un număr de identificare. Cei buni
de muncă erau organizați în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte și după schimb, se făceau
apeluri de prezență care puteau dura ore în șir, timp în care prizonierii mureau din cauza expunerii
prelungite la soare.

14. Ghetourile (1940–1945)

După invadarea Poloniei, naziștii au înființat ghetouri în anii 1941 și 1942 în care erau
obligați să trăiască evreii și unii romi, până când erau în cele din urmă trimiși în lagărele de
exterminare sau uciși. Ghetoul Varșovia era cel mai mare, cu 380.000 de oameni, iar ghetoul din
Łódź era al doilea, cu 160.000. Acestea erau, în fapt, închisori extrem de aglomerate, descrise de
Michael Berenbaum ca instrumente de "ucidere lentă, pasivă." Deși ghetoul din Varșovia conținea
400.000 de oameni - 30% din populația Varșoviei - ocupa doar 2.4% din suprafața orașului, cu 9,2
oameni în medie într-o cameră.
Între 1940 și 1942, sute de mii de oameni au murit de foame și de boli, în special de febră
tifoidă. Peste 43.000 de rezidenți ai ghetoului din Varșovia au murit acolo în 1941 adică mai mult
de unul din zece;
Fiecare ghetou era condus Au venit nemții, poliția, și au început să bată în uși: "Raus, ”
de un Judenrat (consiliu raus, raus, Juden raus." … un copil a început să plângă …
evreiesc) format din lideri Alt copil a început să plângă. Așa că mama a urinat în
ai comunității evreiești, mână și a dat copiilor să bea ca să tacă … [După ce a
numiți de germani, plecat poliția], am spus mamelor să iasă. Și un copil era
responsabili pentru „ mort … de frică, mama își sufocase propriul copil.
funcționarea de zi cu zi a
ghetoului, inclusiv —Abraham Malik, descriindu-și experiența în ghetoul din Kaunas.
furnizarea de hrană, apă,
căldură, medicamente, și adăpost. Se aștepta de la aceștia să facă și aranjamentele pentru

50
deportarea în lagărele de exterminare. Berenbaum scrie că momentul definitoriu care a pus la
încercare curajul și caracterul fiecărui Judenrat a venit atunci când li s-a cerut să furnizeze o listă
de nume ale următorului grup ce avea să fie deportat. Membrii Judenrat au încercat diverse metode
de tergiversare, mită, trageri de timp, rugăminți, și dus cu vorba, până când în cele din urmă a
trebuit să fie luată o decizie. Unii au decis că este responsabilitatea lor să salveze evreii
care puteau fi salvați, și că astfel alții trebuia să fie sacrificați; alții, inspirându-se de
la Maimonides, au decis că nici măcar un singur individ nevinovat de vreo crimă capitală nu
trebuie predat. Lideri Judenrat ca dr. Joseph Parnas din Lwow, care a refuzat să alcătuiască o listă,
au fost împușcați. Pe 14 octombrie 1942, întregul Judenrat din Byaroza s-a sinucis pentru a nu
coopera la deportări.
Prima răscoală dintr-un ghetou a avut loc în septembrie 1942 în orășelul Łachwa din sud-
estul Poloniei. Deși au existat tentative de rezistență armată în ghetourile mai mari în 1943, cum
ar fi revolta din ghetoul Varșovia sau cea din ghetoul Białystok, acestea nu au avut succes în fața
militarilor naziști, iar evreii rămași au fost fie uciși, fie deportați în lagăre, proces pe care germanii
l-au numit eufemistic "relocarea în est."
Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în iunie 1941 a deschis o nouă fază.
Teritoriile sovietice ocupate până la începutul lui 1942, inclusiv întregul Belarus, Estonia, Letonia,
Lituania, Basarabia și Ucraina, și majoritatea teritoriului rusesc de la vest de linia Leningrad-
Moscova-Rostov, conținea aproximativ patru milioane de evrei, inclusiv sute de mii care fugiseră
din Polonia în 1939. În ciuda haosului retragerii sovietice, s-au făcut unele eforturi de a evacua
evreii, și în jur de un milion au reușit să fugă spre est. Restul de trei milioane au rămas la dispoziția
naziștilor germani.
În aceste teritorii, existau mai puține constrângeri care să blocheze exterminarea în masă a
evreilor, decât erau în țări cum ar fi Franța sau Olanda, unde exista o lungă tradiție de toleranță și
domnie a legii, sau chiar decât în Polonia unde, în ciuda unei tradiții antisemite puternice, exista o
rezistență considerabilă împotriva persecuției evreilor polonezi de către naziști. În statele baltice,
Belarus și Ucraina, antisemitismul localnicilor era întărit de ura față de dominația comunistă, pe
care mulți o asociau cu evreii. Mii de oameni din aceste țări au colaborat activ cu naziștii. Ucraineni
și letoni s-au înrolat în forțele auxiliare SS în număr mare și au făcut mare parte din munca de jos
în lagărele de exterminare naziste. Raul Hilberg scrie că aceștia erau cetățeni obișnuiți, nu huligani
sau bătăuși; marea majoritate erau profesioniști cu studii superioare. Ei și-au folosit priceperea
pentru a deveni asasini eficienți, după cum scrie Michael Berenbaum.
Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA spune povestea unui supraviețuitor al
masacrelor grupelor de intervenție naziste din Piriatin, Ucraina, unde au fost uciși 1.600 de evrei
pe 6 aprilie 1942, a doua zi după Paștele evreiesc:
I-am văzut cum omorau. La ora 5:00 p.m. au dat ordinul, "Umpleți gropile." Din gropi ”
se auzeau țipete și gemete. Deodată l-am văzut pe vecinul meu Ruderman cum se ridica
de sub pământ … Avea ochii însângerați și țipa: "Terminați-mă!" … O femeie moartă
zăcea la picioarele mele. Un băiat de cinci ani a ieșit de sub ea și a început să țipe
„ disperat. "Mami!" Atât am văzut, apoi mi-am pierdut cunoștința.
În august 1941, Himmler a călătorit la Minsk unde a fost martor personal la împușcarea a
100 de evrei într-un șanț de lângă oraș, un eveniment descris de SS-Obergruppenführer Karl
Wolff în jurnalul său. "Himmler era verde la față. Și-a scos batista și și-a șters obrazul stropit de o
bucată de creier. Apoi a vomat." După ce și-a recăpătat calmul, a ținut un discurs membrilor SS
despre nevoia de a urma "cea mai înaltă lege morală a Partidului" (nazist) în îndeplinirea misiunii

51
lor.
Cel mai celebru masacru nazist de evrei din Uniunea Sovietică a avut loc la o prăpastie
din Babi Yar, lângă Kiev, unde au fost omorâți 33.771 de evrei într-o singură operațiune, în zilele
de 29-30 septembrie 1941. Exterminarea tuturor evreilor din Kiev a fost decisă de guvernatorul
militar, General-maior Friedrich Eberhardt. Masacrul a fost declanșat printr-un afiș care le cerea
evreilor să se prezinte lângă cimitirul evreiesc sub pedeapsa cu moartea petru recalcitranți.
Evreii din Kiev s-au adunat lângă cimitir, așteptând să fie urcați în trenuri. Mulțimea era
destul de mare, astfel încât mulți dintre bărbați, femei și copii nu au știut ce se întâmplă până nu a
fost prea târziu: până să audă focurile de mitralieră, nu mai era nicio șansă de scăpare. Toți au fost
împinși pe un coridor de soldați, în grupuri de câte zece, și apoi împușcați. Un martor ocular, șofer
de camion a descris masacrul: Holocaust prin gloanțe.
În decembrie 1941, au apărut câteva cazuri de tifos exantematic în lagărul de concentrare
de la Bogdanovca din Transnistria, unde erau ținuți captivi 50 000 de oameni. Administrația
românească a districtului și comisarul român de district, la propunerea unui consilier german au
decis să asasineze toți deținuții. Masacrul a început pe 21 decembrie, și a fost dus la îndeplinire de
jandarmi și soldați români, ajutați de polițiști și civili ucraineni din Golta și etnici germani localnici
sub ordinele comandantului poliției ucrainene, Kazachievici.
Mii de deținuți bolnavi au fost împinși în două grajduri încuiate, care au fost stropite cu
kerosen și aprinse. Toți cei dinăuntru au fost arși de vii. Alți deținuți au fost conduși în grupuri la
o prăpastie dintr-o pădure din apropiere și împușcați în gât. Restul de evrei au săpat gropi cu
mâinile goale în frig, și le-au umplut cu cadavre înghețate. Mii de evrei au murit de frig. S-a făcut
pauză de Crăciun, dar uciderile au fost reluate pe 28 decembrie. Până pe 31 decembrie, peste
40 000 de evrei fuseseră asasinați.
Până la sfârșitul lui 1941, grupele de intervenție uciseseră doar 15% din evreii din teritoriile
sovietice ocupate, și era clar pentru Germania nazistă, că aceste metode nu puteau fi folosite pentru
a extermina toți evreii din Europa. Chiar înainte de invadarea URSS, fuseseră efectuate
experimente de ucidere a evreilor în dube, cu gaze de eșapament ale mașinii, și când aceasta s-a
dovedit prea lentă, au fost testate alte gaze letale. Pentru ucideri pe scară largă cu gaz, însă, era
nevoie de locații fixe, și s-a decis ca evreii să fie aduși în lagăre special construite pentru acest
scop.
În mărturia depusă la Nürnberg pe 15 aprilie 1946, Rudolf Höss, comandantul lagărului de
la Auschwitz, a declarat că Heinrich Himmler personal îi ordonase să pregătească
Auschwitz pentru a pune în aplicare «soluția finală». Primele gazări cu un gaz industrial pe bază
de acid prusic și cunoscut sub numele deZyklon-B, au fost efectuate la Auschwitz în septembrie
1941.

15. Conferința de la Wannsee și Soluția finală (1942–1945)

Conferința de la Wannsee pe 20 ianuarie 1942 la o vilă, Nr. 56-58, în suburbiile Berlinului
pentru a finaliza un plan de exterminare a evreilor. Planul a devenit cunoscut drept Aktion
Reinhard . Au fost prezenți Heydrich, Eichmann, Heinrich Müller (liderul Gestapo), și
reprezentanți ai Ministerului pentru Teritoriile Ocupate din Est, Ministerului de Interne, Biroului
pentru planul pe patru ani, Ministerului Justiției, Guvernului General din Polonia (unde încă mai
trăiau peste două milioane de evrei), Ministerului de Externe, Biroului pentru Rase și Strămutări,
ai Partidului Nazist, și ai biroului responsabil de distribuirea proprietăților evreiești. A fost prezent
și SS-istul Rudolf Lange, care recent îndeplinise lichidarea ghetoului din Riga. El pare a fi fost
chemat acolo pentru a sfătui oficialii asupra aspectelor practice ale uciderii oamenilor pe scară

52
industrială.
Michael Berenbaum scrie că cei 15 oameni care au luat parte la conferință erau considerați
cei mai buni și mai străluciți; peste jumătate din ei aveau doctorate obținute în universități germane.
Valeții le-au servit coniac în timpul discuțiilor. Celor prezenți li s-a prezentat un plan de ucidere
a tuturor evreilor din Europa, inclusiv a 330.000 de evrei din Anglia și 4.000 din Irlanda, deși
minutele luate de Eichmann se referă la aceasta doar prin eufemisme, cum ar fi " … emigrația a
fost acum înlocuită de evacuarea înspre est. Această operațiune ar trebui privită doar ca opțiune
provizorie, deși, în lumina viitoarei soluții finale a problemei evreiești, ne furnizează deja
experiență practică de importanță vitală."
Oficialilor li s-a spus că există 2,3 milioane de evrei în Guvernul General, 850.000 în
Ungaria, 1,1 milioane în celelalte țări ocupate, și până la 5 milioane în Uniunea Sovietică (deși
doar 3 milioane dintre aceștia erau în regiuni ocupate de germani) — un total de aproximativ 6,5
milioane. Aceștia urmau să fie cu toții transportați cu trenul la lagărele de exterminare din Polonia,
unde cei inapți de muncă urmau să fie gazați pe loc. În unele lagăre, cum ar fi Auschwitz, cei apți
de muncă erau ținuți în viață o vreme, dar în cele din urmă toți aveau să fie uciși.

Lagărele de exterminare Auschwitz I

În anul 1942, în plus față de Auschwitz, au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de exterminare
pentru aplicarea planului Reinhard. Două dintre acestea, Chełmno și Majdanek funcționau deja ca
lagăre de muncă: acestora li s-au adăugat acum facilitățile de exterminare. Trei noi lagăre au fost
construite doar pentru scopul de a ucide numere mari de evrei cât de repede posibil,
la Bełżec, Sobibór și Treblinka. Un al șaptelea lagăr, la Maly Trostinets în Belarus, a fost și el
folosit pentru acest scop. Jasenovac a fost un lagăr de exterminare unde au fost uciși mai ales
etnici sârbi.

Calea ferată ce duce spre lagărulAuschwitz II

În toate lagărele naziste numărul morților a fost mare, din cauza înfometării, bolilor și extenuării,
dar numai lagărele de exterminare au fost construite anume pentru exterminări în masă.

53
 Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile cu evrei. ” Lagărele de exterminare
Veneau și ziua și noaptea, și uneori unul pe zi, alteori cinci erau administrate de ofițeri
pe zi … Constant, oameni din inima Europei dispăreau, și SS, dar mare parte din
ajungeau cu toții în același loc, fără să știe ce se întâmplase gărzi erau trupe auxiliare
cu transportul anterior. Și oamenii din această masă … ucrainene sau baltice.
„ știam că în câteva ore … nouăzeci la sută vor fi gazați. Soldații germani din
armată erau ținuți departe.
Rudolf Vrba, care a lucrat la Judenrampe în lagărul de la
Auschwitz între 18 august 1942 și 7 iunie 1943.

Ruinele camerelor de gazare de la Auschwitz II

La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și erau
duși direct de pe peron la o zonă de recepție unde le erau luate toate hainele și obiectele personale.
Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei li se spunea că acestea erau dușuri
sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și "saună." Uneori li se dădea un prosop
și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte unde își puseseră lucrurile, pentru
același motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după drumul lung în trenurile marfare, li se
spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aștepta cafea, și că se răcește.
Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800
de oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200. Odată ce camera era plină, ușile erau închise ermetic
și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un
gaz toxic. Cei aflați înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de cât de aproape
erau deținuții de gurile de gaz, conform cu declarațiile lui Höss, care a estimat că o treime din
victime mureau imediat.
Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că: "Țipetele și strigătele
victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau pentru viața lor." Când erau scoase,
dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori, victimele erau găsite aproape ghemuite,
cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi, unii cu spumă la gură sau sângerând din urechi.
Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele de aur
din dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor era tăiat. Podeaua camerei
de gazare era curățată, iar zidurile spoite. Munca era făcută de prizonierii evrei care sperau să mai
câștige câteva luni de viață. În crematoriile 1 și 2 trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în
crematoriile 3 și 4, ei locuiau chiar în camerele de gazare. Când terminau cu cadavrele, SS făcea
verificări pentru a vedea dacă a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare
reieșea că fusese omisă vreo bucată de aur, prizonierul responsabil era aruncat în cuptor de
viu ca pedeapsă.
La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins, dar între

54
septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate și arse. În
primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și crematorii pentru a face față numărului
de prizonieri.

16. Punctul culminant

În anii 1943 și 1944, lagărele de exterminare au funcționat la putere maximă, ucigând sutele
de mii de oameni care le erau trimiși cu trenul din aproape toate țările aflate în sfera de influență
germană. La Auschwitz, până la 6.000 de oameni erau gazați în fiecare zi până în primăvara lui
1944.
În ciuda productivității mari a industriilor de război bazate pe ghetourile evreiești din
Guvernul General, în 1943 acestea au fost lichidate, și populațiile lor au fost trimise în lagăre
pentru exterminare. Cea mai mare astfel de operație, deportarea a 100.000 de oameni din ghetoul
Varșovia la începutul lui 1943, a provocat revolta din ghetoul Varșovia, reprimată cu mare
brutalitate. În același timp, transporturi pe calea ferată soseau regulat din Europa de sud și de vest.
Puțini evrei din teritoriile sovietice ocupate erau trimiși în lagăre: uciderea evreilor din această
zonă fusese lăsată în mâinile SS, ajutat de trupe auxiliare recrutate dintre localnici. În orice caz,
până la sfârșitul lui 1943, germanii fuseseră îndepărtați din majoritatea regiunilor sovietice.
Transporturile de evrei în lagăre avea prioritate pe căile ferate germane, și a continuat chiar
în fața situației militare din ce în ce mai dificile după Bătălia de la Stalingrad de la sfârșitul lui
1942 și în fața atacurilor aeriene ale Aliaților îndreptate împotriva industriei și transporturilor
germane. Comandanții militari și directorii economici se plângeau de această deturnare a resurselor
și de uciderea muncitorilor calificați evrei, care nu puteau fi înlocuiți. Mai mult, până în 1944, era
evident pentru majoritatea germanilor care nu erau orbiți de fanatismul nazist că Germania era pe
cale să piardă războiul. Mulți oficiali înalți începuseră să se teamă de răzbunarea ce urma să se
abată asupra Germaniei și asupra lor personal pentru crimele comise în numele lor. Dar puterea lui
Himmler și a SS-ului în cadrul Reichului era prea mare, iar Himmler putea oricând să invoce
autoritatea lui Hitler pentru cererile lui.
În octombrie 1943, Himmler a ținut un discurs în fața oficialilor Partidului Nazist, la Posen. Aici,
s-a apropiat mai mult ca niciodată de a declara explicit că intenționa să extermine evreii din
Europa:
Aici, în cele mai apropiate cercuri, pot să ating o chestiune pe care voi, tovarășii mei ”
de partid, ați luat-o întotdeauna de bună, dar care a devenit pentru mine cea mai mare
problemă a vieții mele, problema evreiască … Vă cer ca ceea ce vă spun în acest cerc
să ascultați, dar să nu spuneti altădată altcuiva … Ajungem la întrebarea: cum rămâne
cu femeile și copiii? Am ajuns chiar și aici la o soluție complet clară. Nu consider că
se justifică să eradicăm bărbații — adică să-i ucidem sau să ordonăm să fie uciși — și
să lăsăm copiii să crească cu dorința de răzbunare … Decizia cea grea a trebuit să fie
„ luată, ca acești oameni să fie făcuți să dispară de pe fața pământului.
Printre cei prezenți la acest discurs s-a numărat și amiralul Karl Dönitz și ministrul
armamentului Albert Speer, ambii care au susținut ulterior la procesul de la Nürnberg că nu știau
despre Soluția Finală. Textul acestui discurs nu a fost cunoscut la momentul procesului acestora.
Scara exterminărilor s-a redus întrucâtva la începutul lui 1944 după ce au fost golite ghetourile din
Polonia, dar în martie 1944, Hitler a ordonat ocuparea militară a Ungariei și Eichmann a fost trimis
la Budapesta pentru a superviza deportarea celor 800.000 de evrei din Ungaria. Peste jumătate din

55
ei au fost trimiși la Auschwitz în acel an.

17. Evadări, publicări de știri despre lagărele de exterminare (aprilie–iunie 1944)

Rudolf Vrba a evadat de la Auschwitz pe 7 aprilie 1944, aducând lumii primele vești
credibile despre crimele în masă ce erau înfăptuite acolo. Arnost Rosin, a evadat pe 27 mai 1944.
Evadările din lagăre erau rare, dar nu necunoscute. Puținele evadări reușite de la Auschwitz au fost
posibile datorită infiltraților polonezi din lagăr și datorită localnicilor din exterior. În 1940,
comandantul lagărului Auschwitz a raportat că "populația locală este compusă din polonezi
fanatici și … pregătită să treacă la acțiune împotriva personalului SS al lagărului. Toți prizonierii
care au reușit să evadeze poate conta pe ajutorul lor în momentul în care ajunge la zidul primei
gospodării poloneze."
În aprilie 1943, Witold Pilecki, un membru al rezistenței poloneze, a evadat de la
Auschwitz cu informații care au devenit baza unui raport în două părți în august 1943 și care a fost
trimis Biroului de Servicii Strategice din Londra. Raportul includea detalii despre camerele de
gazare, despre "selecție," și despre experimentele de sterilizare. Stipula că existau trei crematorii
în Birkenau capabile să ardă 10.000 de oameni pe zi, și că 30.000 de oameni fuseseră gazați într-
o singură zi. Autorul scria: "Istoria nu cunoaște o distrugere a vieții umane comparabilă cu
aceasta." Raul Hilberg scrie că raportul a fost clasificat cu o notă care specifica faptul că nu există
nicio indicație cu privire la încrederea ce poate fi acordată sursei.
Rudolf Vrba și Alfred Wetzler, deținuți evrei au evadat din Auschwitz în aprilie 1944,
ajungând în cele din urmă în Slovacia. Documentul de 32 de pagini pe care l-au dictat oficialilor
evrei despre exterminările de la Auschwitz a devenit cunoscut sub numele raportul Vrba-Wetzler.
Vrba avea memorie fotografică și lucrase la Judenrampe, unde evreii erau debarcați din trenuri
pentru a fi "selectați" fie pentru gazare, fie pentru muncă forțată. Nivelul de detaliu cu care el a
descris transporturile a permis oficialilor slovaci să-i compare relatarea cu propriile lor arhive de
deportare, iar coroborarea acestora a permis Aliaților să ia acest raport în serios.
BBC și The New York Times au publicat materiale din raportul Vrba-Wetzler pe 15 iunie
și pe 20 iunie 1944. Presiunea ulterioară din partea liderilor mondiali l-a convins pe Miklós
Horthy să oprească deportările în masă ale evreilor din Ungaria la Auschwitz pe 9 iulie, salvând
până la 200.000 de evrei de lagărele de exterminare.

18. Marșurile morții (1944 – 1945)

Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești ușor
accesibile regimului nazist fuseseră exterminate în proporții de la peste 90% în Polonia, până la
aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un discurs că "problema evreiască
din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată." În anul 1944, continuarea acțiunilor pentru
aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă. Armatele germane se retrăgeau din
Uniunea Sovietică, din Balcani și din Italia, iar aliații Germaniei erau înfrânți sau se întorceau
împotriva ei (încă din 1943: Italia).
Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul Poloniei
au fost închise, deținuții acestora evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de Germania, întâi la
Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen, ambele situate în provincia Silezia. Auschwitz însuși a
fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul Poloniei. Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost
uciși la Auschwitz II la 25 noiembrie 1944; documentele arată că au fost omorâte nemijlocit, doar
felul omorului nefiind clar: prin gazare sau altfel.
În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare pentru a

56
ascunde și distruge dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost
demontate, crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune dezgropate și arse, iar țăranii
polonezi au fost puși să cultive terenurile respective pentru a se lăsa impresia că nu existaseră
niciodată.
În octombrie 1944, Himmler a ordonat ca soluția finală să fie oprită. Dar ura față de evrei
era atât de puternică în rândurile SS, încât ordinul lui Himmler a fost ignorat. Comandanții locali,
inclusiv civili, au continuat să ucidă evrei și să-i silească la marșuri extenuante din lagăr în lagăr
până în ultimele săptămâni ale războiului.
Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare, prizonierii erau
forțați să mărșăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi transportați cu zilele fără
mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise, apoi forțați să mărșăluiască din nou
la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau în urmă erau împușcați.
Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marșuri.
Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în ianuarie 1945,
când armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să ajungă la
Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw, la 56 km distanță, unde au
fost urcați în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au murit pe drum. Elie Wiesel și
tatăl său, Shlomo, au fost printre supraviețuitorii acestui marș:
Un vânt rece bătea în rafale violente. Dar am mers înainte fără să ne oprim. ”
Întuneric beznă. Din când în când, o explozie în noapte. Aveau ordine să tragă în
oricine nu putea ține pasul. Cu degetele pe trăgaci, nu au renunțat la această plăcere.
Dacă unul din noi se oprea o clipă, o împușcătură îl termina pe alt nenorocit jegos.
„ Lângă mine, oameni cădeau în zăpada murdară. Împușcături.
19. Eliberarea

Prizonieri înfometaţi din lagărul Mauthausen, Ebensee, Austria, eliberat de Divizia 80 Infanterie a
Statelor Unite la 5 mai 1945.
Primul lagăr mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie 1944. Auschwitz a
fost eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald de americani la 11
aprilie; Bergen-Belsen de britanici la 15 aprilie; Dachau de americani la 29 aprilie; Ravensbrück
de sovietici în aceeași zi; Mauthausen de americani la 5 mai; și Theresienstadt de sovietici la 8
mai. Treblinka, Sobibór și Bełżec nu au fost niciodată eliberate, deoarece fuseseră distruse de
naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din Armata a Șaptea americană a spus despre
Dachau: „Acolo trupele noastre au găsit imagini, sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație,
cruzimi atât de enorme, că sunt de neînțeles pentru mintea normală”.

57
În majoritatea lagărelor Am auzit o voce strigând repetat aceleași cuvinte în engleză ”
descoperite de sovietici, și germană: „Alo, alo. Sunteți liberi. Suntem soldați
cei mai mulți deținuți britanici și am venit să vă eliberăm”. Cuvintele acestea
fuseseră evacuați, „ încă le mai aud în urechi.
rămânând abandonați doar
câteva mii în viață. De —Hadassah Rosensaft, deținut la Bergen-Belsen.
exemplu, 7.000 de deținuți
au fost găsiți la Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră
experimente. Divizia a 11-a blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de la
Bergen-Belsen,, 13.000 de cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți au murit, în
următoarele câteva săptămâni, de tifos sau malnutriție circa zece mii. Britanicii au forțat gardienii
SS rămași în lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi comune.
Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la Belsen:
Aici, aproape jumătate de hectar de pământ era plin de oameni morți sau pe moarte. Nu se
deosebeau unii de alții... Cei vii zăceau cu capetele sprijinite de cadavre și în jurul lor
rătăceau fără țintă procesiuni fantomatice de oameni numai piele și os, care nu aveau nimic
de făcut și nu aveau nicio speranță de viață, incapabili să se dea la o parte din drum,
incapabili să privească grozăviile din jurul lor … Se născuseră copii acolo, mici făpturi
ofilite ce nu puteau trăi … O mamă, înnebunită, a țipat la un soldat englez să-i dea lapte
pentru copil, și i-a aruncat în brațe micul prunc... El a desfăcut fașa și a găsit că copilul
murise de câteva zile.
„ Această zi la Belsen a fost cea mai oribilă zi din viața mea.

58
 CURSUL NR. 5

Crima internaţională - instituţie fundamentală a DIP.

Infracţiuni contra păcii şi omenirii. Genocidul

Planul cursului:
Aspecte introductive

I. De la doctrinǎ la delicta juris gentium. Elaborarea conceptului de „genocid”

I.I. Genocidul - un nou termen, un nou concept pentru distrugerea Naţiunilor
I.I.1. Raphael Lemkin şi „crima fǎrǎ nume”
I.I.2. Procesul de la Nürnberg. Primul eşec de definire a genocidului. Principiile de
la Nürnberg. „Crima împotriva umanitǎţii” ca variantǎ la conceptul de „genocid”

II. Dimensiuni ale conceptului de genocid

II.I. Contradicţii terminologice. Genocidul în teoriile contemporane privind violenţa
II.I.1. Holocaustul şi Gulagul, variante ale genocidului?
II.I.2. „Epurarea etnicǎ” şi genocidul
II.II. Sociologia genocidului.
II.II.1. O „autopsie” a victimei-grupurile ameninţate şi vulnerabilitatea grupului
II.II.2. Genocidul vǎzut ca rǎzboi
II.III. Psihologia genocidului
II.III.1. Originile şi semnificaţia violenţei
II.III.2. Autoritate vs supunere. Mecanismele de supunere la autoritate
II.III.3. Executanţi, complici şi spectatori ai genocidului

III. Crima de genocid în dreptul penal intern

III.I. Definiţii legislative ale infracţiunii de genocid. Genocidul în Codurile Penale Române
(1936, 1968, 2009)
III.II. Analiza infracţiunii de genocid
Concluzii

Aspecte introductive
Istoria a consemnat şi continuă să consemneze numeroase şi abominabile
exemple de exterminare fizică, biologică sau culturală, îndreptate împotriva unor
comunităţi de oameni, având la bază o multitudine de motivaţii de ordin politic, religios,
naţional, etnic, social, etc. Conştientizarea necesităţii interzicerii cu caracter penal a
actelor de această natură, prin includerea lor în categoria faptelor a căror săvârşire atrage
răspunderea penală internaţională şi organizarea cooperării între naţiuni pentru
eradicarea unui asemenea odios flagel, precum şi angajarea unor acţiuni practice în acest
sens sunt, însă, mai recente, ele datând din perioada premergătoare celui de-Al Doilea
Război Mondial.
Genocidul reprezintă acea politică de exterminare totală sau parţială a unui grup
rasial, etnic sau confesional. Genocidul este considerat şi tratat în dreptul internaţional
drept una dintre cele mai grave crime împotriva umanităţii pe care lumea civilizată o

59
condamnă. Genocidul este o negare a dreptului de existenţă a unor grupuri umane, aşa
cum omorul este negarea dreptului de a trăi ca fiinţe umane individuale; acest refuz al
dreptului la existenţă a şocat şi continuă să şocheze conştiinţa umană. Însă, în ciuda
numeroaselor avertizări pe care experienţa istorică le-a dat omenirii, genocidul continuă
să fie un fenomen oarecum ignorat de doctrină.
Paginile istoriei trecute şi contemporane ne oferă dovada clară că ideea şi acţiunea
de „ştergere” a unei entităţi umane din perimetrul social de către o altă entitate umană au
existat şi continuă să existe şi astăzi în ciuda numeroaselor semnale de alarmă pe care
experienţa anilor ni le-a oferit. Intoleranţa, ignoranţa, neputinţa şi chiar ura rasială,
economică, religioasă, politică, militară sunt principalele cauze pe care s-au clădit atâtea
masacre şi tragedii umane.
Strigătele de frică, durere, revoltă sau ajutor ale victimelor au rămas mult prea mult
timp fără nici un ecou. Atunci când întreaga lume şi-a închis ochii, cei oprimaţi au rămas
să se apere singuri de proprii călăi, deşi nu erau „înarmaţi” nici moral nici material pentru
a face acest lucru.
Halucinantul Holocaust, cu toţi cei 12 milioane de morţi pe care i-a lăsat moştenire
umanităţii a şocat lumea atât de tare, încât revolta internă a indivizilor a declanşat o
avalanşă de reacţii tot mai îndrăzneţe, de voci tot mai puternice, mai insistente, mai ferme.
În faţa dovezilor şi argumentelor copleşitoare pe care le-a prezentat experienţa celui de-
Al Doilea Război Mondial autorităţile s-au văzut obligate să creeze o teorie juridică
competentă să asigure individul de rând că niciodată nu va mai trebui să trăiască o
asemenea experienţă. Astfel, cel dintâi a fost Lemkin care a şi dat numele „crimei fără
nume”; apoi a urmat Nürnbergul cu parada lui de criminali de război, care de altfel a
rămas în memoria colectivă, poate mai mult decât figurile celor acuzaţi, ca eşecul de
definire şi sancţionare în mod formal a infracţiunii de genocid.
Însă presiunea forţelor care au opus rezistenţă proliferării acestor crime a crescut,
şi în anul 1948, la Geneva, comunitatea internaţională creat primul instrument anti-
genocid: Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Potrivit art.I al
Convenţiei, „Părţile contractante confirma că genocidul, fie ca este comis în timp de pace
sau în timp de război, este o crimă de drept internaţional, pe care ele se angajează să o
prevină şi să o pedepsească”.
Demersul specialiştilor nu s-a oprit la Convenţia din 1948, sistemul normativ de
pedepsire a genocidului fiind completat ulterior cu adoptarea Statutului de la Roma în
anul 1994 şi desăvârşit cu crearea Curţii Penale Internaţionale, instituţie care s-a dovedit
la fel de ineficientă în pedepsirea faptelor de genocid. Ca un argument la această
afirmaţie stau toate exemplele de acţiuni genocidale care se produc în continuare la fel
de nestingherite. Ne raliem opiniei conform căreia genocidul este cea mai gravă
infracţiune comisă împotriva indivizilor.
Această lucrare încearcă să observe măsura în care dreptul internaţional a reuşit să facă faţă
provocării practice, întrucât nu este suficient să existe un text legal, dacă acesta nu este apt să fie
aplicat cazurilor concrete. Pentru o analiză lucidă şi pertinentă a infracţiunii de genocid, am plecat
de la primele elaborări doctrinare aduse de către polonezul Raphael Lemkin, pentru a ajunge mai
apoi la prevederile Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, pentru ca în
final să ajungă la definiţia dată de Statutul de la Roma infracţiunii de genocid, precum şi valoarea
şi utilitatea înfiinţării şi funcţionării Curţii Penale Internaţionale.

60
 Dimensiunea sociologică, filosofică şi psihologică, ne ajută să înţelegem cât mai lesne
modul în care se produce de facto această crimă, precum şi modul şi măsura în care poate fi ea
prevenită şi reprimată.
Astăzi, problema genocidului nu mai poate fi privită strict din perspectiva clasică a teorie,
ci este realmente imperativ să înţelegem care sunt cu adevărat motivaţiile care duc la săvârşirea
unor fapte atât de grave de către indivizi obişnuiţi. Numai printr-o înţelegere riguroasă a
fenomenului se va putea realiza o protecţie concretă împotriva acestui flagel.
Eşecul comunităţii internaţionale de a proteja indivizii de încă un dezastru de dimensiunile
Holocaustului a devenit tot mai dificil de ascuns. Nici măcar Curtea Penală Internaţională nu a
reuşit să aducă vreo schimbare în bine. Nimeni nu îşi mai doreşte încă un Holocaust. Şi totuşi,
ambiţiile politice ale marilor puteri politice, au făcut şi continuă să facă imposibilă aplicarea
prevederilor normative în domeniul genocidului. În măsură în care dispunem de un text legal
incriminator, de o instanţă jurisdicţională competentă nu putem să nu ne întrebăm câte morţi mai
trebuie să avem pe conştiinţă până vom acţiona într-un sens coerent pentru a preveni şi reprima
crima de genocid. În ce măsură vor reuşi statele să îşi împace agenda politică cu interesele şi
drepturile primare ale omului, rămâne încă un subiect extrem de controversat.

I. De la doctrinǎ la delicta juris gentium. Elaborarea conceptului de „genocid”

Dintr-o perspectivǎ istoricǎ, primele exemple ale epocii moderne de exterminare
fizicǎ, biologicǎ sau culturalǎ a unor colectivitǎţi umane au fost cazurile indigenilor din
cele douǎ Americi şi Africa. Motivaţia acestor acţiuni a fost desigur una cât se poate de
nobilǎ: progresul. Numai prin uciderea şi alungarea a mii de bǎştinaşi puteau economia,
civilizaţia şi umanitatea însǎşi sǎ atingǎ un stadiu de dezvoltare atât de ridicat- aceasta
a fost replica „elitelor puterii” ale acelei vremi.
Acţiunile de exterminare în masǎ nu au fost însǎ o practicǎ exclusivǎ a secolelor
XVII-XIX, ci au continuat sǎ existe ca instrument al politicii interne a statelor şi de-a lungul
întregului secol XX; cele mai rǎsunǎtoare exemple fiind cel al armenilor ucişi pe teritoriul
Turciei între 1915 şi 1918, sau cel al ucrainienilor morţi datoritǎ „foametei artificiale”
impuse de guvernul de la Kremlin între 1932 şi 1933. Însǎ apogeul „abominabulului” a
fost atins o datǎ cu declanşarea celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial. Abia atunci,
umanitatea a devenit cu adevǎrat conştientǎ de „potenţialul sǎu criminal”, cǎpǎtând
totodatǎ instrumentele necesare (datoritǎ progresului tehnologic) pentru a se
autodistruge, depǎşind astfel orice limitǎ a cruzimii pe care o cunoscuse pânǎ în acel
moment.
De atrocitǎţile celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial se leagǎ şi apariţia în vocabularul
juridic al unui nou concept: cel de genocid. Acest termen desemna una dintre cele mai
grave forme ale agresiunii, şi anume distrugerea totalǎ şi intenţionatǎ a unui grup, a unei
colectivitǎţi umane. Aşadar, sub sloganul “Niciodatǎ!” liderii politici au creeat pentru prima
datǎ în istoria lumii un instrument legal de pedepsire şi mai ales de prevenire a unor acte
cum au fost cele comise în timpul Holocaustului.
Astfel, pe data 9 decembrie 1948, Adunarea Generalǎ a Naţiunilor Unite a adoptat
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea genocidului ce a intrat în vigoare trei ani mai
târziu, în luna decembrie.
Omenirea se putea simţi deci pusǎ la adǎpost de orice viitoare acte criminale de
talia celor comise de Germania nazistǎ în cei şase ani de coflict. Conform inventarului
realizat de cǎtre Barbara Harff şi Ted Robert Gurr, de la încheierea celui de-Al Doilea

61
Rǎzboi Mondial aproximativ 7 pânǎ la 16 milioane de oameni au cǎzut victime unor
asemenea politici de exterminare “iar cei care mai îndrăznesc să spună că «nu se va mai
întâmpla niciodată» dau dovadă fie de inconştienţă, fie de o ipocrizie monstruoasă.”

I.I. Genocidul. Un nou termen, un nou concept pentru distrugerea naţiunilor

I.I.1. Raphael Lemkin şi „crima fǎrǎ nume”
„De la invazia mongolǎ în Europa din secolul XVI, nu a
mai
existat o mǎcelǎriere atât de metodicǎ şi lipsitǎ de milǎ
care
sǎ aibǎ asemenea dimensiuni sau sǎ se apropie de
asemenea
dimensiuni (…) Ne aflǎm în prezenţa unei crime fǎrǎ
nume.”
Winston
Churchill
În mod natural, crimele comise de elitele politice de-a lungul secolelor nu puteau fi
pur şi simplu şterse din istoria umanitǎţii sub simplu pretext al necesitǎţii înlǎturǎrii
oponenţilor ce puneau în pericol statul-naţiune, fie chiar şi prin recurgerea la violenţǎ.
Treptat, cu ajutorul efortului depus de istorici şi cercetǎtori, aceste crime au fost aduse în
atenţia maselor, impunându-se astfel necesitatea fabricǎrii unor „antidoturi”
internaţionale.
Genocidul este una dintre aceste crime ale elitelor, mai exact face parte din
categoria „crimelor internaţionale”, aşa cum au fost ele clasificate în literatura de
specialitate, devenind o datǎ cu timpul parte din teoria şi practica judiciarǎ internaţionalǎ
şi internǎ. Aşadar: Ce este genocidul?
Conform definiţiei oferite de dicţionarul explicativ român, genocidul reprezintǎ „o
crimǎ comisǎ cu intenţia de a distruge un grup uman, naţional, etnic, etc.” Din acelaşi
dicţionar aflǎm cǎ, deşi conceptul de genocid este unul foarte vechi (regǎsim citat ca
exemplu rǎzboiul din Troia) termenul propriu-zis este unul destul de recent şi i se
datoreazǎ „unui anume Raphael Lemkin”.
Avocat evreu de origine polonezǎ, Raphael Lemkin a pus bazele conceptului de
genocid la cea de-a 5-a Conferinţǎ pentru unificarea dreptului penal intenaţional din anul
1933, unde a propus ca delicta juris gentium o serie de acte care se refereau la
distrugerea unui grup naţional sau etnic. Lemkin vorbea pentru prima datǎ într-o
conferinţǎ de talie mondialǎ de concepte precum: delictul de barbarie (care se referea la
atentate asupra persoanelor fizice sau a existenţei economice a membrilor colectivitǎţii)
sau delictul de vandalism (care face referire la distrugerea valorilor culturale prin
transferul copiilor într-un alt grup uman, interdicţia folosirii limbii naţionale chiar şi în
raporturile private, distrugerea sistematicǎ a cǎrţilor tipǎrite în limba naţionalǎ, a operelor
religioase, şcolilor, monumentelor istorice, lucrurilor de culturǎ, a altor instituţii şi obiecte
culturale ale grupului sau interzicerea folosirii acestora).
Lemkin a fost primul care a început să avertizeze lumea despre planurile lui Adolf
Hitler de a ataca evreii în Europa încă din 1933. El a fost în mare măsură ignorat, iar în
1939, după ce naziştii au invadat Polonia, el a fost nevoit să se refugieze în Statele Unite.
Când el a încercat să avertizeze oficialii guvernului Statelor Unite despre Holocaust el a
fost din nou ignorat, oficiali susţinând că opiniile sale privind ceea ce se întâmpla în

62
Europa ocupată erau doar zvonuri. Apoi, Lemkin a fost inspirat de un discurs susţinut de
prim-ministrul britanic Winston Churchill, în care acesta descria acţiunea Germaniei în
Europa, ca fiind "o crimă fărǎ nume". De aceea, în anul 1944, în calitatea de profesor de
drept internaţional la Universitatea din Yale, a publicat un raport academic amǎnunţit cu
privire la ceea ce se cunoştea atunci despre Holocaust, inclusiv copii ale decretelor anti-
evreieşti ale lui Hitler.
Pânǎ la publicarea lucrǎrii sale în anul 1944, Lemkin a devenit convins cǎ lumea
nu a reacţionat în nici un fel la acţiunile de exterminare declanşate de Germania nazistǎ
deoarece oamenii nu puteau sǎ înţeleagǎ sau sǎ recunoscǎ ceea ce se întâmpla datoritǎ
lipsei unui cuvânt care sǎ explice fenomenul. În aceste condiţii, profesorul Lemkin a decis
sǎ inventeze propriul sǎu cuvânt: „genocid”. Din punct de vedere etimologic, cuvântul
genocid este format din rǎdǎcina genos care în greacǎ înseamnǎ rasǎ sau trib şi sufixul
cide care în provine din limba latinǎ şi înseamnǎ a ucide, fiind în acestǎ formǎ sinonim
cu alţi termeni precum: tiranicid, homocid sau infanticid.
În accepţiunea lui Lemkin, genocidul reprezintǎ „distrugerea unei naţiuni sau a unui
grup etnic (…) în mod general, genocidul nu înseamnǎ distrugerea imediatǎ a unei
naţiuni, decât atunci când e realizat prin asasinare în masǎ a tuturor membrilor unei
naţiuni. El îşi propune mai curând sǎ fie un plan coordonat al diferitelor acţiuni vizând
distrugerea fundamentelor esenţiale ale vieţii grupurilor naţionale, dezintegrarea
instituţiilor politice şi sociale, a culturii, a limbii, a sentimentelor naţionale, a religiei şi vieţii
economice a grupurilor naţionale în vederea distrugerii acestor grupuri.
Obiectivele unui asemenea plan ar fi dezintegrarea instituţiilor politice şi sociale,
culturii, limbii, sentimentelor naţionale, religiei şi existenţei economice a grupurilor
naţionale, distrugerea securitǎţii personale, sǎnǎtǎţii, libertǎţii, demnitǎţii şi chiar vieţii
indivizilor care aparţin acestor grupuri. Genocidul este îndreptat contra grupurilor
naţionale ca entitate, iar acţiunile care îl însoţesc sunt îndreptate împotriva indivizilor, nu
în calitatea lor individualǎ, ci ca membri ai grupului naţional.”
Exacerbatǎ de originile sale evreieşti şi poloneze, viziunea lui Lemkin asupra
genocidului se axa în principal pe distrugerea unei naţiuni, care putea fi definitǎ mai exact
ca unu grup etnic. Lemkin construieşte conceptul de genocid pornind de la practicile de
rǎzboi ale Germaniei naziste care a declanşat şi purtat un rǎzboi total nu împotriva
statelor sau armatelor lor, ci mai degrabǎ împotriva popoarelor. Cel de-Al Doilea Rǎzboi
Mondial a dat ocazia Germaniei de a-şi impune aşa-zisa „superioritate biologicǎ” prin
practica genocidului. Privind din aceastǎ perspectivǎ, genocidul este o tehnicǎ de
ocupaţie, impusǎ de ocupantul nazist printr-o politicǎ de exterminare pe baza unui „sistem
elaborat aproape ştiinţific, dezvoltat la un nivel niciodatǎ atins de vreo naţiune” de
depopulare care cuprindea, aşa cum afirma Lemkin opt mǎsuri: politice, sociale, culturale,
economice, biologice, fizice, religioase, morale.
Definiţia datǎ de Lemkin genocidului a fost îndelung discutatǎ şi adesea criticatǎ,
deoarece, conform opiniei unor specialişti în problema Holocaustului, aceasta este mult
prea largǎ, asociind într-un mod ilegitim Holocaustul cu alte crime internaţionale prin
trivializarea evenimentelor trecute şi prin încadrarea greşitǎ a evenimentelor ce s-au
petrecut dupǎ cel de-Al Doilea Rǎzboi Mondial. Pentru alţi specialişti în schimb, noul
cuvânt al lui Lemkin a fost modelat strict pe evenimentele Holocaustului, referindu-se
exclusiv la exterminarea evreilor de cǎtre nazişti atunci când a definit conceptul. În ciuda
faptului cǎ Lemkin este cel care a inventat conceptul, mulţi cercetǎtori sunt de pǎrere cǎ

63
acesta nu a înţeles în întregime dimensiunea genocidului, oferind o definiţie mult prea
restrictivǎ. Lemkin este primul care a atras atenţia lumii asupra insuficienţei legislative a
convenţiilor de la Haga.
Facând o analizǎ a situaţiei Europei, unde existau şi continuǎ sǎ existe şi în
prezent o multitudine de naţiuni care trǎiesc ca minoritǎţi în cadrul teritoriului unui alt stat,
Lemkin avertizeazǎ cǎ genocidul poate fi comis la fel de bine pe timp de pace şi cǎ nu
este strict o politicǎ de rǎzboi. Desigur, drepturile acestor minoritǎţi au fost reglementate
printr-o multitudine de tratate internaţionale, dar şi printr-o serie de mǎsuri interne luate
de cǎtre state (legi, Constituţii, coduri penale). Cu toate acestea, genocidul nu poate fi
prevenit şi reprimat în totalitate decât dacǎ protecţia minoritǎţilor este protejatǎ în aceeaşi
mǎsurǎ de cǎtre legea internaţionalǎ şi nu numai de cǎtre Constituţii sau coduri penalǎ
naţionale. Viziunea lui Lemkin merge chiar mai departe, afirmând cǎ cea mai bunǎ
procedurǎ pentru a atinge acest ţel ar crearea unui Cod Penal Internaţional pe care
statele semnatare sǎ îl includǎ atât în Constituţiile cât şi în Codurile lor Penale.
Aceasta este în câteva cuvinte, desigur nu suficiente pentru a descrie în detaliu
viziunea atât de complexǎ a juristului polonez, moştenirea pe care Lemkin a lǎsat-o
dreptului internaţional şi mai ales omenirii. El este cel care a pus prima cǎrǎmidǎ în
temelia unui nou şi mult mai eficient sistem internaţional de protecţie a omenirii, naţiunilor
şi indivizilor. Clarviziunea lui Lemkin a „trezit” conştiinţa societǎţii internaţionale care a
înţeles cât de vitalǎ este prevenirea repatǎrii unor asemenea catastrofe.
Pe data de 26 iunie 1945, la Londra a avut loc o reuniune a reprezentanţilor celor
patru state învingǎtoare ale rǎzboiului (Franţa, Marea Britanie, Rusia şi SUA) care a avut
ca discuţie judecarea criminalilor de rǎzboi. Proiectul prezentat de Statele Unite fǎcea
referire atât la aspecte de drept penal procesual, dar şi material. În aceaşi propunere,
americanii cereau incriminarea şi judecarea urmǎtoarelor fapte: atrocitǎţi şi ofense
îndreptate împotriva persoanelor sau proprietǎţii; atrocitǎţi pe motive religioase sau
rasiale, comise de la data de 1 ianuarie 1933 prin încǎlcarea dreptului intern al ţǎrii unde
s-au comis; invazia unei alte ţǎri prin forţǎ sau ameninţare sau iniţierea unui rǎzboi;
declanşarea unui rǎzboi de agresiune.

I.I.2. Procesul de la Nürnberg. Primul eşec de definire a genocidului. Principiile de

la Nürneberg. „Crima împotriva umanitǎţii” ca variantǎ la conceptul de „genocid”
Datoritǎ proporţiilor şi specificitǎţii lor, prin caracterul lor sistematic, prin natura de
crimǎ de stat, crimele nazismului au ridicat tehnicii juridice de reprimare penalǎ o serie
de probleme de o amploare deosebitǎ.
Întrucât tribunalele pentru reprimarea crimelor nazismului s-au strǎduit pe cât
posibil sǎ rǎspundǎ la problemele apǎrute datoritǎ lipsei de mǎsurǎ a acestor crime în
baza reglementǎrilor deja existe în dreptul internaţional. Însǎ chiar şi aşa, unele dintre ele
reclamau o definiţie nouǎ. Dacǎ Lemkin propusese conceptul de genocid, la Nurnberg a
apǎrut o nouǎ incriminare, şi anume, cea de „crimǎ împotriva umanitǎţii”. Evenimentul
declanşator al acestei noi legiferǎri a fost într-adevǎr politica nazistǎ, împreunǎ cu toate
arocitǎţile pe care le-a determinat, însǎ chiar şi înainte de acest moment, politicienii şi
juriştii au înţeles necesitatea de a umple vidul juridic privitor la protecţia minoritǎţilor.
Aşadar, dreptul de la Nurnberg s-a nǎscut, am putea spune, mai mult dintr-o necesitate.
La patru ani dupǎ verdictul Tribunalui Militar de la Nurnberg, care a venit sǎ încheie
un capitol extrem de sângeros al umanitǎţii prin pedepsirea liderilor nazişti vinovaţi de

64
pregǎtirea, declanşarea şi purtarea rǎzboiului de agresiune al Germaniei împotriva tuturor
popoarelor lumii, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a solicitat Comisiei de Drept
Internaţional sǎ realizeze o analizǎ minuţioasǎ a Statutului TMI precum şi a sentinţei
acestuia. Scopul era acela de a principiile ce au stat la baza documentelor emise de
Instanţǎ au operat doar pentru aceastǎ cauzǎ sau dacǎ pot fi declarate ca principii de
drept internaţional, mai exact dacǎ puteau fi traduse ca reguli generale de conduitǎ a
cǎror respectare este indispensabilǎ pentru dezvoltarea unor relaţii prieteneşti între state
pentru menţinerea pǎcii şi securitǎţii internaţionale.
Crima împotriva umanitǎţii era definitǎ aici ca: „uciderea, exterminarea, aducerea
în stare de sclavie, deportarea sau alte fapte inumane comise împotriva oricǎrei populaţii
civile sau persecuţii pe motive politice, rasiale sau religioase, atunci când aceste fapte se
comit ori aceste persecuţii se efectueazǎ în executarea sau în legǎturǎ cu orice crimǎ
împotriva pǎcii sau orice crimǎ de rǎzboi”.
Principiul VII completa: „complicitatea la comiterea unei crime împotriva pǎcii, a
unei crime de rǎzboi sau a unei crime împotriva umanitǎţii, aşa cum sunt prevǎzute în
principiul VI, este crimǎ potrivit dreptului internaţional.”
Raportorul special al Comisiei, Jean Spiropoulos, comentând modul de eleborare
şi formularea acestui principiu, releva distincţia între cele douǎ categorii de fapte care
compuneau infracţiunea de crimǎ împotriva umanitǎţii: uciderea, exterminarea, aducerea
în stare de sclavie, deportarea sau alte fapte inumane comise împotriva oricǎrei populaţii
civile şi persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase, dar numai în mǎsura în care
existǎ o conexiune între aceste persecuţii şi crimele menţionate la literele a) şi b) ale
aceluiaşi principiu.
Dupǎ cum am vǎzut în cele prezentate anterior, conceptul de „crimǎ împotriva
umanitǎţii” a fost introdus de dreptul de la Nurnberg, Comisia de drept internaţional
preluând fǎrǎ nicio modificare aceeaşi concepţie cu cea a TMI. Astfel, indiferent de
intenţiile de care este animatǎ elita puterii sau scopurile pe care aceasta le urmǎreşte,
crimele împotriva umanitǎţii nu vor fi sancţionate decât în mǎsura în care ele sunt
sǎvârşite într-o anumitǎ legǎturǎ cu crimele împotriva pǎcii sau crimele de rǎzboi.
Cu toate acestea însǎ, datoritǎ reglementǎrilor Cartei TMI, naţiunile au reuşit sǎ
creeze o legalitate care sǎ fixeze caracterul de delict al actelor comise atât pe timp de
rǎzboi, cât şi pe timp pace, atât împotriva inamicilor strǎini, cât şi împotriva propriilor
cetǎţeni ai statului în speţǎ.
Prevederile documentelor de la Nurnberg ofereau pentru prima datǎ protecţie
internaţionalǎ tuturor oamenilor, fǎrǎ distincţie, iar crima împotriva umanitǎţii devenea
astfel o crimǎ de drept comun prin care orice stat care atenta la libertǎţile, drepturile sau
viaţa unui individ sau unui grup de persoane nevinovate de o infracţiune de drept comun;
sau dacǎ sunt vinovate de vreo infracţiune dacǎ sunt atinse de o pedeapsǎ superioarǎ
celei prevǎzute în lege, puteau fi judecate conform dreptului penal internaţional. Pe data
de 13 februarie 1946, Adunarea Generalǎ a ONU a luat act de definirea noilor incriminǎri,
aşa cum erau ele enunţate în Statutul TMI, ulterior, ONU va confirmând şi principiile
dreptului internaţional recunoscute în aceeaşi cartǎ.
Un alt proiect al Comisiei era acela de a formula un „cod al crimelor împotriva pǎcii
şi securitǎţii umanitǎţii” întemeiat pe principiile de la Nurnberg. Amânat de la an la an,
textul definitiv al proiectului nu fusese încǎ adoptat de Comisie în 1986. Acest lucru a fost
determinat în mare mǎsurǎ de transformǎrile ce au avut loc pe scena internaţionalǎ (în

65
anul 1947 declanşându-se Rǎzboiul Rece) şi care au determinat modificarea raporturilor
politice dintre state. În absenţa unei jurisdicţii permanente care sǎ aplice prevederile
dreptului penal internaţional, redactarea unui cod al infracţiunilor internaţionale avea o
semnificaţie pur formalǎ, mai ales în condiţiile în care posibilitatea creǎrii unei Curţi pentru
judecarea crimelor internaţionale era destul de incertǎ. Cu cât trecea mai mult timp, cu
atât Tribunalul de la Nurnberg cǎpǎta mai mai mult un caracter excepţional, devenind o
jurisdicţie constituitǎ în circumstanţe particulare, pentru a judeca doar anumite persoane
care au comis acte criminale într-o perioadǎ determinatǎ. Naţiunile Unite au recunoscut
Nurnbergul ca fiind o sursǎ de drept, însǎ crearea unui drept cutumiar ar fi atras angajarea
organizaţiei într-o mǎsurǎ mai mare decât şi-ar fi dorit aceasta.
Aşadar, ONU a ales sǎ se menţinǎ pe poziţia reafirmǎrii principiilor fundamentale
ale dreptului individului, aşa cum fuseserǎ ele descrise de în Declaraţia Universalǎ a
Drepturilor Omului adoptatǎ pe data de 10 decembrie 1948, şi care stabilea prerogativele
individului în stat şi garanta drepturile persoanei.
Nici prin elaborarea celor şapte principii de la Nurnberg, conceptul de genocid nu a fost
inclus în categoria crimelor internaţionale, deşi exiserǎ o serie documente oficiale care
fǎceau referire la o infracţiunea cu numele de „genocid”. Opţiunea Tribunalului de a
exclude din hotǎrârea din 10 decembrie 1946 atât a genocidului, cât şi a crimei împotriva
umanitǎţii a fost determinatǎ de interesele politice ale celor patru mari puteri care au pus
bazele constituirii TMI. Aceste interese puteau fi traduse prin dorinţa naţiunilor de a nu îşi
limita propria suveranitate interzicându-şi persecutarea conaţionalilor. Pe de altǎ parte,
existau deja suficiente exemple de fapte sǎvârşite de aliaţi care puteau fi incluse foarte
uşor în categoria crimelor impotriva umanitǎţii sau chiar a genocidului, iar în aceste
condiţii, existenţa unor reglementǎri internaţionale în acest sens nu erau dorite de niciunul
dntre state.
Cum însǎ naţiunile au avut o reacţie deosebit de vehementǎ în faţa atrocitǎţilor
comise de nazişti, nu mai puteau sǎ dea înapoi, aşa cǎ au acţionat fǎrǎ a fi de acord una
cu cealaltǎ, însǎ conform unei înţelegeri comune de a „ieşi” cât mai discret şi prudent din
aceastǎ chestiune, fǎcând ca dreptul de la Nurnberg sǎ parǎ o „creaţie efemerǎ a
dreptului criminal”. La fel de adevǎrat este însǎ şi faptul cǎ momentul marcat de crearea
TMI a fost deosebit de important deoarece a ajutat sǎ punǎ bazele unei etici a dreptului
criminal într-un domeniu care pânǎ atunci era destul de rezervat, şi anume cel al dreptului
internaţional.

II. Dimensiuni ale conceptului de genocid

Genocidul reprezintǎ unul dintre cele mai inumane acte pe care oamenii l-au comis
vreodatǎ împotriva altor oamneni. El se referǎ la modul în care anumiţi indivizi au plǎnuit,
organizat şi construit o maşinǎrie foarte performantǎ al cǎrei singur scop era acela de a distruge un
anumit grup datoritǎ a ceea ce grupul reprezenta. Genocidul spune povestea celor care au suferit,
murit, rezistat unor sisteme atât de criminale şi unor acţiuni atât de „sǎlbatice” încât a fost nevoie
de secole pentru a le putea pune un nume.
În esenţǎ, genocidul reprezintǎ o crimǎ, mai exact, genocidul este rezultatul unui proces în
care un grup atacǎ un alt grup şi are la bazǎ modul în care oamenii se vǎd pe ei înşişi şi pe alţii.
Aşa cum spunea poetul englez John Donne, „nici un om nu este o insulǎ”, ceea ce poate fi tradus
prin faptul cǎ fiecare individ este parte a unui întreg ce poate fi reprezentat fie printr-o familie, un
trib sau o naţiune.

66
 Dar, aşa cum o societate ne poate spune cine suntem, ea ne poate spune şi cine nu suntem,
iar din aceastǎ perspectivǎ, a face parte dintr-o comunitate înseamnǎ sǎ ne concentrǎm asupra
diferenţelor dintre noi şi cei care nu fac parte din acelaşi grup ca şi noi: culoarea pielii, cultura,
istoria, afinitǎţile religioase sau politice, statutul economic, etc. În cele mai multe cazuri,
conştientizarea de cǎtre indivizi a diferenţelor dintre ei şi ceilalţi, este proces natural şi inofensiv,
dar existǎ şi situaţii în care de la simpla observare a acestor diferenţe, un grup ajunge sǎ întreprindǎ
acţiuni care au ca scop distrugerea sau înlǎturarea unui alt grup din „reţeaua socialǎ”. Iar acest
proces poartǎ numele de genocid.
Orice descriere a fenomenului genocidal va avea în primul rând violenţa extraordinarǎ pe
care acesta se bazeazǎ. Deşi existǎ multe similitudini între genocid şi alte acte violente pe care
istoria omenirii le-a înregistrat de la naşterea sa şi pânǎ în prezent, ceea ce face genocidul cu
adevǎrat deosebit de toate crimele şi nedreptǎţile sǎvârşite de indivizi, este mantalitatea pe care
acesta se fundamenteazǎ. Agresorii nu cautǎ sǎ distrugǎ doar un popor (bǎrbaţi, femei, copii), ci
întreaga lor existentţǎ. Nu se urmǎreşte doar uciderea lor, ci ştergerea lor completǎ de pe faţa
pǎmântului.
Genocidul este o crimǎ la o cu totul altǎ scarǎ decât celelalte crime împotriva umanitǎţii.
De aceea, genocidul este deopotrivǎ cea mai gravǎ şi cea mai mare crimǎ împotriva umanitǎţii.
Puţine cuvinte din limbajul curent par sǎ fi produs asemenea furori, pasiuni sau dezbateri
precum cuvântul „genocid”. El a fost definit de jurişti, sociologi, psihologi sau chiar victime în
încercarea de a cuprinde cât mai exact adevǎrata sa dimensiune. Cuvântul a fost folosit cu referire
la sclavii din nordul şi sudul Americii, la relocalizarea forţatǎ a indigenilor americani sau la politica
şi acţiunile Israelului împotriva Palestinei. Genocidul a fost de asemenea folosit pentru a descrie
foametea din Irlanda sau politica lui Stalin în URSS.
Numeroasele dezbateri referitoare la genocid au ca scop final crearea de noi perspective asupra
evenimentelor istorice care sǎ ne ofere o imagine cât mai completǎ asupra acestui unui concept
atât de controversat.

II.I. Contradicţii terminologice. Genocidul în teoriile contemporane privind violenţa

Conceptul de genocid, aşa cum este astăzi reglementat în dreptul internaţional, pare să fie
unul restrictiv. Prin definirea genocidului într-un mod extrem de restrictiv, Convenţia ONU a
limitat aplicabilitatea practică a acestuia, transformându-l într-un concept steril cu o importanţă
mai degrabă simbolică. După cum subliniau Chalk şi Jonassohn, reglementarea genocidului în
dreptul internaţional a fost expresia conpromisului politic între puterile victorioase în cel de-al
Doilea Război Mondial.
Deoarece terminologia pasibilă de interpretări diferite poate provoca confuzie, în special
în opinia publică dar şi printre practicienii dreptului, se impune o clarificare, printr-o nouă
codificare, în sensul construirii unei definiţii mult mai clare, lipsită de influenţe ideologice precum
şi a delimitǎrii termenului de genocid faţǎ de conceptele asemǎnǎtoare. Iatǎ motivul pentru care
în cele ce urmeazǎ vom încerca sǎ prezentǎm pe scurt diferitele contradicţii care existǎ în teoriile
contemporane referitoare la conceptul de genocid.

II.I.1. Holocaustul şi Gulagul, variante ale genocidului?

„Realizez cǎ tu, de acolo, nu poţi sǎ îţi imaginezi
nici mǎcar a mia parte din suferinţa, frica, umi-
linţa şi orice altǎ teroare pe care noi a trebuit sǎ
le îndurǎm. Oamenii care trǎiesc şi gândesc ca

67
 oameni normali nu au cum sǎ înţeleagǎ.”
Scrisoarea lui Dov Lewi cǎtre sora sa

Deoarece există o multitudine de accepţiuni ale conceptelor de Holocaust şi Gulag, care

numai ele ar necesita o lucrare aparte, nu vom face o analiză aprofundată a acestor termeni, ci vom
construi definiţii generale. Această diversitate a interpetărilor celor două concepte reflectă
complexitatea fenomenelor Holocaustului şi Gulagului, precum şi scopurile persoanelor şi
instituţiilor aparţinând sferei politicului, cercetǎrii, educaţiei sau mass-mediei.
În general, Holocaustul este definit ca uciderea în masǎ a mai mult de 5 milioane de evrei
de cǎtre Germania nazistǎ în timul celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial. Însǎ nu toatǎ lumea este de
acord cu aceastǎ definiţie, întrucât naziştii au ucis milioane de persoane care au aparţinut unor alte
colectivitǎţi umane: ţigani, persoane cu handicapuri fizice şi mintale, prizonieri de rǎzboi sovietici,
civili polonezi şi sovietici, prizonieri politici, homosexuali sau dizidenţi religioşi. Se poate spune
cǎ vreunul dintre aceste grupuri au fost tratate în aceeaşi manierǎ ca şi evreii şi pentru aceleaşi
motive, iar dacǎ e aşa putem spune cǎ şi cazurile lor fac parte din istoria Holocaustului? Un rǎpuns
pozitiv la aceastǎ întrebare ar însemna o lǎrgire a definiţiei Holocaustului, care ar însuma chiar
mai mult de 17 milioane de victime. Mai mult, asta ar însemna sǎ aducem data declanşǎrii
Holocaustului de la anul 1941 la anul 1939 (dacǎ includem exterminarea persoanelor cu
handicapuri) sau chiar la anul 1933 (dacǎ presupunem cǎ acţiunile naziste au avut la bazǎ un plan
premeditat).
Cuvântul Holocaust în sine nu determinǎ grupurile care intrǎ sub „jurisdicţia” sa. El este
derivat din traducerea în limba greacǎ a cuvântului ebraic „olah”, care înseamnǎ „jertfă arsă pe
altar în cinstea lui Dumnezeu”. S-a impus pe plan internaţional după anii 1960, fiind folosit, mai
ales în spaţiul anglofon, ca termen generic pentru desemnarea exterminării evreilor de către
Germania Nazistă.
Treptat sfera termenului Holocaust s-a extins, pentru a ajunge astăzi să aibă accepţiuni mult
mai largi, din care vom încerca să sintetizǎm următoarea definiţie: persecuţia sistematică,
implicând legile rasiale, deportarea în lagăre şi ghetouri, munca forţată, precum şi uciderea în
masă pe criterii rasiale, îndreptate în special împotriva evreilor dar şi a altor grupuri
„indezirabile”, săvârşite de către regimul nazist, cu ajutorul aliaţilor şi colaboratorilor săi.
Holocaustul, în contextul european, fiind modelul din care s-a inspirat Raphael Lemkin şi
ulterior autorii Convenţiei ONU, poate fi astfel încadrat cu uşurinţǎ în definiţia legală de genocid.
Urmărind exterminarea anumitor grupuri definite de către făptuitori pe baze rasiale, etnice şi
religiose, Holocaustul pare să nu ridice probleme privind încadrarea sa ca genocid în dreptul
internaţional. Cu toate acestea, există autori care analizând anumite episoade ale Holocaustului,
precum “contribuţiile” unora dintre aliaţii Germaniei Naziste, cum ar fi România, argumentează
în sensul ambiguităţii ori lipsei intenţiei de a distruge, în tot sau în parte, anumite grupuri etnice,
rasiale sau religioase. În funcţie de paradigma adoptată,intenţionalistă sau funcţionalistă, sau
uneori de opţiunea politică, chiar şi în cazul Germaniei Naziste, politica faţă de evrei de până la
invadarea URSS ar putea fi calificată în ambele sensuri, drept genocid sau nu. Existenţa unui plan
premeditat de distrugere în tot sau în parte a comunităţii evreieşti poate fi negat prin invocarea
politicii Naziste de încurajare a emigraţiei evreieşti, sau a diferitelor soluţii teritorialiste precum
Nisko sau Madagascar, stopate de evoluţia rǎzboiului.
La rândul său, termenul de Gulag a cunoscut o evoluţie treptată iar sfera sa s-a extins în
mod considerabil. GULAG, la origine acronimul pentru denumirea administraţiei centrale a
lagărelor (glavnoie upravlenie laguerei) din Uniunea Sovietică, a căpătat un înţeles generic,

68
desemnând sistemul concentraţional precum şi episoadele de teroare în masă, deportǎri, crimǎ,
muncǎ forţatǎ, produse de regimurile de inspiraţie marxistǎ.
După menţiona însuşi Sojeniţîn, Gulagul a fost creat în anul 1934 şi reprezenta piesa
centrală a sistemului sovietic de represiune, având un triplu scop: excluderea, producţia
economică şi eliminarea. Din această perspectivă, Gulagul asociază închisoarea cu exilul.
Principala funcţie a lagărului de muncă silnică nu era producţia de bunuri, ci uciderea oamenilor.
Lagărele au fost create pentru a extermina. „Toate acestea conţin Genocid”.
Sistemul Gulagului cuprinde cu siguranţă elemente genocidare: procentajul crescut al
minorităţilor naţionale deportate, mortalitatea crescută în timpul transportului şi in lagăre care
ne poate face să considerăm că o pierdere masivă de vieţi era prevăzută de guvernul sovietic.
Statisticile descoperite recent ne oferă o imagie mai clară asupra populaţiei încarcerate. Rotaţia
pe care o sufereau deţinuţii se explică prin numărul important de pedepse de cel puţin cinci ani.
Astfel că, în 14 ani, prin sistemul Gulagului au trecut mai bine de 15 milioane de oameni, dintre
care, doar 6 milioane au supravieţuit pentru a fi eliberaţi. Aşadar, remarcăm o mortalitate mai
mare de 50%. Pe de lată parte, în Gulag existau două tipuri de deţinuţi: cei de drept comun, şi
condamnaţii pentru activitate anti-revoluţionară, însă nu putem şti câţi dintre deţinuţii de drept
comun erau închişi de fapt pe motive politice.
Însă numărul impresionant de victime ale Gulagului nu exprimă clar natura sistemului
criminal al statului sovietic. Ele nu ne arată dacă au avut loc unul sau mai multe genociduri. Chiar
dacă mai mult de jumătate din cei încarceraţi au murit în urma detenţiei, Gulagul nu fost creat
pentru a distruge un grup anume, ci pentru a extermina prin muncă o masă, devenită anonimă
de excluşi ai societăţii şi a căror identitate nu conta.
Tot din cadrul Gulagului, poate fi menţionat episodul foametei din Uniunea Sovietică din
anii 1932-1933, care în interpretarea unor autori a fost artificial creată de Stalin ca un instrument
îndreptat împotriva naţiunii ucrainiene. Astfel s-ar încadra în conceptul legal de genocid. Alţi
autori însă se opun perspectivei de mai sus şi consideră acelaşi episod al foametei drept o
consecinţă a campaniei împotriva ţărănimii recalcitrante la colectivizare ce a afectat nu doar
Ucraina ci şi alte zone ale URSS, a ineficienţei birocraţiei locale şi nu rezultatul unui plan
premeditat contra poporului ucrainian, caz în care conceptul legal de genocid n-ar mai fi aplicabil.
Şi cazul Cambogiei aparţine Gulagului, fiind relevant în acest sens: deşi regimul marxist al
Khmerilor Rouge a exterminat aproximativ un sfert din proprii cetăţeni, acestă catastrofă umană
este pasibilă de interpretări diferite ce creează confuzie şi controverse. Majoritatea celor ucişi în
Cambogia aparţineau etniei Khmer şi nu au fost ucişi pe criterii etnice, rasiale, religioase ci pe
criterii politice sau sociale, fiind consideraţi opozanţi politici, duşmani ai poporului, trădători sau
cetăţeni ”corupţi” de viaţa citadină. Prin urmare, asistăm la o situaţie paradoxală în care doar
masacrele pe criterii rasiale, etnice şi religioase, precum cele îndreptate împotriva minorităţii
musulmane Cham şi a celei Vietnameze s-ar încadra în conceptul de genocid din dreptul
internaţional, în timp ce crimele împotriva etnicilor khmeri (mult mai numeroase în cifre absolute)
nu ar constitui genocid.
Deşi a produs un număr uriaş de victime, este foarte dificil ca fenomenul Gulagului să fie
încadrat în definiţia legală a genocidului, deoarece regimurile comuniste îşi persecutau victimele
în special pe criterii politice sau sociale (ca adversari politici, opoziţionişti, facţionalişti, foste elite,
burghezi, culaci/chiaburi etc). Anumite episoade ale Gulagului, cum ar fi persecuţiile împotriva
anumitor minorităţi etnice şi religioase, pot constitui genocid în baza dreptului internaţional. De
exemplu deportarea în masă a cecenilor (1944), inguşilor (1944), tătarilor din Crimeea (1944),

69
calmucilor (1943) şi a altor nationalităţi din Uniunea Sovietică s-ar încadra în definiţia de genocid
în măsura în care aceste fapte pot fi considerate ca urmărind distrugerea în parte a respectivelor
comunităţi entice.
Aparent toate aceste dezbateri dedicate clarificării terminologice privind Holocaustul şi
Gulagul ca variante ale conceptului de genocid ar putea părea surpinzătoare, prin cantitatea de
efort alocată în acest scop. Totuşi, eforturile teoreticienilor contemporani şi ale instanţelor penale
nu trebuie privite drept o bătălie cu morile de vânt: odată clasificate ca genocid, acele evenimente
sângeroase vor primi mai multă atenţie din partea cercetătorilor, educatorilor şi a mass-mediei. În
special importanţa simbolică câştigată în ultimele decenii de către termenul de genocid contribuie
la atragerea emoţiilor opiniei publice, a influenţei politice, a fondurilor pentru cercetare şi educaţie.
Aceasta pare a fi miza principală a etichetării drept genocid a unuia sau altuia dintre episoadele de
violenţă colectivă din istoria recentă. Pentru a avea în dreptul internaţional un concept de genocid
funcţional, este nevoie de o modificare a sa, în scopul obţinerii unei sincronizări cu realităţile
sociale şi politice ale epocii contemporane. Deoarece terminologia pasibilă de interpretări diferite
poate provoca confuzie, în special în opinia publică dar şi printre practicienii dreptului, se impune
o clarificare - printr-o nouă codificare – în sensul construirii unei definiţii mult mai clare, lipsită
de influenţe ideologice precum şi a delimitării termenului de genocid faţă de conceptele
asemănătoare.

II.I.2. „Epurarea etnicǎ” şi genocidul

Încă din anii 1990, epurarea etnică a devenit una dintre cele mai cunoscute forme de
violenţă directă indreptată împotriva unui grup. Epurare etnică şi genocidul se află într-o strânsă
legătură, numai că, epurarea etnică se concentrează mai mult asupra componentei geografice şi
asupra înlăturării forţate a unui anumit grup etnică dintr-o regiune dată. Diferenţele dintre epurarea
etnică şi genocid devin aproape insesisabile atunci când deportarea forţată a populaţiei duce la
distrugerea grupului. Relaţia dintre epurarea etnică şi genocid nu poate fi definită în termeni
juridici, având în vedere că nu există o convenţie internaţională care să reglementeze epurarea
etnică.
În absenţa unei definiţii legale, o abordare istorică se face utilă în vederea identificării
trăsăturilor caracteristice ale conceptului. Primele exemple de epurare etnică datează încă din
periaoda Antichităţii sau Evului Mediu, îmbrăcând numeroase forme. Pe de o parte, epurarea
etnică era folosită ca politică a marilor imperii pentru a controla zonele de graniţă, pe de altă parte
era folosită ca instrument de înlăturare a populaţiilor indigene de către statele europene, cu scopul
de a-şi extinde teritoriul. Epurarea etnică, în forma sa modernă, a avut loc în mai multe regiuni,
inclusiv în zonele fostelor imperii ale Europei Centrale şi de Sud-Est, dar şi în Vestul Asiei.
Mai multe valuri de epurare etnică au fost responsable de retrasarea hărţii etnice şi
religioase ale acestei regiuni: primul s-a încheiat la scurt timp după Primul Război Mondial, cel
de-al doilea a culminat şi s-a încheiat în timpul şi chiar după terminarea celui de-Al Doilea Război
Mondial, iar cel de-al treilea val a luat sfârşit o dată cu Războiul Rece. Istoria epurării etnice relevă
utilizarea coerciţiei pentru înlăturarea forţată a unui anumit grup etnic ditr-o regiune geografică
determinată. Epurarea etnică reprezintă în multe cazuri o politică a marilor state prin care se
urmăreşte remodelarea hărţii populaţiei, mai ales în zonele de graniţă. Pe de altă parte, tocmai
destrămarea acestor state multinaţionale determină apariţia unor conflicte care pot degenera în
epurări etnice. Aşa cum aprecia Norman Naimark, epurarea etnică reprezintă cel mai avansat stadiu
de dezvoltare a statului modern. Epurarea etnică este de cele mai multe ori determinată de o serie

70
de conflicte de natură religioasă sau etnică. Ca un paradox la acest lucru, epurarea etnică este
uneori invocată ca o soluţie pentru rezolvarea unor asemenea conflicte.
În ceea ce priveşte termenul de „epurare etnică”, acesta a intrat în limbajul comun în timpul
anilor 1990, fiind adesea asociat cu termenul de „genocid”. Un limbaj care se referea tocmai la
înlăturarea forţată a unui grup în timpul unui conflict, fusese folosit deja de multe ori, însă expresia
de „epurare etnică” a căpătat notorietate abia în timpul războaielor din fosta Iugoslavie. Deşi astăzi
este condamnată de întreaga opinie publică mondială, termenul de „epurare etnică” a fost pentru
prima dată folosit de către susţinătorii atacurilor violente destinate înlăturării bosniacilor de origine
musulmană din comunităţile mixte. Încă de la început, folosirea termenului a generat numeroase
controverse, deoarece exista teama de anu fi folosit pentru a disimula violenţa. Dar, în ciuda
originii şi ambiguităţii sale, termenul de „epurare etnică” a căpătat tot mai multă notorietate ca o
formă majoră de violenţă îndreptată împotriva unui grup.
În octombrie 1992, Consiliul de Securitate al ONU a cerut Secretarului General să delege
o Comisie însărcinată cu investigarea raporturilor privind expulzia, deportarea şi violenţa
îndreptată împotriva indivizilor şi proprietăţilor din fosts Iugoslavie, dar mai ales din Bosnia şi
Herţegovina. În primul său raport din februarie 1993, Comisia specifica următoarele: „având în
vedere contextul conflictual din fosta Iugoslavie, „epurarea etnică” înseamnă redefinirea unei zone
geografice omogenă din punct de vedere etnic prin utilizarea forţei sau intimidării pentru a înlătura
persoane apaţinând unui anumit grup, din zona vizată. „Epurarea etnică” este contrară dreptului
internaţional. Metodele utilizate pentru realizarea epurării etnice includ: uciderea, deportarea,
arestarea sau detenţia arbitrară, execuţia în afara legii, violul sau agresiunea sexuală, precum şi
agresiunea militară îndreptată împotriva civililor.”
În raptorul final din mai 1994, Comisia a descris „epurarea etnică” ca fiind „o politică
intenţionată creată de un grup etnic sau religios, pentru a înlătura cu ajutorul unor metode care
implică violenţa, un alt grup etnic sau religios dintr-o regiune geografică determinată.”
La fel ca şi genocidul, epurarea etnică se bazează pe utilizarea forţei împotriva unui anumit
grup, însă, definiţia epurării etnice este mai strâns legată de noţiunea de „arie geografică”. Astfel
că epurarea etnică se referă la înlăturarea unui grup dintr-o regiune geografică determinată.
Definiţiile epurării etnice nu specifică tipul regiunilor din care urmează să fie înlăturate
anumite grupuri de oameni, dar în practică, de cele mai multe ori, epurarea etnică vizează
comunităţile care trăiesc în regiunile de graniţă împreună cu populaţia mixtă. Chiar în cazul care
a ajutat la definirea conceptului, forţele sârbe atacau grupurile etnice şi religioase care trăiau la
garniţa Iugoslaviei împreună cu populaţia sârbă.
Termenul se poate referi şi la înlăturarea unor alte grupuri umane, nu numai a celor etnice.
De cele mai multe ori, etnicitatea se referă la un grup de oameni care se identifică printr-o cultură
şi istorie comună, însă mai poate fi utilizată şi cu referire la un grup de oameni care se disting de
alţi indivizi ai societăţii printr-o anumită identitate comună.
Epurarea etnică este strâns legată de migraţia forţată şi de transferul de populaţie. Migrarea
forţată este un termen mai larg care include şi epurarea etnică, dar care se referă în acelaşi timp şi
la mutarea populaţiei şi din alte motive, cum ar fi proiecte de servicii publice. În transferul
organizat de populaţie, statele sunt de acord cu transferul unor anumite grupuri dincolo de graniţele
teritoriale.
În ceea ce priveşte relaţia dintre epurarea etnică şi genocid, aceasta a cauzat numeroase
controverse. Dacă cele două se aseamănă prin faptul că ambele urmăresc obţinerea unei purităti
etnice, ele se difernţiază prin scopul final pe care îl urmăresc: epurarea etnică urmăreşte înlăturarea
unui grup sau a unor grupuri nedorite dintr-o anumită regiune geografică, în timp ce genocidul

71
urmăreşte distrugerea grupului. Aşadar, cele două se află în acelaşi spectru mai larg al violenţelor
îndreptate împotriva grupurilor, însă genocidul este de departe cea mai gravă formă a acesteia.
Cele două se diferenţiază atunci când epurarea etnică nu duce la distrugerea grupului, însă în
formele sale cele mai extreme, atunci când mijloacele utilizate pentru realizarea înlăturării grupului
vizat determină distrugerea acestuia, epurarea etnică devine sinonimă cu genocidul. Atunci când
gradul ridicat de mortalitate din timpul deportării sau expulzării este intenţionat, predictibil sau
chiar urmărit, ne aflăm fără doar şi poate în faţa unui genocid şi nu a unei epurări etnice.
Epurarea etnică şi genocidul devin şi mai greu de distins atunci când actele genocidale au
loc în timpul campaniilor de epurare etnică. Deşi sunt două concepte aparent diferite, atât epurarea
etnică, cât şi genocidul împărtăşesc numeroase trăsături comune. Dintr-o anumită perspectivă, am
putea chiar susţine faptul că genocidul reprezintă o formă extremă a epurării etnice.

II.II. Sociologia genocidului. Acţiuni, relaţii sociale şi conflict

Având în vedere toate conceptele analizate în secţiunea anterioară, putem spune
că există o incoerenţă în ceea ce priveşte modul în care este perceput conceptul de
„genocid”. Deşi majoritatea problemelor identificate de literatura de specialitate intră în
categoria sociologiei, atât juriştii, cât şi istoricii au refuzat orice propunere de explicare a
genocidului venită din această direcţie.
Majoritatea analizelor efectuate pe marginea conceptului au rămas foarete
apropiate de definiţia pe care i-a dat-o Convenţia privind genocidul. Cu toate acestea,
ideea de bază pe care este fundamentat documentul „genocidul reprezintă actele comise
cu intenţia de a distruge în tot sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios ca
atare” ridică o serie de probleme de natură sociologică. În această parte a lucrării noastre,
vom încerca să descoperim şi să explicăm pe cât posibil şi alte dimensiuni ale conceptului
de genocid.
Dacă plecăm de la prezumţia că genocidul reprezintă un act intenţionat de a
distruge un grup social, atunci este necesar să identificăm sensul subiectiv pe care acest
act îl are în conştiinţa agresorului. Identificarea acestei dimensiuni subiective a
genocidului este doar un punct de plecare, o etapă preliminară în procesul de
conceptualizare a genocidului. Intenţia nu oferă o imagine de ansamblu suficientă pentru
a înţelege genocidul, fapt pentru care este necesar să realizăm şi o conceptualizare din
punct de vedere sociologic. Pentru asta, trebuie să ne îndepărtăm de înţelesul subiectiv
al acţiunilor genocidale şi să ne concentrăm asupra relaţiilor sociale specifice genocidului.
Astfel că nu vom analiza doar relaţiile care se stabilesc între victimă şi agresor, ci vom
privi mia departe, la relaţiile dintre agresori şi bineînţeles la relaţiile dintre victime.

II.II.1. O „autopsie” a victimei - grupurile ameninţate şi vulnerabilitatea grupului

„Destinul uman nu cunoaşte
ameninţare mai
mare decât moartea din motive
necunoscute.”
Ramon Gomez de la
Serna

Conform definiţie dată de Convenţia din 1948, victima genocidului este un grup
uman. Atunci când vorbeşte despre grup, Convenţia se referă la componenta „genos” a
cuvântului genocid, şi care înseamnă „rasă” sau „familie originară”. Deoarece simplul

72
substantiv „grup” era mult prea imprecis, cei responsabili cu elaborarea proiectului de
Convenţie au restrâns aria de referinţă a documentului prin precizarea naturii grupurilor
ce urmau să intre sub incidenţa acesteia. Însă mai mult decât natura grupului, situaţia pe
care acesta o are în cadrul statului este cea care stabileşte pericolul genocidar. Astfel,
orice stat modern este divizat în mai multe grupuri şi conţine numeroase minorităţi
naţionale, etnice, religioase, rasiale, politice, etc.
Natura grupului, caracterul total sau parţial al distrugerii, cruzimea în executarea
crimei, numărul mare de morţi, nu sunt elemente suficiente pentru a identifica un genocid.
Dacă un grup constituie o piedică în calea unităţii statului, atunci este foarte probabil ca
acesta să fie eliminat.
Cunoaşterea victimologiei nu aduce nimic în plus analizei conceptului de genocid,
întrucâtnumai asasinul este cel care premeditează şi execută crima. Victima în genocid
este o minoritate de care puterea de debarasează exterminând-o sau reducând-o la o
infimă fracţiune, indiferent de caracteristicile după care este identificat grupul. Din această
perspectivă este necesar să oferim o definiţie a grupului. La origine, acesta este celula
din care pronesc primele raporturi dintre oameni, sub formă de familie, clan sau trib.
Ulterior, acesta a căpătat dimensiuni mi amlple, referindu-se la reuniunea unor
indivizi în jurul aceluiaşi principiu. Reuniunea este sau naturală (atunci când indivizii au
acelaşi loc de naştre, educaţie, credinţă, tradiţii), sau artificială (produsă prin adeziunea
la o idee comună). De fapt, grupul reprezintă un ansamblu de relaţii şi de corespondenţe,
el nu este nici mulţimea, nici masa.
Pe de altă parte, grupul nu este întotdeauna o realitatea socială, în unele cazuri
fiind determinată de mondul în care agresorul percepe victimele. Grupul este în acest caz
fictiv, nu toţi indivizii care îl compun alegând să trăiască împreună. În consecinţă,
victimele sunt o reprezentare a agresorului care le percepe ca pe nişte ameninţări, şi deci,
el trebuie să suprime această ameninţare înainte de a dobândi mijloacele necesare
pentru a-l submina sau distruge.
Este puţin relevant în acel moment ce reprezintă în realitate victima, pentru că ea
este privită numai din perspectiva agresorului. Şi cum victima, sau „celălalt” reprezintă o
ameninţare mai mare cu cât este mai aproape, putem distinge două tipuri de grupuri:
grupul din interiorul statului (conceput ca un corp străin ce este imposibil de asimilat),
grupul exterior (care este văzut ca un barbar sau sălbatic). Indiferent dacă este interior
sau exterior, grupul este o colectivitate reunită printr-o diferenţă, diferentă pe care statul
doreşte să o eradicheze, şi nu pe indivizi în sine. Grupul reprezintă în conştiinţa
agresorului o rezistenţă la un principiu unificator.
Autorul unui genocid este adesea un alt grup obligat să se apere de distrugere prin
constituirea unui stat. Însă natura grupurilor-victimă s-a transformat de-a lungul anilor.
Dacă în trecut atacurile genocidale vizau grupuri religioase sau din afara frontierelor
imperiilor sau regatelor, astăzi majoritatea genocidurilor sunt domestice: genocidul este
un fenomen al societăţilor plurale. Aici, chiar dacă grupurile trăiesc împreună şi participă
la activităţile economice, există o anumită disociere, de cele mai multe ori susţinută de
elitele politice. Rămâne deci o identitate a grupului fondată pe naţionalitate, religie, etnie
sau rasă. Grupurilor dominante li se opun „grupuri ostatic”, care, deşi sunt implicate direct
în activităţile sociale, sunt percepute ca fiind străine, deşi trăiesc în ţară de mai multe
generaţii.
De aceea, ele se află într-un permanent risc ce este agravat îm perioadele de criză

73
sau de schimbare socială. De cele mai multe ori, aceste grupuri sunt utilizate de grupul
dominant ca „ţap ispăşitor”. Cele mai ample genociduri domestice apar atunci când există
o luptă politică sau pentru putere între grupurile etnice, precum şi cele apărute în procesul
de autodeterminare pe care grupul dominant îl resimte ca pe un dispreţ sau o ameninţare.
În toate aceste cazuri, situaţia este amorsată de regruparea etnică.
Atunci când una dintre etnii capătă un statut special, sau statutul respectiv este
revendicat de către una din etnii, totul funcţionează ca un ambreiaj. De la conflictele
locale, acestea pot degenera în conflicte generale.
Pentru a putea şti cine anume este protejat şi cine este ameninţat într-o societate,
este suficient să ştim cine apără opinia în acea societate. Cei faţă de care statul are
obligaţii sunt protejaţi, cei consideraţi străini de către comunitate sunt ameninţaţi de
segregare, închisoare, expulzare sau genocid. Tehnicile pentru uciderile colective sunt
aceleaşi pentru toate tipurile de grupuri.
Genocidul mai poate fi definit şi ca „tentativa reuşită a unui grup dominant învestit
cu autoritate formală şi/sau putând să acceadă la ansamblul mijloacelor de putere, de a
reduce prin coerciţie sau violenţă ucigaşă numărul unui grup minoritar a cărui exterminare
finală este considerată dezirabilă şi utilă şi a cărui vulnerabilitate este un factor major ce
contribuie la decizia de genocid”.
Statul urmăreşte eliminarea grupului cu un minim de risuri. Dacă victima este
slabă, atunci ea este deja condamnată. Neavând mijloacele necesare pentru a găsi o
cale de ieşire, ea poate cel mult să întârzie sau să reziste în faţa acţiunilor agresorului.
Genocidul este deci o crimă comisă asupra unor victime neputincioase, agresorul nefiind
ameninţat în nici un fel.
Singura „vină” a victimei este aceea de a fi parte dintr-un grup considerat în mod
colectiv vinovat de către stat, care are nevoie să denunţe această culpabilitate tocmai
pentru a-şi justifica actul. Însă nu prin gradul de inocenţă a victimelor identificăm
genocidul, deoarece acesta nu omoară indivizi, ci grupuri. Pentru ucigaş victima nu mai
este unică, iar ceea ce o condamnă la moarte este tocmai apartenenţa sa la grupul
respectiv.

II.II.2. Genocidul vǎzut ca rǎzboi

„Numai morţii au văzut sfârşitul
războiului”

Platon
După cum am văzut, genocidul implică şi o serie de structuri conflictuale ale
relaţiilor sociale. O relaţie poate fi definită ca un „conflict” atunci când acţiunile din cadrul
acestora sunt îndreptate în direcţia realizării voinţei uneia dintre părţi în detrimentul şi cu
opoziţia celorlalte părţi. De asemenea, putem distinge două categorii de conflict: cel
„pacific”, atunci când violenţa fizică propriu-zisă este exclusă şi conflitul sângeros, care
renunţă la orice fel de reguli în vederea disturgerii inamicului.
Deşi genocidul poate avea anumite faze aşa-numite „pacifice”, în care agresorii îşi
ating scopurile propuse fără recurgerea la violenţă fizică, în mod evident, acest tip de
faptă reprezintă un „conflict sângeros”. Putem remarca că atât în definiţia genocidului, cât
şi în cea a conflictului sângeros întâlnim acelaşi termen de „distrugere”. Însă, în ce
măsură est genocidul un conflict social, şi mai ales, care sunt implicaţiile caracterului său
sângeros şi deistrructiv?

74
 Într-o anumită viziune teoretică, genocidul este văzut ca o formă extremă de
conflict între grupuri sociale, mai exact între grupurile etnice. Înainte de toate, genocidul
implică existenţa unui conflict între grupuri care să aibă o anumită istorie şi ritm de
escaladare. Mai mult, genocidul este văzut ca o metodă radicală de rezolvare a
conflictului respectiv.
Atât în genocidul evreilor, câţ şi în genocidul armenian, identitatea religioasă a
celor două popoare constituia un catalizator al conflictului, care ulterior a degenerat într-
o conflagraţie de dimensiuni extraordinare. Cu toate acestea, tentativele de a explica
violenţa prin intermediul etnicităţii sau prin istoria conflictelor etnice, au fost respinse de
comunitatea teoretică. Un exemplu în acets sens este cazul Rwandei, unde genocidul nu
a fost determinat de o ură seculară ci de manipularea politică utiliizată de o elită a puterii
lipsită de orice fel de scrupule.
Războiul este un context major al genocidului şi al altor crime politice: de fapt,
majoritatea episoadelor genocidale se produc în interiorul unor războaie convenţionale.
Pe de altă parte, aşa cum „conflictul sângeros” urmăreşte distrugerea adversarului,
genocidul este strâns legat conceptual de ideea definită de Clausewitz, conform căreia
războiul nu este altceva decât o distrugere mutuală.
Putem în aceste condiţii da o definiţie mult mai pertinentă din punct de vedere
sociologic: genocidul nu este doar o formă de conflict social, ci şi o formă a războiului.
Din această perspectivă, războiul este strâns legat de diferitele tipuri de război şi de
forţele militarizate pe care acesta le implică. În mod ideal, războiul reprezintă concursul
dintre organizaţiile de putere armate, în care fiecare actor înarmat proiectează violenţa
asupra celorlalţi, cu scopul de a distruge puterea de care ei dispun.
Războiul nu implică numai forţele armate, acestea fiind susţinute de anumite
grupuri sociale, care tocmai prin aceasta devin parte la conflict. În majoritatea războaielor,
proiecţia violenţei este extinsă, accidental sau intenţionat, şi asupra grupurilor sociale
care susţin forţele armate, astfel că, civilii împreună cu combatanţii devin şi ei victime.
Diferenţa dintre război şi genocid nu se referă la caracterul distructiv al acţiunilor,
formele şi modalităţile de violenţă sau de actori, ci în modul în care grupurile civile care
sunt văzute ca inamici, sunt determinate din punct de vedere politic, social sau militar şi
scopul pentru care ele sunt distruse.
Deşi genocidul nu este un fenomen tipic modernităţii, dezvoltarea sa este strând
legată de formele moderne ale războiului. Deoarece mobilizarea şi participarea grupurilor
sociale în cadrul războiului au devenit tot mai întâlnite, atunci şi tendinţa de a viza grupuri
sociale a devenit tot mai sistematică. Din punct de vedere economic, civilii erau văzuţi ca
o metodă de a suplimenta efectivele, acolo unde lipseau tehnologiile militare.
Din punct de vedere politic, civilii erau văzuţi ca susţinători cheie ai forţelor armate;
iar prin atacarea lor se urmărea slăbirea puterii inamicului. Dezvoltarea tehnologică a
oferit statelor numeroase mijloace de distrugere a populaţiei civile (bombardamente
aeriene, atacuri biologice, etc.).
Din această perspectivă, războiul în forma sa modernă poate fi considerat un
„război degenerat”. Această nouă formă a războiului este tot război în sensul clasic,
deoarece urmăreşte distrugerea armatelor inmicului, însă spre deosebire de războiul
clasic, aici, atacurile asupra civililor sunt inerente atingerii scopului propus (putem să
spunem că este chiar un instrument prin care se ating obiectivele războiului). Diferenţa
dintre genocid şi acest tip specific de război rămâne încă definită prin identitatea

75
inamicului.
În războiul degenerat, inamicul este în continuare reprezentat de forţele armate,
populaţia civilă fiind atacată numai cu scopul de a slăbi puterea statului inamic. În opoziţe,
genocidul face din populaţia civilă neînarmată ţinta unor atacuri atacuri armate aplicabile
numai unor alţi inamici înarmaţi.
Ceea ce şochează la genocid nu este numărul mare de morţi, care în fond se
întâlnesc în orice formă a războiului, ci prin atacurile extrem de violente îndreptate
împotriva populaţiei civile neînarmate. Genocidul reprezintă războiul împotriva civililor.
Puterea „hard” este folosită pentru a elimina puterea „soft”. Victimele genocidului nu sunt
consecinţe accidentale sau indirecte ale războiului dintre state şi armate, ci ele sunt acte
intenţionate, anume întreprinse pentru a distruge anumite grupuri de civili. Aşadar,
disticţia dintre genocid şi război este mai mult decât evidentă.
În timpul unui război, indiferent cât de violent ar fi el, mai putem identifica încă o
logică sau o raţionalitate a continuării acestuia, însă oricât de mult am încerca să explicăm
genocidul, vom ajunge întotdeauna la aceeaşi concluzie dictată de moralitate: nu există
nici un argument logic care să susţină distrugerea unui grup neînarma de civili care nu
reprezintă nici un fel de pericol în afara faptului că sunt ceea ce sunt.

II.III. Psihologia genocidului

„Cea mai copleşitoare forţă majoră sub presiunea căreia
suntem
uneori constrânşi să lucrăm este propria noastră
conştiinţă.”
Lucian
Blaga
În genocid, statul este vinovatul, grupul este victima iar ameninţarea este mobilul.
„Asasinatul este premeditat, şi dacă intenţia nu este întotdeauna dovedită, selecţia o
probează.” S-ar părea că sociologii şi filosofii au reuşit să desluşească „iţele” genocidului.
Au studiat atât societăţile liberale, cât şi pe cele totalitare, au analizat servitutea voluntară
şi ideologia care stau la baza unor asemenea acte. S-a vorbit despre paradoxuri şi
ambiguităţi. Însă în ciuda acestui „dosar” extrem de explicit al genocidului, nimeni nu a
reuşit cu adevărat să dea un răspuns pertinent întrebării care a măcinat întreaga societate
internaţională încă de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial: cum a fost posibil
aşa ceva?
Iată de ce, pentru a ajunge la nivel superior de înţelegere a actelor genocidale, a
fost necesară elaborarea unor noi ipoteze, construite cu ajutorul unor discipline noi care
se ocupă cu adevărat de natura umană. La o primă abordare, răspunsul este unul
terifiant: genocidul este un laborator al comportamentului uman. Mai mult, teoria conform
căreia cei care au planificat şi executat astfel de crime erau psihopaţi, nu mai putea fi
luată în calcul. Încă din perioadă imediat următoare căderii nazismului s-a demostrat pe
larg că acei criminali aveau o personalitate normală, că erau indivizi obişnuiţi care nu
manifestau nici un fel de ostilitate faţă de victimele lor, ci care se achitau doar de o sarcină
de rutină. Această situaţie este comună tuturor războaielor, masacrelor şi genocidurilor.
Pentru a putea explica tendinţa naturală a omului spre disturgere, teoreticienii au
recurs la două modele de bază: psihosociologia şi psihanaliza. Perspectivele diferite pe
care cele două ştiinţe le oferă permit interpretarea mecanismelor care îi determină pe
indivizi să adopte comportamente tot mai violente, şi care, în anumite circumstanţe pot

76
deveni incontrolabile, transformând astfel oameni normali în asasini.

II.III.1. Originile şi semnificaţia violenţei

„Violenţa este răutatea genetică neînţărcată la timp.”
Valeria Mahok
Atunci când se aplică omului, etologia încearcă să explice raporturile între ceea ce
este înnăscut şi ceea ce este dobândit, adică raporturile dintre datele bilogice cu care se
naşte individul şi relaţiile sale cu mediul social. Societatea occidentală încearcă de câteva
decenii bune să descopere o „reţetă” perfectă a democraţiei care să permită eliberarea
oamenilor de propria lor tendinţă de a se supune în mod voluntar unui aşa-numit „tiran”.
Ceea ce nu a putut fi însă scos din ecuaţie este violenţa internă ce caracterizează orice
grup. Pe de altă parte, dacă ne rezumăm la a privi problema doar din această perspectivă,
riscăm să trecem de la determinismul biologic la determinismul cultural, şi astfel ajugem
să negăm libertatea conştiinţei individului, sub pretextul că acesta nu poate scăpa nici de
genele sale, nici de mediul său.
Pentru a realiza o analiză cât mai coerentă a problematicii, ar trebui mai întâi să
ne aruncăm privirea asupra datelor ştiinţifice. Astfel, din punct de vedere genetic şi
filogenetic, fiecare individ a moştenit un ansamblu de instincte indispensabile vieţii şi
supravieţuirii speciei, precum: foamea, sexualitatea, fuga, agresiunea. Fiecare specie îşi
limitează actele de distrugere la agresiuni exterioare ei, evitănd în acest fel orice fel de
agresiune în cadrul speciei. Acest tip de agresiune specifică omului este cea care
determină comportamentul violent al individului, iar pentru a evita o asemenea situaţie,
oamenii trăiesc în grupuri. Construcţia unui grup uman duce la apariţia unor reţele sociale,
ansambluri de coduri culturale prin care indivizii se recunosc. Dar tocmai legătura socială
care se stabileşte între membri unui grup este cea care determină apariţia violenţei. Dacă
legătura socială asigură coeziunea grupului, ritualizarea culturală îl opune celorlalte
grupuri. Pentru a controla acest set de instincte, intervine un al treilea mecanism, şi
anume responsabilitatea morală. Dar şi această „frână” are o acţiune limitată în condiţiile
în care se realizează o răsturnare a valorilor, îndepărtând orice fel de inhibiţii în momentul
asasinatului: entuziasmul militant. Astfel se explică paradoxul după care oamenii pot
comite cele mai grave atrocităţi, având impresia că au dreptul să o facă. Şi în genocid
putem remarca aceleaşi circumstanţe care determină apariţia violenţei: perceperea
celuilalt ca o ameninţăre, fabricarea unui obiect care produce repulsie, prezenţa unui
conducător care declanşează reacţia ucigaşă indivizilor care împărtăşesc acelaşi
entuziasm militant.
Deoarece agresivitatea nu poate fi suprimată, ea trebuie adunată şi îndreptată prin
cunoaşterea mecanismelor comportamentului şi al posibilităţilor de descărcare asupra
obiectelor şi prin dezvoltarea înţelegerii dintre membri grupului. Aşadar, biologia limitează
opţiunile omului.
În relaţiile dintre individ şi mediul său, şi individul şi mediul sunt în aceeaşi măsură
subiect şi obiect. Individul acţionează asupra culturii, iar cultura aspra individului.
Libertatea de alegere în cazul deciziei şi acţiunii este constrânsă, dar nu este determinată
de circumstanţele exterioare. Această relaţie poartă numele de „context de dezvoltare”.
Există însă şi o serie de teoreticieni care nu ţin cont de capacitatea de
conceptualizare şi simbolizare care permit omului să redefinească viitoarele victime prin
excluderea lor din propria specie. Pentru a putea reveni la o situaţie naturală anterioară,
uciaşul parcurge un lung proces de dezumanizare pentru a transforma o agresiune din

77
interiorul speciei într-o agresiune exerioară ei.
Pentru a putea explica cum grupuri întregi de oameni merg atât de departe încât
la un moment dat nu îşi mai dau seama că ucid fiinţe umane ca şi ele, este necesar să
explorăm alte argumente decât cel al competitivităţii care obligă la ştergerea celor care
crează un obstacol, şi trebuie de asemenea să pornim de la distanţa pe care grupurile o
pun între ele. Ceea ce îi diferenţiază de fapt pe oameni este faptul că au devenit din ce
în ce mai străini unii de alţii. Diferenţele de aspect, limbă, tradiţii, credinţă, moduri de a
gândi îi sperie, le tulbură judecata. În aceste condiţii, percepţia pericolului este deformată
de procesul dezumanizării şi este întărită de certitudinea de a fi superior celuilalt. Omului
îi este frică deoarece este suficient de conştient pentru a suferi din cauza experienţelor
trăite, însă în acelaşi timp este insuficient de conştient pentru a determina cauzele
fenomenului. Pentru a nu deveni „sclavul” propriei sale frici, individul alege să o
depăşească prin acţiune. Ca într-un cerc vicios, teama produce violenţă, iar violenţa
exacerbează frica.
Pentru o altă parte a teoreticienilor, violenţă este condiţia primordială a omului.
Atunci când oamenii intră în contact, ei intră în conflict, fiecare simţind dorinţa mimetică
de a avea cee ce are celălalt. Acest lucru duce la o succesiune de crize sociale, şi deci
de asasinate. Conform unui impuls specific mamiferelor superioare, toţi membri unei
specii au tendinţa de a-i imita pe semenii lor şi de a acapara ceea ce face obiectul dorinţei
altuia. Astfel, un asasinat dă naştere la un alt asasinat, până când comunitatea este
ameninţată cu dispariţia. Violenţa devine un mijloc de depăşire a violenţei, fiind expulzată
în afara comunităţii.
Iată în doar câteva cuvinte originea şi semnificaţia violenţei care stă la baza actelor
genocidale. Genocidul are loc la sfârşitul unei perioade în care statul criminal s-a aflat
confruntat cu necesitatea de a ucode pentru a supravieţui, perioadă în care el şi-a pregătit
o parte din cetăţeni pentru această necesitate prin educarea urii şi exacerbarea fricii.

II.III.2. Autoritate vs supunere. Mecanismele de supunere la autoritate

„Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune
niciodată
sau aproape niciodată la îndoială este autoritatea morală.”

Andrei Pleşu
Dacă violenţa este imposibil de eliminat din codul genetic al individului, supunerea
la autoritate este regula. Psihologia mulţimilor scoate la iveală faţa ascunsă a sistemului
totalitar despre care nu vorbesc nici sociologia, nici economia politică. Iar tocmai această
parte mai puţin discutată este cea me aproape de crimă.
Cunoaşterea maselor este de asemenea esenţială în înţelegerea naturii mulţimii.
Masa, mulţimea reprezintă o întreagă lume, indiferent de calitatea socială, economică,
intelectuală. Mulţimea este condusă de trei forţe motorii: forţa ideii, ideea fixă
transplantată în fiecare element al masei pentru a se transforma imediat în imagini;
trecerea imediată, prin scânteia ideii fixe, la act; confuzia dintre realitatea sugerată şi
realitatea trăită. Doar sugestia este cea care poate înfrânge prin acţiune cele două
piedicii: inteligenţa critică şi absenţa constrângerii. Gândirea maselor nu este una critică,
ci una automată, indiferent de contradicţii.
Teoreticienii au identificat două tipuri de mulţiumi: naturale şi artificiale. Cele două
sunt create de o organizaţie conduse de un fel de sectă sau de un partid, şi se bazează

78
pe un sistem comun de credinţe. Ceea ce caracterizează psihologia mulţimilor artificiale
este tendinţa spontană a indivizilor ce o formează de a se supune unuia dintre ei. Este
vorba aici despre o aservire voluntară a oamenilor, iar apariţia comunicării nu a făcut
decât să accentueze asimilarea individului în mulţime, masificarea lui, dacă o putem numi
astfel.
Cei mai periculoşi oameni, sugerează psihologii, sunt aceia care acţionează la
ordin. De ce? Pentru că ordinul îi disculpă (am putut observa această apărare la mulţi
dintre cei acuzaţi de genocid sau de crime împotriva umanităţii, crime de război). Ordinul
este elementul izolat cel mai periculos al vieţii colective a oamenilor. Trebuie să ai curaj
să i te opui şi să îi zdruncini dominaţia. Însă acest lucru se întâmplă foarte rar, întrucât
cetăţenii de rând care primesc ordinul să îşi ucidă semenii îl execută ca pe o virtute. Mai
mult, ei consideră că este de datoria lor să procedeze în această manieră.
În anii ’70 s-au efectuat o serie de experimente psihologice care aveau scopul de
a determina motivaţia psihologică a indivizilor de a se supune. Astfel, la universitatea
Yale, profesorul Stanley Milgram a desfăşurat un exerciţiu în care două persoane elese
în mod aleatoriu aveau să organizeze o anchetă privind memoria şi învăţarea. Unul urma
să fie elevul, celălalt instructorul, iar o a treia perosană numită experimentator explica
faptul că era vorba despre studierea efectelor asupra mecanismului învăţării. Elevul urma
să fie închis într-o cameră izolată, legat în chingi, iar în palmă avea ataşat un electrod.
Elevului îi era pusă la dispoziţie o listă de cuvinte pe care trebuia să le înveţe. De fiecare
dată când greşea urma să primească drept pedeapsă un şoc electric. De fapt, elevul nu
primea nici un şoc electric, rolul său fiind interpretat de un actor care simula durerea.
Singurul subiect al experimentului era instructorul, care era introdus într-o încăpere
separată. Instructorul era cel care putea să administreze şocul electri elevului.
Experimenul urmărea să determine momentul în care subiectul refuza să se supună
experimentatorului de la primele strigăte ale elevului. În urma studiului efectuat asupra
mai multor subiecţi, Miligram, a demonstrat că factorul determinant al comportamentului
este autoritatea mai mult decât oridinul în sine, iar subiecţii, majoritatea cetăţeni obişnuiţi,
au încălcat legea morală în mod deliberat şi s-au comportat ca nişte asasini pentru a se
supune unui om care nici măcar nu dispunea de un mijloc de a-i constrânge.
Transformarea cetăţeanului normal în călău nu este singurul fenomen al
totalitarismului. Acesta este comun tuturor sistemelor. Democraţiile oferă libertate
cetăţenilor lor, precum şi o autoritate pe care ei o exercită, iar în acest exerciţiu se poate
crea un conflict de conştiinţă. Iar dacă acest conflict nu se poate rezolva decât pin
recurgerea la mijloace extreme, cetăţeanul de rând se va supune şi va executa misiunea
care i-a fost dată. Experimentele lui Milgram pun în evidenţă şi mecanismele de
simplificare, prin birocraţia modernă, în realizarea unui genocid. Majoritatea pesoanelor
care colaborează la un program de distrugere nu-şi îndeplinesc cu dificultate sarcinile
intermediare, deoarece acestea se găsesc plasate între autoritatea care le comandă şi
executanţii care sunt implicaţi. Loialitatea faţă de superior este mai importantă decât
consideraţiile morale. Diviziunea muncii suprimă conştiinţa scopului criminal, iar rutina
limitează datoria de a executa bine sarcina prescrisă.
Dar, omul nu se mulţumeşte să se supună instituţiei, ci el ajunge chiar să o
îndrăgească. Constatarea acestui viciu de formă al omului incită la o vigilenţă
permanentă, deoarece, oricare ar fi tipul de societate în care se integrează, cetăteanul
nu este la adăpost de crima ordonată printr-o autoritate, al cărei instrument sau victimă

79
este.

II.III.3. Executanţi, complici şi spectatori ai genocidului

“Nu se ucide decât în numele lui Dumnezeu sau al sosiilor
sale.”
Emil
Cioran
Experimentele şi teoriile legate de fenomenul totalitar au arătat că cetăţeanul care
face parte dintr-o structură socială ierarhizată îşi aboleşte conştiinţa individuală. Cei care
execută un ordin criminal nu acţionează nici din constrângere, nici din ură, nici din frică,
nici din răzbunare, ci fac doar ceea ce li se cere. Cu toate acestea, sentimentele care au
stat la baza deciziei statului de a ucide şi care au fost împărtăşite de conducători maselor,
în momentul execuţiei nu mai sunt aceleaşi sentimente care însufleţesc executantul.
Voinţa de a distruge aparţine unui grup criminal, dar care are nevoie de susţinerea unui
popor umilit pentru a-şi putea atinge obiectivele. Atunci când grupul criminal realizează
„pregătirea ideologică” a maselor, genocidul se realizează cu acordul majorităţii sau a
unei părţi semnificative a acesteia. Desigur, declanşarea activităţii genocidale implică
apariţia mai multor tipuri de actori: de la cei care acţionează în mod concret, la cei care îi
susţin tacit, la cei care rămân pasivi. Vom putea identifica întotdeauna şi o facţiune a
populaţiei care va fi împotriva genocidului, însă aceasta va fi întotdeauna foarte mică,
majoritatea populaţiei rămânând însă pasivă.
Executantul este aproape în toate cazurile un om normal care nu face altceva
decât să se supună unor ordine pe care le consideră ca fiind în acord cu idealul său.
Genocidul este aşadar un act normal executat de oameni normali, iar barierele impuse
de drepturile omului sunt extrem de fragile. Fiecare om este capabil să comită o crimă
atunci când incitarea îi neutralizează limitele. Cel mai bun mijloc pentru un stat sau un
grup criminal de a-şi găsi executanţi ai acţiunilor genocidale este acela de a selecţiona
un grup de indivizi în urma unei pregătiri ideologice pentru a înfăptui viziunea lor despre
lume şi pentru care viaţa celuilalt încetează să mai aibă valoare. Orice sistem totalitar
poate face din om o maşină de ucis, dar numai atunci când se acţionează în numele
principiilor morale, a unor ideologii fondsate pe egalitatea tuturor, operaţiunea a reuşit.
Executanţii, la rândul lor, sunt diferiţi. Dacă unii dau dovadă de zel, alţii simt o
plăcere perversă în a-şi tortura victimele, există şi executanţi care îşi îndeplinesc sarcina
cu reticenţă şi nelinişte. Soldatul implicat în genocid ucide pentru a proteja, pentru a
extinde sau menţine teritoriul. Teritoriul este un loc pe care el l-a delimitat deja, o rasă ale
cărei caractere le-a definit. Cel pe care trebuie să îl distrugă este cineva din afară, un
celălalt fizic, un altul moral. El este superior „celuilalt”, însă deşi este mai puternic,
executantul se teme de „altul” pe care îl acuză că acţionează pe ascuns pentru a-l
distruge. Desigur, acest lucru este doar un pretext pentru a-şi justifica acţiunile.
Executantul este doar un braţ care acţionează la comanda unei voci care gândeşte şi
decide pentru el. Astfel, executantul nu mai are niciun motiv să îi explice victimei de ce
este ucisă. Participanţii la genocid vin din toate categoriile sociale, ei nu sunt decât soldaţii
care execută genocidul.
Executanţii sunt militanţi, soldaţi sau birocraţi. Ei vin dinainte şi incită la omor, sau
se adaptează refugiindu-se în spatele ordinelor. Complicii însă stau departe de acţiunea
genocidală propriu-zisă, nu îşi murdăresc mâinile. Dar, în mediul criminal ei au rol foarte
important în dezvoltarea mentalităţii genocidale. Prin consimţământul lor, complicii

80
favorizează escaladarea violenţei care începe prin formularea unei ideologii a victimizării
şi se încheie prin punerea în practică a unei politici de exterminare. Filosofii, educatorii,
sociologii, jurişti furnizează suportul ideologic al genocidului, în timp ce tehnicienii permit
crearea mijloacelor necesare industriei exterminări. Frica (de a-şi pierde locul de muncă,
libertatea sau viaţa) este cea care motivează resemnarea complicilor. Distincţia dintre
complici şi executanţi este une relativă, întrucât complicele poate, în anumite condiţii
deveni actor. Dar putem vorbi în cazul genocidului despre complici? Pentru unii
teoreticieni nu există un intermediar între executant şi martor, însă chiar şi aşa, martorul
poate oricând să se transforme în executant. Oricum am alege să privim lucrurile, ceea
ce nu poate fi negat este faptul că oricât de mică este contribuţia sa la întreprinderea
distrugerii, complicele are un rol important în desfăşurarea mecanismului genocidar.
Mai rămâne în discuţie spectatorul sau bystander-ul, aşa cum este numit în teorie.
De cele mai multe ori, populaţia unui stat care se implică în acţiuni genocidale „închide
ochii şi ferestrele şi asistă paşiv la execuţia unui genocid”. Martorul joacă şi el un rol
important, deoarece prin indiferenţa şi apatia sa contribuie la crearea unui climat propice
săvârşirii crimeiu. Spre deosebire de complice, martorul nu simte nici teama de persecuţie
sau sancţiune, nici un fel de constrângere sau risc. Dar chiar şi aşa, el nu îşi manifestă
indignarea. Există şi excepţii care refuză să fie convinşi de către stat sau grupul criminal
că a fi spectator înseamnă să renunţi la a-i ajuta pe duşmanii declaraţi, şi că cei care îşi
vor ajuta duşmanii vor fi la rândul lor sancţionaţi. Dar aceste example sunt rare, deoarece
îţi trebuie mult curaj pentru a veni în ajutorul victimelor. „Şi totuşi, în această lume
răsturnată, în care toţi stau cu capul în jos, cei care rămân verticali restabilesc poziţia
normală”.
Spectatorii genocidului nu au să lupte decât cu propria conştiinţă, întrucât crima
de genocid implică toate naţiunile. Tăcerea echivalează cu o aprobare, iar discreţia cu o
încurajare a activităţii criminale.

III. Crima de genocid în dreptul penal intern

Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte cu caracter penal
incriminate potrivit dreptului internaţional. Ea constă in distrugerea sau persecutarea unor
grupuri umane concepute ca entităţi naţionale, etnice, rasiale sau religioase. Genocidul
este o negare a existenţei unor întregi grupuri umane, aşa cum omorul este o negare a
dreptului la viaţă al unei fiinţe umane individuale. El face parte din categoria crimelor
îndreptata împotriva umanităţii în general şi nu numai împotriva unor indivizi determinaţi,
chiar dacă în final victime sunt în primul rând aceştia.
Acte inumane de distrugere a unor grupuri umane în baza unor motivaţii diverse,
politice, naţionale, etnice, culturale, lingvistice, afirmate ca atare şi nu simple acte de
barbarie s-au săvârşit în toate perioadele istorice ale umanităţii şi în toate zonele sale
geografice şi, din păcate, încă se mai săvârşesc, producând mari daune umanităţii şi
condiţiei umane în general, numărul victimelor omeneşti variind, în situaţii concrete, de la
câteva zeci sau sute de persoanela mii şi milioane, adesea în perioade destul de scurte.
Conştiinţa necesităţii interzicerii cu caracter penal a actelor de aceasta natură, prin
includerea lor în categoria faptelor a căror săvârşire atrage răspunderea penală
internaţională, şi organizarea cooperării între naţiuni pentru eradicarea unui asemenea
odios flagel, precum şi angajarea unor acţiuni practice în acest sens sunt, însă, mai
recente, ele datând din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.

81
 Primul document oficial în care se incriminează genocidul este Statutul Tribunalului
militar de la Nürenberg, care încadrează în categoria crimelor contra umanităţii
persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase, fapte de natura genocidului (fără a
se menţiona în mod expres că acestea ar constitui crima de genocid) cu condiţia ca
asemenea fapte să fi fost săvârşite în legătură cu celelalte crime comise de către inculpaţii
care au declanşat şi au purtat un războide agresiune.
Concepţia Tribunalului de la Nűrenberg lega astfel şi genocidul, alături de celelalte
crime contra umanităţii, numai de starea de război, actele de genocid săvârşite in timp de
pacene având încă o bază juridică clară pentru a fi sancţionate. Şi cum nici Rezoluţia
Adunării Generale a ONU din 1946, prin care se consacrau ca principii de drept
internaţional penal cele rezultate din statutul şi lucrările Tribunalului de la Nűrenberg, nu
se depărta de spiritul Tribunalului, elaborarea unui instrument juridic special se impunea,
cu atât mai mult cu cât Carta ONU îşi propunea promovarea şi apărarea drepturilor omului
în toate situaţiile.
Pentru a constitui realmente un instrument de eradicare a genocidului şi a altor
acţiuni similare acestuia, era nevoie ca legislaţiile interne ale statelor să se alinieze cu
concepţia dreptului internaţional. Din momentul adoptării Convenţiei din 1948, statele
semnatare au început să construiască propriile pârgii legale în cadrul sistemului de drept
intern pentru a pedepsi şi prevenii eventualele acţiuni genocidale. Aşadar, genocidul s-a
transformat dintr-o infracţiune internaţională şi într-o infracţiune prevăzută de legea
internă a statelor.

III.I. Definiţii legislative ale infracţiunii de genocid. Genocidul în Codurile Penale

Române (1936, 1968, 2009)
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea genocidului a fost aprobată şi supusă
semnării şi ratificării de către Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia 260 A (III) din data
de 9 decembrie 1948, intrând în vigoare conform artcilolului XIII din aceaşi rezoluţie pe
data de 12 ianuarie 1951.
România, care a ratificat convenţia în 1950, înainte de intrarea sa în vigoare (1951)
a inclus în legislaţia proprie infracţiunea de genocid în anul 1960, odată cu introducerea
propagandei de război (crimă împotriva păcii) şi a unor crime de război (distrugerea,
jefuirea sau însuşirea unor valori culturale, tratamentele neomenoase sau distrugerea
unor obiective şi însuşirea unor bunuri).
În anul 2009, Parlamentul României a elaborat un nou Cod Penal ce urma să intre
în vigoare în anul 2014. Conform prevederilor noului Cod Penal, infracţiunea de genocid
este reglementată în Titlul XII „Infracţiuni de genocid, crime împotriva umanităţii şi de
război”, în articolul 438, după cum urmează:
„(1)Săvârşirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional,
etnic, rasial sau religios, a uneia dintre urmatoarele fapte:
a). uciderea de membri ai grupului;
b). vătămarea integritatii fizice sau mintale a unor membri ai grupului;
c). supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugerea fizică,
totală sau parţială, a acestuia;
d). impunerea de măsuri vizând impiedicarea naşterilor în cadrul grupului;
e). transferul forţat de copii apartinând unui grup în alt grup, se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării

82
unor drepturi.
(2) Dacă faptele de la alin.(1) sunt săvârşite în timp de război, pedeapsa este
detenţiunea pe viaţă.
(3) Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoare
de la 5 la 10 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă in mod direct, în public se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”
După cum putem observa, prevederile noului Cod Penal Român au preferat să preia
definiţia infracţiunii de genocid în aceeaşi formă şi cu acelaşi conţinut ca cele ale art. 357
din Codul Penal din 1969.

III.II. Analiza infracţiunii de genocid

A) Obiectul juridic specific
Atunci când analizăm infracţiunea de genocid, o atenţie specială este acordată
obiectului juridic special al acestei fapte penale. Analiza acestui element al infracţiunii îşi
propune să examineze dintr-un prim punct de vedere dacă textul de lege în vigoare
exprimă întru totul voinţa şi intenţia legiuitorului. Obiectul juridic principal al infarcţiunii
de genocid constă în relaţiile sociale referitoare la existenţa şi securitatea colectivităţilor
umane, precum şi a grupurilor naţionale, etnice, rasiale şi religioase. Infracţiunea de
genocid include în conţinutul său fapte care sunt incriminate ca infracţiuni împotriva
persoanei, cum ar fi omorul, vătămarea corporală, lipsirea de libertate în mod ilegal. Din
acest motiv, are ca obiect juridic secundar relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă,
la integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Deosebirea esenţială dintre aceste
infracţiuni şi genocid rezidă în scopul săvârşirii faptelor, mai exact, distrugerea în totalitate
sau în parte a unei colectivităţi sau a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios. Mai
mult, persoanele împotriva cărora se săvârşesc aceste fapte nu sunt luate în considerare
în individualitatea lor, ci ca membri ai acelei colectivităţi sau ai acelui grup.

B) Obiectul material
Într-o opinie, obiectul material al infracţiunii de genocid este reprezentat de corpul
persoanelor asupra cărora se exercită activitatea de distrugere şi care fac parte din
colectivităţi sau grupuri primejduite prin activitatea făptuitorului. Este adevărat că
majoritatea acţiunilor opresive sunt îndreptate împotriva corpului indivizilor din grupul sau
colectivitatea descrise în interiorul legii. Însă dacă facem o analiză empirică a acţiunilor
genocidale înregistrate de perioada modernă, vom constata o mare varietate şi
complexitate a acţiunilor promovate din interese sau resentimente de ordin naţional, etnic,
rasial sau religios, împotriva unor asemenea grupuri sau colectivităţi.
Concomitent agresării fizice a acestor indivizi, se urmăreşte şî provocarea de efecte
materiale suplimentare. Un asemenea alt efect ce a putut fi constatat în mai multe
episoade genocidale, este distrugerea culturii acestor entităţi umane. Reprimarea
culturală a colectivităţilor protejate de lege poate fi realizată de subiecţii activi ai
infracţiunii prin distrugerea de facto a unor asemenea valori: arderea operelor de cultură,
demolarea bisericilor, etc., dar şi prin împiedicarea tinerei generaţii de a avea contact cu
voalorile culturale specifice entiăţii în care s-a născut. Acest lucru se referă de fapt la
măsurile menite să îngreuneze posibilitatea urmaşilor de a trăi şi de a se dezvolta în
continuare, precum şi perpetuarea vieţii spirituale pe linie naţională, etnică, rasială sau

83
religioasă.
Referindu-ne la obiectul material al infracţiunii vizate, dar şi la acţiunile represive, se
pot distinge: genocidul fizic desemnat de primele trei modalităţi arătate în textul art. 438,
uciderea, vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mentale şi supunearea la condiţii de
existenţă sau la tratamente de natură să ducă la distrugerea membrilor colectivităţii sau
grupului; genocidul biologic, corespunzător celei de-a patra modalităţi, şi anume luarea
de măsuri menite să conducă la împiedicarea naşterilor în interiorul acelei entităţi
omeneşti; genocidul cultural, ultima modalitate, transferarea forţată a copiilor aparţinând
unei comunităţi sau unui grup în alte colectivităţi sau grupuri.
Este de la sine înţeles că fiecare categorie dintre cele enumerate mai sus conţine una
sau mai multe laturi din structura complexului celorlalte categorii. Însă sunt suficiente
motive care să ne determine să admitem că latura preponderentă este cea fizică,
biologică, respectiv culturală, corespunzătoare modalităţilor normative. Mai mult, în
definirea obiectului material al infracţiunii de genocid trebuie avut în vedere faptul că
acţiunile violente trebuie îndreptate întotdeauna împotriva indivizilor care fac parte din
grupurile sau colectivităţile cu caracteristici exclusiv naţionale, etnice, religioase sau
rasiale.

C. Subiecţii. Subiectul activ

Conform opiniei exprimate de doctrină până în prezent, infracţiunea de genocid poate
avea ca subiect activ orice persoană, infracţiunea fiind susceptibilă de a fi săvârşită şi în
participaţie, sub forma coautoratului, instigării şi complicităţii. Desemnarea subiectului
activ în aceşti termeni este corectă penru aproape toate infracţiunile din Codul Penal, şi
chiar şi pentru aceea de genocid.
La o analiză amănunţită a elementelor constitutive ale unei infracţiuni complexe şi de o
specificitate cu totul aparte, aşa cum este genocidul, pentru explicarea cât mai exactă a
componentelor sale, este util să le abordăm dintr-o perspectivă care să ne permită să
evidenţiem conţinutul real şi finalitatea normei. Abordând infracţiunea dintr-o altă
perspectivă investigativă, vom constata că subiectul activ al infracţiunii de genocid nu
este orice persoană, ci mai degrabă este o persoană calificată prin apartenenţa
nemijlocită sau prin subordonarea ei unei puteri statale. Adică, dacă acea persoană este
membru al elitei puterii sau dependentă, şi în consecinţă obedientă până dincolo de
pragul crimei faţă de aceasta.
Fapta de genocid nu trebuie confundată cu faptele standard ale ilicitului penal, la care
un singur individ înfrânge prin propria sa voinţă exteriorizată în atitudini antisociale un
anumit text de lege, ci aceasta presupune prezenţa obligatorie a unei forţe umane
organizate şi instalate la conducerea statului. Această forţă deţine pârghiile puterii
economice şi coercitive, ai căror membri pot dispune de aparatul guvernamental pentru
a pune în practică diverse activităţi ample şi organizate, care au drept scop alungarea
colectivităţilor omeneşti de pe propriile teritorii. Din acest punct de vedere, în ceea ce
priveşte subiectul activ al genocidului, se va distinge pe de o parte un anumit tip de individ
înzestrat cu însemnele şi prerogativele puterii statale ş/sau politice, care prin cooperare
cu alţi indivizi cu aceeaşi poziţie socială şi animaţi de aceleaşi interese şi sentimente
precizate în norma juridică, vor concepe un plan de distrugere al anumitor entităţi umane,
organizând şi ordonând punerea acestuia în aplicare.
Pe de altă parte, ne referim la un tip de individ din planuri inferioare ierarhic care din

84
interese sau sentimente coincidente sau diferite cu cele ale decidenţilor, acţionează în
concret pentru a atinge obiectivul trasat prin planul guvernanţilor. Condiţia specială pe
care subiectul activ trebuie să o îndeplinească este aceea de a fi angajat într-o structură
de stat, indiferent de treapta ierarhică, sau de a lucra pentru un astfel de angajat. Lipsa
respectării acestei calităţi ne obligă să tragem concluzia că autorul nu asăvârşit o
infracţiune de genocid.
Infracţiunea de genocid se comite întotdeauna prin acţiuni conjugate ale mai multor
indivizi, motiv pentru care, în toate cazurile, infracţiunea are subiecţi activi plurali, nefiind
susceptibilă doar de a fi săvârşită în participaţie. Pluralitatea subiecţilor activi este o
pluralitate constituită de făptuitori, deoarece participarea lor la săvârşirea crimei nu se
înscrie într-un context aleatoriu, ci dimpotrivă, membri facţiuni guvernamentale vor adopta
în consens hotărârea criminală pentru a o transpune într-un plan şi urmărind derularea
programului ce are ca scop realizarea obiectivului propus.
Pluralitatea constituită a subiecţilor activi apare ca un element determinant în
caracterizarea juridică a infracţiunii de genocid, neputând astfel să lipsească din
elementele teoretice ce urmează a fi puse în relaţie pentru a defini această crimă.

Subiectul pasiv
Conform doctrinei, subiectul pasiv al infracţiunii de genocid este reprezentat în primul
rând de colectivitatea sau grupul a cărui distrugere se urmăreşte, iar în al doilea rând
membri colectivităţilor sau grupurilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase împotriva
cărora se îndreaptă activitatea infracţională. Trebuie precizat că aceşti subiecţi activi au
o sferă determinată, adică numai membrii colectivităţii sau grupului care este subiect
pasiv primar pot deveni subiecţi pasivi secundari ai infracţiunii.
Subiecţii pasivi secundari au aşadar o sferă determinată, adică au o sferă cu conţinut
precizat, definit, precum şi limitat. Mai mult, subiecţii pasivi sunt circumstanţiaţi printr-o
anumită calitate, şi anume aceea că victimele genocidului trebiuie să îndeplinească o
condiţie specială, prevăzută în textul incriminator. Putem deduce din acestea că membri
grupurilor constituite pe criterii naţionale, etnice, rasiale sau religioase împotriva cărora
sunt îndreptatea acţiunile distructive devin subiecţi pasivi ai infracţiunii. Determinarea
poziţiei juridice se realizează tocmai prin apartenenţa lor la un grup sau altul.
Dacă admitem că entitatea „colectivitate” nu se supune, la fel ca şi entitătea „grup”
aceloraşi reguli de caracterizare prevăzute de norma juridică, membri acestora vor fi
determinaţi în limita şi în posibilităţile dicţionarelor. Pentru a rezolva această dilemă,
teoreticienii au inclus în noţiunea de colectivitate, în sensul infracţiunii de genocid, şi
cetăţenii unui stat. Dar această interpretare este la rândul ei nesatisfăcătoare, deoarece
prin formula „cetăţenii unui stat” se limitează subiecţii pasivi ai infracţiunii de genocid,
delimitându-i de alte persoane. Per a contrario, putem afirma în baza acestora ca numai
cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul nostru în timpul reprimărilor violente nu au
vocaţia de afi victime ale infracţiunii de genocid. Mai există o teorie care susţine că
subiecţii pasivi ai genocidului sunt întotdeauna şi exclusiv determinaţi prin apartenenţa
lor la o anumită naţionalitate, etnie, rasă sau religie, condiţie valabilă şi în acelaşi timp
obligatorie pentru ambele categorii: colectivitate şi grup.
Dacă subiectul pasiv al infracţiunii de genocid este plural, atunci se ajunge la concluzia
că elementele constitutive ale infracţiunii de genocid sunt întrunite atunci şi numai atunci
când consecinţele acţiunilor exterminatorii exercitate de subiecţii activi constau în

85
uciderea, vătămarea corporală gravă, etc. a mai multor persoane. Mai adevărat decât
acest lucru, este că pentru a caracteriza anumite fapte ca infracţiuni de genocid,
definitoriu nu este numărul victimelor, ci preexistenţa unui plan conceput de elita puterii,
desigur ci scopul de a distruge în tot sau în parte un anumit grup uman, şi punerea în
aplicare (neexecutarea planului face ca infracţiunea să rămână în plan de tentativă).
Aşadar, subiectul pasiv al genocidului va fi în cele mai multe situaţii unul plural, dar
pluralitatea de subiecţi pasivi nu este o condiţie necesară şi obligatorie pentru realizarea
infracţiunii de genocid. Subiectul pasiv poate fi unic, dacă se stabileşte intenţia subiectului
activ, iar obiectivul crimei era acela de a distruge din care a făcut parte acea unică victimă.

Timpul şi locul săvârşirii infracţiunii

Întotdeauna infracţiunea se comite într-un loc sau într-un anumit moment. Locul şi
timpul săvârşirii infracţiunii au mai mult rolul de a detrmina pericolul social concret al
faptei, şi dozarea pedepsi. Locul şi timpul pot constitui elemente circumstanţiale în
conţinutul calificat sau agravat al infracţiunii. Acest lucru îl putem remarca şi în cazul
infracţiunii de genocid, întrucât în CP sunt reglementate următorele: „dacă fapta este
săvârşită în timp de război, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă”. Legiuitorul a considerat
aşadar că săvârşirea infracţiunii pe timp de război prezintă un pericol social mult mai
rdicat, pat pentru care a ales să sancţioneze cu cea mai gravă formă de pedeapsă
existentă în sistemul sancţionator român, şi anume detenţiunea pe viaţă.

Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii de genocid este format din acţiunile limitativ enunţate
în art. 438 CP, acţiuni prin care se tinde la distrugerea unor colectivităţi sau grupuri
caracterizate prin apartenenţa lor la o anumită naţionalitate, etnie, rasă sau religie, şi care
constau în:
a) Uciderea membrilor. Mai exact, este vorba despre fapta prin care se suprimă viaţa
unei persoane ce poate fi efectuată prin acte comisive (ex: strangularea, împuşcarea,
înjunghierea) sau prin fapte omisive (ex: abandonarea victimei într-un loc necirculat şi la
o temperatură deoasebit de scăzută), prin acţiuni directe asupra subiectului pasiv
(împuşcarea, înjunghierea) sau indirecte (folosirea unui explozibil cu detomare
întârziată).
b) Vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor. Această faptă, ca şi
omorul, poate fi săvârşită prin fapte comisive sau omisive, prin acţiuni directe sau
indirecte asupra persoanei, şi are drept consecinţă producerea unor rezultate
particularizate fie de durata îngrijirilor mediacale pentru vindecare, fie de natura deosebită
a vătămărilor. Rezultatele care circumstanţiază fapta sunt: cauzarea unei vătămări care
impune instituirea unui tratament medical de peste trei luni pentru vindecarea persoanei
sau pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, producerea unei
infirmităţi permanente fizice sau psihice, a unei sluţiri sau a avortului sau punerea în
primejdie a vieţii persoanei, adică acţiunea a creat un pericol grav şi iminent pentru viaţa
subiectului pasiv.
c) Supunearea colectivităţilor sau grupurilor la condiţii de existenţă sau tratament de
natură să ducă la distrugerea fizică. Elementul material în această situaţie se suprapune
elementelor din variantele anterioare, mai exact acţiuni-inacţiuni directe sau indirecte şi
cu urmări identice acestora: moartea sau vătămarea integrităţii fizice sau mintale a

86
membrilor entităţii umane. Tentativa legislatorului poate fi interpretată ca accentuarea
caracterului de crimă oraganizată şi oficială împotriva colectivităţilor omeneşti. Factura
acestor modalităţi de distrugere umană a fost inspirată de practicile campaniilor
genocidale prin observarea tehnicilor de care s-a folosit elia puterii pentru a extermina
grupurile indezirabile. Acţiunile de distrugere în masă nu se înfăptuiesc întotdeauna prin
exercitarea unor acte violente, de agresiune fizică cu rezultate instantanee în cadrul
acţiunilor reprimatorii, ci şi prin mijloace neviolente, prin crearea unor condiţii improprii de
trai sau prin obligarea membrilor colectivităţii la anumite tratamente care au determinat,
într-un interal ami lung sau mai scurt, decesul sau pierderea sănătăţii persoanelor a căror
distrugere era urmărită. Aşadar, înfometarea sau hrănirea cu alimente nesănătoase,
neasigurarea condiţiilor minime de încălzire, iluminare sau salubrizare a locuinţelor,
precum şi a împbrăcăminţii coresunzătoare climei, sau supunerea la munci extenuante,
neacordarea asistenţei medicale necesare, sau folosirea ca meterial viu pentru
experimente medicale, constituie fiecare în parte sau în diverse combinaţii cauze
neviolente de distrugere a colectivităţilor avute în vedere.
d) Luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau
grupului. Şi elementul material al acestei variante se suprapune cu cel din lit. b), respectiv,
„pierderea unui organ sau încetarea funcţionării acestuia, producerea unei infirmităţi fizice
permanente sau avortul” Prin aceste măsuri care au drept finalitate distrugerea treptată
a unei colectivităţi umane, se vizează suprimarea natalităţii în cadrul acelei comunităţi.
Această variantă a infracţiunii a mai primit numele de „genocid biologic”. În numeroase
episoade genocidale s-a recurs la sterilizarea femeilor sau la forţarea acestora de a face
avort, de castrare a bărbaţilor, de împiedicare a cuplurilor să convieţuiască, etc.
e) Transferarea forţată a copiilor aparţinând unor colectivităţi în alte colectivităţi.
Acţiunea ce formează elementul material în acest caz (este vorba despre ceea ce
doctrina a supranumit „genocid cultural”), se prezintă ca o manifestare neobişnuită în
caadrul faptelor antisociale. În CP nu identificăm nicio altă infracţiune care să incrimineze
o faptă care să aibă elementul material identic cu cel analizat. Putem totuşi să remarcăm
unele asemănări periferice cu infracţiuni precum sclavia, în sensul că prin transferarea
forţată în altă colectivitate, se alienează copiilor unul din atributele dreptului de libertate
a persoanei. Ceea ce este specific acestui element material, este caracterul forţat al
transferului în altă colectivitate umană decât aceea de care aparţin copiii prin legăturile
lor naţionale, etnice, rasiale sau religioase; precum şi caracterul continuu al stării nou-
create acestora, precum şi prin scopul urmărit de elita puterii (ruperea până la decuplare
a relaţiilor tinerei generaţii cu antecesorii ei naţionali, etnici, rasiali sau religioşi, pentru a
distruge continuitatea şi comunitatea lor.

Urmarea imediată
Diversele acţiuni enunţate anterior, care constituie elementul material al infracţiunii de
genocid, vor avea ca urmare imediată, pe de o parte, crearea într-un plan general, a unei
stări de pericol pentru existenţa comunităţilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase,
împotriva cărora acestea sunt îndreptate. Pe de altă parte, se urmăreşte producerea
vătămărilor mai sus menţionate victimelor acţiunilor respective.

Latura subiectivă. Vinovăţia.

În legătură cu această latură a infracţiunii de genocid, putem spune că infracţiunea se

87
săvârşeşte întotdeauna cu intenţie directă, adică cu ştiinţa că acţiunea pe care o
efectuează este îndreptată împotriva membrilor unei colectivităţi sau grup naţional, etnic,
rasial sau religios. Intenţia în cazul genocidului este caracterizată, deoarece ea implică
un scop urmărit de făptuitor, şi anume de adistruge în întregime sau în parte entităţile
umane enumerate în textul legal.
Infracţiunea de genocid, aşa cum a fost ea reglementată, este o infracţiune care se
săvârşeşte necondiţionet printr-o intenţie directă, întrucât autorul are reprezentarea faptei
sale, modul de înfăptuire şi rezultatul socialmente periculos, rezultat ce este urmărit de
făptuitor. Aşadar ipoteza conform căreia infracţiunea de genocid se comite întotdeauna
exclusiv cu intenţie calificată nu ridică nici un fel de discuţii în cadrul doctrinei.
Intenţia autorilor genocidului este califiacată pentru că şi-au reprezentat, au dorit
şi au urmărit distrugerea comunităţilor enunţate în textul de lege, şi deci scopul vizat de
aceştia afost acela de a extermina numai membri unei colectivităţi

Scopul
Prin intenţia calificată despre care vorbeşte doctrina, subiectul activ nu are doar
reprezentarea acţiunii , modul ei de înfăptuire şi rezultatul socialmente periculos, şi
urmăreşte şi realizarea unui scop prevăzut expres de lege, şi anume acela de „a distruge
în tot sau în parte colectivitatea sau grupul uman naţional, etnic, rasial sau religios”.
Aşadar, scopul infracţiunii de genocid este unul special urmărit de făptuitor. Infracţiunea
există indiferent dacă scopul a fost realizat sau nu.

Mobilul
Dificultatea înţelegerii, dar şi aplicării teoriei actuale în domeniul genocidului este cu
atât mai mare cu cât abordăm un alt element al laturii subiective, şi anume mobilul
infracţiunii.
Încercând să stabilim mobilul infracţiunii de genocid, am putea constata într-o primă
etapă, că acţiunile exterminatoare sunt fundamentate fie pe sentimentul de ură născut
din adversităţi naţionale, etnice, rasiale sau religioase, fie pe un anumit interes, social,
economic, politic, cultural, militar, etc.. Există situaţii, ele mai des întâlnite în cazurile
concrete de genocid, când resentimentul este împletit cu interesul.
Analiza prevederilor art. 438 CP conduce la următoarele concluzi: infracţiunea de
genocid este realizată din punctul de vedere al laturii subiective, în cazurile în care
subiecţii activi acţionează cu intenţie calificată şi dintr-un mobul anume pentru distrugerea
de comunităţi umane; intenţia calificată, special modelată prin mobilul ei, este unică
tuturor subiecţilor varinatelor în care se manifestă elementul material al infracţiunii de
genocid şi ea va direcţiona acţiunile exterminatorii împotriva indivizilor din colectivităţile
sau grupurile reglementate prin lege.

Forme, modalităţi, sancţionare şi aspecte procesuale

Deşi nu sunt sancţionate de legea penală, infracţiunea de genocid presupune o serie
de acte pregătitoare. Conform unei opinii infracţiunea de genocid, este realizată numai şi
numai pe baza unui sistem sau a unui plan, având o naturǎ repetitivǎ, care
demonstreazǎ intenţia autorului de a distruge colectivităţile şi grupurile protejate prin
prevederile legislative. De cele mai multe ori, aşa cum am constatat în cele prezentate
anterior, subiectul activ al infracţiunii de genocid nu este orice persoană, ci mai degrabă

88
este o persoană calificată prin apartenenţa nemijlocită sau prin subordonarea ei unei
puteri statale. Tocmai acest subiect activ este cel care concepe planul după care vor fi
exterminate comunităţile indezirabile. Însă pentru ca acest plan să aibă succes, elita
politică trebuie să inoculeze populaţiei obişnuite aceleaşi sentimente şi nemulţumiri care
stau la baza intenţiei criminal; iar pentru realizarea dezideratului, guvernanţii vor recurge
la propagandă, persuasiune sau chiar ameninţare. Aşadar, într-un mod mai puţin specific
celorlalte infracţiuni, putem identifica diferite acte pregătitoare ale infracţiunii de genocid.
Pe de lată parte, deoarece acţiunea genocidală este una extrem de complexă
(distrugerea unui grupsau a unei colectivităţi nu poate fi realizată printr-o singură acţiune
sau inacţiune, ca infracţiunea de omor de exemplu), fapt pentru care, înaintea punerii în
aplicare al planului de exterminare a indivizilor care fac parte din comunităţile sau
grupurile protejate de lege, va fi necesară crearea unei “maşinării” de exterminare care
poate conţine dintre cele mai diverse elemente: lagăre de exterminare, lagăre de muncă
silnică, polgromuri, etc.
Tentativa în cazul infracţiunii de genocid se pedepseşte, aşa cum este reglementat
expres de lege în CP, iar consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii oricăreia
dintre faptele incriminate, moment în care se produce şi urmarea socialmente
periculoasă. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol prevede şi o formă agravată a infracţiunii de
genocid: „dacă fapta este săvârşită pe timp de război, fapta este mai gravă”. Iată,
legiuitorul a considerat datorită circumstanţelor sociale determinate de existenţa unui
conflict armat pe teritoriul ţării sau în afara sa, infracţiunea este mai gravă, adică pericolul
social concret este mai mare. Agravanta ia în considerare momentul săvârşirii faptei în
timp de război, conform prevederilor art. 185 CP.
Pentru infracţiunea de genocid, legiuitorul, ţinând cont de periculozitatea deosebită a
faptei, a prevăzut ca sancţiune detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la
25 de ani, precum şi interzicerea unor drepturi.
Unul dintre aspectele procesuale referitoare la fapta de genocid este cel referitor la
jurisdicţia sub incidenţa cǎreia intră infracţiunea de genocid. Iniţial, prima prevedere în
acest sens a fost făcută în art. 5 al Convenţiei din 1948 care stipula urmǎtoarele: „pǎrţile
contractante se angajeazǎ sǎ ia, în conformitate cu constituţiile respective, mǎsurile
legislative necesare pentru asigurarea aplicǎrii dispoziţiilor prezentei Convenţii, şi mai
ales sǎ prevadǎ sancţiuni penale eficace, care într-adevǎr sǎ afecteze persoanele
vinovate de genocid, sau de unul din actele enumerate la art. 3”. Din interpretarea textului
reiese faptul cǎ statele semnatare era obligate sǎ ia mǎsuri legislative, adicǎ, instanţele
naţionale erau cele însǎrcinate cu judecarea crimei de genocid.
Mai mult, art. 6 completa: „persoanele acuzate de genocid sau de unul dintre celelalte
acte enumerate la art. 3, vor fi trimise în faţa instanţelor competente ale statului pe
teritoriul cǎruia a fost comis actul, sau în faţa Curţii Internationale de Justiţie, care va fi
competentǎ faţǎ de acelea dintre pǎrţile contractante care i-au cunoscut jurisdicţia.”
Imediat după ce termenul de genocid a căpătat o accepţiune legiferată internaţional
prin Convenţia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea şi Pedepsirea Genocidului, din 1948,
s-a dezvoltat intenţia fondării unui un tribunal internaţional, dar planul a fost abandonat
din cauza Războiului Rece. Dupa căderea comunismului, s-a făcut pasul decisiv pentru
crearea TPI, prin Statutul de la Roma. Aşadar Curtea Penală Internaţională a
fost înfiinţată în baza art. 1 din Statutul de la Roma. La 1 iulie 2002, Statutul de la Roma
a intrat în vigoare şi, astfel, s-a înfiinţat prima jurisdicţie internaţională penală cu caracter

89
permanent din istoria omenirii, care a început să funcţioneze, efectiv, la Haga,
cu începere de la mijlocul anului 2003.
Consiliul de Securitate al O.N.U. (conform Statutului de la Roma), poate să aducă în
atenţia Procurorului Curţii o anumită situaţie în care mai multe crime de război au fost
comise, astfel încât Curtea să-şi exercite jurisdicţia asupra lor (art. 13 lit. b din Statut)
după cum poate, atunci când Procurorul a decis conform art. 53 pct. 2 din Statut, că nu
există suficientă bază pentru a începe urmărirea penală într-un caz deferit Curţii de către
Consiliul de Securitate, să ceară Camerei Preliminare să revizuiască decizia Procurorului
(art. 53 pct. 3). Asemenea prevederi recunosc, în limitele dreptului internaţional public
contemporan, statutul pe care Consiliul de Securitate al O.N.U. l-a dobândit în relaţiile
internaţionale. Există însă în Statutul de la Roma şi anumite dispoziţii controversate, care
trec dincolo de rolul activ pe care oricine s-ar aştepta să îl joace Consiliului de Securitate
al O.N.U. în cadrul jurisdicţiei internaţionale, care merg până la a permite acestuia o
imixtiune în exercitarea jurisdicţiei Curţii, putând merge până la amânarea exercitării
acesteia pe o anumită perioadă de timp.
România a ratificat acest Statut prin Legea nr. 111/2002- publicată în “Monitorul Oficial
al României”, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002.
Pe lângă cazurile semnalate de Consiliul de Securitate, Procurorul Curţii poate demara
o serie de investigaţii la cererea oricărui stat membru. Mai mult, Procurorul poate el însuşi
să înceapă o anchetă proprio motu pe baza informaţiilor provenite din partea unor
organizaţii sau chiar indivizi. Până în prezent, trei state membre au semnalat Curtea
asupra unor evenimente desfăşurate pe propriul teritoriu: Uganda, Republica Central
Africană şi Congo. Pe lângă aceste trei situaţii, Consiliul de Securitate a adus la
cunoştinţa Curţii situaţia din Sudan/Darfur, stat ce nu a aderat la Statutul de la Roma. Pe
data de 31 martie 2010, Procurorul Curţii a primit autorizaţia de începe o anchetă pro
motiu pentru situaţia din Kenya.

Genocidul în practica judiciară română aferentă evenimentelor din decembrie

1989
„Un conducător este un negustor de
speranţe.”
Napoleon
Bonaparte
Noţiunea de genocid, în sensul pe care îl are în legea penală este de dată recentă,
evocând în primul rând crimele judecate în celebrul proces de la Nürnberg. Pentru noi
românii însă ea este legată de procesul ceauşiştilor şi al complicilor lor. Genocidul
pătrunsese astfel brusc înpractica judiciară română, la numai trei zile de la prăbuşirea
structurii politice şi statale totalitare. Se dorea şi cerea atunci judecarea celui care,
împreună cu soţia lui au îngrădit drepturile şi libertăţile cetăţenilor, au obligat poporul să
suporte programe imposibile şi cu consecinţe nefaste asupra vieţii materiale a societăţii
româneşti. Astfel, la data de 25 decembrie 1989, justiţia i-a judecat şi condamnat la
pedeapsa capitală pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Printre crimele de care cei doi au fost
acuzaţi, se număra şi cea de genocid.
Procesul lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu a fost primul proces din
România în care a fost aplicattextul care incriminează genocidul. Soţii Ceauşescu nu au
fost însă singuri care au făcut obiectul unui asemenea proces după moomentul 1989, ci
procurorii şi-au extins inculparea şi asupra funcţionarilor politici superiori ai fostului partid

90
de guvernământ, dispunând trimiterea în judecată sub o încadrare juridică identică.
Instanţele de judecată competente au susţinut acest punct de vedere, condamnând
acuzaţii pentru săvârşirea infracţiunii de genocid. Şirul de procese ale colaboratorilor
cuplului prezidenţial a continuat pe o perioadă de 11 de luni de la momentul condamnării
la moarte a soţilor Ceauşescu.
Însă, în ceea ce îi priveşte pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, Tribunalul Militar
Teritorial Bucureşti, i-a condamnat pe aceştia la pedeapsa capitală şi la confiscarea totală
a averii pentru săvârşirea infracţiunii de genocid, subminarea puterii de stat, acte de
diversiune şi subminarea economiei naţionale.
Referitor la infracţiunea de genocid, instanţa militară a reţinut pe baza probelor
administrate, următoarele:
„Inculpaţii Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena, care au exercitat funcţii deosebit de
importante pe linie de stat, datorită victoriei Revoluţiei din 22 decembrie, le-au abandonat
în aceeaşi zi, părăsind pe ascuns Capitala, cu ajutorul unui elicopter, cu vădita intenţie
de a părăsi fraudulos ţara.”
Drept urmare, Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) i-a destituit din toate
funcţiile pe care le deţineau, constatând că cie doi, timp de două decenii au acţionat în
mod direct şi premedidat pentru distrugerea economiei naţionale, poporului român şi
minorităţilor. Pentru realizarea activităţii crimnale, inculpaţii au acaparat puterea politică,
folosindu-se de întregul aparat de stat pentru a îşi atinge scopurile.
Printre acuzaţiile pe care le-a susţinut Procuratura se mai numărau: înfometarea
sistematică a poporului, privarea populaţiei de condiţiile cele mai elementare de viaţă,
lichidarea de oraşe şi sate cu motivaţia sistematizării localităţilor şi sporirea gradului de
confort a populaţiei, demolarea de vestigii istorice, imobile, lăcaşuri de cult, secătuirea
ţării în mod nejustificat de bogăţii, recrutarea şi instruirea în secret a unor formaţiuni
militare cu scopul de a fi folosită împotriva poporului român. Având în vedere probele
administrate în timpul procesului, Instanţa a considerat că din punct de vedere juridic sunt
întrunite toate condiţiile infractiunii de genocid prevăzute în art. 357 CP. Imediat după
pronunţarea sentinţei pe data de 25 decembrie, decizia a fost pusă în aplicare, fostul
cuplu prezidenţial fiind executat prin împuşcare.
La scurt timp după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a dat citire următorului
comunicat:
“Luni, 25 decembrie 1989 a avut loc procesul lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei
Ceauşescu, in faţa Tribunalului Militar Excepţional.
Capete de acuzare:
1 – Genocid — peste 60.000 de victinre;
2 – Subminarea puterii de stat prin organizare de acţiuni armate împotriva poporului
şi a puterii de stat;
3 – Infracţiunea de distrugere a bunurilor obşteşti prin distrugerea şi avarierea unor
clădiri, explozii în oraş etc;
4 – Subminarea economiei naţionale;
5 – Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari,
depuse în bănci străine; Pentru aceste crime grave împotriva poporului român şi a
României, inculpaţii Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au fost condamnaţi la
moarte şi confiscarea averii. Sentinţa a ramas defnitivă şi a fost executată.”
Procesul intentat lui Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceuşescu a constituit un precedent

91
pentru următoarele procese intentate colaboratorilor cuplului ce s-au desfăşurat pe o
perioadă de 11 luni; cu toate acestea, cei doi au fost singurii executaţi.

Concluzii
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, umanitatea a devenit conştientă de faptul că
era muritoare. Niciodată în istoria sa, cruzimea de care indivizii dădeau dovadă faţă de semenii lor
nu mai atinsese asemenea cote. Acest moment coincide, şi determină într-o mare măsură, cu
apariţia unui noi termen în limbajul juridic, şi anume termenul de „genocid”. Această nouă
vocabulă desemna una dintre cele mai grave forme ale agresiunii şi reprezenta distrugerea
intenţionată a unui grup.
Genocidul este o crimă pe o scară diferită de celelalte crime împotriva umanităţii şi implică
intenţia de a extermina complet sau parţial grupul ales. Genocidul este, astfel, cea mai gravă formă
a crimelor împotriva umanităţii. Încercări de a elimina astfel de grupuri violează dreptul la
existenţă şi la dezvoltare în cadrul comunităţii internaţionale.
Investigatorii şi iniţiatorii unui genocid sunt terorişti cu sânge rece, în primul rând, şi de-
abia în al doilea rând, sunt barbari. Specificul genocidului nu este reprezentat de numărul de crime,
nici de sălbăticia sau infamia care rezultă din el, ci numai de intenţia sa - distrugerea grupului. Nu
degeaba teoreticienii au descris infracţiunea de genocid ca fiind „crima crimelor”.
Registrul omuciderilor colective şi în special al motivaţiilor acestora este unul foarte întins
şi în aceeaşi mǎsurǎ aproape imposibil de determinat cu exactitate. Cert este însǎ cǎ reprimarea în
masǎ este un fenomen internaţional cu grave consecinţe de ordin politic, social, economic, cultural,
juridic, consecinţe care au impus necesitatea unei acţiuni unitare din partea statelor pentru a
preveni şi combate acest flagel.
Apariţia termenului de „genocid” este o dovadǎ concretǎ a importanţei pe care
cercetarea ştiinţificǎ o are în elaborarea textelor cu caracter legal, şi mai mult decât atât
influenţa de necontestat pe care contribuţia unor cercetǎtori îl are asupra gândirii
internaţionale.
Conceptul de genocid, aşa cum este astăzi reglementat în dreptul internaţional,
pare să fie unul restrictiv. În special excluderea grupurilor persecutate pe criterii politice
sau sociale a provocat o mulţime de critici la adresa reglementării juridice a acestui
concept.
În general, Holocaustul este definit ca uciderea în masǎ a mai mult de 5 milioane
de evrei de cǎtre Germania nazistǎ în timul celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial. Cuvântul
Holocaust în sine nu determinǎ grupurile care intrǎ sub „jurisdicţia” sa. El este derivat din
traducerea în limba greacǎ a cuvântului ebraic „olah”, care înseamnǎ „jertfă arsă pe altar
în cinstea lui Dumnezeu”. S-a impus pe plan internaţional după anii 1960, fiind folosit, mai
ales în spaţiul anglofon, ca termen generic pentru desemnarea exterminării evreilor de
către Germania Nazistă.
La rândul său, termenul de Gulag a cunoscut o evoluţie treptată iar sfera sa s-a
extins în mod considerabil. GULAG, la origine acronimul pentru denumirea administraţiei
centrale a lagărelor (glavnoie upravlenie laguerei) din Uniunea Sovietică, a căpătat un
înţeles generic, desemnând sistemul concentraţional precum şi episoadele de teroare în
masă, deportǎri, crimǎ, muncǎ forţatǎ, produse de regimurile de inspiraţie marxistǎ.
Epurarea etnică înseamnă redefinirea unei zone geografice omogenă din punct de
vedere etnic prin utilizarea forţei sau intimidării pentru a înlătura persoane apaţinând unui
anumit grup, din zona vizată.

92
 Pentru a putea explica tendinţa naturală a omului spre disturgere, teoreticienii au
recurs la două modele de bază: psihosociologia şi psihanaliza. Perspectivele diferite
pe care cele două ştiinţe le oferă permit interpretarea mecanismelor care îi determină pe
indivizi să adopte comportamente tot mai violente, şi care, în anumite circumstanţe pot
deveni incontrolabile, transformând astfel oameni normali în asasini.
Ca urmare a adoptării Convenţiei ONU pentru Prevenirea şi Pedepsirea Crimelor
de Genocid şi în special conform recomandărilor din articolul 5, infracţiunea de genocid
a devenit parte a dreptului intern al multor state semnatare. Datorită acestor iniţiative,
unele state au adoptat definiţia din Convenţia ONU ad literam, în timp ce alte ţări au
adoptat o variantă modificată.

CONVENŢIA PENTRU PREVENIREA ŞI REPRIMAREA CRIMEI DE GENOCID

Părţile contractante,
Luând în considerare declaraţia făcută de către Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite în Rezoluţia sa 96 (I) din 11 decembrie 1946 că genocidul este o crimă
în conformitate cu dreptul internaţional, în contradicţie cu spiritul şi scopurile Naţiunilor
Unite şi condamnat de către lumea civilizată,
Recunoscând că în toate perioadele istoriei genocidul a produs mari pierderi umanităţii,
şi
Fiind convins că, în scopul de a elibera umanitatea de un flagel atât de odios, cooperarea
internaţională este necesară,
Prin prezenta sunt de acord ca în continuare cu condiţia:
Articolul I: Părţile contractante confirmă că genocidul, comis atât în timp de pace sau în
timp de război, este o crimă în temeiul dreptului internaţional care se angajează să
prevină şi să pedepsească.
Articolul II: În prezenta Convenţie, genocidul înseamnă oricare dintre următoarele acte
săvârşite cu intenţia de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial
sau religios, cum ar fi:
(A) uciderea membrilor unui grup;
(B) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
(C) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de viaţă care antrenează distrugerea
fizică totală sau parţială;
(D) măsurilor care vizează scăderea natalităţii în cadrul grupului;
(E) transferarea forţată a copiilor din grupul respectiv în alt grup.
Articolul III: următoarele acte se pedepsesc:
(A) genocidul;
(B) conspiraţie în vederea comiterii genocidului;
(C) incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;
(D) tentativa de a comite genocid;
(E) complicitate la genocid.
Articolul IV: Persoanele care au comis genocid sau la oricare dintre celelalte acte
enumerate la articolul III va fi pedepsit, indiferent dacă acestea sunt responsabile
constituţional conducători, funcţionari publici sau particulari.
Articolul V: Părţile contractante se angajează să adopte, în conformitate cu Constituţiile
lor respective, legislaţia necesară pentru punerea în aplicare a prevederilor prezentei
Convenţii, şi, în special, pentru a oferi sancţiuni efective pentru persoanele vinovate de

93
genocid sau la oricare dintre celelalte actele enumerate la articolul III.
Articolul VI: Persoane acuzat de genocid sau de oricare dintre celelalte acte enumerate
la articolul III vor fi judecaţi de un tribunal competent din statul pe teritoriul care fapta a
fost săvârşită, sau de Curtea Internaţională de Justiţie care va fi competentă faţă de
acelea dintre părţile contractante care i-au recunoscut jurisdicţia.
Articolul VII: Genocidul şi celelalte acte enumerate la articolul III nu vor fi considerate
crime politice în vederea extrădării.
Părţile contractante se angajează, în astfel de cazuri, să acorde extrădarea, în
conformitate cu legislaţia lor şi tratatele în vigoare.
Articolul VIII: Orice parte contractantă poate sesiza organele competente ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite să ia măsuri, conform Cartei Naţiunilor Unite pe care le
consideră adecvate pentru prevenirea şi suprimarea actelor de genocid sau la oricare
dintre celelalte acte enumerate la articolul III .
Articolul IX: Diferendele dintre părţile contractante referitoare la interpretarea, aplicarea
sau respectarea prezentei convenţii, inclusiv cele referitoare la responsabilitatea unui stat
pentru genocid sau pentru oricare dintre celelalte acte enumerate la articolul III, va fi
prezentat la Internaţional Curtea de Justiţie, la cererea oricăreia dintre părţile în litigiu.
Articolul X: Prezenta Convenţie, ale cărui texte în limbile chineză, engleză, franceză,
rusă şi spaniolă sunt deopotrivă autentice, va purta data de 9 decembrie 1948.
Articolul XI: Prezenta Convenţie va fi deschisă până la 31 decembrie 1949 pentru
semnare, în numele tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi oricărui
stat nemembru ăruia Adunarea Generală i-a adresat o invitaţie în acest sens.
Prezenta Convenţie va fi ratificată, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse la
Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
După 1 ianuarie 1950, va putea adera la prezenta convenţie orice membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi orice stat nemembru care a primit invitaţia sus-menţionată.
Articolul XII: Orice parte contractantă poate în orice moment, printr-o notificare adresată
Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, să extindă aplicarea prezentei
Convenţii la toate sau la oricare dintre teritoriile cărora le conduce relaţiile externe.
Articolul XIII: În ziua când primele douăzeci de instrumente de ratificare sau de aderare
au fost depuse, secretarul general întocmeşte un proces-verbal. El va transmite o copie
a acestui proces verbal tuturor statelor membre, vizate în articolul XI.
Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a nouăzecea zi de la data depunerii celui de-al
douăzecilea instrument de ratificare sau de aderare.
Orice ratificare sau aderare efectuate, ulterior acestei date va intra în vigoare în a
nouăzecea zi de la depunerea instrumentului de ratificare sau de aderare.
Articolul XIV: Prezenta Convenţie va rămâne în vigoare pentru o perioadă de zece ani
de la data intrării sale în vigoare.
Acesta rămâne în vigoare ulterior, pentru perioade succesive de cinci ani pentru părţile
contractante, dacă nu va fi denunţată cu cel puţin şase luni înainte de expirarea perioadei
curente.
Denunţarea se va face printr-o notificare scrisă adresată Secretarului General al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul XV: Dacă, ca urmare a denunţării, numărul părţilor la prezenta Convenţie
devine mai mic de şaisprezece, Convenţia va înceta să mai fie în vigoare începând cu
data la care ultima dintre aceste denunţări va deveni efectivă.

94
Articolul XVI: O cerere de revizuire a prezentei Convenţii pot fi făcute în orice moment,
de către orice parte contractantă printr-o notificare în scris adresată Secretarului General.
Adunarea Generala va decide cu privire la măsurile, dacă este cazul, care urmează să
fie luate în legătură cu această cerere.
Articolul XVII: Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor
membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi statelor nemembre vizate la articolul XI din
următoarele:
(A) semnăturile, ratificările şi aderările primite în conformitate cu articolul XI;
(B) notificările primite în conformitate cu articolul XII;
(C) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate cu articolul XIII;
(D) renunţările primite, în conformitate cu articolul XIV;
(E) abrogarea Convenţiei în conformitate cu articolul XV;
(F) notificările primite în conformitate cu articolul XVI.
Articolul XVIII: Originalul prezentei convenţii va fi depus în arhivele Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
O copie certificată a Convenţiei vor fi transmise fiecărui membru al Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi de la fiecare dintre statele nemembre vizate la articolul XI.
Articolul XIX: Prezenta convenţie va fi înregistrată de către Secretarul General al
Organizaţiei Naţiunilor Unite la data intrării sale în vigoare.

ORDONANŢA DE URGENTA nr. 31 din 13 martie 2002 privind interzicerea

organizaţiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a
promovării cultului persoanelor vinovate de savârsirea unor infracţiuni contra
păcii si omenirii
Data publicării in M.O.: 28.03.2002
Data introducerii: 15.03.2005

în temeiul prevederilor art. 114 alin. (4) din Constituţia României,

Guvernul României adopta prezenta ordonanţa de urgenta.

CAPITOLUL I: Dispoziţii generale

Art. 1
Pentru prevenirea si combaterea incitării la ura naţionala, rasiala sau religioasa, la
discriminare si la savârsirea de infracţiuni contra păcii si omenirii, prezenta ordonanţa de
urgenta reglementează interzicerea organizaţiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist
sau xenofob si a promovării cultului persoanelor vinovate de savârsirea unor infracţiuni
contra păcii si omenirii.
Art. 2
în sensul prezentei ordonanţe de urgenta:
a) prin organizaţie cu caracter fascist, rasist sau xenofob se înţelege orice grup format
din trei sau mai multe persoane, care îsi desfasoara activitatea temporar sau permanent,
în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, rasiste sau xenofobe,
precum ura si violenta pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase
si inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violenta pentru
schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice, naţionalismul extremist,
în aceasta categorie pot fi incluse organizaţiile cu sau fara personalitate juridica, partidele
si mişcările politice, asociaţiile si fundaţiile, societăţile comerciale, precum si orice alte

95
persoane juridice care îndeplinesc cerinţele prevăzute la prezenta litera;
b) prin simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe se înţelege drapelurile, emblemele,
insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum si orice alte asemenea
însemne, care promovează ideile, concepţiile sau doctrinele prevăzute la lit a);
c) prin persoana vinovata de savârsirea unor infracţiuni contra păcii si omenirii se
înţelege orice persoana condamnata definitiv de o instanţa judecătoreasca româna sau
străină pentru una sau mai multe infracţiuni contra păcii si omenirii, precum si orice
persoana condamnata de o instanţa penala internaţionala pentru crime de război sau
crime contra umanitarii.

CAPITOLUL II: Infracţiuni si contravenţii

Art. 3
(1) Constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob se pedepseşte cu
închisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează si aderarea la o organizaţie cu caracter fascist,
rasist sau xenofob, precum si sprijinirea sub orice forma a unei organizaţii având acest
caracter.
(3) Tentativa se pedepseşte.
Art. 4
(1 )Raspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe,
precum si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri se pedepsesc cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează si utilizarea în public a simbolurilor fasciste,
rasiste sau xenofobe.
(3) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), daca este savârsita în
interesul artei sau stiintei, cercetării ori educaţiei.
Art.5
Promovarea cultului persoanelor vinovate de savârsirea unei infracţiuni contra păcii si
omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda,
savârsita prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani
si interzicerea unor drepturi.
Art. 6
Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi.
Art. 7
In cazul infracţiunilor prevăzute la art. 3-6 urmărirea penala se efectuează, în mod
obligatoriu, de către procuror.
Art. 8
(1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 25.000.000 lei la
250.0. 000 lei:
ajraspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe,
precum si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri de către o persoana
juridica;
bjutilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de către o persoana
juridica;
cjpromovarea cultului persoanelor vinovate de savârsirea unor infracţiuni contra păcii si
omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda,
savârsita prin orice mijloace, în public, de către o persoana juridica.

96
(2) Nu constituie contravenţie fapta prevăzută la alin. (1) lit. a) sau b), daca este savârsita
în interesul artei sau stiintei, cercetării ori educaţiei.
(3) Constatarea contravenţiei si aplicarea sancţiunii se fac de către personalul
împuternicit în acest scop de către ministrul culturii si cultelor, precum si de către
personalul special abilitat din cadrul Ministerului de Interne.
(4) Dispozitiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor
sunt aplicabile, cu excepţia art. 28 si 29.

CAPITOLUL III: Dizolvarea persoanei juridice

Art. 9
(1) Pot fi dizolvate prin hotărâre judecătoreasca persoanele juridice care desfasoara una
sau mai multe dintre următoarele activitati:
ajactivitati specifice organizaţiei cu caracter fascist, rasist sau xenofob în sensul art. 2 lit.
a);
bjraspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe
sau deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri ori utilizarea lor în public;
cjpromovarea cultului persoanelor vinovate de savârsirea unor infracţiuni contra păcii si
omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda
savârsita prin orice mijloace, în public.
(2) Cererea de dizolvare poate fi introdusa de Ministerul Public din oficiu sau la
solicitarea oricărei persoane interesate.
(3) Competenta de a judeca în prima instanţa cererea de dizolvare aparţine tribunalului
în a cărui circumscripţie se afla sediul persoanei juridice.
(4) Hotarârea tribunalului este supusa cailor de atac în condiţiile Codului de procedura
civila.
Art. 10
Dispoziţiile referitoare la dizolvare nu se aplica persoanelor juridice care desfasoara
activitatile prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. b) în interesul artei sau stiintei, cercetării ori
educaţiei.
Art. 11
Dispoziţiile art. 9 se completează, după caz, cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, republicata, cu modificările si completările ulterioare, ale
Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii si fundaţii si ale Legii partidelor
politice nr. 27/1996, cu modificările ulterioare.

CAPITOLUL IV: Obligaţiile autoritatilor administraţiei publice

Art. 12
Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor
statui, grupuri statuare, placi comemorative referitoare la persoanele vinovate de
savârsirea unor infracţiuni contra păcii si omenirii.
Art. 13
(1) Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de savârsirea unor infracţiuni
contra păcii si omenirii unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau altor locuri
publice.
(2) Se interzice, de asemenea, acordarea numelor persoanelor vinovate de savârsirea
unor infracţiuni contra păcii si omenirii unor organizaţii, cu sau fara personalitate juridica.

97
 Lege nr. 107 din 27/04/2006 (Lege 107/2006)
pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea
organizaţiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovării
cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infracţiuni contra păcii si omenirii
Publicat in Monitorul Oficial nr. 377 din 03/05/2006
Parlamentul României adopta prezenta lege.

Articol unic. - Se aproba Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 31 din 13 martie 2002
privind interzicerea organizaţiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si
a promovării cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infracţiuni contra păcii si
omenirii, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 28 martie 2002,
cu următoarele modificări si completări:
1. Literele b) si c) ale articolului 2 vor avea următorul cuprins:
"b) prin simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe se intelege: drapelele, emblemele,
insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum si orice alte asemenea
insemne, care promovează ideile, concepţiile sau doctrinele prevăzute la lit. a);
c) prin persoana vinovata de savarsirea unor infracţiuni contra păcii si omenirii se
intelege orice persoana condamnata definitiv de către o instanţa judecătoreasca romana
sau străină, printr-o hotarare recunoscuta potrivit legii, pentru una sau mai multe
infracţiuni contra păcii si omenirii, precum si orice persoana condamnata de către o
instanţa penala internaţionala pentru crime de război sau crime contra umanitarii;".
2. La articolul 2, după litera c) se introduce o noua litera, litera d), cu următorul cuprins:
"d) prin holocaust se intelege persecuţia sistematica sprijinita de stat si anihilarea
evreilor europeni de către Germania nazista, precum si de aliaţii si colaboratorii sai din
perioada 1933-1945. De asemenea, in perioada celui de-al Doilea Război Mondial, o
parte din populaţia roma a fost supusa deportării si anihilării."
3. Alineatul (1) al articolului 3 va avea următorul cuprins:
"Art. 3. - (1) Constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob se
pedepseşte cu inchisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi."
4. Alineatul (1) al articolului 4 va avea următorul cuprins:
"Art. 4. - (1) Confecţionarea, vanzarea, raspandirea, precum si deţinerea in vederea
răspândirii de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe se pedepsesc cu inchisoare de la 3
luni la 3 ani si interzicerea unor drepturi."
5. Articolul 5 va avea următorul cuprins:
"Art. 5. - Promovarea cultului persoanelor vinovate de savarsirea unei infracţiuni contra
păcii si omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin
propaganda, savarsita prin orice mijloace, in public, se pedepseşte cu inchisoare de la 3
luni la 3 ani si interzicerea unor drepturi."
6. Articolul 6 va avea următorul cuprins:
"Art. 6. - Negarea in public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune
si se pedepseşte cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi."
7. La articolul 8, partea introductiva a alineatului (1) si alineatul (4) vor avea următorul
cuprins:
"Art. 8. - (1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 2.500 lei (RON)
la 15.000 lei (RON):Prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările
si completările ulterioare, sunt aplicabile."

98
 Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul României, in condiţiile art. 77 alin. (2), cu
respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicata.
Bucureşti, 27 aprilie 2006.
Nr. 107.

CURSUL NR. 6

Răspunderea juridică în Dreptul Internaţional Penal

Planul cursului:
1. Aspecte generale privind răspunderea juridică
2. Diferite tipuri de răspundere în dreptul internaţional
2.1. Noţiuni generale
2.2. Răspunderea Statelor
2.2.1. Formele răspunderii internaţionale a statelor
2.2.1.1. Răspunderea politică
2.2.1.2. Răspunderea morală
2.2.1.3. Răspunderea materială
2.2.1.4. Răspunderea penală
2.2.1.5. Răspunderea statului pentru actele ilicite ale unor persoane
particulare
2.3. Răspunderea indivizilor
2.3.1. Persoana fizică - subiect al infracţiunilor internaţionale
2.3.2. Răspunderea persoanelor fizice în calitate de organe ale statului, pentru
infracţiuni internaţionale.
3. Concluzii privitoare la răspunderea internaţională penală a individului.

1. Aspecte generale privind răspunderea juridică

Răspunderea constituie elementul esenţial al oricărei norme de conduită socială; acţiunea
omului are drept consecinţă un rezultat, iar rostul instituţiei este să ghideze şi să determine
comportamentul în conformitate cu o regulă de conduită.
Instituţia răspunderii este indisolubil legată de societatea umană organizată, de conduita
pe care trebuie să o aibă cei care o alcătuiesc, constituindu-se într-o sancţiune generală a tuturor
normelor de conduită, inclusiv a normelor de drept. Existenţa unor reguli de conduită şi asigurarea
respectării lor reprezintă o necesitate vitală pentru societate şi de aceea, acţiunile şi inacţiunile
membrilor societăţii sunt generatoare de răspundere1.
Noţiunea de răspundere nu este specifică, nu aparţine, în exclusivitate, dreptului, deoarece
prin universalitatea situaţiilor pe care le sancţionează, ea depăşeşte limitele normelor juridice, fiind
realmente o instituţie proprie societăţii omeneşti ca atare.
în funcţie de natura relaţiilor sociale lezate şi de normele care au fost încălcate, răspunderea
se poate prezenta sub forma specifică de răspundere morală, civică, politică sau juridică.
Dacă răspunderea constituie o instituţie generală, legată, aşa cum am arătat, de societate şi
nu exclusiv o instituţie juridică, rolul ei se dovedeşte, în schimb, a fi esenţial în drept, prin
contribuţia pe care o are, în aplicarea şi afirmarea normei juridice (dreptul reprezentând ceva

99
iluzoriu, fără aplicarea de sancţiuni celor care au încălcat normele juridice), ca şi prin efectele şi
implicaţiile, nu numai juridice, ci şi sociale, pe care ea le are.
Fiind legată de societate şi concepută cu luarea în considerare a intereselor generale ale
societăţii, instituţia răspunderii apare ca o sancţiune generală şi având caracter unitar, fiecare din
formele răspunderii acţionând asupra celorlalte forme.
Din caracterul de universalitate al răspunderii sociale, decurge şi răspunderea în sfera
dreptului; aceasta implică obligativitatea respectării normelor juridice în totalitatea lor.
Instituţia răspunderii este considerată problema centrală a tuturor ramurilor de drept,
pentru că ea constituie un corolar al normelor de conduită socială, juridică, civică şi morală şi 13
prin aceasta, ea dă expresie, în domeniul dreptului, regulilor care interzic faptele ilicite, stabilind
consecinţele nerespectăriUor.
Datorită complexităţii ei, această instituţie a răspunderii, este cunoscută atât în dreptul
intern cât şi în dreptul internaţional public. Subiectele de drept internaţional sunt responsabile
pentru comiterea de crime şi delicte internaţionale, ori de câte ori nu respectă un angajament juridic
pe care şi l-au asumat sau dacă nesocotesc o normă de drept internaţional. Acest lucru este firesc,
el izvorând din obligativitatea respectării normelor dreptului internaţional de către destinatarii
acestora.
Fiind o instituţie fundamentală a dreptului internaţional, răspunderea internaţională apare
ca o garanţie nu numai a respectării tratatelor, ci a oricărei norme şi reguli de drept, indiferent de
sursa lor. Din aceste considerente, răspunderea are o însemnătate esenţială, deoarece contribuie,
în mare măsură, la păstrarea ordinii internaţionale.
Din cele mai vechi timpuri, problemele dreptului internaţional au făcut obiectul
preocupărilor unor gânditori care însă nu puteau depăşi nivelul condiţiilor vieţii materiale şi
spirituale ale acestei epoci. In antichitate, la vechii greci, atât în teorie cât şi în practică, raporturile
internaţionale se reduceau la relaţiile dintre cetăţile greceşti. Acest gen de relaţii, consacrate sub
aspect cutumiar, apăreau ca norme etice şi nu juridice. în ceea ce priveşte raporturile dintre cetăţile
greceşti antice şi neamurile barbare, forţa era singurul criteriu de desfăşurare a lor. Aceste fapte şi
concepţii au fost reflectate în scrierile timpului în cadrul eticii şi a filosofîei războiului 14.Aristotel
arăta că arta războiului trebuie studiată nu pentru a aservi, ci pentru a nu fi aservit, iar Platon
considera că o republică virtuoasă trebuie să se bucure de pace, că războiul trebuie reglementat în
vederea păcii şi nu invers15.
La romani, regulile Jus Gentium nu priveau raporturile dintre state, ci dintre indivizi, mai
exact dintre romani şi străini. Până la reforma lui Caracalla, din anul 212 i.H., se cunoaşte că nu
toţi locuitorii imperiului roman aveau calitatea de cetăţeni romani. De aceea, Jus Gentium,
considerat în prezent ca geneză a dreptului internaţional, apărea atunci ca o ramură a dreptului
intern şi numai rareori cuprindea şi elemente externe. După cum se cunoaşte la romani, regulile de
purtare a războiului se caracterizau printr-o mare cruzime şi violenţă, dar cu toate acestea erau
respectate unele uzanţe între beligeranţi, fiind totodată interzisă folosirea substanţelor
otrăvitoare16.
În lucrarea sa De jure belii ac pacis, Hugo Grotius, considerat părintele dreptului

' Ion M. Anghel, Viorel I.Anghel, Răspunderea în Dreptul Internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.7
14
C. Philippson, The internaţional Law and Custon of Ancient Greece and Rome,vol.2, Londra, 1911, p.69,
V. Marti, La vie internaţionale dans la Grece des cites (Vl-a-e-lV-a s.av.l.C.) Paris, 1940, citaţi de Marian C. Molea
în Răspunderea Statelor în Dreptul Internaţional Contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p.21.
15
A. Zimmem, The Greek Commonwealth, Oxford, 1924, p.96 - citat de Marian C. Molea în Răspunderea
Statelor
16
în Dreptul Internaţional Contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p.22.
P.Fezza, La forme federative e la structura dei raporti nell 'antico dirittoM Stud.doc.hist.iur.V., Roma, 1939, p.
161-201; G.Lombardi, Ricerche in tema di „Jusgentium, Milano, 1946, p.74 - citaţi de Marian C. Molea, op.cit.,
p.22.

100
internaţional, a pus bazele unor principii şi criterii juridice în definirea războiului, pronunţându-
se pentru umanizarea lui. în concepţia lui Grotius dreptatea este privită ca o virtute inerentă
dreptului atât în viaţa indivizilor, cât şi a statelor. Dreptatea legată de viaţa socială nu poate fi
eficientă numai în timp de pace, ea trebuie să guverneze în egală măsură desfăşurarea războaielor.
Definind războiul ca „starea celor care se înfruntă în mod violent”, Grotius se pronunţă pentru
soluţionarea amiabilă a diferendelor internaţionale . „Este adevărat - afirma Grotius - că legile tac
în vreme de război, dar care legi ?”Răspunsul său în această privinţă este categoric: „numai legile
civile şi judiciare, dar nu acelea perpetue şi întocmite pentru toate timpurile”. Adânc încredinţat
„că există un drept pentru toate popoarele care se aplică războaielor şi în războaie, el a condamnat
războiul nedrept, arătând că în decursul istoriei, din pricini uşoare sau fără nici o pricină, popoarele
eu alergat la arme, nimeni nepăstrând vreun respect dreptului” 17.
Evoluţia dreptului internaţional a impus noi reglementări de natură a statornici reguli şi
norme mai precise privind legile şi obiceiurile războiului. Convenţia de la Geneva din 1948,
referitoare la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de către Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, incriminează această faptă atât în timp de pace cât şi în timp de
război, ca o crimă de drept internaţional deosebit de gravă. Potrivit acestei convenţii, constituie
crimă de genocid distrugerea totală sau parţială a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios,
precum şi alte acte în legătură cu săvârşirea unei asemenea crime internaţionale. Această
convenţie, precum şi convenţiile de la Geneva din anul 1949, referitoare la respectarea legilor şi
obiceiurilor războiului, constituie un progres realizat în domeniul umanizării şi perfecţionării
regulilor de purtarea războiului, precum şi în ceea ce priveşte răspunderea beligeranţilor pentru
nerespectarea acestora.
Astfel, răspunderea internaţională clasică se baza pe încălcarea raporturilor bilaterale,
luând aspectul unor raporturi directe între statul care a comis faptul ilicit din punct de vedere
internaţional şi statul care a fost vătămat prin acest fapt.
Potrivit concepţiei care corespunde principiilor fundamentale ale dreptului internaţional
contemporan, încălcarea unor anumite obligaţii de o gravitate deosebită pentru comunitatea
internaţională, cum sunt cele privind pacea şi securitatea, nu generează numai raporturi
bilaterale, ci raporturi cu toate celelalte state, cu efecte erga omnes, interesând toate statele
lumii18
Conform dreptului internaţional contemporan, în afară de state sunt subiecte de drept
internaţional naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberarea lor, acestea bucurându-se de
anumite drepturi încă înainte de a se constitui în state independente. De asemenea, organizaţiile
internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept internaţional, în cadrul
competenţei lor, potrivit specializării domeniului în care activează. Persoanele fizice pot fi
subiecte de drept internaţional, datorită calităţii pe care o îndeplinesc, dar şi datorită actelor de
încălcare a normelor internaţionale. De aceea, în limitele arătate şi aceste entităţi de drept
internaţional pot şi trebuie să răspundă internaţional pentru daunele aduse prin acţiunile lor.
Orice act ilicit presupune reunirea a trei factori: violarea unei reguli lundice; producerea
unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între violarea regulii juridice şi prejudiciul
produs. Aceste trei elemente se regăsesc şi în răspunderea internaţională.
În dreptul internaţional violarea unei reguli juridice ia caracterul mai larg al violării unei
obligaţii internaţionale, adoptarea unui comportament care este în contradicţie cu

17
Hugo Grotius, Be Jure Beli ac Pacis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.575 şi urm.
18
Grigore Geamănu, Drept internaţionalpublic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, vol.I,
p.330, citat de Vasile Creţu în Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996,
p.127.

101
comportamentul pe care subiectul de drept internaţional ar fi trebuit să-l aibă în raport cu dreptul
internaţional. Pot fi încălcate normele cutumiare sau convenţionale internaţionale, dar pot fi
încălcate şi principiile de drept internaţional care au caracterul unor norme de jus cogens, după
cum pot să nu fie respectate obligaţiile asumate printr-un tratat bilateral sau deciziile unui organ
arbitrai ori ale unei instanţe judiciare internaţionale.
Se poate reţine că răspunderea internaţională constituie instituţia dreptului internaţional
public, în temeiul căreia statul sau alte subiecte ale dreptului internaţional public, care săvârşesc
fapte ilicite în raport cu dreptul internaţional, sunt răspunzătoare faţă de statul lezat prin aceste
fapte sau faţă de statele lumii în cazul crimelor internaţionale.
În cazul răspunderii statului, ca subiect de drept internaţional, instituţia răspunderii
internaţionale a fost construită pe două idei fundamentale:
1. un_stat nu poate şi nici nu trebuie, să aibă posibilitatea de a acţiona în mod
discreţionar în viaţa internaţională - el putându-se manifesta ca suveran, doar în
limitele dreptului internaţional;
2. în cazul comiterii unei acţiuni ilicite, statul este obligat să răspundă pentru aceată
faptă.
În consecinţă, răspunderea internaţională a statelor este o instituţie a dreptului internaţional
care desemnează consecinţele ce decurg, pentru un stat, din încălcarea de către acesta a unei
obligaţii internaţionale, fie că această obligaţie şi-a asumat-o printr-un tratat la care era parte, fie
că obligaţia rezultă din normele cutumiare ale dreptului internaţional.
Alături de această răspundere a statelor, există si o răspundere internaţională a persoanelor.
Este bine ştiut că persoanele care acţionează în calitate de agenţi ai statului, sunt considerate a fi
săvârşit infracţiuni, ori de câte ori, ordonă sau execută acte a căror incriminare este prevăzută de
dreptul internaţional. De asemenea, persoanele fizice pot comite însă, infracţiuni care sunt
incriminate la nivel internaţional, în felul acesta, angajându-şi răspunderea pentru asemenea fapte.

2. Diferite tipuri de răspundere în dreptul internaţional

2.1. Noţiuni generale
Răspunderea penală în dreptul internaţional este nna dintre problemele fundamentale ale
contemporaneităţii. Prin aplicarea ei efectivă răspunderea internaţională poate constitui un
instrument puternic pentru pre^gnirea şi sancţionarea încălcării normelor şi principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional, pentru asigurarea legalităţii internaţionale şi a păcii.
Normele dreptului internaţional, ca orice norme obligatorii, trebuie să fie respectate fără
rezerve de către toate statele, de organizaţiile internaţionale, precum şi de persoanele fizice,
încălcarea acestor norme atrage în mod necesar - dat fiind caracterul lor obligatoriu - răspunderea
internaţională.
Astfel, răspunderea internaţională ia naştere dintr-un act antisocial şi ilicit, adică din
violarea unei reguli de conduită în relaţiile dintre state şi atrage în mod necesar o sancţiune 19.
Totodată, răspunderea în dreptul internaţional constă în obligaţia celor care au nesocotit
normele acestui drept de a suporta consecinţele conduitei lor ilicite, sub forma sancţiunilor stabilite
prin acordul de voinţă al statelor.
Legislaţiile actuale, la care se asociază doctrina şi jurisprudenţa, consacră principiul
juridic, potrivit căruia, infracţiunea este temeiul răspunderii penale. Denumirea de infracţiune
include în sfera sa atât delictele săvârşite cu intenţie sau din culpă, cât şi crimele de drept comun
şi internaţionale.

19
P. Reuter, Principes de droit internaţional, în Rec. des cours, 1961, II, p.590, citat de Grigore Geamănu în
Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti 1977, p.261.

102
 Instituţia răspunderii penale în dreptul internaţional a evoluat mai ales după cel de-al doilea
război mondial, câştigând treptat o nouă valoare juridică. în vechiul drept internaţional se vorbea
despre o răspundere penală a persoanelor particulare pentru anumite infracţiuni, cărora li se
atribuia caracterul unor delicte juris gentium. întrucât asemenea infracţiuni (ca de exemplu,
comerţul cu sclavi, falsificarea de monedă etc.) lezează interesele tuturor statelor, au fost prevăzute
în convenţii internaţionale, cu obligaţia pentru state de a le incrimina şi pedepsi în legislaţia lor
naţională sau în virtutea unor reguli cutumiare de drept internaţional (de exemplu pirateria).
Pentru a desemna totalitatea normelor juridice aplicabile acestor infracţiuni s-a folosit la
început expresia de drept penal internaţional.
După primul război mondial, din momentul în care războiul de agresiune începe să fie
calificat ca cea mai gravă crimă internaţională, noţiunea de răspundere internaţională penală,
redată şi prin expresia de drept internaţional penal, îşi lărgeşte considerabil conţinutul, făcând să
apară noi norme de drept internaţional, care stabilesc răspunderea penală pentru războiul de
agresiune.
Astfel, noţiunea de răspundere internaţională penală înglobeazăjn dreptul internaţional
contemporan, nu numai răspunderea pentru infracţiunile comise de persoane particulare, ci şi
răspunderea pentru actele ilicite comise în relaţiile dintre state, cum este, în primul rând, războiul
de agresiune20.
Primele începuturi de codificare a regulilor privind răspunderea internaţională s-au făcut
la Conferinţele de la Haga din 1899. 1907 si 1930.
Prin statutele tribunalelor militare internaţionale de la Nűrnberg şi Tokio, răspunderea
penală sub noua ei formă pentru războiul de agresiune şi alte crime internaţionale legate de acesta
şi-au găsit consacrarea în dreptul internaţional contemporan şi pe cale convenţională.
În fine, Convenţiile încheiate la Geneva în 1948 (asupra genocidului) şi în 1949 (relativ la
protecţia persoanelor civile în timp de război), definesc faptele considerate ca infracţiuni grave şi
consacră angajamentul reciproc al statelor semnatare de a lua toate măsurile legislative pentru
fixarea sancţiunilor penale aplicabile persoanelor care comit infracţiunile prevăzute în Convenţii 21.
De asemenea, statele au obligaţia de a incrimina şi pedepsi şi celelalte infracţiuni, care,
după aprecierea lor, au alt caracter decât acela de infracţiuni grave. Totalitatea infracţiunilor
prevăzute în convenţiile de la Geneva sunt de competenţa jurisdicţiilor naţionale. Ulterior, au
intervenit numeroase documente şi rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. urmate de convenţii
internaţionale care consacră atât principiul renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, cât şi
instituţia răspunderii statelor, a organizaţiilor naţionale şi internaţionale, a persoanelor fizice în
calitate de organe ale statului şi a persoanelor fizice în calitate de persoane particulare.
În prezent, Comisia de drept internaţional a O.N.U. elaborează principiile răspunderii
internaţionale a statelor, răspundere definită ca o formă a relaţiilor juridice, care decurg dintr-un

20
Această concepţie a fost formulată, printre primii, de juristul român Vespasian.V. Pella, în lucrarea sa La
criminalite collective des etats et le droit penal de l’avenir, publicată în 1926 (cu doi ani înainte de adoptarea Pactului
Briand-Kellogg şi cu şapte ani mai devreme de prima definiţie a agresorului, dată în Convenţia de la Londra din 1933).
Pella pune la baza răspunderii penale în dreptul internaţional interzicerea războiului de agresiune, război ce constituie
una din cele mai grave crime internaţionale.
Pornind de la aceste idei, Pella susţine necesitatea instituirii unei răspunderi penale pentru războiul de agresiune,
definirea infracţiunii internaţionale şi incriminarea ei într-un cod represiv internaţional, stabilirea formelor răspunderii
penale internaţionale şi înfiinţarea unei jurisdicţii penale internaţionale, citat de Grigore Geamănu în Drept
internaţional penal şi.., op.cit, p.262.
21
Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949 consacră principiul responsabilităţii individuale.

103
act ilicit al unui stat22 23.

2.2. Răspunderea Statelor

Statele, ca subiecte de drept internaţional, răspund pentru actele lor prin care se încalcă
normele dreptului internaţional, aducându-se atingere drepturilor celorlalte state.
Răspunderea se sprijină, deci, pe violarea unei reguli de drept internaţional imputabilă
statului.
în trecut, se susţinea că statele nu răspund, în principiu, decât faţă de ele însele şi că ideea
unei responsabilităţi reciproce între state ar fi în contradicţie cu ideea de suveranitate11. O
asemenea concepţie trebuie respinsă, întrucât ea introduce arbitrarul şi anarhia în relaţiile
internaţionale.
Violarea normelor de drept internaţional si prin aceasta a drepturilor şi a intereselor altor
state, nu poate fi justificată prin invocarea suveranităţii, deoarece, asemenea acţiuni nu constituie
manifestări ale suveranităţii, ci folosirea ei abuzivă, ca putere absolută. Or, suveranitatea de stat
nu mai poate fi concepută astăzi ca o putere absolută, fără respectarea normelor dreptului
internaţional şi a drepturilor altor state.
De altfel, asemenea teorii sunt contrare normelor convenţionale şi cutumiare ale dreptului
internaţional, care consacră răspunderea internaţională a statelor .
Trebuie subliniat faptul că în dreptul internaţional contemporan instituţia răspunderii
statelor şi-a lărgit substanţial conţinutul, Vespasian V. Pella, unul dintre cei mai activi apărători ai
responsabilităţii penale a statului, scria după cel de-al doilea război mondial, că „dacă dreptul"
penal este chemat să salvgardeze pacea internaţională şi civilizaţia, nu vom putea şi nici n-ar trebui
să excludem principiul responsabilităţii penale a statului” 24 25.
În vechiul drept internaţional, răspunderea statelor se considera. în general, ca o răspundere
de drept civil, o răspundere pentru pagube materiale cauzate altor state sau cetăţenilor lor, pagube
pe care statul era obligat să le repare, prin plata unei despăgubiri 26.
Nu exista o răspundere pentru dezlănţuirea războiului de agresiune, cea mai gravă dintre
infracţiunile internaţionale, întrucât acesta era considerat ca un act licit. Procesul răspunderii
statelor în dreptul internaţional se rezolva de fapt în cadrul raporturilor de forţă dintre state,
găsindu-şi expresia în dreptul învingătorului de a impune statului învins condiţiile şi limitele
răspunderii sale. Este de înţeles că atât timp cât dreptul internaţional legaliza războiul de agresiune,
considerându-1 ca un mijloc normal, licit, de rezolvare a diferendelor dintre state, răspunderea
acestora nu avea altă bază juridică decât dreptul celui mai tare, dreptul învingătorului. Nesocotirea
obligaţiilor internaţionale constituia adesea doar pretextul pentru pornirea războiului împotriva
statului „vinovat”, în scopul satisfacerii tendinţelor de cotropire şi exploatare.
În aceste condiţii, răspunderea o suporta întotdeauna statul învins, neputând fi astfel vorba
de o răspundere reală, obiectivă şi cu atât mai mult de o răspundere a statelor pentru agresiune.
În dreptul internaţional contemporan, răspunderea statelor are o sferă mult mai largă,

22
Potrivit textelor elaborate de C.D.I.: „Orice faptă internaţională ilicită a unui stal angajează responsabilitatea sa
internaţională” (art.l). Constituie o faptă internaţională ilicită când: a) o comportare (prin acţiune sau omisiune) este
atribuită statului în virtutea dreptului internaţional; b) când această comportare constituie o încălcare de către stat a
unei obligaţii internaţionale” (art.2), Fiecare stat este susceptibil de a fî considerat ca autor al unei fapte internaţionale
ilicite” (art.3); Dreptul intern al unui stat nu poate fi invocat pentru a împiedica să fie calificată ilicită o faptă a sa
conform dreptului internaţional” (art.4)- (Doc, ONU, A/CN. 4/246 din 5 martie 1971, p. 103 şi urm ).
23
Funk-Bretano şi Albert Sorel, Precis du droit des gens, ed. a 3-a, Paris, 1900, p.224 şi urm., citat de Grigore Geamănu
în op.cit., p.264.
24
De exemplu, statutele Tribunalelor militare internaţionale de la Nűrnberg şi Tokio, ale căror principii au fost
confirmate de rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 11 decembrie 1946 (rezoluţia 95/1), precum şi sentinţele
pronunţate de acele tribunale.
25
Vespasian V. Pella, Laguerre-crime et Ies criminels deguerre, Geneva, 1946, p.58.
26
D. Anzilotti, Teoria generale della responsasbilita dello stato nel diritto intemazionale, Florenţa, 1902, p.96 şi urm.-
citat de Grigore Geamănu în Drept inernaţional penal şi.... op.cit., p.265.

104
cuprinzând. în primul rând, răspunderea pentru războiul de agresiune, declarat ca cea mai gravă
crimă internaţională şi pentru alte acte care constituie o ameninţare sau o violare a păcii.
Aşadar, răspunderea internaţională a statelor este angajată prin comiterea uneia sau mai
multor infracţiuni internaţionale 27. Infracţiunea internaţională este faptul ilicit prin care se violează
normele dreptului internaţional. Faptul ilicit se poate manifesta sub două forme: ca acţiune pozitivă
(delicta commissiva) sau ca inacţiune (delicta omissiva).
Pentru ca acţiunea sau inacţiunea să poată angaja răspunderea autorului (statul prin
organele sale), este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: comiterea unui fapt
ilicit, în mod liber, cu intenţie sau din neglijenţă; faptul ilicit să fie imputabil statului (organelor
sale); prin faptul ilicit să se fi produs un prejudiciu material sau moral statului lezat; prejudiciul să
fie rezultatul acţiunii ilicite a statului delincvent, să existe deci, un raport de cauzalitate între
acţiunea ilicită şi prejudiciul produs.
Infracţiunea internaţională nu trebuie confundată cu actele inamicale sau cele lipsite de
curtoazie (comitas gentium), care nu constituie violări ale normelor de drept internaţional, ci ale
uzanţelor internaţionale.
Limitele infracţiunii internaţionale pot începe de la nesocotirea unui acord internaţional
(tratat, convenţie) sau a unor reguli cutumiare de natură a atrage numai o răspundere materială,
până la dezlănţuirea unui război de agresiune, cea mai gravă dintre infracţiunile internaţionale.
Noţiunea de infracţiune internaţională nu are o valoare fixă, imuabilă. Ea urmează ritmul
de dezvoltare a dreptului internaţional, al cărui conţinut este în permanentă transformare.
Ca urmare a acestei dezvoltări, fapte care în vechiul drept internaţional nu erau considerate
infracţiuni, sunt calificate azi crime de drept internaţional (de exemplu, războiul de agresiune,
uciderea ostaticilor). Caracterul ilegal sau chiar criminal al unei abateri internaţionale este stabilit
atât de norme convenţionale, cât şi de norme cutumiare 28.
Cât priveşte încadrarea juridică a unui fapt ca infracţiune de drept internaţional, ea poate
fi dată de o instanţă internaţională, de statul lezat în acord cu statul delincvent sau de un stat terţ
acceptat ca mediator.
În Proiectul de articole privind răspunderea statelor, adoptat de Comisia de drept
internaţional a ONU, este considerat ca fapt al statului, după dreptul internaţional, comportarea
oricărui organ de stat, având acest statut după dreptul intern al acestui stat, dacă a acţionat în
această calitate29.
Comportarea unui organ al statului este considerată ca un fapt al acestui stat, după dreptul
internaţional, fie că acest organ aparţine puterii constituante, legislative, executive, judiciare sau
alteia, fie că funcţiile sale au un caracter internaţional sau intern şi că poziţia sa, în cadrul
organizării statului, este superioară sau subordonată30.
Este, de asemenea, considerat a fi un fapt al statului, după dreptul internaţional,
comportarea unui organ al unei colectivităţi publice teritoriale a acestui stat, în măsura în care, în
această împrejurare a acţionat în această calitate.
Este, tot astfel, considerat ca un fapt al statului, după dreptul internaţional, comportarea
unui organ al unei entităţi care nu face parte din însăşi structura statului sau a unei colectivităţi
publice teritoriale, dar care este abilitată de către dreptul intern al acestui stat să exercite
prerogativele puterii publice, în măsura în care, în această împrejurare, acest organ a acţionat în
această calitate31.
27
Convenţia de la Bruxelles din 1962, cu privire la responsabilitatea exploatanţilor navelor cu combustibil nuclear,
Convenţia de la Viena din 1963, stabilind norme internaţionale minime referitoare la răspunderea civilă în materie de
daune nucleare în aceste cazuri, răspunderea este angajată şi în situaţia când nu s-a săvârşit o infracţiune internaţională.
28
Aceste norme şi-au găsit consacrarea şi în Statutele Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nűrnberg şi Tokio
1
' Conform art.5
30
Conform art.6
31
Conform art.7

105
 Este, de asemenea, considerat ca un fapt al statului, după dreptul internaţional,
comportarea unei persoane sau a unui grup de persoane dacă: s-a stabilit că această persoană sau
acest grup de persoane acţiona în fapt pe seama acestui stat sau această persoană sau acest grup de
persoane exercită în fapt prerogativele puterii publice, în cazul absenţei autorităţilor oficiale şi în
împrejurări care justifică exerciţiul acestor prerogative 32.
Comportarea unui organ al statului, al unei colectivităţi publice teritoriale sau al unei
entităţi abilitată să exercite prerogativele puterii publice, sus-zisul organ acţionând în această
calitate, este considerată ca un fapt al statului, chiar după dreptul internaţional, dacă în această
împrejurare organul a depăşit competenţa după dreptul intern sau a contravenit instrucţiunilor
privind activitatea sa33.
Nu este considerat un fapt al statului, după dreptul internaţional, comportarea unei persoane
sau unui grup de persoane care nu acţionează pe seama statului (art.11)34.

2.2.1. Formele răspunderii internaţionale a statelor

Răspunderea statelor poate fi angajată sub mai multe forme: politică, morală, materială şi
penală, în raport cu caracterul infracţiunii internaţionale comise şi cu urmările sale juridice.
2.2.1.1. Răspunderea politică
Răspunderea politică a statului poate fi angajată pentru un act ilicit de natură a atrage
aplicarea unor sancţiuni (măsuri de constrângere) împotriva statului delincvent.
Gama sancţiunilor este variată. Pentru fapte mai puţin grave, statele lezate pot recurge, în
mod individual, la sancţiuni diplomatice, economice etc., fără folosirea forţei armate. împotriva
unui act de agresiune sau de violare a păcii, statele vor putea folosi forţa armată, pe baza hotărârii
Consiliului de securitate al ONU .
În cazul agresiunii, ca sancţiune se poate aplica şi măsura limitării parţiale sau totale a
suveranităţii statului agresor. Astfel, după capitularea necondiţionată a Germaniei hitleriste,
guvernele URSS, Marii Britanii, SUA şi Franţei au preluat puterea supremă în Germania şi dreptul
de control asupra ei. Această măsură a fost luată cu scopul de a asigura poporului german calea
restabilirii integrale, a suveranităţii sale care îi fusese uzurpată de regimul nazist35 36.

2.2.1.2. Răspunderea morală

Răspunderea morală reprezintă o altă formă a răspunderii statului, care constă, de obicei,
în prezentarea de scuze de către statul autor al unei infracţiuni internaţionale faţă de statul care a
suferit ofensa.
Prezentarea scuzelor se face uneori, în cadrul unui anumit ceremonial. Astfel, dacă în urma

32
Conform art.8
33
Conform art.10
34
Din proiectul de articole al Comisiei de drept internaţional privind răspunderea statelor, v. Raportul Comisiei,
doc.off. Adunarea Generală, supl. nr.10 (A (A) 10010/Rev.l).
35
Potrivit art.41 din Cartă, în caz de ameninţare a păcii, de violare a ei sau al comiterii unui act de agresiune, Consiliul
de securitate poate hotărî următoarele măsuri, care nu implică folosirea forţei armate: întreruperea totală sau parţială
a relaţiilor economice, a mijloacelor de comunicaţii, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice. Dacă asemenea măsuri
ar fi insuficiente, Consiliul de Securitate poate întreprinde acţiuni cu forţele armate puse la dispoziţie de membrii
ONU (ca demonstraţii, blocadă şi alte operaţii), v. art.42 din Carta ONU.
24
în virtutea Acordurilor de la Postdam, ocuparea Germaniei a avut ca prim scop: 1) extirparea militarismului german
şi a nazismului şi luarea măsurilor pentru ca Germania să nu mai constituie niciodată o ameninţare pentru vecinii săi
sau pentru menţinerea păcii; prevenirea în acest scop a oricărei activităţi de propagandă fascistă şi militaristă,
stimularea evoluţiei democratice a Germaniei; 2) lichidarea concentrării excesive în economia ţării (carteluri,
sindicate, trusturi şi alte societăţi monopoliste) care au permis venirea la putere a fascismului, pregătirea şi dezlănţuirea
agresiunii hitleriste.

106
unor dezordini a fost doborât sau rupt drapelul arborat de reprezentanţa diplomatică a unui alt stat,
înălţarea lui se face într-un cadru solemn, iar statul pe teritoriul căruia s-au produs tulburările
trimite o unitate militară pentru a da onorul etc.37
Răspunderea morală se poate exprima şi prin aplicarea de sancţiuni, de către statul vinovat,
agenţilor sau cetăţenilor săi care au comis acte ilicite faţă de un alt stat sau faţă de cetăţenii acelui
stat. Răspunderea morală poate atrage şi suportarea unor daune materiale. Astfel, ca urmare a
asasinării unui diplomat străin, statul de reşedinţă, pe lângă obligaţia de a cere scuze şi de a aplica
sancţiuni vinovaţilor, suportă, în anumite condiţii, şi plata unei despăgubiri către familia celui
ucis38.
Toate aceste măsuri reparatorii poartă în dreptul internaţional denumirea de satisfacţie,
(satisfactio, adică formula simbolică a reparării prejudiciului moral). În principiu, obiectul
satisfacţiilor este dezaprobarea unor asemenea acte, contrare demnităţii omului sau suveranităţii
statului.

2.2.1.3. Răspunderea materială

Răspunderea materială exprimă obligaţia de a repara pagubele cauzate. Răspunderea
materială poate exista independent de cea politică, dar de cele mai multe ori se împleteşte cu ea,
mai ales în cazul unui război de agresiune.
Repararea prejudiciilor cauzate se poate realiza fie pe calea restituirii, fie prin plata unei
despăgubiri
1 (reparaţii).
Restituirea (restitutio in integrum) constă în restabilirea drepturilor încălcate în situaţia
anterioară producerii actului ilicit (de exemplu, restituirea bunurilor şi a valorilor ridicate de statul
delincvent în timp de război de pe teritoriul altui stat, victimă a agresiunii).
Despăgubri. Dacă din cauze obiective prejudiciul nu poate fi lichidat prin restituire,
răspunderea se va concretiza într-o justă dezdăunare bănească denumită, de obicei, reparaţie,
întrucât răspunderea materială a statelor ia naştere, de cele mai multe ori, ca urmare a
războiului, plata şi cuantumul reparaţiilor sunt fixate prin tratatul de pace sau alt act internaţional.
Până la cel de-al doilea război mondial, statul învingător impunea învinsului plata unor
despăgubiri denumite contibuţii. Ele erau, în general, destinate acoperirii cheltuielilor de purtare a
războiului. De aceea, contribuţia constituia o formă de spoliere a statului învins, întâlnită adesea
în trecut în tratatele de pace. La baza contribuţiei nu stătea principiul răspunderii pentru
declanşarea unui război de agresiune, ci „dreptul învingătorului”, corolar al „dreptului de a face
război”, statul învingător putând dicta condiţiile păcii după bunul său plac, până la limitele
extreme ale victoriei câştigate pe calea folosirii forţelor armate. înfrângerea unuia din statele
beligerante putea merge până la ocuparea întregului teritoriu şi chiar la lichidarea statului învins,
ca entitate juridică, în virtutea aşa-zisului „drept de cucerire”.
După cel de-al doilea război mondial, problema reparaţiilor a fost concepută pe baze noi,
pe răspunderea pentru agresiune şi pe acoperirea prejudiciilor cauzate de statele agresoare.

2.2.I.4. Răspunderea penală

Problema răspunderii penale pe plan internaţional a dat naştere unei vaste literaturi
juridice, în care se confruntă mai multe teorii39.
37
China, după asasinarea ambasadorului german Von Ketteler de către boxeuri în 1900, a ridicai victimei un monument
şi a trimis o delegaţie la Berlin, pentru a prezenta scuze.
38
Guvernul elveţian a purtat răspunderea pentru uciderea la Lausanne, în 1923 a diplomatului sovietic Vorovski, iar
guvernul polonez, pentru asasinarea la Varşovia, în 1927, a reprezentantului URSS, Voikov.
27
Vespasian V.Pella, La criminalite collective des Etats et le droit de I avenir; La guerre-crime et Ies criminels de guerre, Geneva,
1946; Stefan Glaser, L ’Etat en tant que persoane morale est-il penalement responsable?, în Rev. De droit penal etde criminologie
nr.5/1949, p.425-452 ş.a.

107
 Principala controversă care s-a ivit în acest domeniu a fost aceea a determinării subiectului
răspunderii penale internaţionale, cu alte cuvinte, se pune problema de a şti cine trebuie să
răspundă din punct de vedere penal pentru săvârşirea unei infracţiuni internaţionale 40.
Dreptul roman a respins, în principiu, ideea răspunderii penale a persoanelor juridice,
considerate ca pure ficţiuni (societas delinquere non potest) şi ca atare neputând acţiona pe plan
juridic. Această aptitudine o are nu mai omul, singura persoană reală. în consecinţă, răspunderea
penală nu putea să greveze decât persoana umană, persoana fizică.
În evul mediu, când concepţia individualistă face loc treptat ideii sociale, începe să capete
o recunoaştere tot mai largă teoria asupra capacităţii delictuale a corporaţiilor. Noua doctrină, al
cărei fondator a fost Bartolus (1314-1357)41, devine ulterior clasică, fiind recunoscută aproape în
mod unanim42. Ordonanţa franceză adoptată în anul 1670 a confirmat pe plan legislativ această
doctrină, stabilind că se puteau intenta procese împotriva acelor comunităţi orăşeneşti, rurale ş.a„
care comiteau acte de rebeliune, de violenţă etc.
În perioada revoluţiilor burgheze se produce o nouă modificare în concepţia despre
capacitatea delictuală a persoanelor juridice, în sensul respingerii acestei capacităţi. Era o
reîntoarcere la vechea doctrină din dreptul roman43. Teza lui Savigny, potrivit căreia, „a pedepsi o
persoană juridică, ca fiind culpabilă de un delict, constituie o violare a marelui principiu din dreptul
penal, care cere identitatea delincventului şi a condamnatului”, a început la rândul său, să capete o
recunoaştere aproape universală.
La sfârşitul secolului al XlX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, problema
capătă un caracter controversat deosebit de acut. în domeniul acestor controverse cu privire la
determinarea subiectului răspunderii penale, s-au conturat trei tendinţe (doctrine).
Potrivit uneia din aceste concepţii, persoana juridică, fiind o ficţiune, nu poate acţiona pe
plan juridic şi, deci, nu poate comite un delict, fapt care o absolvă de orice răspundere penală.
Această concepţie a fost consacrată şi în legislaţia internă a unor state (în Codul penal elveţian din
ianuarie 1942).
Alţi autori, dimpotrivă, susţin că persoanele juridice, la fel ca si indivizii, au aptitudinea
de a săvârşi delicte deoarece sunt fiinţe reale, dotate cu voinţă proprie, deosebită de voinţa
membrilor care le compun. De aici concluzia că persoanele juridice trebuie să poarte răspunderea
penală şi să fie pedepsite pentru infracţiunile pe care le comit. Regăsim în această concepţie teoria
lui Gierke, care atribuie corporaţiei germanice calitatea de fiinţă reală, dotată cu voinţă proprie.
Această doctrină a fost adoptată şi dezvoltată în Franţa44. În ţara noastră, unul dintre susţinătorii
cei mai activi ai ideii responsabilităţii penale a persoanelor juridice, în special a statului, a fost
juristul Vesnasian V. Pella 45.
În fine, a treia tendinţă în această materie admite, în principiu, aptitudinea persoanelor
juridice de a comite infracţiuni, dar exclude aplicarea de sancţiuni penale faţă de ele sau le acceptă
numai în cazuri excepţionale. Printre partizanii acestei teze sunt de menţionat Kohler, Bematzik,
Michoud ş.a.46 47

40
St.
Glaser, Les infractions internationales et leurs sanctions, în Rev. De droit penal et de criminologie nr.9/1949, p.812.
41
Michoud, La theorie de la personnalite morale, vol.II, 1932, p.259 - citat de Grigore Geamănu în op.cit., p.273.
’°E, Hafter, Die Delikts - und straffafigkeit der Personenverbănde, 1903, p.8 şi urm., citat de Grigore Geamănu în op.cit., p.273.
43
Savigny, System des heutigen romischen Rechts, 1840, &94, citat de Grigore Geamănu în op.cit, p.273.
’ Maestre, La persoane morale et le probleme de leur responsabilite penale, 1899, p. 137; R. Valcur, La
2

responsabilite penale des personnes morales, 1931, p.64 şi urm.; J. Dumas, Responsabilite intemationales des Etats,
1930, p.l 11 şi urm., Donnedieu de Vabres, Traite de droil criminel et de Legislationpenale comparees, ed. A 3-a,
1947,
45
p. 148 şi urm.- citat de Grigore Geamănu în op.cit., p.214
Vespasian V. Pella, La criminalite collective des Etats et le droit de l 'avenir; La guerre-crime et les criminels de
guerre.
34
Kohler, Kritische Vierteljahrsschrift, vol.XXXVI, p.518; Bernatzik, Kritische Studien uber den Begriff der
juristischen Person und uber die jurische Personlichkeit der Behorden insbesondere, vol.V, p.169; Michoud, Theorie
de la personalite morale, ed. A 3-a, 1932, vol.II, p.252 citat de Grigore Geamănu în op.cit., p.275.
47
La primul congres internaţional de drept penal, care a avut Ioc în 1926 la Bruxelles, în urma rapoartelor prezentate

108
 Fără a intra în analiza detaliată a teoriile expuse, nu putem admite concepţia personificării
reale a persoanelor juridice, deci nici a statului, care duce implicit la concepţia responsabilităţii
penale colective. în vădită contradicţie cu principiile fundamentale şi cu natura însăşi a dreptului
internaţional contemporan. La adăpostul răspunderii colective (a statului) s-ar ajunge, în practică,
la impunitatea adevăraţilor culpabili de săvârşirea unor grave infracţiuni internaţionale.
Răspunderea penală este un atribut al omului, al persoanei fizice şi nu al unei colectivităţi.
Aşadar, în cazul unor acte ilicite cu caracter penal, săvârşite de un stat împotriva altor state şi care
reclamă o reprimare a lor prin sancţiuni penale, răspunderea penală nu incumbă statului, ci
reprezentanţilor si agenţilor săi, adică acelora care au ordonat sau executat asemenea infracţiuni.
De aceea, pentru infracţiunile internaţionale de orice grad, săvârşite de organele sau de
agenţii statului, răspunderea penală internaţională nu revine acestuia, ci persoanelor care le-au
comis în numele şi cu toleranţa statului. Aceasta nu înseamnă că statul este exonerat de orice
răspundere. Pentru stat, ca „fiinţă colectivă”, trebuie admis însă aplicarea unor măsuri de ordin
politic, economic sau administrativ (de exemplu, limitarea suveranităţii de stat, plata unor
despăgubiri etc.)48
Un caracter asemănător îl are răspunderea statului pentru neluarea, în cazul în care este
obligat la aceasta, a măsurilor pentru prevenirea ori împiedicarea infracţiunii internaţionale comise
de persoane particulare, lipsite de calitatea de a acţiona în numele şi pe seama statului.

2.2.I.5. Răspunderea statului pentru actele ilicite ale unor persoane particulare
În principiu, statul răspunde pentru actele ilicite comise pe teritoriul său de persoane
particulare (cetăţeni sau străini). Cu toate acestea, în anumite condiţii, statul răspunde şi pentru
actele ilicite comise pe teritoriul său de simpli particulari, cetăţeni sau străini, când aceste acte
lezează un alt stat sau pe cetăţenii acestuia.
În astfel de cazuri, răspunderea internaţională a statului este angajată prin încălcarea
obligaţiei sale de a veghea ca pe teritoriul său să nu se prepare sau să nu se favorizeze acţiuni de
natură a leza alte state, el având deci, obligaţia de a împiedica, prin intermediul organelor sale,
comiterea unor asemenea acte.
Statul nu răspunde de faptele preiudiciabile comise de particulari împotriva unui alt stat,
decât atunci când prejudiciul este consecinţa omisiunii de a fi luat măsurile pe care, după
împrejurări, era obligat să le ia pentru a preveni sau reprima asemenea fapte 3 , ipoteză în care se
poate pune problema acordării unei satisfacţii sau plăţii unor despăgubiri.
În cazul în care nu se stabileşte o asemenea răspundere, singura obligaţie a statului este
aceea de a pedepsi pe faptaş şi de a oferi celui păgubit posibilitatea obţinerii unei reparaţii în faţa
organelor administrative sau judiciare 49 50.
Tot astfel, în cazul când persoana vătămată prin fapta ilicită este un cetăţean străin sau
şeful ori reprezentantul diplomatic al unui stat străin, statul trebuie să procedeze la pedepsirea
autorului faptei ilicite, potrivit dreptului său intern şi să asigure accesul persoanelor lezate la
instanţele sale judecătoreşti, pentru a putea obţine repararea prejudiciului cauzat.
Neîndeplinind aceste obligaţii, statul se face vinovat în mod direct de încălcarea dreptului

de Donnedieu de Vabres şi Vespasian V.Pella, a fost adoptai principiul răspunderii colective a statului. La cel de-al
doilea congres, ţinut la Bucureşti în anul 1929, acastă idee a fost respinsă, stabilindu-se că statelor nu li se pot aplica
sancţiuni penale, ci numai alte măsuri de apărare socială (a se vedea Revue internaţionale de droit penal, 1930, p.11).
48
Vesoasian.V. Pella, în proiectul său de cod prevedea pedepse şi măsuri de siguranţă aplicabile statelor ca: distrugerea
căilor ferate strategice, reducerea armatei, controlul internaţional al bugetului militar, pentru a împiedica activitatea
agresivă a acestora.
49
Rezoluţia Institutului de Drept Internaţional adoptată la Lausanne, 1927 (art.3), p. 138.
j8
Oppcnheim-Lauterpacht, International Law, vol.I, ed 7, Londra, 1955, p.366.

109
internaţional51.

2.3. Răspunderea indivizilor

2.3.1. Persoana fizică - subiect al infracţiunilor internaţionale
Răspunderea internaţională penală s-a dezvoltat în special după al doilea război mondial, în
prezent dobândind o importanţă deosebită. Astfel, putem vorbi de răspundere internaţională penală
atunci când sunt încălcate unele norme imperative de ,jus cogens” ale dreptului internaţional. în
acest sens faptele de o deosebită periculozitate care atentează la:
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
- asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare;
- protecţia drepturilor omului şi a unor grupuri umane;
- protecţia, în perioada de conflict armat, a unor persoane şi bunuri
- asigurarea şi conservarea mediului înconjurător:
- desfăşurarea unor activităţi vitale pentru comunitatea internaţională (transporturi,
telecomunicaţii, etc.) atât în timp de pace cât şi în timp de război sunt interzise în mod expres.
Includerea unor asemenea infracţiuni în sfera represiunii internaţionale se datorează
faptului că acestea, prin pericolul pe care îl prezintă, prin formele lor de manifestare sau prin
efectele pe care le produc, depăşesc cadrul limitat al dreptului penal intern al unor ţări, constituind
un atentat la valori ce ţin de interesul general al statelor, de stabilitatea raporturilor internaţionale
sau a unor activităţi cu caracter internaţional şi de cooperare paşnică dintre naţiuni şi prezintă astfel
un înalt grad de periculozitate pentru întreaga comunitate internaţională.
Incriminarea unor fapte care sunt: terorismul internaţional, infracţiunile împotriva
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, pirateria maritimă sau aeriană, distrugerea
cablurilor submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, circulaţia şi traficul cu
publicaţii obscene, sclavia şi traficul de sclavi, traficul de femei şi copii, luarea de ostatici, munca
forţată etc. se face în baza unor tratate internaţionale. Prin asemenea instrumente juridice
infracţiunile internaţionale de genul celor menţionate sunt interzise în mod formal, iar statele părţi
se angajează să le includă în legislaţia lor penală naţională, împreună cu sancţiunile
corespunzătoare, să acţioneze pentru prevenirea lor şi să colaboreze la reprimarea acestora oriunde
s-ar săvârşi, prin prinderea, arestarea, judecarea şi pedepsirea penală a autorilor şi acordarea de
asistenţă reciprocă în soluţionarea tuturor problemelor juridice sau de alt ordin care s-ar ridica în
cadrul procesului de reprimare.
Răspunderea penală internaţională este o consecinţă directă a încălcării normelor dreptului
internaţional de către persoane fizice. Această încălcare a unor norme de drept internaţional capătă
caracter de infracţiune, deoarece infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Atunci când persoanele fizice, în calitatea lor de organe ale statului sau de persoane private,
săvârşesc infracţiuni internaţionale atunci când decid, ordonă sau execută, respectiv săvârşesc
fapte/acte care sunt incriminate şi pedepsite de dreptul internaţional, alături de angajarea
răspunderii internaţionale a statului (în primul caz) este angajată şi răspunderea penală a
persoanelor respective, în cadrul aşa-numitului drept internaţional penal52.
Conform teoriei generale a dreptului penal, pentru a se angaja răspunderea penală a unei
persoane este necesar ca aceasta să fi săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală, ca
fapta respectivă să prezinte un anumit grad de pericol social şi să fi fost săvârşită cu vinovăţie.

51
Conferinţa internaţională pentru codificarea dreptului internaţional ţinută la Haga în 1930 a adoptat un text (art.10)
care prevede următoarele: „în ceea ce priveşte faptele care au produs pagube străinilor sau bunurilor acestora, comise
de particulari, statul nu răspunde decât atunci când pagubele suferite de străini se datorează faptului câ statul a omis
să ia măsuri, după împrejurări, pentru a preveni, repara sau reprima asemenea fapte prejudiciabile”.
52
Alexandru Bolintireanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura AII Beck,
ediţia a 2-a, Bucureşti, 2000, p.259.

110
Neîntrunirea tuturor acestor elemente au drept consecinţă lipsa răspunderii penale 53.
Răspunderea penală are caracter personal, sub incidenţa legii căzând numai infractorii,
persoane fizice. Există discuţii în doctrină în sensul că persoana fizică nu poate fi subiect în
raporturile juridice internaţionale, deoarece nu are o capacitate juridică internaţională proprie şi
independentă în raport cu statele, fiind beneficiarul imediat al unor urme, chiar şi aşa neputând
realiza o exigenţă fundamentală: aceea de a fi creator de normă de drept internaţional.
A fost aprig combătută teoria potrivit căreia aplicarea de sancţiuni penale individului îl
consacră pe acesta ca subiect de drept internaţional public, argumentându-se că aceasta se întâmplă
doar în domeniul dreptului penal internaţional şi ţine de particularismul acestei discipline şi nu de
schimbarea bazelor dreptului internaţional public54.
Toate textele internaţionale sau proiectele de texte referitoare la infracţiunile internaţionale
sunt redactate în sensul admiterii responsabilităţii penale a persoanei fizice, fără însă a deveni
subiect de drept internaţional.
În acest sens, Dreptul de la Nűrnberg (Tokio) reţine că orice persoană care comite o
infracţiune prevăzută de dreptul internaţional este justiţiabilă acestui drept, fixând două dintre
principiile dreptului penal internaţional şi ale răspunderii penale internaţionale:
- „orice persoană care constituie un act ce constituie crimă după dreptul internaţional este
responsabilă de aceasta şi pasibilă de o pedeapsă
- faptul că în legislaţia naţională nu se pedepseşte un act care este crimă internaţională nu
exonerează de răspundere în dreptul internaţional pe cel care a comisei” 55.
În dreptul internaţional s-a pus problema determinării subiectului răspunderii penale, de a
şti cine trebuie să răspundă din punct de vedere penal pentru săvârşirea unei infracţiuni
internaţionale.
Atât Proiectul Codului crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii 56, cât şi Statutul
Curţii Penale Internaţionale 57 limitează scopul aplicării acestora ..ratione yersonae”, la indivizii
persoanc-fizice.
Statutul Curţii Penale Internaţionale fixează limita minimă de vârstă a persoanei care poate
fi adusă sub jurisdicţia sa. Astfel, Statutul prevede: „Curtea nu va putea judeca nici o persoană
care, la data comiterii actului criminal, nu împlinise 18 ani” 58.
Se observă aici diferenţa de reglementare din sistemul de drept penal român, unde
persoanele care săvârşesc infracţiuni pot fi trase la răspundere penală începând cu vârsta de 14 ani.
Aşadar, va fi justiţiabil al Curţii Penale Internaţionale doar persoana care a atins în
momentul săvârşirii infracţiunii vârsta de 18 ani, rămânând în sarcina jurisdicţiilor naţionale
represiunea infracţiunilor de natura celor încriminate în Statut, în funcţie de reglementările proprii
privind limita de vârstă de la care se antrenează răspunderea penală.
în unele opinii59 există răspundere penală atunci când fapta este săvârşită cu intenţie sau
din culpă, în raport de caracterul faptei prin care se aduce atingere unor valori sociale.
Pe de altă parte Statutul Curţii Penale Internaţionale reglementează şi forma de vinovăţie
cu care poate fi săvârşită o infracţiune ce intră în jurisdicţia Curţii.
53
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu,
Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, vol.I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1969, p.
103-107.
54
A. Quintano-Ripolles, Tratate de derecto penal internaţional e internaţional penal, Ed. Vitoria, Madrid, Tom 1,
1955, p. 188-190
55
În acelaşi sens, Statutul Tribunalului internaţional pentru fosta Iugoslavie (articolul 7 paragraful a şi articolul 23
paragraful 1) şi Ruanda (articolul 6 paragraf 1 şi articolul 22 paragraf 1).
56
Proiectul de articole privind răspunderea statelor, Comisia de Drept Internaţional, sesiunea 48, din iulie, Roma,
1996, Doc. A/59/10.
57
Doc. A/Conf. 183/9, Roma, iulie 1998.
58
în articolul 26
59
Vasile Creţu, Drept International Public, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p.270.

111
 În acest sens, articolul 30 din Statutul Curţii Penale Internaţionale dispune:
1. Dacă nu se prevede astfel, o persoană va fi responsabilă penal şi pasibilă de pedeapsă pentru o
crimă supusă jurisdicţiei Curţii, numai dacă este săvârşită cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză.
2. în sensul acestui articol, o persoană săvârşeşte o faptă cu intenţie atunci când:
a) în legătură cu o faptă, persoana urmăreşte să o săvârşească;
b) în legătură cu o consecinţă, urmăreşte să o producă sau este conştientă că se va
produce în desfăşurarea normală a evenimentelor.
3. în sensul acestui articol, cunoaştere înseamnă conştiinţa că aceste circumstanţe există sau că se
vor produce în modul obişnuit al evenimentelor. „A şti” şi „cu ştiinţă” vor fi înţelese în
concordanţă.
Din conţinutul acestui articol, reiese că în redactarea Statutului s-a fundamentat elementul
mental pe conţinutul reprezentării subiectului în momentul săvârşirii infracţiunii. Analizând în
continuare acest articol, rezultă că fapta ce constituie o crimă supusă jurisdicţiei Curţii, în condiţiile
în care nu se prevede altfel, trebuie să fie săvârşită cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză.
În continuare, din textul citat rezultă că atât fapta, cât şi consecinţele ce pot surveni se
săvârşesc numai cu intenţie, din moment ce atât în săvârşirea faptei, cât şi în producerea
consecinţelor, făptuitorul trebuie să realizeze condiţiile urmăririi sau acceptării posibilităţii
survenirii lor.
Actul de conştiinţă constă în prevederea rezultatului faptei sau a unei consecinţe şi implică
reprezentarea urmărilor pe care le produce acţiunea sau inacţiunea, adică lezarea sau periclitarea
valorilor sociale protejate prin incriminarea faptelor în Statut. Prevederea reprezintă o anticipare a
ceea ce se întâmplă în viitor şi presupune cunoaşterea prealabilă a acţiunii sau inacţiunii ce se
efectuează, precum şi a împrejurărilor în care efectuarea are loc.
În situaţia dată de conţinutul articolului sus menţionat, subiectul infracţiunii urmăreşte sau
acceptă producerea rezultatului. Putem deduce, de aici, că intenţia reuneşte atât factorul intelectiv
- prin prevederea rezultatului faptei, cât şi factorul volitiv - urmărind producerea rezultatului şi a
consecinţelor.
Prin stabilirea intenţiei ca formă de vinovăţie care se săvârşeşte o crimă supusă jurisdicţiei
sale, Curtea Penală Internaţională, prin Statutul său, a acoperit atât fapta, cât şi circumstanţele sau
consecinţele rezultate.
Atât Statutul Curţii Penale Internaţionale cât şi Proiectul Codului crimelor împotriva păcii
şi securităţii omenirii reglementează modalităţile de participare a individului la săvârşirea
infracţiunilor aflate sub jurisdicţia lor.
Articolul 2, paragraful 3 din Proiectul Codului crimelor împotriva păcii şi securităţii
omenirii, prevede modalităţile de participare a persoanei fizice la săvârşirea unei crime care îi
atrage răspunderea penală, astfel:
- în cazul în care a comis actul care constituie o crimă;
- în cazul în care a încercat să comită acel act;
- în situaţia în care nu a reuşit să prevină comiterea acelui act;
- în ipoteza în care a participat la pregătirea acelui act;
- în situaţia în care a fost complice la comiterea lui.
Toate modalităţile de participare prevăzute de Proiectul Codului crimelor împotriva păcii
şi securităţii omenirii determină răspunderea penală internaţională, doar în situaţia în care crima s-
a produs efectiv ori s-a încercat producerea ei, cerinţă care acoperă doar prevederile Proiectului de
Cod, fără a fi consacrat ca un principiu general al participării ca izvor al răspunderii penale.
Pe de altă parte, Statutul Curţii Penale Internaţionale, care stabileşte în articolul 25
principiul răspunderii penale individuale, reglementează în plus depistarea şi prevenirea crimei ca
o cauză de nepedepsire, în ipoteza în care persoana renunţă în întregime şi voluntar la comiterea

112
acestora sau previne săvârşirea crimei.
Ţinând cont de cele arătate se poate afirma că subiect al răspunderii penale şi al infracţiunii
internaţionale este acea persoană fizică care a săvârşit o infracţiune internaţională, care
îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea internaţională pentru a fl trasă la răspundere penală sub
jurisdicţia internaţională a Curţii ori potrivit sistemelor de drept intern.

2.3.2. Răspunderea persoanelor fizice în calitate de organe ale statului, pentru infracţiuni
internaţionale
Această problemă a preocupat încă din secolul trecut teoreticienii justiţiei internaţionale.
Astfel, la sfârşitul secolului al XlX-lea s-au afirmat autori care au criticat concepţia răspunderii
penale a statului, considerând că este inaplicabilă societăţilor. Unul dintre aceştia, R. Phillimore,
scria într-un studiu al său că „A vorbi despre aplicarea unei pedepse statului înseamnă a altera
principiile justiţiei penale şi natura juridică a societăţilor. Dreptul penal are de-a face cu persoanele
fizice, deci cu fiinţe gânditoare, sensibile şi înzestrate cu voinţă.Voinţa care se exprimă prin
intermediul reprezentării nu îndeplineşte această condiţie”.
Mai târziu, la Congresul Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, care s-a ţinut la
Bruxelles, în 1926, se confruntau trei doctrine: cea a răspunderii exclusive a statului, avansată de
Donnedieu de Vabres, cea a răspunderii cumulative a statului şi indivizilor, susţinută de Vespasian
V. Pella şi teza, potrivit căreia, răspunderea pentru infracţiunile internaţionale revine numai
indivizilor, apărată de N. Politis.
Vespasian V. Pella, în lucrarea sa La criminalite colective des Etats et le droit penal de
Vavenir , apărută în 1926, avansa teza că războiul de agresiune este o crimă internaţională dintre
cele mai grave. El se pronunţa deschis împotriva ideii, privită ca o axiomă în literatura occidentală
de specialitate din acea vreme, potrivit căreia, războiul era considerat ca un mijloc licit de rezolvare
a conflictelor internaţionale. „în timp ce până în prezent - arăta Pella (p. 10-11) - dreptul
internaţional public acorda o importanţă egală dreptului păcii şi dreptului războiului, în viitor
această ştiinţă va fi transformată în chiar bazele sale, neexistând decât un singur drept: dreptul
păcii. Războiul este o crimă. Ar fi absurd de a mai concepe existenţa şi a unui drept al războiului,
adică un drept al crimei”.
Pornind de la teza războiului-crimă internaţională şi a conceperii dreptului internaţional ca
un drept al păcii, care interzice agresiunea, Pella fundamentează necesitatea consacrării pe plan
juridic a responsabilităţii statelor pentru violarea dreptului internaţional 60.
Doctrina a oscilat între cele trei concepţii, manifestând în cele din urmă preferinţă pentru
teoria cumulativă. într-o monografie intitulată „Crima de stat”, profesorul P. Drost, pornind de la
concepţia că statul este o ficţiune, respinge pe aceea a răspunderii penale a statului în dreptul
internaţional. Drost recunoaşte în acelaşi timp, răspunderea pecuniară a statului pentru violarea
dreptului internaţional, atribuind acestei răspunderi un caracter exclusiv civil.
În ceea ce priveşte răspunderea penală pentru „crime de stat”, în dreptul internaţional
aceasta cade asupra particularilor; „dacă statul criminal nu se poate concepe, în schimb se poate
imagina un guvern criminal; statul criminal este, din punct de vedere juridic, un nonsens; contrar,
un guvern criminal este o realitate şi o sfidare deosebit de gravă”.
Cu toate acestea, continuă Drost, chiar în cazul criminalităţii unui guvern, după dreptul
internaţional, crimele rămân totdeauna individuale şi astfel răspunderea penală este suportabilă de
indivizi.
În acelaşi sens, autorii sovietici, şi cu deosebire A.N. Trainin, care au adus o importantă

60
Gr. Geamănu şi Gh. Moca, Privire critică asupra concepţiei lui Vespasian V. Pella despre responsabilitatea statelor
în dreptul internaţional, în Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe sociale - Ştiinţe juridice, Anul XIII, 1964,
p.77.

113
contribuţie la studiul problemei răspunderii criminalilor de război, resping în mod categoric
concepţia răspunderii penale a statului în dreptul internaţional „ca fiind incompatibilă cu
principiile fundamentale ale justiţiei criminale” 61.
Împărtăşind aceeaşi concepţie, un alt autor sovietic, G. Tunkin, remarcă, de altfel, că nici
în documentele privind capitularea Germaniei şi Japoniei, nici în statutele tribunalelor militare
internaţionale de la Nurnberg şi Tokio, precum nici în tratatele de pace din 1947 nu găsim vreo
menţiune referitoare la răspunderea penală a statului. în schimb, statutele tribunalelor de la
Nurnberg şi Tokio şi alte acte internaţionale stabilesc răspunderea individuală pentru infracţiunile
comise în numele, după instrucţiunile sau cu toleranţa statului.
Aşadar, răspunderea penală în dreptul internaţional are o dublă implicaţie: pe de o parte,
obligaţia statului agresor de a suporta sub diferite forme urmările acţiunilor sale ilicite, care pot
merge de la acoperirea pagubelor materiale, până la sancţiunile cele mai riguroase, admise de
dreptul internaţional, iar pe de altă parte, răspunderea penală a persoanelor fizice care au acţionat
în calitate de organe sau agenţi ai statului.
Persoanele fizice, organe ale statului, care au ordonat sau tolerat delicte sau crime
internaţionale în numele statului, vor suporta, de asemenea, alături de făptaşi, rigorile legii penale.
Prin statutele Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nűrnberg şi Tokio, stabilite prin
Acordul dintre URSS, SUA şi Marea Britanie (8 august 1945 cel de la Londra şi 19 ianuarie 1946
cel de la Tokio), răspunderea penală, sub noua ei formă, pentru războiul de agresiune şi alte crime
internaţionale legate de acesta şi-a găsit consacrarea în dreptul internaţional contemporan şi pe
cale convenţională62.

3. Concluzii privitoare la răspunderea internaţională penală a individului

Având în vedere cele analizate până aici, se poate spune că răspunderea internaţională este
o instituţie de bază a dreptului internaţional public care garantează eficienţa dreptului internaţional,
ordinea juridică internaţională şi stabilitatea relaţiilor internaţionale 63.
Cu toate că este o instituţie esenţială a dreptului internaţional public şi a relaţiilor
internaţionale, răspunderea internaţională este, totuşi, de origine cutumiară, codificarea ei fiind în
curs de realizare.
Dacă în cazul dreptului intern, responsabilitatea se individualizează în raport de natura
obligaţiei încălcate, în dreptul internaţional răspunderea este o instituţie de răspuns la
comportamentele contrare dreptului. în acest fel, în cazul dreptului internaţional, încălcarea
obligaţiilor constituie un fapt ilicit, indiferent dacă este o obligaţie cutumiară sau convenţională.
Răspunderea internaţională, ca şi dreptul internaţional public, a cunoscut o evoluţie, mai
ales în ceea ce priveşte subiectele ei. Dacă la început numai statele răspundeau pe plan
internaţional, ca expresie a faptului că ele erau singurele subiecte de drept internaţional, în prezent,
alături de state răspund pe plan internaţional şi organizaţiile internaţionale, şi chiar persoanele
fizice când au săvârşit o infracţiune internaţională.
În acest context apare Dreptul internaţional penal ca ramură relativ nouă a dreptului
internaţional public, dar ale cărui elemente au apărut încă din secolul trecut în anul 1889, când trei
penalişti renumiţi şi anume, Van Hamei, profesor la Universitatea din Amsterdam, Prins, profesor
la Universitatea din Bruxelles şi von Liszt, profesor la Universitatea din Berlin, au fondat Uniunea

61
A. N. Trainin, La defense de lapaix et la lutte contre Ies crimes diriges contre I'humanite, Moscova, 1956, p.38.
62
Le statut et le jugement du Tribunal de Nurnberg. Historique et analyse (Memoraandum du Secretaire generale),
New York, 1949, p.40.
63
Grigore Geamănu, Drept internaţional public,op.cit, vol.I, p.327.

114
Internaţională de Drept Penal64 65. Un caracter determinant cu privire la apariţia acestei noi ramuri
l-a avut cerinţa respectării legilor de purtare a războiului, a respectării tratatelor internaţionale şi a
necesităţii pedepsirii persoanelor vinovate de încălcarea lor.
Persoana fizică răspunde în dreptul internaţional şi sub aspect penal prin faptul că
răspunderea internaţională a statului nu absolvă de răspundere persoana fizică care a săvârşit
efectiv infracţiunea internaţională, fie în calitatea sa de organ de stat, fie ca persoană particulară.
Răspunderea trebuie să fie individuală pentru infracţiunea internaţională săvârşită de ea.
Sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg din anul 1946 confirmă
răspunderea persoanei fizice şi sub aspectele sus-prezentate. Astfel, această sentinţă precizează că
oamenii, iar nu instituţiile abstracte, comit infracţiunile internaţionale. De asemenea, se precizează
că numai prin pedepsirea vinovaţilor de săvârşirea acestor infracţiuni se poate garanta respectarea
dreptului internaţional66.
Răspunderea persoanei fizice pentru violarea dreptului internaţional public, prin săvârşirea
de infracţiuni internaţionale a fost afirmată şi consacrată şi în Tratatul de pace de la Versailles din
anul 1919. Acest Tratat stabileşte şi două principii pentru stabilirea răspunderii internaţionale a
persoanei fizice:
1. Răspunderea persoanelor fizice pentru comiterea infracţiunilor internaţionale.
2. Principiul instituirii unor instanţe de judecată internaţionale speciale.
În virtutea aplicării normelor de drept internaţional penal, statele cooperează pe plan
internaţional prin elaborarea a numeroase convenţii pentru combaterea infracţiunilor internaţionale
prin care sunt incriminate anumite fapte şi se stipulează pedepsirea vinovaţilor. Aceste convenţii
cuprind şi obligaţia statelor de a introduce prevederile lor în legislaţia lor penală.

CURSUL NR. 7

Subiectele Dreptului Internaţional Penal. Poziţia individului în dreptul

internaţional, cu referire la elementele specifice Dreptului Internaţional Penal

Planul cursului:
1. Scurte consideraţii introductive
2. Individul - destinatar şi beneficiar al normelor internaţionale
2.1.Subiectele dreptului internaţional
2.2.Noţiunea de individ în dreptul internaţional
2.3.Poziţia individului în dreptul internaţional
3. Elementele specifice dreptului internaţional penal (faţă de dreptul internaţional public)
3.1.Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg
3.2.Elemente regăsite în activitatea Trib. Militar Internaţional pentru Extremul Orient
3.3.Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie
3.4.Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda

64
Aurora Ciucă, Drept internaţional public, ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Editura Fundţiei AXIS, Iaşi, 2005, p.271.
65
Sandra Szurek, op.cit., p.8.
66
Pentru păreri asemănătoare, a se vedea, Marţian I. Niciu, Drept Internaţional Public, Editura Servosat, Arad, 2001,
p. 124.

115
 3.5.Elemente regăsite în prevederile Statutului Curţii Penale Internaţionale
3.6.Competenţa specială a Tribunalului Special pentru Irak - judecarea persoanelor fizice
4. Afirmarea preocupărilor privind prezenţa directă a persoanelor fizice în mediul internaţional, o
„sfidare” la adresa caracterului „interetatic” al dreptului internaţional?
5. Concluzii privind poziţia individului în planul internaţional

1. Scurte consideraţii introductive

Problema poziţiei individului în dreptul internaţional a generat, generează şi în mod sigur
va isca nenumărate controverse şi pe viitor. Aceasta, deoarece majoritatea specialiştilor în Drept
Internaţional sunt adepţii ideii conform căreia individul nu poate fi subiect de drept internaţional.
Se poate spune că au o anumită doză de conservatorism, sau că sunt reticenţi la unele schimbări
care au avut loc odată cu trecerea timpului în ordinea internaţională. Astfel, doctrina clasică a
dreptului internaţional rezervă calitatea de subiect al dreptului internaţional numai statelor, nu şi
persoanelor fizice.
Împotriva acestei doctrine, autori cunoscuţi ca Georges Scelle şi Nicolas Politis au afirmat
că numai indivizii pot fi subiecte de drept, susţinând alături de Leon Duguit că regula de drept „nu
se poate adresa decât unei inteligenţe capabile de a o înţelege şi de a i se conforma”. În acest sens,
prin teoriile sale solitariste, Georges Scelle apreciază că statul, ca persoană fizică, este o ficţiune,
singura realitate fiind reprezentată de persoana fizică luată individual şi relaţiile interindividuale
bazate pe aşa - numita „solidaritate socială”, astfel încât relaţiile internaţionale devin relaţii între
indivizi şi grupuri de indivizi. Împărtăşind aceeaşi opinie, Nicolas Politis susţine că realitatea ne
indică faptul că ceea ce numim de regulă „voinţă de stat” este, de fapt, şi pe bună dreptate, voinţa
indivizilor care guvernează, personalitatea statului nefiind decât o metaforă pentru a se face
distincţia între actele guvernaţilor şi actele lor private.
De altfel, ţinând cont de cele afirmate anterior, Politis defineşte dreptul internaţional ca
fiind „ansamblul regulilor ce reglementează raporturile dintre oameni ce aparţin diverselor grupări
politice”. Susţinător al unor teorii asemănătoare, Leon Duguit consideră că statul nu este nici
persoană juridică, nici persoană suverană, fiind produsul istoric al unei diferenţieri sociale între
cei puternici şi cei aflaţi într-o societate dată, adică între guvernanţi şi guvernaţi, care sunt indivizii.
Faptele nu indică, continuă Duguit, „existenţa unei alte personalităţi (a statului) distinctă de
indivizi”.

116
 Majoritatea autorilor din perioada anterioară celui de-al doilea război mondial1 resping
documentat teoria formulată de cei care recunosc persoanelor fizice calitatea de subiecte ale
dreptului internaţional. În literatura juridică occidentală de după cel de-al doilea război mondial se
acordă totuşi un loc tot mai larg concepţiilor care includ persoanele fizice (indivizii) în categoria
subiectelor dreptului internaţional. 67
Reputatul profesor Grigore Geamănu spunea că „unul din argumentele folosite de
susţinătorii concepţiei care atribuie şi persoanelor fizice calitatea de subiecte de drept internaţional
este recunoaşterea acestora ca subiecte ale răspunderii penale în dreptul internaţional'’.
Interesant este faptul că eminentul profesor respinge vehement această teorie motivând că:
„o asemenea argumentare trebuie respinsă de plano. Persoanele fizice răspund într-adevăr din
punct de vedere penal, atât pentru fapte considerate infracţiun în convenţii intemaţionale prin care
statele se obligă să le incrimineze şi să le pedepsească în legislaţia lor internă (de exemplu,
pirateria, traficul de stupefiante, genocidul, etc.), cât şi pentru crime de război, crime împotriva
umanităţii şi păcii’. În continuare, reputatul profesor conclude: „în cazul răspunderii penale pentru
infracţiunii internaţionale prevăzute în convenţiile internaţionale, persoanele fizice care comit
asemenea infracţiuni sunt pedepsite, însă în baza legilor penale interne, pe care statele le adoptă,
ca urmare a obligaţii însumate prin convenţii.
Deci nu poate fi vorba de scoaterea persoanelor fizice de sub jurisdicţia statelor. În cazul
crimelor de război împotriva umanităţii şi păcii, răspunderea penală a persoanelor fizice este o
consecinţă a răspunderii statelor, care au săvârşit acte ilicite; persoanele fizice răspund ca organe
ale statului şi sunt judecate în calitate de subiecte de drept intern ale acelor state, chiar dacă
judecata se face de instanţe internaţionale (după cel de-al doilea război mondial - Tribunalele de
la Nűrnberg şi Tokio).
Este binecunoscut faptul că aceste tribunale au judecat numai pe principalii criminali de
război ale căror acte nu au putut fi localizate geografic, ceilalţi fiind deferiţi instanţelor
judecătoreşti naţionale. Aceasta nu face decât să întărească teoria susţinută de profesorul Grigore
Geamănu, conform căreia, calitatea de autori ai unor crime internaţionale nu conferă persoanelor
fizice sub nici o formă calitatea de subiecte de drept internaţional.
În aceste cazuri, deşi individul nu acţionează ca subiect de drept internaţional, apar unele elemente
de diferenţiere: în primul rând, individul era destinatarul indirect al normelor de drept internaţional,
iar în cel de-al doilea caz, este supus unei jurisdicţii internaţionale 68 69.
Mai recent, o altă direcţie de dezvoltare a reglementărilor dreptului internaţional public
privind individul urmăreşte instituirea unui sistem internaţional de protecţie a persoanei fizice.
Această protecţie internaţională a omului este aplicată pe diferite planuri. Astfel, este
protecţia internaţională a persoanelor fără cetăţenie (apatrizi), prin care se urmăreşte, pe de o parte,
împiedicarea apariţiei de noi apatrizi şi reducerea numărului lor, pe de altă parte, garantarea unui
minim de drepturi pentru aceste persoane. De asemenea, pe baza prevederilor dreptului
internaţional s-a creat un sistem de protejare a persoanelor refugiate.
Reglementările de drept internaţional referitoare la apatrizi şi refugiaţi s-au dezvoltat, mai
ales, după cel de-al doilea război mondial, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite. În anul 1951 a
fost adoptată Convenţia privind Statutul Refugiaţilor, care stabileşte obligaţia pentru state de a
acorda refugiaţilor drepturi apropiate de cele ale cetăţenilor lor, cu excepţia drepturilor politice, şi
asigurarea unui statut pentru refugiaţi asemănător străinilor.
Dreptul internaţional public reglementează si protecţia internaţională a grupurilor etnice,
religioase şi lingvistice. El a reglementat protecţia teritoriilor puse, în trecut sub mandatul
Societăţii Naţiunilor, iar după cel de-al doilea război mondial, cele puse sub tutela O.N.U.

67
D.Anzziloti, Cours de droit internaţional,Paris, 1929, p.123; H. Triepel, Les rapports entre droit interne el le droit

117
 Problema statutului individului în dreptul internaţional se ridică mai ales în domeniul
protecţiei internaţionale, a drepturilor omului. În acest caz, teoria conform căreia numai statele sau
organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional are valoare limitată70. (esenţa
dreptului internaţional a constituit-o întotdeauna preocuparea fundamentală pentru fiinţa umană,
aceasta fiind în mod clar manifestată în dreptul natural, originea dreptului internaţional clasic 71 72.
Afirmarea teoriilor pozitiviste, în special în secolul al XIX - lea a pus în umbră preocuparea
anterior amintită, creând pentru stat o poziţie centrală, chiar exclusivistă în această privinţă. Totuşi,
practica modernă a demonstrat că indivizii au fost recunoscuţi într-o măsură mai mare ca
participanţi şi subiecte de drept internaţional. Aceasta s-a realizat în principal, dar nu în mod
exclusiv, datorită dreptului drepturilor omului.
Legătura dintre stat şi individ pentru realizarea scopurilor dreptului internaţional are din
punct de vedere istoric conceptul de naţionalitate. Aceasta a fost şi rămâne decisiv particularizată
în sfera de jurisdicţie şi de protecţie internaţională a individului de către stat. De exemplu, se
întâmplă adesea ca plângerea unui individ împotriva unui stat străin să devină o problemă a statului
al cărei naţionalitate o are acesta.
Înainte de a examina concepţiile anterior prezentate, trebuie excluse cazurile în care
persoanele fizice (indivizii) acţionează în calitate de organe de stat, organe ale organizaţiilor
internaţionale sau reprezentanţi ai unor subiecte de drept internaţional (mişcări de eliberare,
beligeranţi), căci în aceste cazuri persoanele respective acţionează în calitate de reprezentanţi ai
subiectelor de drept respective, şi nu în nume propriu. De asemenea, raporturile interne din cadrul
organizaţiilor internaţionale, între organizaţii şi funcţionari, ca şi cele dintre mişcările de eliberare
şi beligeranţi şi persoanele care le compun, fac parte din ordinea juridică proprie a acestor subiecte
şi nu conferă persoanelor drepturi şi obligaţii conform dreptului internaţional, aşa cum este şi ir
cazul raporturilor dintre un stat şi persoanele fizice care locuiesc pe teritoriul său 73.
Date fiind cele mai sus prezentate, urmează a se stabili dacă indivizii sunt sau nu destinatari
direcţi de drepturi şi obligaţii create prin normele dreptului internaţional şi ţinând cont de aceasta,
dacă_ei pot acţiona pe plan internaţional pentru a uzita aceste drepturi şi bineînţeles, dacă pot fi
traşi la răspundere pe plan intenational pentru încălcarea obligaţiilor lor.

2. Individul - destinatar şi beneficiar al normelor internaţionale

2.1. Subiectele dreptului internaţional
Subiectul de drept internaţional este o entitate care participă la raporturi juridice
reglementate nemijlocit de dreptul internaţional. Trăsătura esenţială a subiectelor de drept

internaţional, „Recueil de Cours”, vol.1,1923, p.83; W. Phillimore, Droit et devoirs des Etats, „Recueil de Cours”,
vol.I, 1923, p.33 şi urm.
68
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept International Public, ediţie revăzută şi adăugită, Casa de editură şi
presă „Şansa”- S.R.L., Bucureşti, 1997, p.76.
69
Marian I. Niciu, Drept International Public,ediţie revăzută şi adăugită, Editura Servosat, Arad, 2001, p.86.
70
Maleom N.Shaw, International Law, Fourth edition, Cambridge University Press, 1997, p. 182-183.
71
Hugo Grotius, De Jure Praedae Commentarius, 1604, citat de E.Daes în studiul The Individual's Duties to the
Community and the Limitations on Human Righs and Freedoms under Article 29 of the Universal Declaration of
Human Rights, E/CN.4, p.44.
72
A se vedea hotărârile Curţii Permanente de Justiţie Internaţională,în cazurile concesiunilor Panevezis Suldiatiskisţ
1933) şi de asemenea Mavrommatis(1925), (citate de M.Shaw, op. cit.,p. 183, Este interesant faptul că şi profesorul
G.Geamănu, citează aceste cazuri în sprijinul afirmaţiei că „Raporturi juridice de la stat la stat se stabilesc când în
temeiul protecţiei juridice pe care un stat îl are asupra cetăţenilor săi, aflaţi pe teritoriul unui alt stat, cere acestuia
să repare prejudiciul suferit de către aceştia, spunând că individul nu poate acţiona ca titular de drepturi în afara
mecanismului statal, căruia continuă să-i rămână subordonat”.
73
Ion Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, vol.I, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.494.

118
internaţional o constituie capacitatea lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter
internaţional.
Sistemul subiectelor dreptului internaţional public generează o problemă controversată în
literatura de specialitate ca urmare a faptului că este o parte necodificată, încă, a acestui drept şi
expresia schimbărilor care au survenit în cadrul acestui sistem şi a tendinţelor noi care se manifestă
în această materie. De asemenea, doctrina de drept internaţional nu este unitară în definirea noţiunii
de subiect de drept internaţional.
Precizarea şi reglementarea calităţii de subiect de drept internaţional public a diferitelor
entităţi participante la relaţii intemaţionale este importantă deoarece ea are menirea de a stabili
cine sunt destinatarii direcţi ai prevederilor principiilor şi normelor dreptului internaţional public,
iar nu cei indirecţi.
Normele dreptului internaţional au un domeniu de validitate spaţială - în sensul că se aplică
pe o anumită arie geografică (universale, generale, regionale, restrânse, bilaterale), un domeniul
de validitate temporală - multe dintre ele având o durată limitată în timp, altele nedeterminată şi
un domeniu material, reprezentat de conţinutul normei, respectiv conduita care este definită ca
fiind autorizată, interzisă sau cerută obligatoriu 74.
Referitor la subiectele de drept internaţional, Dominique Carreau arată că precizarea
acestei calităţi contribuie la indicarea personalităţii internaţionale a diferiţilor actori ai societăţii
internaţionale75 76.
Pentru a vedea cine este sau cine poate fi subiect de drept internaţional, trebuie să definim
noţiunea. Astfel, Dicţionarul de Drept internaţional public de la Bruxelles arată că subiect de drept
internaţional este „ entitatea susceptibilă de a fi titulară de drepturi si obligaţii care izvorăsc din
ordinea internaţională.”1. Rezultă de aici că elementul caracteristic al subiectelor de drept
internaţional este acela de a fi titular de drepturi şi obligaţii internaţionale, în mod direct, adică
de a avea personalitate internaţională. Acest element caracteristic al subiectului de drept
internaţional este subliniat în doctrina dreptului internaţional de mai mulţi autori 77. De altfel,
Charlles Rousseau scrie: pentru a fi considerat ca subiect activ al unei ordini juridice, o entitate
trebuie, în primul rând, să fie investită de această ordine, cu drepturi şi obligaţii definite în mod
clar” . Acest autor subliniază şi un alt element caracteristic pentru subiectul de drept internaţional,
şi anume - capacitatea sa de acţiune în relaţiile internaţionale, în special, de a putea acţiona în mod
direct, prin procedurile adecvate ale dreptului internaţional, pentru a-şi face efectivă respectarea
drepturilor sale, în aceste relaţii.
În general, putem cosidera că o entitate poate fi subiect de drept internaţional public, dacă
întruneşte următoarele condiţii:
a) să fie destinatarul nemijlocit al normelor dreptului internaţional şi ca atare, să fie
titular direct de drepturi şi obligaţii pe plan internaţional;
b) să participe în mod nemijlocit la raporturile juridice internaţionale şi să aibă acces
direct la procedurile internaţionale pentru a-şi apăra drepturile (fie în faţa unor instanţe de
judecată internaţionale sau în cadrul unor organizaţii internaţionale).
,J
J.Barberis, Nouves questions concernant la personalite Internationale, RCADI, vol.179, 1983, I, p. 161; această
clasificare a fost prezentată anterior de Hans Kelsen, Theorie du droit internaţional public, în RCADI, voi.84, 1953,
III, p.62 şi urm.
75
Dominique Carrreau, Droit internaţional public, Paris, 1988, p.305.
76
Dictionnaire de Droit International Public, Universitds Francphones, Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 1062
77
Spre exemplu Nguien Quoc Dinh, Patrik Daillier şi Alain Pellet scriu: „în drept nu pot fi considerate ca membre
ale comunităţii internaţionale decât entităţile care sunt destinatarii direcţi ai normelor internaţionale” în Droit
internaţional public, cinqueme ddition, L.G.D.J., Paris, 1994, p.390; De asemenea, acest element determinant
pentru calitatea de subiect de drept internaţional public este subliniat şi de Paul Reuter în Droit internaţional public,
septieme edition, Presses Universitaires de France, Paris, 1993, p. 175.

119
 Trebuie menţionat că nu există norme ale dreptului internaţional care să stabilească
subiectele sale. Această teorie - a subiectelor de drept internaţional - a fost dezvoltată de jurişti şi
cercetători, pe baza practicii internaţionale. În acest fel, în doctrină au fost formulate mai multe
teorii privind conceptul de subiect de drept internaţional.
Teoria pură a dreptului fundamentată mai ales de Hans Kelsen 78, consideră subiect de
drept orice persoană pentru care o normă prevede o conduită, constând într-un drept sau o obligaţie
juridică. Kelsen aplică această concepţie atât faţă de persoanele fizice, de cele juridice, cât şi faţă
de state. El susţine că drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice pot fi descrise ca drepturi şi
obligaţii colective ale membrilor lor; la fel, consideră că dreptul internaţional reglementează
conduita indivizilor tot aşa cum este reglementată în dreptul intern conduita membrilor unei
persoane juridice.
Astfel, teoria pură a dreptului consideră ca subiect al dreptului internaţional orice
entitate sau orice persoană care este destinatarul direct al unei norme a acestuia. În ceea ce priveşte
persoanele morale (juridice), deci şi statele, atunci când acestea sunt destinatare directe ale unei
norme de drept, rezultă că indivizii care le compun au drepturi sau obligaţii colective şi conduitele
lor sunt reglementate indirect în ordinea juridică internaţională.
Analizând o altă teorie - şi anume cea a responsabilităţii expusă în principal de
Eustathiades79 şi dezvoltată de Wengler, ar fi subiect de drept internaţional orice persoană care se
găseşte într-una din situaţiile următoare: este titular al unui drept şi îl poate reclama pe plan
internaţional, sau este titular al unei obligaţii internaţionale şi are capacitatea de a comite un delict
internaţional. Eustathiades întemeiază calitatea de subiect de drept internaţional pe răspunderea
internaţională; subiectul trebuie fie să o poată invoca, fie să şi-o asume.
Wengler a dezvoltat această teorie, stabilind o delimitare netă între actul ilicit şi
răspunderea internaţională. Pentru el actul ilicit este condiţia pentru a fi supus unei sancţiuni, în
timp ce răspunderea internaţională înseamnă a fi supus unei sancţiuni, independent de faptul dacă
cel care o suportă a fost sau nu autorul actului ilicit. El analizează cazuri în care altcineva decât
autorul actului ilicit suportă sancţiunea (o parte a unui stat, persoane sau comunităţi) şi ajunge la
concluzia că este subiect de drept internaţional cel care este responsabil în plan internaţional sau
cel care poate fi supus unei sancţiuni internaţionale 80?
Aşa cum am amintit şi anterior, reprezentanţii şcolii obiectiviste a dreptului internaţional
au susţinut că societatea internaţională este o societate de persoane şi că numai persoanele sunt
destinatare ale normelor dreptului internaţional, şi deci subiecte ale acestuia.
Altfel spus, normele dreptului internaţional, ca orice normă de drept, reglementează
conduite umane. Dar ele reglementează conduite cu privire la colectivităţi umane constituite în
state care acţionează ca atare, organizaţii create de aceste state, ori cu privire la alte entităţi
colective (mişcări de eliberare naţională, beligeranţi, insurgenţi), sau mai rar cu privire la persoane
luate individual; ele o fac direct, reglementând conduita subiectelor, sau indirect, derivând din
această conduită drepturi pentru persoane. De punctat că teza responsabilităţii internaţionale se
referă numai la unele aspecte ale calităţii de subiect de drept internaţional, care sunt mai degrabă
o consecinţă a neexecutării unor obligaţii internaţionale.
Analizând practica internaţională, se observă un lucru de o deosebită importanţă în
stabilirea în concret a categoriilor de subiecte de drept internaţional. Astfel, diferitele categorii
propuse ca subiecte de drept internaţional nu au acelaşi volum de drepturi şi obligaţii, aceasta

78
Hans Kelsen, Theorie pure du droit, 1962, p.62 şi urm.
79
Constantin Eustathiades, Les sujets de droit International et la responsabilile internaţionale, Nouvelles tendances,
în RCADI, vol.84, 1953,111, p.397 şi urm., citat de Ion Diaconu în op.cit., p.395.
80
W.Wengler, Derbegrif des Volkerrchtssubjektes în Lichle der politischen Gegenwart, F.W., t.51, 1951 - 1953,
p.113 şi urm, citat de Ion Diaconu în op.cit., p.395.

120
depinzând de măsura în care ele participă la viaţa internaţională 81. Spre exemplu, statele, făcând
parte din aceeaşi categorie de subiecte, nu au toate aceleaşi drepturi şi obligaţii, aceasta depinzând
de tratatele pe care le încheie sau de raporturile internaţionale la care participă.
Relaţia subiectelor cu normele de drept internaţional este, de asemenea, diferită,
deoarece pentru unele dintre ele, pot decurge drepturi şi obligaţii din ansamblul normelor dreptului
internaţional (state), iar pentru altele, numai normele din anumite domenii sunt aplicabile. O altă
diferenţă putem observa şi din faptul că statele participă ele însele la formarea normelor de drept
internaţional, în timp ce alte subiecte numai în mod limitat au această capacitate, pentru ele
drepturile şi obligaţiile decurgând în principal din normele stabilite de state.
Aşadar, sunt recunoscute ca subiecte ale dreptului internaţional acele entităţi care
participă, pe de o parte, la elaborarea normelor de drept internaţional şi, pe de altă parte, la
desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel drepturi şi
asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale. Acestea sunt:
1. Statul suveran - subiect originar şi având competenţe depline, care până în
deceniile 4-5 ale acestui secol era considerat ca singurul subiect de drept
internaţional;
2. Organizaţiile internaţionale guvernamentale - ca subiecte derivate şi limitate ale
dreptului internaţional, deoarece iau naştere prin acordul de voinţă al statelor,
care le-au înfiinţat.
3. Popoarele si mişcările de eliberare naţională - sunt considerate subiect de drept
internaţional, ce au capacitate ljmitată şi cu caracter tranzitoriu.
4. Vaticanul - ca subiect limitat de drept internaţional şi
5. Individul - subiect controversat al dreptului internaţional.
În evoluţia dreptului internaţional public s-au produs şi se vor mai produce modificări
ale competenţelor acestor entităţi. Tocmai de aceea, trebuie analizat şi stabilit dacă indivizii sunt
destinatari direcţi de drepturi şi obligaţii create prin normele dreptului internaţional, dacă ei pot
acţiona în plan internaţional pentru a putea beneficia de aceste drepturi şi dacă ei pot fi traşi la
răspundere în plan internaţional pentru încălcarea obligaţiilor lor.

2.2. Noţiunea de individ în dreptul internaţional

Pentru buna cunoaştere şi înţelegerea noţiuni de individ, trebuie cercetat şi explicat
însăşi sensul acestei noţiuni, aşa cum este ea definită. Astfel, pornind de la definirea noţiunii în
sens literar, se poate observa că în ţara noastră, de-a lungul timpului, cuvântul individ nu şi-a
schimbat în nici un fel înţelesul, fiind: „persoana privită ca unitate distinctă fată de alte persoane”82.
Tot în sensul acesta, întâlnim, pe plan internaţional, cuvântul individ ca desemnând „o singură
fiinţă umană”83.
Trecând în planul dreptului internaţional, se remarcă faptul că în Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului se vorbeşte adesea de persoane 84, dar de asemenea, şi faptul că uneori se
vorbeşte de individ85: „individul are îndatoriri fată de comunitate, deoarece numai în cadrul

81
În legătură cu aceasta, Curtea Internaţională de Justiţie în Avizul consultativ în cazul Reparation for injuries
Suffered in the Service of the United Nations, ICJ Reports, 1949, la p. 178, arăta că: “Subiectele de drept în orice
sistem juridic nu sunt în mod necesar identice în ceea ce priveşte natura lor sau întinderea drepturilor lor, iar
natura lor depinde de nevoile comunităţii ”.
82
Dicţionarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1958, p.381; Dicţionarul
explicativ al limbii române, ediţia a II - a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.486.
83
Oxford Advenced Leamer's Dictionary of Current English, fifth edition, Oxford University Press, 1996, p.606.
84
Art.8, 10, 11, 12, 13,14, 17, 18,20-28 din Declarafia Universală a Drepturilor Omului.
85
Art.3 - referitor la dreptul la viaţă, art.15 - referitor la dreptul de a avea o naţionalitate, art.l9 - referitor la dreptul

121
acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale” 86.
Trebuie remarcată, în acest stadiu al cercetării, explicaţia care se regăseşte în Dicţionarul
de Drept Internaţional Public editat la Bruxelles. Aici individul este asimilat fiinţei umane,
persoanei private, persoanei umane sau particularului, toţi aceşti termeni fiind sinonimi. în
continuare se spune că: „individul este subiect al ordinii interne în statul unde el se găseşte. El este,
de asemenea, subiect al ordinii internaţionale în măsura în care statele sau organizaţiile
internaţionale îi conferă acestuia drepturi sau obligaţii” 87.
În domeniul ocrotirii internaţionale a drepturilor omului sunt evidenţiate, de asemenea,
acele prevederi în conformitate cu care individului i se recunoaşte, în anumite condiţii, calitatea
de parte în faţa unor instanţe internaţionale. Astfel, în temeiul unor dispoziţii ale Convenţiei
Europene pentru Protecţia Drepturilor Omului, referitoare la Comisia şi Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, ori în conformitate cu regulile de procedură ale Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene, persoanele fizice au dreptul ca. în anumite condiţii, să declanşeze o
acţiune în fata acestor instanţe internaţionale 88.

2.3. Poziţia individului în dreptul internaţional

Aşa cum am arătat anterior, problema care se pune este aceea dacă individului i se poate
atribui calitatea de subiect al Dreptului Internaţional. În special după cel de-al doilea război
mondial au apărut o serie de situaţii juridice noi care au atras atenţia asupra problemei referitoare
la posibila considerare a individului ca având calitatea de subiect al dreptului internaţional. Putem
vorbi aici de acele situaţii juridice care s-au creat odată cu emiterea sentinţelor Tribunalelor
Internaţionale Militare de la Nűrnberg şi Tokio prin care au fost condamnaţi criminali de război
sau persoane care au comis crime împotriva umanităţii.
În dreptul internaţional contemporan cele mai multe principii şi norme, atât convenţiale
cât şi cutumiare, privesc indivizii, iar în ultimă instanţă toate normele dreptului internaţional
vizează omul, ca element de bază a societăţii. De altfel, un alt aspect cu caracter de noutate şi
totodată, deosebit de important, al sistemului de protecţie internaţională a individului este
reglementarea garantării drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale. Putem afirma că
această reglementare constituie un element determinant pentru dezvoltarea actuală a dreptului
internaţional public, ca un drept al omului, şi nu numai al statelor.
Protecţia internaţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cu caracter
de universalitate, se realizează prin ansamblul actelor internaţionale adoptate sub egida Q.N.U. sau
a altor organizaţii (Consiliul Europei, O.S.C.E., etc.).
Unii autori contemporani au formulat opinii în sensul că, semnând şi ratificând Carta
O.N.U., comunitatea internaţională a recunoscut că aceste drepturi şi libertăţi fundamentale nu mai
sunt doar o problemă în limitele jurisdicţiei naţionale ci şi o problemă de drept internaţional,
considerând, prin urmare, că prin Cartă au fost conferite individului în mod direct drepturi
internaţionale.
Trebuie specificat aici că principalele documente internaţionale adoptate de O.N.U. care

la exprimare şi art.20 - referitor la îndatoririle lor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
86
Art.29 alin. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
87
Dictionnaire de Droit International Public, Universites Francphones, Bruylant, Bruxelles, 2001, p.573.
3
Art.3 din Legea nr.39/1994 privind ratificarea Convenţiei Europene pentru Protecţia Drepturilor Omului stipulează
că: „ în baza art.25 şi 46 din convenţia menţionată, România recunoaşte dreptul la recursul individual în faţa
Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa
drepturilor cuprinse în Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului, precum şi în Protocolul nr.4,
recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în Convenţie şi în primul protocol adiţional
al Convenţiei (1963), în Protocolul nr.7 (1984), pentru cauze în care violarea drepturilor garantate de aceste texte
intervine după intrarea lor în vigoare pentru România.

122
stau la baza acestei protecţii a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sunt:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 1948
- Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale – 1966
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice – 1966
- Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice – 1966
- Al II Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice - 1989.
Un exemplu concludent ar fi acela că un stat parte la Pactul privind drepturile civile şi
politice care aderă la Protocolul facultativ al acestuia, recunoaşte Comitetului pentru drepturile
omului competenţa de a primi şi examina comunicări de la persoane fizice, aflate sub jurisdicţia
statului respectiv. Asemenea comunicări au ca obiect posibile violări ale unor drepturi prevăzute
în Pact de către statul în cauză. Proceduri asemănătoare, cu privire la comunicări, ale unor persoane
fizice, se regăsesc şi în cadrul Subcomisiei pentru prevenirea discriminării şi protecţia
minorităţilor, a Comisiei privind statutul femeilor, Comitetului privind eliminarea discriminărilor
rasiale şi Comitetului împotriva torturii.
Trebuie specificat aici că este vorba numai de un drept procedural, constând în mod
exclusiv în iniţierea unei proceduri; astfel, persoana în cauză nu participă la desfăşurarea ei, iar
comitetele respective fac numai sugestii şi recomandări statelor în cauză, procedura încheindu-se.
Acestea sunt proceduri de supraveghere a punerii în aplicare a tratatelor de către comitetele
respective, şi nu proceduri judiciare internaţionale.
Pe lângă protecţia internaţională cu caracter de universalitate a drepturilor omului există şi
o protecţie regională a lor, reglementată de acte internaţionale cu caracter regional: Convenţia
pentru salvgardarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale - adoptată în cadrul Consiliului
Europei, sau actele adoptate de Organizaţia pentru Securitate si Cooperare în Europa, cele adoptate
de Organizaţia Statelor Americane. În aceste cazuri este acceptată şi prezentarea de plângeri
directe, ale persoanelor, către curţile de justiţie respective, care pot pronunţa decizii obligatorii
pentru statele membre, pe baza convenţiilor privind drepturile omului adoptate în cadrul acestor
sisteme regionale. Persoanele în cauză pot participa la toate fazele procedurii.
Şi aici este vorba tot de un drept procedural, drepturile şi obligaţiile substanţiale fiind
stabilite prin acorduri între state, persoanele fiind numai beneficiare ale acestora. Atât drepturile
substanţiale, cât şi dreptul procedural de a se adresa Curţii de Justiţie, decurg din tratatele acceptate
de state, şi nu direct din normele dreptului internaţional, astfel încât cetăţenii statelor au dreptul să
se plângă acestor instanţe în baza acordului statelor dat prin ratificarea sau aderarea la respectivele
convenţii, în caz contrar instanţele respective neavând competenţa de a primi plângerile
individuale şi de a le examina.
Trecând în sfera răspunderii, trebuie ţinut cont de faptul că persoanele fizice sunt
responsabile pentru comiterea unor infracţiuni prevăzute în convenţii internaţionale. Astfel,
indivizii poartă răspunderea penală pentru comiterea unor crime cum sunt:
- genocidul - incriminat în Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid;
- pirateria - potrivit dreptului cutumiar şi Convenţiei din 1^82 asupra dreptului mării;
- traficul de droguri - potrivit Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961, Convenţiei din 1971
privind substanţele psihotrope şi Convenţiei din 1988 privind traficul cu stupefiante şi substanţe
psihotrope;
- crime contra umanităţii;
- crime de război, conform unor norme înscrise în statutele Tribunalelor Militare Internaţionale
pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.şi, de asemenea în
Statutul Curţii Penale Internaţionale.
Pentru aceste fapte, prin convenţiile respective se cere statelor să adopte legi naţionale care
să le incrimineze: de asemenea se cere statelor să le pedepsească prin sistemul lor de organe

123
judiciare; obligaţiile persoanelor sunt stabilite prin norme de drept intern, ele fiind răspunzătoare
în calitate de subiecte de drept intern. In acest caz obligaţia care revine statului este de a incrimina
asemenea acte prin legile sale.
În cazul crimelor de război sau crimelor contra umanităţii, răspunderea penală ar trebui să
fie a individului, chiar dacă este consecinţa răspunderii internaţionale a statului (în cazul în care
indivizii au acţionat ca organe ale sale). Oricum, sancţiunea este aplicată individului şi nu statului
deoarece încălcarea normelor umanitare şi a celor privind ducerea războiului crează obligaţia de
pedepsire a celor se fac vinovaţi de aceasta, statului revenindu-i obligaţia de a-repara prejudiciul.
De asemenea, această încălcare dă naştere sancţiunilor individuale contra persoanelor vinovate.
Revenind Ia Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg, trebuie precizat că acesta a
avut mandatul de a judeca, potrivit tratatului89 prin care a fost constituit, toate persoanele care
„acţionând în numele ţărilor europene membre ale Axei, au comis, individual sau ca membrii ai
unor organizaţii, crimele de război respective”. Un lucru deosebit de important şi care vine în
sprijinul afirmaţiei că individul este subiect de drept internaţional, este acela că, atât Carta
Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg, cât şi hotărârea acestuia au afirmat că dreptul
internaţional impune răspunderi persoanelor, ca şi statelor, şi că persoanele îşi asumă răspunderea
penală şi pot fi pedepsite dacă încalcă anumite obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
La sfârşitul secolului XX au fost create Tribunale pentru judecarea crimelor săvârşite în
fosta Iugoslavie şi Rwanda, ale căror statute prevăd jurisdicţia concurentă a acestora cu tribunalele
naţionale ale ţărilor în cauză. In cazul în care sunt sesizate si tribunalele internaţionale şi cele
interne, cele internaţionale au întâietate, iar cele interne sunt obligate să renunţe la judecată. Spre
deosebire de acestea, Statutul Curţii Penale Internaţionale prevede competenta subsidiară a Curţii,
aceasta urmând să intervină numai dacă statul în cauză nu este în măsură sau nu doreşte să judece
el însuşi persoanele respective.
Protocolul I din anul 1977, adiţional Ia Convenţiile de la Geneva din 1949 referitoare la
prizionierii de război şi la soarta răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, prevede
expres o posibilitate de sancţionare, potrivit normelor de drept intern sau de drept internaţional, a
persoanelor care nu fac parte din din forţele armate, atunci când încalcă normele privind ducerea
războiului.
În urma celor arătate, putem spune că nu toate drepturile şi obligaţiile pentru un subiect de
drept provin din ordinea juridică în care a fost recunoscută calitatea sa de subiect de drept. Un
subiect de drept intern poate fi destinatarul unor norme de drept internaţional90. De asemenea,
indivizii sunt subiecte de drept intern, care le acordă capacitatea de a fi titulare de drepturi şi
obligaţii. Aceste drepturi şi obligaţii pot proveni, însă, nu numai din ordinea juridică naţională, ci
şi din ordineajuridică a altui stat sau din ordinea juridică internaţională.
Conform unor norme de drept internaţional recunoscute şi acceptate de comunitatea
statelor, indivizii răspund pentru crime de genocid, crime de război şi crime contra păcii. în acest
fel, ei acţionează direct în raporturile juridice internaţionale (chiar dacă răspunderea lor nu este de
acelaşi tip cu a statelor), devenind, deci, subiecte ale dreptului internaţional.

3. Elementele specifice dreptului internaţional penal (faţă de dreptul internaţional public)

3.1. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg
Atrocitatea crimelor comise în timpul celui de-al doilea război mondial a determinat
puterile învingătoare să ia în calcul, chiar înainte de sfârşitul războiului, posibilitatea înfiinţării

89
Tratatul de la Londra din anul 1945.
90
A se vedea Christian Dominic, La personalite juridique internaţionale du C1CR, în Etudes et essais sur le droit
internaţional humanitaire et sur le pricipes de la Croix Rouge en I'honneur de Jean Piclet, p.21, citat de Ion Diaconu
în op.cit., p.499.

124
unui tribunal care să poată judeca responsabilii crimelor care au marcat conştiinţa umanităţii. în
acest sens a fost semnată Declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1946 prin care Puterile Aliate
intenţionau să trimită membrii partidului nazist şi militarii germani responsabili de atrocităţi sau
crime în ţările unde au fost comise faptele pentru a putea fi judecaţi şi pedepsiţi potrivit legilor
acestor ţări.
La această, dată, numai crimele de război păreau să intre în competenţa Declaraţiei. Însă,
odată cu anul 1944, au început să iasă la iveală date despre genocidul 91 comis împotriva celor 6
milioane de evrei din Europa, ajungându-se în acest fel la conceptul de “crime împotriva
umanităţii”.
În temeiul Declaraţiei de la Moscova, la data de 8 august 1945, se semnează, la Londra,
‘'Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene şi ale
Axei”. Guvernele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, al U.R.S.S. şi al S.U.A.,
precum şi Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, ca state semnatare ale Acordului, au
instituit un Tribunal militar internaţional, cu sediul la Nűrnberg. care să judece criminalii de război
ale căror fapte nu aveau o localizare geografică exactă.
Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în numele ţărilor
europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membru al unei organizaţii, oricare dintre
crimele92 menţionate expres în Statut.
Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la elaborarea
sau executarea unui plan concret, ori a unui complot pentru comiterea oricăreia dintre crimele
prevăzute în Statut erau consideraţi răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte
persoane în executarea planurilor respective, situaţia lor fiind aceea de instigatori sau complici
după caz. Articolul 7 prevedea că „poziţia oficială a inculpaţilor, fie ei şefi de state sau oficiali în
departamente guvernamentale, nu se consideră a fi exoneratoare de răspundere sau pentru
micşorarea pedepsei”. Nici faptul că inculpaţii ar fi acţionat în baza ordinelor guvernului sau a
unui superior nu îi exonera de răspundere, dar putea fi luată în considerare la micşorarea pedepsei
fiind o circumstanţă atenuantă, dacă Tribunalul considera că era în interesul dreptăţii 93.
În cazul în care în timpul unui proces se constata că un inculpat vinovat de o anumită
faptă face parte dintr-un grup sau organizaţie, tribunalul era abilitat să declare că grupul sau
organizaţia respectivă sunt criminale. Astfel, Gestapo-ul, SS-uI şi conducerea Partidului Nazist
German au fostdeclarate criminale.
De asemenea, Statutul prevedea că în cazul în care procesele ar fi prea numeroase, se
puteau înfiinţa alte instanţe, a căror competenţă şi procedură erau identice cu cele prevăzute de
statut. Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg a funcţionat în perioada 20 noiembrie 1945
- 1 octombrie 1946, dată la care şi-a încheiat lucrările.
În temeiul prevederilor Statutului, Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau orice
altă pedeapsă94. Sentinţa trebuia motivată si era definitivă 95. De asemenea, ca accesoriu la sentinţă,
tribunalul avea dreptul să dispună confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în posesia
acuzatului, trimiţându-le Consiliului de Control pentru Germania 96, în concret, prin sentinţele
finale:
- achitarea a trei persoane şi anume: Hjalmar Schacht, Franz von Papen şi Hans Fritzsche;

91
Termenul a fost promovat de un ziarist american de origine iudaică, Raphael Lemkin şi utilizat în cartea sa, Legile
Axei în Europa Ocupată
92
Aşa cum sunt ele definite în Principiul VI din Statutul Tribunalului Militar International de la Nűrnberg.
93
Conform art.8 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg
94
Conform art.27 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg
95
Conform art.26 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg
96
Conform art.8 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg.

125
 - patru dintre acuzaţi au fost condamnaţi la închisoare între 10 şi 20 ani: KarI Donitz, Baldur
von Schirach, Albert Speer şi Konstantin von Neurath;
- trei dintre acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă: Rudolf Hess, Walther Funk
şi Erich Raeder;
- doisprezece acuzaţi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare; zece dintre aceştia, şi
anume: Hans Frank, Wilhelm Frick, Julius Streicher, Alfred Rosenberg, Emst Kaltenbrunner,
Joachim von Ribbentrop, Fritz Saukel, Alfred Jodl, Wilhelm Keitel şi Arthur Seys-Inquart au
fost spânzuraţi Ia data de 16 octombrie 1946; Martin Bormann a fost judecat şi condamnat la
moarte în absenţă, iar Herman Goring s-a sinycis înainte de a fi executat.
O problemă de drept invocată de apărare a fost aceea că acuzaţii nu pot răspunde penal
pentru că ei au acţionat ca mandatari ai statului, susţinându-se doctrina „actului de stat”, astfel că
statul german era, în concepţia apărării, singurul vinovat de întregul cortegiu de crime şi masacre
practicate în mod deliberat de armatele naziste.
Tribunalul a respins. însă, această teorie, motivând printre altele că „cel care a încălcat
legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce mandatul pe care l-a primit din partea
statului din momentul în care statul dând acest mandat, a depăşit puterile pe care i le recunoaşte
dreptul internaţional”97.
Dacă ar fi admis teoria actului de stat, Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg ar fi
trebuit să achite pe toţi marii criminali de război trimişi în judecată. Ar fi însemnat, de asemenea,
să se asigure impunitatea autorilor unor crime de drept internaţional, compromiţându-se astfel
ideea de justiţie internaţională. întărind această idee, în sentinţa Tribunalului Militar Internaţional
de la Nűrnberg se specifică: „Crimele împotriva dreptului internaţional sunt comise de oameni, nu
de entităţi abstracte şi numai prin pedepsirea indivizilor care comit asemenea crime pot fi aplicate
prevederile dreptului internaţional”.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg constituie prima experienţă istorică de
instituire şi funcţionare a mecanismului juridic de înfăptuire a justiţiei penale internaţionale şi are
meritul de a consacra în dreptul internaţional, principiul răspunderii penale individuale în
detrimentul răspunderii penale a persoanelor juridice, tranşând în acel moment disputa istorică în
favoarea răspunderii penale individuale şi nu a răspunderii penale a persoanei morale.

3.2. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul

Orient
În timp ce la Nűrnberg erau judecaţi criminali nazişti, la data de 19 ianuarie 1946, în baza
Declaraţiei de la Postdam98, comandantul Suprem al Puterilor Aliate - generalul Douglas
MacArthur, emite o hotărâre prin care înfiinţează Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul
îndepărtat99, care oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu promptitudine, pe marii criminali de război
din Orientul îndepărtat.
Este interesant de remarcat faptul că acest tribunal a fost constituit printr-o simplă
proclamaţie a Generalului MacArthur, funcţionând, practic, ca o instanţă americană, fapt ce are
rezonanţe şi în zilele noastre.
Din punct de vedere al jurisdicţiei ratione personae. Tribunalul Militar Internaţional pentru
Extremul Orient, spre deosebire de Tribunalul Militar Internaţional de la Niimberg, putea judeca
doar persoanele învinuite de comiterea celor mai grave crime, nefiind abilitat să declare anumite

97
Proces des grands criminals de guerre, Tribunal Militaire International de Nűrnberg, documents officials, 1947.
98
În Declaraţia de la Postdam, ce a fost semnată la 26 iulie 1945, aliaţii şi-au definitivat poziţia faţă de crimele de
război comise de Japonia.
99
Cunoscut sub numele de Tribunalul de la Tokyo, după sediul său, care a fost stabilit în acest oraş.

126
grupuri sau organizaţii ca având caracter criminal100.
Asemenea prevederilor Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Niimberg,
Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă 101. Ca accesoriu la sentinţă
Tribunalul avea dreptul să dispună confiscarea oricărei_ proprietăţi furate aflate în posesia
acuzatului trimiţându-le Comandatului Suprem al Forţelor Aliate 102.
Tribunalul Internaţional Militar pentru Orientul îndepărtat a hotărât următoarele: pedeapsa
cu moartea pentru şapte persoane : Hideki Tojo şi Koko Hirota, foşti premieri, şi generalii Seishiro
Hagaki, Kenji Doihara, Iwene Matui, Akira Muto, Heitato Keimura; închisoarea pe viată pentru
unsprezece persoane si închisoare pe diferite termene pentru alte persoane.
Atât Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg, cât şi Tribunalul Militar Internaţional
pentru Extremul Orient au fost supuse unor numeroase critici referitoare, în special, la problema
imparţialităţii” actului de justiţie. Având în vedere acest lucru, sub tutela ONU, s-au făcut eforturi
şi au existat preocupări, după cel de-al doilea război mondial, pentru crearea unei instanţe
internaţionale.

3.3.Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie:

Secolul XX a fost, probabil, cel mai sângeros din istorie. Milioane de oameni au fost
victimele genocidului, crimelor împotriva umanităţii, crimelor de război, torturii, execuţiilor şi
“dispariţiilor”. Aceste crime au fost comise în întreaga lume în timpul războaielor internaţionale
şi civile, dar şi în condiţii de pace.
În acest context, O.N.U a analizat problema creării unui tribunal penal internaţional,
depunând diligenţe în acest sens încă de Ia începutul anilor 1950. Până în anul 1989, acestei
probleme nu i s-a dat o importanţă deosebită, dar ea revine brusc în actualitate, odată cu sfârşitul
războiului rece.
În anul 1949, Adunarea Generală, într-o sesiune specială privind drogurile, a analizat
sugestia statului Trinidad şi Tobago de a înfiinţa un tribunal penal internaţional specializat în
problema traficului cu droguri, cerând Comisiei de Drept Internaţional să analizeze înfiinţarea unui
asemenea tribunal. Comisia a completat un raport în anul 1990 care, deşi nu s-a limitat problemei
traficului de droguri, a fost primit de Adunarea Generală în mod favorabil, iar Comisia a fost
încurajată să-şi continue munca.
În baza solicitării Adunării Generale a ONU 103, Comisia de Drept Internaţional a elaborat
un proiect de statut al Curţii Penale Internaţionale, pe care l-a prezentat Adunării Generale, care în
anul 1995 a creat un Comitet pregătitor, cu misiunea de a elabora textul unei convenţii prin care
să se adopte Statutul Curţii Penale Internaţionale şi, totodată, să pregătească drumul către o
Conferinţă diplomatică în cadrul căreia să fie adoptată convenţia.
Până la materializarea acestui proiect, conflictele ce au izbucnit în fosta Iugoslavie şi
Rwanda. precum şi atrocităţile ce au avut loc ulterior au mobilizat Consiliul de Securitate al
O.N.U., care au înfiinţat două tribunale ad-hoc:
- prin rezoluţia 827 - Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi
- prin rezoluţia 955 - Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda.
Primul a fost împuternicit să exercite jurisdicţie asupra gravelor încălcări ale Convenţiei
de la Geneva din anul 1949, violări ale legilor şi regulilor războiului, genocidului şi crimelor
împotriva umanităţii ce s-au săvârşit în mod constant, în fosta Iugoslavie după 1 ianuarie 1991.

100
Conform art.5 din Statut.
101
Conform art.16 din Statut.
102
Conform art.17 din Statut, iar hotărârile erau executorii la ordinul Comandantului Suprem al Forţelor
Aliate din Extremul Orient, acesta având dreptul de a le modifica.

127
 Sediul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost stabilit la Haga, fiind
alcătuit din 16 judecători permanenţi şi 27 de judecători ad-interim. Competenţa ratione personae
a Tribunalului este limitată la persoanele fizice, autori, coautori, complici şi instigatori, care au
comis violări grave ale dreptului internaţional, fără a se prevedea inculparea unor grupuri
instituţionalizate.
Cea mai cunoscută persoană care s-a aflat în celulele de detenţie ale Tribunalului de la
Haga, a fost fostul preşedinte sârb Slobodan Milosevici. care a fost acuzat de crime de război şi
crime împotriva umanităţii comise în Kosovo. Însă, procurorii strângeau dovezi pentru a-1 putea
acuza şi de genocid, dar acesta a murit în timpul arestului, în cursul judecăţii.

3.4. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda:

După modelul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost înfiinţat şi
Tribunalul internaţional pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave
ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Rwandei şi a cetăţenilor rwandezi
responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie
1094 şi 31 decembrie 1994, Sediul Tribunalului a fost stabilit la Arusha, în Tanzania.
Statutul acestui Tribunal este asemănător celui al Tribunalului pentru fosta Iugoslavie şi
urmează Statutele Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nűrnberg şi Tokyo, care dispun că
orice persoană care comite o infracţiune prevăzută în dreptul internaţional este justiţiabilă. Astfel,
în Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda s-au fixat două principii ale răspunderii
internaţionale penale, care se regăsesc, de altfel, şi în Statutul Tribunalului Penal Internaţional
pentru fosta Iugoslavie: orice persoană care comite un act ce constituie o crimă conform dreptului
internaţional este responsabilă de aceasta şi pasibilă de o pedeapsă; faptul că în legislaţia naţională
nu este pedepsit un act care constituie crimă internaţională, nu absolvă de responsabilitate în
dreptul internaţional pe cel care a comis-o.
Marele merit al acestui Tribunal este pronunţarea unei sentinţe de o valoare istorică uriaşă,
şi anume în procesul lui Jean Claude Akayesu, pe care îl condamnă pentru crima de genocid.
Această sentinţă este foarte importantă, deoarece este prima de acest fel emisă de către o instanţă
internaţională.

3.5. Elemente regăsite în prevederile Statutului Curţii Penale Internaţionale:

După încheierea primului război mondial, în conştiinţa comunităţii internaţionale au
survenit reacţii profunde, care, alăturându-se aspectului de responsabilitate penală a guvernanţilor,
a impus preocupări temeinice şi au început tratative în vederea creării unui cadru juridic permanent
de exercitare a jurisdicţiei penale internaţionale. în această direcţie s-au îndreptat şi preocupările
mai multor organizaţii internaţionale ale juriştilor, cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional,
Institutul de Drept Internaţional şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal.
Aceasta din urmă avându-1 ca preşedinte pe reputatul jurist român Vespasian V, Pella, a
militat intens pentru crearea unei instanţe penale internaţionale. În această calitate, juristul român
a întocmit, în anu 1928 un proiect de Statut al unui Tribunal Penal Internaţional, Statut pe care
Asociaţia l-a aprobat. Acest Statut prevedea crearea unei Camere criminale în sânul Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională 104 care să aibă în competentă judecarea persoanelor fizice şi
a statelor care se vor fi făcut vinovate de agresiune sau de alte infracţiuni contrare dreptului
internaţional. După redactarea acestui statut, Vespasian V. Pella a întocmit, în anul 1935 şi
proiectul unui Cod represiv mondial ce includea si proiectul de Statut din anul 1928.

104
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (C.P.J.J.) a luat fiinţă în baza articolului 14 al Pactului
Societăţii Naţiunilor şi şi-a desfăşurat activitatea între cele două războaie mondiale.

128
 În anul l934 la Marsilia a avut loc un atentat în care au fost ucişi Regele Alexandru al
Iugoslaviei şi ministrul de externe al Franţei, Louis Barthou. Acest act de terorism internaţional a
zguduit comunitatea internaţională şi a determinat o reacţie promptă105 din partea guvernelor la
preocupările internaţionale ce vizau crearea unei instanţe penale care să judece persoanele fizice
responsabile de atentatele Ia adresa păcii şi securităţii internaţionale.
Ca urmare a acestei reacţii internaţionale, de o deosebită amploare, s-au elaborat sub egida
Societăţii Naţiunilor, două proiecte de convenţii: “Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
terorismului” 106 şi “Convenţia pentru înfiinţarea unei Curţi Penale Internaţionale”107, având ca
punct de inspiraţie proiectele în această materie iniţiate de Vespasian V. Pella. Acest proiecte au
fost dezbătute la Geneva în anul 1937 dar, în ciuda faptului că au fost semnate de 24 de state,
ulterior nu au fost ratificate.
În baza solicitării Adunării Generale a ONU 108, Comisia de Drept Internaţional a elaborat
un proiect de statut al Curţii Penale Internaţionale, pe care l-a prezentat Adunării Generale, care în
anul 1995 a creat un Comitet pregătitor, cu misiunea de a elabora textul unei convenţii prin care
să se adopte Statutul Curţii Penale Internaţionale şi, totodată, să pregătească drumul către o
Conferinţă diplomatică în cadrul căreia să fie adoptată convenţia.
Comitetul pregătitor creat în 1995 de Adunarea Generală a O.N.U., după aproape 3 ani de
activitate, a întocmit un raport109 prin care a stabilit textul convenţiei cu privire la adoptarea
Statutului Curţii Penale Internaţionale şi care urma să fie supus spre examinare Conferinţei
diplomatice a plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite.
Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât, în anul 1997 110, convocarea conferinţei diplomatice
care, potrivit rezoluţiei, avea sarcina să finalizeze şi să adopte convenţia pentru înfiinţarea unei
Curţi Penale Internaţionale.
Deschiderea lucrărilor Conferinţei, la data de 15 iunie 1998, s-a desfăşurat, în prezenţa
Secretarului General al ONU, Kofi Annan, şi a preşedintelui ţării gazdă, Luigi Scalfaro, care a
menţionat, în alocuţiunea sa, că “prin crearea Curţii Internaţionale, orice stat trebuie să ştie că
există un judecător exterior suprem care veghează”.
Curtea Penală Internaţională este o instituţie juridică permanentă, independentă şi are
personalitate juridică internaţională şi capacitate juridică de a-şi exercita funcţiile şi de a-şi
îndeplini obiectivele. Se poate ajunge la concluzia că nou instituita Curte este subiect de drept
internaţional.
Statutul Curţii Penale Internaţionale a fost adoptat la data de 17 iulie 1998. la Roma, Curtea
devenind funcţională la data de 1 iulie 2002, după ce Statutul său a fost ratificat de 60 de ţări.
Curtea Penală Internaţională poate judeca patru categorii de crime: genocid, crime
împotriva umanităţii, crime de război, crime de agresiune.
Aceste crime constituie violarea unor norme de “jus cogens” care leagă toate statele şi de
la care acestea nu pot deroga în relaţiile dintre ele.

105
Guvernul francez a luat iniţiativa unui proiect de convenţie pentru reprimarea internaţională a terorismului
- a se vedea, G.Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academică, Bucureşti.,
1977, p,282.
106
Această Convenţie, instituia un regim de extrădare potrivit căruia, infracţiunile ce fac obiectul Convenţiei
să figureze în toate tratatele de extrădare, pentru părţi impunându-se obligaţia fie de a preda pe autorul actului
terorist pentru a fi judecat, fie de a-1 pedepsi.
107
Aceasta urma să înfiinţeze o instanţă penală permanentă pentru a judeca indivizii care săvârşeau vreuna
din infracţiunile prevăzute în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului.
108
Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr.47/33 din 25 noiembrie 1992.
109
în acest raport Proiectul de Statut era foarte complex, majoritatea articolelor fiind formulate în două sau
mai multe variante, lăsând posibilitatea conferinţei să opteze pentru una sau alta dintre acestea.
110
Prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.52/160 din 15 decembrie 1997.

129
 Curtea Penală Internaţională este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice
care au săvârşit crime de genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război sau crime de
agresiune, indiferent de naţionalitatea lor, pe teritoriul unui stat - parte la Statut sau la bordul unui
vas ori avion care sunt înregistrate în acest stat, precum şi persoanele cetăţeni ai unui asemenea
stat, indiferent de locul unde au săvârşit crimele.
Raţiunea pentru care a fost înfiinţată Curtea Penală Internaţională o constituie tragerea la
răspundere a celor care comit crime internaţionale grave. în acest fel, este continuată ideea care a
stat la baza Tribunalelor Internaţionale de la Nűrnberg şi Tokyo şi a Tribunalelor pentru fosta
Iugoslavie şi Rwanda, conform căreia, pentru comiterea unor asemenea crime, trebuie să răspundă
cei care le-au comis - indivizii. în acest sens, art.25 din Statut se intitulează “Răspunderea penală
individuală” şi stabileşte competenţa asupra persoanelor fizice.
Pentru ca o persoană fizică să răspundă penal şi să fie pedepsită, trebuie întrunite mai
multe condiţii
- săvârşeşte o crimă cel care acţionează, fie individual sau împreună cu altă persoană, fie
prin intermediul altei persoane, chiar dacă aceasta din urmă este sau nu responsabilă penal;
- ordonă, solicită sau încurajează comiterea unei asemenea fapte;
- facilitează în orice fel săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei crime;
- contribuie în orice alt mod la comiterea sau la tentativa de crimă de către un grup de
persoane;
- în cazul crimei de genocid, incită, direct si public, pe altul să o comită;
- încearcă să săvârşească o crimă printr-o acţiune, al cărei început este considerabil, însă
crima nu are loc din cauza unor împrejurări independente de intenţiile persoanei.
Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al unui guvern sau parlament,
de demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în faţa
Curţii şi nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei.
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal în
faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi controlul lor efectiv.

3.6. Competenţa specială a Tribunalului Special pentru Irak-judecarea persoanelor fizice:

Tribunalul Special pentru Irak a fost creat pe 10 decembrie 2003, cu trei zile înainte de
capturarea fostului lider, şi are competenţa de a judeca toate crimele comise de vechiul regim în
perioada 17 iulie 1968, data loviturii de stat a Partidului Baas, în urma căreia a venit la putere
Şaddam Hussein, şi 1 mai 2003, când preşedintele Bush a anunţat încheierea luptelor in Irak.
Sub jurisdicţia sa intră111 genocidul, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii. De
asemenea, Tribunalul Special pentru Irak va putea judeca si crimele comise in timpul războiului
dintre Irak şi Iran (1980-1988) şi în perioada primului război din Golf (1990-1991).
Potrivit art.l lit.a din Statut, Tribunalul Special pentru Irak este o entitate independentă
neasociată vreunui departament guvernamental, iar potrivit lit.b de la acelaşi articol Tribunalul are
competenţă asupra cetăţenilor irakieni sau rezidenţi care au săvârşit crime dintre cele enumerate
la articolele 11 - 14, începând de la data de 17 iulie 1968 până la data de 1 mai 2003. Aceste crime
trebuie să fie comise pe teritoriul Republicii Irak, ori în altă parte, dacă au legătură cu războaiele
irakiene împotriva Republicii Islamice Iran sau a Kuweitului. Rezultă, deci, că Tribunalul are
competenţă asupra crimelor enumerate la articolele 12 şi 13 săvârşite împotriva poporului irakian
(incluzând aici arabi, kurzi, turci, asirieni şi alte grupuri etnice, şij|[ sau suniţi) indiferent dacă au
fost săvârşite sau nu în timpul conflictului armat. Ceea ce mai trebuie arătat este faptul că
Tribunalul are competentă numai asupra peroanelor fizice.

111
Potrivit art.10 din Statut

130
 Conform art.28 al Statutului, Tribunalul stabileşte că judecătorii, judecătorii de instrucţie,
procurorii şi directorul de administrare vor fi cetăţeni irakieni, ceea ce ne conduce la concluzia că
instanţa va fi condusă de irakieni, cu toate că în articolul 7 al aceluiaşi Statut se precizează că:
„Judecătorul şef de instrucţie trebuie să numească persoane care nu sunt cetăţeni irakieni în calitate
de consilieri sau de observatori ai judecătorilor de instrucţie din cadrul Tribunalului; rolul
persoanelor care nu sunt cetăţeni irakieni şi rolul observatorilor este acela de a acorda asistenţă
judecătorilor de instrucţie ai tribunalelor cu privire la investigaţiile şi cauzele acoperite de acest
Statut şi de a monitoriza respectarea de către judecătorii de instrucţie a standardelor de justiţie. în
numirea unor asemenea consilieri judecătorul şef de instrucţie va avea dreptul să ceară asistenţă
din partea comunităţii internaţionale, inclusiv din partea Naţiunilor Unite.
Una dintre principalele critici cu privire la această instanţă naţională este că ar putea
submina credibilitatea dreptului internaţional penal contemporan, odată ce un proces pentru crime
de război (a lui Saddam Hussein şi a altor irakieni) este judecat de către persoane - surogate -
irakiene, numiţi de SUA. Ar constitui în fapt o formă de justitie a învingătorului; aşa ceva este
contraproductiv în dreptul internaţional penal contemporan. Nu trebuie să uităm că standardele de
justiţie internaţională penală s-au schimbat în mod semnificativ în ultimii ani112.

4. Afirmarea preocupărilor privind prezenţa directă a persoanelor fizice în mediul

internaţional, o „sfidare” la adresa caracterului „interetatic” al dreptului internaţional?
În doctrina dreptului internaţional există păreri bine fundamentate care refuză să accepte
teoria conform căreia individul ar avea calitatea de subiect de drept internaţional.
Astfel, unii autorii113 consideră că persoanele fizice, chiar dacă au calitatea de autori ai
unor crime internaţionale, nu pot avea, sub nici o formă, calitatea de subiecte de drept internaţional.
De asemenea, şi în cazul când drepturile prevăzute în instrumentele internaţionale se
consideră a nu fi conferite direct indivizilor, acestea prevăzând obligaţii ale statelor de a le asigura
indivizilor114. Se consideră, deci, greşită şi teoria că individul ar fi subiect de drept internaţional în
sensul că prin convenţii internaţionale s-ar crea drepturi şi obligaţii pentru persoanele fizice, în
cadrul sau în afara drepturilor omului, şi anume atunci când unele convenţii internaţionale se referă
la aspecte ale statutului juridic al persoanelor.
Profesorul Grigore Geamănu considera că ..individul nu poate acţiona ca titular de drepturi
în afara mecanismului statal, căruia continuă să-i rămână subordonat. Dreptul internaţional nu
creează în mod direct drepturi şi obligaţii pentru individ, care rămâne un obiect şi nu un subiect al
dreptului internaţional. Teoria că individul ar fi subiect de drept internaţional este lipsită de temei
ştiinţific”.
O asemenea părere are şi profesorul Marţian Niciu, care consideră că „actualul drept
internaţional public continuă să fie un drept, prin excelenţă, interstatal, deoarece principalele sale
subiecte rămân statele, care sunt subiectele sale depline, fapt atestat de actele internaţionale de
bază. Dreptul internaţional actual nu creează drepturi şi obligaţii directe pe seama persoanei fizice,
ci indirecte. în general, el nu reglementează posibilitatea persoanei fizice de a putea avea acces

112
Adrian Pătraşcu, Mecanisme instituţionale de sancţionare a crimelor internaţionale, teză de doctoral,
Bucureşti, Academia de Poliţie „Al.I.Cuza”, 2005, p.230.
113
R. Quadri, Diritto internazionalepublico, ed.a 2- a, Napoli, 1968, p.454 şi urm., citat de G.Geamănu, op.cit.,
p.351.
48 I.Vîntu, V.DucuIescu, Rolul reglementărilor juridice naţionale şi internaţionale in apărarea, garantarea şi
respectarea drepturilor omului, în „Studii şi cercetări juridice”, 1969, nr.l, p.37-54, citat de G.Geamănu, Tratat de
drept interbaţional, op.cit., p.351.

131
direct la procedurile juridice internaţionale pentru a-şi asigura respectarea drepturilor de care
beneficiază. în prezent cazurile când persoana fizică lezată în drepturile ei fundamentale poate să
se adreseze direct unor organisme internaţionale (comisii, comitete ale drepturilor omului sau
instanţelor de judecată internaţionale) sunt cu totul excepţionale. Ele sunt, deseori, condiţionate de
acceptarea lor prealabilă, de către statul ai cărui cetăţeni sunt persoanele fizice respective.
Alţi autori sunt de părere că „având în vedere modul în care persoana fizică apare şi
acţionează în anumite situaţii, în raport de dispoziţiile unor tratate internaţionale se poate afirma
că, dacă individul nu are personalitate internaţională, el beneficiază totuşi de un anumit statut în
dreptul internaţional. Evident că din punctul de vedere al dreptului internaţional, individul nu poate
fi în nici un caz comparat cu statul, şi nici cu organizaţiile internaţionale, dar cel puţin în anumite
circumstanţe limitate şi ca număr şi ca sferă el nu poate fi ignorat complet”.
Autoarea Raluca Miga-Beşteliu ajunge la concluzia că valorificarea de către indivizi a
drepturilor ce le revin pe plan internaţional este posibilă numai prin intermediul statelor,
menţionând că plângerile individuale nu pot fi formulate decât în cazurile în care statul implicat
este parte la convenţiile care creează asemenea proceduri internaţionale.
Evidenţiind „capcanele” unei opţiuni categorice în favoarea considerării individului ca
subiect de drept internaţional, I.Brownlie arată că „ Nu există o regulă generală în sensul că
individul nu ar putea să fie subiect de drept internaţional, şi într-un anumit context, el apare ca
având personalitate juridică pe plan internaţional. In acelaşi timp însă, a califica individul ca
subiect al acestui drept nu este de nici un folos (is unhelpful), de vreme ce aceasta pare să implice
anumite prerogative care nu există şi nici nu elimină dificila sarcină de a distinge între individ şi
alte tipuri de subiecte ale dreptului internaţional”.
Un alt autor, subliniind caracterul excepţional al personalităţii juridice internaţionale a
individului (rară şi nelimitată), o califică ca derivată , în sensul în care poate fi conferită numai
de state, întrucât statele sunt cele care adoptă tratate sau cutume, prin care se acordă drepturi
internaţionale individului.
Aşa cum am precizat anterior, Dominique Carreau considera că în stadiul actual al
evoluţiei dreptului internaţional contemporan, individului, ca şi societăţilor transnaţionale, li se
poate atribui calitatea de actori în relaţiile internaţionale, subliniind că recunoaşterea individului
ca subiect de drept internaţional a cunoscut o deschidere după cel de-al doilea război mondial, dar,
pe plan universal, concepţia tradiţională continuă să se aplice.
Împărtăşind aceeaşi idee, Raluca Miga-Beşteliu consideră că „în raporturile juridice
internaţionale, persoana fizică, individul, nu apare - atât din punct de vedere procedural cât şi
substanţial - decât ca beneficiarul mediat al unor norme şi nu ca subiect activ, creator şi destinatar
al normelor de drept internaţional. El nu posedă deci nici capacitatea juridică internaţională proprie
şi independentă, în raport cu statele. Acestea sunt încă singurele în măsură să devină părţi Ia
tratatele internaţionale din care rezultă pentru persoana fizică anumite drepturi limitate, ori prin
care i se pot impune anumite obligaţii. Astfel, accesul individului la ordinea juridică internaţională
(refugiaţi, sistemele de protecţie a drepturilor omului din cadrul ONU ori al Convenţiei Europene
pentru Protecţia Drepturilor Omului, dreptul la acţiune în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene etc.) îşi are suportul legal în participarea statelor la tratatele internaţionale care
reglementează, cu titlu excepţional, un asemenea acces”.
„Dacă statul”, continuă autoarea, „la un moment dat, ar decide să denunţe o anumită
convenţie internaţională, care se referă la asemenea drepturi acordate persoanei fizice, ori dacă
neam situa analiza în perioada anterioară momentului în care statul devine parte la o asemenea
convenţie, individul, singur, fără „acoperirea” unei participări a statului, ar fi lipsit de orice calitate
juridică în faţa unor asemenea instanţe ori organe internaţionale. Faptul că, în anumite cazuri
particulare, persoana fizică poate fi titulara unor drepturi ori obligaţii în raporturi juridice directe

132
cu anumite subiecte de drept internaţional nu este suficient pentru a-1 califica subiect al acestei
ramuri de drept. Pentru o asemenea calificare, calitatea de destinatar al normelor dreptului
internaţional ar trebui cumulată cu aceea de creator al acestor norme. Or, în prezent, un asemenea
rol nu este recunoscut individului”.
În sprijinul acestei afirmaţii vine şi o altă autoare, care susţine că pentru aceasta ar fi
necesară o transformare a societăţii internaţionale, în sensul estompării rolului statului, pe care
nimic nu ne îndreptăţeşte să o considerăm un fapt împlinit. Statele îndeplinesc, în continuare, rolul
unor ecrane, care se interpun între indivizi, luaţi izolat, şi celelalte subiecte de drept internaţional,
însăşi termenul de internaţional îmbracă în mod obişnuit, o semnificaţie care pare să excludă, în
principiu indivizii.
O poziţie fermă, cu privire la problema calităţii juridice a individului în raport cu statele,
are şi Adrian Năstase. care arată că „ dreptul internaţional a fost creat şi continuă să existe ca un
drept interstatal; este greu, de aceea, să fie extinsă gama subiectelor sale fără a-i modifica profund
natura. Faptul că individului nu i se recunoaşte în dreptul internaţional contemporan caracterul de
subiect de drept nu înseamnă că el nu este important pentru societatea internaţională”.
5. Concluzii privind poziţia individului în planul internaţional
Aşa cu am arătat, problema includerii individului în raporturile juridice internaţionale ca
subiect de drept se află plasată în centrul preocupărilor doctrinarilor dreptului internaţional,
deoarece acest raport individ - stat, a evoluat de-a lungul istoriei relaţiilor internaţionale, căpătând
o importanţă din ce în ce mai mare.
Astfel, în această perspectivă, pe măsură ce societatea omenească a evoluat de la crearea
statului şi până în prezent, conflictul, la început neobservabil, latent, a devenit apoi din ce în ce
mai evident între cele două legitimităţi: a statului şi a individului. Dacă la început statul s-a pretins
ca unica legitimitate (căci antichitatea a confundat mereu omul cu cetăţeanul, punând mai presus
decât orice interesul cetăţii), odată cu apariţia dreptului natural, prin creştinism, şi mai ales ca
urmare a trezirii conştiinţelor individuale, balanţa a început să se încline în favoarea individului.
Odată cu proclamarea, la Philadelphia, în anul 1776115, a drepturilor naturale ale omului la viată,
libertate şi fericire, acest curs nu a mai putut fi schimbat 116.
Tendinţa de a se vorbi despre o umanizare a dreptului internaţional este tot mai evidentă în
zilele noastre. Astfel, tot mai multe norme şi instituţii de drept internaţional au ca finalitate
ocrotirea drepturilor şi libertăţilor persoanei fizice. De aceea, în cadrul tuturor acestor norme şi
instituţii, un rol şi prerogative sporite sunt rezervate individului, ca ultimul lor beneficiar.
De altfel, şi prin constituţiile unor state, ori prin alte legi organice se prevede că tratatele
internaţionale referitoare la drepturile omului, la care, fireşte, aceste state sunt părţi, se aplică direct
în ordinea juridică internă sau că, aşa cum stabileşte art.20, alin.2 din Constituţia României,
dispoziţiile unor asemenea tratate înlătură aplicarea unor legi interne contrare.

115
La data de 4 iulie 1776 a fost adoptată, în Statele Unite ale Americii, Declaraţia de independenţă, care nu numai
că anunţa naşterea unei noi naţiuni, ci proclama şi o filosofîe a libertăţii umane ce avea să fie o forţă dinamică în
întreaga lume occidentală.
5:
Philippe Delmas, Suveranitatea este o intoleranţă, citat de Raluca Miga-Beşteliu în op.cit., p. 145.

133
 CURSUL NR. 8

Curtea Penală Internaţională. Aspecte introductive

Planul cursului:
1. Modul de funcţionare a Curţii
1.1 Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale
1.2. Relaţia dintre Curtea Penală Internaţională şi O.N.U.
1.3. Legea aplicabilă
1.4. Elementul material şi elementul psihic al răspunderii penale
2. Admisibilitatea unui caz
3. Principiile generale ale legii penale
4. Procedurile Curţii

1. Modul de funcţionare a Curţii

1.1 Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale
La data de 17 iulie 1998, a fost adoptat, la Roma, Statutul Curţii Penale
Internaţionale şi a fost deschis spre semnare până la data de 31 decembrie 2000, la sediul
ONU de la New York. Pentru a intra în vigoare trebuiau depuse instrumentele de ratificare
din partea a cel puţin 60 de state.
Fiind considerat acest Statut nu numai un instrument pentru promovarea justiţiei,
dar şi unul pentru încurajarea păcii, la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene a
fost promovată o campanie de accelerare a procesului de ratificare, prin includerea sa pe
lista celor mai importante 25 de documente ale secolului.
De asemenea, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care a recomandat
statelor membre şi asociate ale Uniunii Europene să ratifice documentul în cel mai scurt
timp posibil, adresând totodată Consiliului Europei invitaţia de a considera ratificarea drept
una dintre priorităţile sale de acţiune pe anul 2001.
În urma acestor acţiuni, dar şi prin voinţa statelor, la data de 1 iulie 2002, intră în
vigoare Statutul care înfiinţează primul tribunal permanent ce are competenţa să judece
persoanele vinovate de cele mai grave violări ale Dreptului Internaţional Umanitar, şi
anume genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanităţii şi, în speranţa definirii,
crima de agresiune.
România a semnat Statutul la 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea
nr.111/13.03.2002.
Formula creării jurisdicţiei internaţionale penale printr-un tratat multilateral nu este
nouă. Această formulă a apărut odată cu ideea de jurisdicţie internaţională permanentă,
încă de la începutul secolului XX şi a fost analizată cu ocazia înfiinţării Tribunalelor
Internaţionale Penale pentru fosta Yugoslavie şi pentru Rwanda, ca formulă alternativă la
înfiinţarea acestora ca măsură a Consiliului de Securitate al ONU în baza Capitolului VII
din Carta ONU. „O asemenea abordare...”, a afirmat Secretarul General al ONU în raportul
său cu privire la înfiinţarea TPIY, „... ar avea avantajul de a permite o examinare detaliată
şi o elaborare a tuturor aspectelor referitoare la stabilirea unui tribunal internaţional”. „De
asemenea, această abordare..”, a afirmat tot Secretarul General al ONU, „... va permite

134
statelor participante la negocierea şi încheierea tratatului, exerciţiul deplin al voinţei lor
suverane, în particular, manifestarea în sensul de a fi parte sau nu la Statutul Curţii.”
De altfel, şi membrii CDI ONU au afirmat de mai multe ori că „un tratat ar reprezenta
o bază legală mai fermă pentru judecarea autorilor crimelor internaţionale”.
Rezultatul Conferinţei diplomatice de la Roma din 1998 a răspuns tuturor acestor
susţineri şi s-a concretizat în adoptarea acestui mult disputat Statut al Curţii Penale
Internaţionale. Exercitarea voinţei politice a statelor participante la Conferinţă s-a
manifestat intens, efectul fiind înfiinţarea unei Curţi permanente, din nefericire mai puţin
puternică decât ar fi fost nevoie.
Aici a intervenit şi dorinţa de control asupra viitoarei Curţi, manifestată de către
marile puteri, care au simţit o anumită temere în a permite crearea unui organism puternic,
care s-ar putea aşeza la un moment dat împotriva intereselor lor politice.
Evident că, înfiinţarea CPI prin tratat a prezentat toate inconvenientele inerente unei
formule de acest gen, ceea ce s-a concretizat într-o anumită perioadă de timp necesară
intrării în vigoare a Statutului, şi nu în ultimul rând, într-un Statut care nu sprijină o Curte
puternica, permiţând Consiliului de Securitate al ONU suspendarea quasi discreţionară a
procedurilor Curţii.
Dacă avem însă în vedere marea realizare pe care o reprezintă înfiinţarea Curţii,
precum şi faptul că înfiinţarea ei are la bază consensul comunităţii internaţionale, se poate
afirma că o Curte mai puţin puternică şi complementară jurisdicţiilor naţionale este ceea
ce comunitatea internaţională şi-a dorit la momentul adoptării Statutului.
Până în prezent, numărul statelor care au ratificat Statutul este de 108 117. Dintre
acestea, 30 sunt state africane, 14 din Asia, 16 din Europa de Est, 23 din America Latină
şi Caraibe şi 25 din Europa de Vest.
Curtea Penală Internaţională, prin Statutul său, aşa cum vom arăta în continuare,
dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe
teritoriul oricărui stat parte la Statut. Jurisdicţia Curţii este relativ restrânsă, constând iniţial
din numai trei crime, iar aceasta se referă numai la crimele de interes major pentru
comunitatea internaţională.
Sediul Curţii este la Haga, în Olanda, fiind binecunoscut faptul că acest oraş are
cea mai bogată tradiţie juridică în domeniul internaţional, acesta fiind deja sediul Curţii
Internaţionale de Justiţie a Naţiunilor Unite, precum şi al Tribunalului Penal Internaţional
pentru Fosta Iugoslavie. Pentru aceasta, Curtea a încheiat un Acord cu Guvernul olandez,
care a fost aprobat de adunarea statelor părţi şi încheiat de către preşedintele Curţii în
numele său.
În urma ratificării Statutului de către Parlamentele statelor semnatare, Curtea

117
La 13 ianuarie 2009. Acestea sunt: Afganistan, Africa de Sud, Albania, Andora, Antigua şi Barbuda, Argentina,
Australia, Austria, Barbados, Belgia, Belize, Benin, Bolivia, Bosnia şi Herţegovina, Botswana, Brazilia, Bulgaria,
Burkina Faso, Burundi, Cambodia, Canada, Republica Central Africă, Ciad, Cipru ,Columbia, Comore, Congo,
Insulele Cook, Coreea, Costa Rica, Croaţia, , Danemarca, Djibouti, Dominica, Republica Dominicană, Ecuador,
Elveţia, Estonia, Fiji, Finlanda, Franţa, Gabon, Gambia, Georgia, Germania, Ghana, Grecia, Guineea, Guyana,
Honduras, Iordania, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Kenia, Letonia, Lesotho, Liberia, Liechtenstein, Lituania,
Luxembourg, Macedonia, Madagascar, Malawi, Mali, Malta, Marea Britanie, Insulele Marschall, Mauritius, Mexic,
Mongolia, Muntenegru, Namibia, Nauru, Noua Zeelandă, Niger, Nigeria, Norvegia, Olanda, Panama, Paraguay, Peru,
Polonia, Portugalia, România, Saint Kitts and Nevis, Saint Vincent and the Grenadine, Samoa, San Marino, Senegal,
serbia, Sierra Leone, Slovacia, Spania, Surinam, Suedia, Tadjikistan, Tanzania, Timor-Leste, Trinidad şi Tobago,
Uganda, Ungaria, Uruguay, Venezuela, Zambia.

135
Penală Internaţioanlă devine o anexă a jurisdicţiei penale naţionale, făcând parte
integrantă din legislaţia naţională. Rezultă de aici că ea nu încalcă suveranitatea naţională
şi nici nu trece peste competenţa sistemelor judiciare naţionale care au dreptul să
investigheze şi să judece crimele internaţionale. Se poate spune că jurisdicţia penală
naţioanlă are prioritate asupra jurisdicţiei Curţii, rolul acesteia fiind de a o completa.
Supremaţia sistemelor juridice naţionale reiese şi din alte prevcederi ale Statutului, asfel
că toate cererile Curţii cu privire la cooperare, inclusiv cele în vederea arestării sau predării
unui acuzat, precum şi aducerii de probe sunt soluţionate de către sistemele judiciare
naţionale.
Din acest moment putem vorbi despre Curtea Penală Internaţională ca fiind un
subiect de drept internaţional, binenţeles în forma unei organizaţii internaţionale, deoarece
îndeplineşte anumite criterii de determinare a calităţii de subiect de drept internaţional.
Analizând cele arătate, rezultă că această Curte Penală Internaţională a fost creată în
baza unui tratat multilateral – Statutul de la Roma. În continuare, se poate afirma că
organizaţia internaţională Curtea Penală Internaţională are o structură organizatorică bine
delimitată, care cuprinde organe specializate, precum şi organe plenare, în vederea
funcţionării într-un domeniu specializat al relaţiilor internaţionale – realizarea justiţiei
internaţionale penale.
Referitor la criteriul distincţiei între statele membre ale organizaţiei internaţionale şi
organizaţia însăşi, acesta este în mod evident îndeplinit în cazul CPI, după cum rezultă
din chiar dispoziţiile Statutului, referitoare la independenţa de care se bucură organele
Curţii care au personal independent şi nu se supun instrucţiunilor statelor membre.
Din punct de vedere al personalităţii juridice a CPI, aceasta este confirmată de
dispoziţiile art.4 parag. 1 din Statut, care prevede : „Curtea va avea personalitate juridică.”
Acest articol se referă la ambele tipuri de personalitate juridică specifice unei organizaţii
internaţioale, de drept intern şi de drept internaţional public.
Cu privire la ultimul dintre criterii, ce serveşte la calificarea unei entităţi ca o
organizaţie internaţională interguvernamentală, şi anume legalitatea scopurilor, realizarea
lui, în cazul CPI, ca organizaţie internaţională, rezultă cu claritate din preambulul
Statutului. Acesta reafirmă, pe de o parte, scopurile şi principiile Cartei ONU ca scopuri
călăuzitoare în activitatea oricărei organizaţii internaţionale, iar pe de altă parte, scopurile
specifice activităţii CPI ca instituţie internaţională judiciară118, demostrat fiind faptul că
Statutul o codificarea a dreptului internaţional în materie.
Din coroborarea criteriilor menţionate mai sus, putem afirma cu certitudine că
entitatea CPI, înfiinţată prin Statutul de la Roma, este o organizaţie internaţională
interguvernamentală de sine stătătoare, cu personalitate juridică proprie, aflată într-o
relaţie specială.
A fost creat un Comitet Pregătitor care are misiunea de a întocmi un Proiect de
Reguli de Procedură şi Probaţiune în concordanţă cu prevederile Statutului, deosebit de
important pentru fixarea în concret a cadrului procesual în acre are loc instrumentarea
unei cauze aflate în competenţa Curţii. Acest Comitet Pregătitor va elabora şi un ansamblu
de norme destinate definirii Elementelor crimelor, care vor avea rolul de a sprijini Curtea
în interpretatrea şi definirea crimelor aflate în competenţa sa, datorită faptului că în textul

118
Dintre aceste scopuri putem menţiona: reprimarea celor mai grave crime care privesc ansamblul comunităţii
internaţionale, prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale, înlăturarea impunităţii
autorilor acestor crime şi cooperarea interstatală pentru prevenirea unor noi crime.

136
Statutului se regăsesc doar enunţate.
Statutul conţine o Parte generală care tratează printre altele Principiul legalităţii şi
pe cel al răspunderii penale, reglementând instituţia exonerării de răspunderea penală şi
o Parte specială care defineşte crimele care intră sub jurisdicţia Curţii. De asemenea,
include multe domenii de drept penal şi internaţional cum ar fi Drept procesual penal,
instituţia extrădării, Drept internaţional umanitar, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.

1.2. Relaţia dintre Curtea Penală Internaţională şi O.N.U.

Curtea Penală Internaţională este o instituţie jurisdicţională independentă. Cu toate
acestea, scopurile sale sunt strâns relaţionate cu cele ale ONU. De altfel, aşa cum rezultă
din definiţie, Curtea va contribui la pregătirea jurisdicţiilor naţionale pentru a investiga şi a
pedepsi săvârşirea celor mai grave crime, care aduc atingere comunităţii internaţionale în
ansamblu.
Aşa cum rezultă din Statut, relaţia dintre Curte şi ONU va fi stabilită printr-un Acord,
aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi încheiat apoi de către preşedintele Curţii în numele
acesteia.
Consiliul de Securitate, ca organ principal al ONU, are responsabilitatea de a
menţine pacea şi securitatea internaţională şi de a adopta în acest sens măsuri în vederea
prevenirii şi înlăturării ameninţărilor împotriva păcii şi în vederea reprimării oricăror acte
de agresiune sau altor încălcări ale ordinii internaţionale. De asemenea, prin mijloace
paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional să aplaneze
ori să rezolve diferendele sau situaţiile cu caracter internaţional care ar putea duce la
încălcarea păcii, ceea ce relevă relaţia substanţială dintre Curte şi Consiliul de Securitate.
În acest sens, Consiliul de Securitate, care îşi desfăşoară activitatea potrivit
Capitolului VII din Carta ONU, poate sesiza Curtea cu o cauză în care una sau mai multe
crime aflate sub jurisdicţia acesteia par a fi fost săvârşite. Acesta poate acţiona în acest
sens chiar dacă statul de cetăţenie al făptuitorului nu este parte la Statutul Curţii.
Conform dispoziţiilor Cartei, Consiliul de Securitate poate adopta măsuri de
securitate pentru toate statele membre ale Naţiunilor Unite. În acest sens poate solicita şi
Curţii suspendarea activităţii sale, pe o perioadă de 12 luni, dacă adoptă o rezoluţie în
acest sens. Pe cale de consecinţă, nici o anchetă, judecată sau condamnare nu poate fi
iniţiată sau pusă în executare, conform Statutului, în timpul celor 12 luni ulterioare datei la
care Consiliul de Securitate a adresat o asemenea cerere Curţii.
De asemenea, Consiliul de Securitate poate obliga un stat care nu este parte la
Statut, să accepte jurisdicţia Curţii, sau poate determina un stat parte să renunţe la
jurisdicţia naţională cu privire la un anumit caz, în beneficiul jurisdicţiei Curţii.
Luând în considerare cele expuse, se poate afirma că în contextul internaţional
Consiliul de Securitate al ONU are un rol extrem de important în susţinerea activităţii şi
eficacităţii Curţii.

1.3. Legea aplicabilă

Statutul de la Roma reglementează legea aplicabilă crimelor internaţionale, care
vor fi judecate de către Curtea Penală Internaţională. Astfel, în judecarea cauzelor aduse
spre soluţionare, Curtea aplică prevederile Statutului, ale Convenţiilor de la Geneva
privind dreptul internaţional umanitar, precum şi alte convenţii şi cutuma internaţională.

137
Datorită caracterului penal al cauzelor, sunt de asemenea, aplicabile principiile generale
ale dreptului penal (legalitatea incriminării şi a pedepsei, neretroactivitatea legii penale,
răspunderea penală individuală).
Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie este cel după care se
ghidează şi Statutul de la Roma. În conformitate cu acesta Curţii Penale Internaţionale i
se cere să aplice, în primul rând, normele pe care le conţin Statutul în sine, Elementele
Crimelor şi Regulile de procedură şi dovezi ale Curţii. În al doilea rând Curţii i se cere să
aplice tratate, principii şi reguli ale dreptului internaţional, inclusiv principiile dreptului
privind conflictele armate cu caracter internaţional, atunci când ele pot fi aplicate.
În cazul în care cele două categorii de norme sunt absente, Curtea trebuie să aplice
principii generale de drept, derivate din legile naţionale ale diferitelor sisteme judiciare din
lume, inclusiv legile naţionale ale statelor care, în mod normal ar avea jurisdicţie asupra
crimei respective. Trebuie precizat că aceste principii generale trebuie aplicate, numai
atunci când sunt în conformitate cu dispoziţiile Statutului şi cu normele şi regulile dreptului
internaţional.
O altă posibilitate de aplicare a principiilor şi regulilor de drept este aceea a propriei
jurisprudenţe. Astfel, Curtea poate face referire la unele din hotărârile sale anterioare,
atunci când este nevoită să aplice anumite dispoziţii ale Statutului într-un mod mai
restrictiv decât numite tratate internaţionale..
Aplicarea şi interpretarea legilor, din toate sursele menţionate, trebuie să se facă în
conformitate cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, general recunoscute pe
plan internaţional, fără deosebire de sex, vârstă, rasă, culoare, limbă, religie,etnie,
naţionalitate, opinie politică sau stare materială, datorită faptului că la Curtea Penală
Internaţională se judecă diferite crime comise de către indivizi,( genocid, crime împotriva
umanităţii şi crime de război), fapt indicat şi în Statutul de la Roma.

1.4. Elementul material şi elementul psihic al răspunderii penale

Elementul material reprezintă acţiunea sau inacţiunea prin care este săvârşită o
faptă prevăzută ca fiind interzisă (crimă) de norma internaţională, iar elementul psihic este
reprezentat de intenţia persoanei care săvârşeşte actul interzis.
Din punct de vedere al elementului material, conform art.25 din Statutul Curţii
Penale Internaţionale, o persoană răspunde penal pentru o crimă ce intră sub jurisdicţia
Curţii, dacă:
- săvârşeste o astfel de crimă individual, împreună cu o altă persoană,
sau prin intermediul unei alte persoane, indiferent dacă acea persoană
este responsabilă penal;
- ordonă, solicită sau determină săvărşirea unei astfel de crime, care are
loc sau se presupune a avea loc;
- în scopul facilitării săvârşirii unei astfel de crime, ajută, tăinuieşte sau
sprijină, în orice alt mod, săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei
crime, inclusiv furnizarea mijloacelor necesare în vederea comiterii ei;
- contribuie, în mod intenţionat, în orice alt mod, la comiterea sau
tentativa de comitere a unei astfel de crime de către un grup de
persoane care au unn ţel comun; această contribuţie trebuie să ca
scop continuarea activităţilor criminale ale grupului sau să se realizeze
prin cunoaşterea intenţiei grupului de a comite asemenea crime;

138
 - incită, în mod direct şi public, alte persoane la comiterea genocidului;
- încearcă să comită o astfel de crimă, prntr-o acţiune al cărei început
este cosiderabil, însă crima nu este săvârşită, din cauza unor
circumstanţe idependente de voinţa acelei persoane.
Pe de altă parte, referidu-ne la elementul psihic, pentru ca persoana să răspundă
penal şi să intre sub jurisdicţia Curţii, actele din cadrul elementului material trebuie să fie
săvârşite cu intenţie şi cu bună ştiinţă. În acest sens, Statutul dezvoltă bazele excluderii
răspunderii penale.Astfel, în conformitate cu prevederile sale, cauzele care înlătură
răspunderea penală sunt:
- legitima apărare;
- bolile psihice care împiedică conştientizarea caracterului infracţional al
faptei;
- starea de intoxicaţie provocată în mod involuntar care împiedică
conştientizarea caracterului infracţional al faptei;
- constrângerea prin ameninţarea cu moartea sau atingerea gravă a
integrităţii fizice;
- comiterea crimei de către alte persoane;
- alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea Curţii.

2. Admisibilitatea unui caz

Conform art.17 din Statut, Curtea trebuie, în primul rând, să hotărască
admisibilitatea sau inadmisibilitatea unui caz. Astfel, un caz nu poate fi admis, atunci când:
1) cazul este investigat de către un stat care are jurisdicţie asupra lui, exceptând
situaţia în care statul nu este capabil sau refuză să efectueze ancheta sau
urmărirea;
2) cazul a fost investigat de un stat care are competenţă asupra lui şi acesta a
hotărât să nu acţioneze în justiţie persoana respectivă, în afară de cazul în care
o astfel de hotărâre este rezultatul refuzului sau incapacităţii statului de a duce
la bun sfârşit demersul;
3) persoana respectivă a fost deja judecată, iar un proces nu este permis conform
art.20, par.3;
4) cazul nu este suficient de grav pentru a justifica o altă acţiune a Curţii.
Adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale nu a fost posibilă decât prin
afirmarea principiului de complementaritate al competenţei Curţii în raport cu cele ale
jurisdicţiilor naţionale. Aşadar, numai atunci când statul nu este în măsură să acţioneze,
Curtea poate să-şi justifice competenţa.
Admisibilitatea unui caz poate fi solicitată de:
- inculpat sau persoana pe numele căreia a fost eliberat un mandat de
arestare;
- un stat cu jurisdicţie asupra cazului;
- un stat la care se solicită acceptarea jurisdicţiei, conform art.12 din
Statut.
Admisibilitatea unui caz sau competenţa Curţii poate fi solicitată numai o singură
dată, de către orice persoană sau stat din cele mai sus menţionate, înainte sau la începutul
procesului. În cazuri excepţionale, Curtea poate acorda solicitarea de mai multe ori, sau
după încetarea procesului.

139
 Dacă o solicitare de admisibilitate a unui caz este adresată de un stat, Procurorul
are obligaţia să suspende ancheta până la decizia Curţii.
În cazul în care un proces este pe rol, procurorul poate solicita autorităţilor Curţii
prerogativa de a continua investigarea, pentru a putea păstra probele, în următoarele
situaţii:
- atunci când există o posibilitate mică de a obţine probe importante sau
un risc semnificativ ca acestea să nu poată fi disponibile ulterior;
- pentru a finaliza declaraţiile sau mărturiile martorilor, începute anterior;
- pentru a împiedica sustragerea de la judecată a unei persoane pe
numele căreia s-a emis, deja, un mandat de arestare.
În situaţia în acre Curtea a hotărât că un caz nu este admis, procurorul mai poate
înainta Curţii o cerere de revizuire a hotărârii, atunci când este convins că au apărut noi
fapte semnificative sau schimbări de circumstanţe.

3. Principiile generale ale legii penale

Principiile generale ale legii penale sunt considerate norme de bază ce trebuie
respectate de către Curtea Penală Internaţională, în vederea stabilirii răspunderii penale
individuale, dar şi pentru excluderea ei.
Statutul Curţii prevede principiile generale cele mai importante ale deptului penal,
după cum urmează:
Principiul non bis in idem
Acest principiu fundamental este aici consacrat astfel: „Curtea nu va putea să
interogheze o persoană, cu privire la acţiuni care au format bazele unei crime, pentru
care a fost condamnată sau achitată”.
Principiul nullum crimen sine lege
Acest principiu, al legalităţii, care se află în vigoare în marea majoritate a
sistemelor judiciare, trebuie interpretat în mod strict, iar în caz de incertitudine chiar şi în
favoarea persoanei anchetate, urmărite sau condamnate.
Conform acestui principiu, o persoană nu poate răspunde penal în baza acestui
Statut, în afară de cazul în care comportamentul în cauză constituie, în momentul în care
se produce, o crimă care intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale.
În plus, Statutul stipulează că definiţia unei crimeva fi strict interpretată şi nu va fi
extinsă prin analogie, iar în caz de ambiguitate, definiţia va fi interpretată în favoarea
persoanei investigate, acuzate sau condamnate. Pentru aceasta, Curtea asigură că
discreţia interpretativă a Judecătorului este menţinută în limitele Statutului, adică în cele
stabilite de statele care l-au negociat.
Principiul nulla poena sine lege
Articolul 23 din Statut prevede faptul că o persoană condamnată de către Curte
poate fi pedepsită numai în concordanţă cu termenii Statutului. Este vorba aici de
confirmarea principiului legalităţii pedepsei, sub un alt aspect, şi anume acela al
pronunţării pedepsei.
Principiul neretroactivităţii legii penale
Neretroactivitatea legii penale este un principiu consacrat în dreptul penal, care se
aplică şi în cazul dreptului internaţional. De aceea, conform caracterului său, trebuie
aplicat obligatoriu atât de instanţele naţionale, cât şi de cele internaţionale.
Statutul Curţii Penale Internaţionale prevede în art.24 faptul că nici o persoană nu

140
va fi responsabilă penal pentru acţiunile săvârşite anterior intrării în vigoare a Statutului.
În cazul în care un tratat internaţional este revizuit, principiul mai sus enunţat
presupune o excepţie admisă, în mod tradiţional, şi anume aceea de aplicare imediată
persoanei anchetate, urmărite sau condamnate a dispoziţiilor legale noi, dacă se constată
că acestea sunt mai favorabile pentru persoana respectivă.
Crimele care sunt în competenţa Curţii nu sunt supuse niciunui statut de restricţii,
adică sunt imprescriptibile, aşa cum rezultă şi din prevederile Convenţiei privind
imprescriptibilitatea Crimelor de Război şi a Crimelor împotriva Umanităţii din data de 26
noiembrie 1968, intrată în vigoare la data de 11 noiembrie 1970.
Principiul răspunderii penale individuale
Tratatul de Pace de la Versailles din data de 28 iunie 1919 este primul tratat
internaţional care consacră răspunderea penală individuală, prin inculparea în mod public
a Împăratului Germaniei, Wilhelm II de Hohenzollern, pentru ofensa supremă adusă
moralei internaţionale şi a inviolabilităţii tratatelor.
Astfel, conform prevederilor art.25 din Statut, Curtea va avea competenţă asupra
persoanelor fizice care au comis crime aflate în jurisdicţia ei, putându-le impune
răspunderea penală individuală şi, bineînţeles, să le supună unor pedepse.
Statutul nu face nici o referire la persoanele juridice, fie ele State, companii sau
altele de acest gen, cu toate că ultimul paragraf al art.25 reprezintă afirmarea unui
principiu fundamental al dreptului internaţional penal şi anume, principiul răspunderii
penale a unui stat, care stă la baza relaţiilor internaţionale.
Cu toate că unele state ar fi dorit, pentru stabilirea răspunderii penale, o vârstă
minimă sub 18 ani şi ar fi vrut ca şi Curtea să poată acuza un minor, articolul 26 din Statut
stipulează că persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani, la momentul presupusei
săvârşiri a unei crime, aflată sub jurisdicţia Curţii, sunt excluse din sfera de competenţă
a acesteia, rămânând în grija legilor naţionale tragerea la răspundere a minorilor.
Prevederile Statutului se vor aplica, în mod egal, tuturor persoanelor, fără a
diferenţia pe baza capacităţii oficiale. Aşadar, această capacitate oficială, fie în calitate
de şef al statului sau al Guvernului, fie un membru al Guvernului sau Parlamentului, nu
va scuti, în nici un caz, o persoană de răspundere penală şi nici nu va constitui motiv de
reducere a pedepsei. Rezultă de aici că nu i se poate interzice Curţii exercitarea
jurisdicţiei asupra persoanelor oficiale ale unor state părţi, pe baza imunităţii sau regulilor
speciale de procedură atribuite poziţiilor oficiale ale acestora, fie ele în conformitate cu
legea naţională sau internaţională.
Referitor la şefii militari şi ceilalţi superiori ierarhici, Statutul stabileşte o distincţie
între aceştia, în sensul că în cazul şefilor militari Statutul oferă garanţii criteriului prevăzut
în art.7 din Statutul Tribunalului de la Nürnberg, unde un şef militar era răspunzător penal
atunci când ştia sau, în funcţie de circumstanţe, ar fi trebuit să ştie că forţele militare aflate
în subordinea sa au comis sau vor comite crime şi că, în consecinţă, nu a luat măsurile
necesare şi raţionale posibile penru a împiedica executarea lor sau nu le-a raportat
ulterior autorităţilor competente, în scopul finalizării anchetei.

4. Procedurile Curţii
Procedura în faţa Curţii se desfăşoară pe mai multe etape, astfel:
a) sesizarea Procurorului Curţii;
b) procedura în faţa autorităţilor statului naţional;

141
 c) procedura în faţa Camerei Preliminare;
d) procedura în faţa Camerei de Primă Instanţă;
e) pronunţarea sentinţei;
f) procedura în faţa Camerei de Apel.
Curtea poate fi sesizată în următoarele moduri:
- prin sesizarea Procurorului de către un stat parte;
- prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;
- prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legătură cu
săvârşirea unei infracţiuni.
Conform art.14 din Statut, statul parte solicită Procurorului să investigheze cazul
în scopul acuzării uneia sau mai multor persoane de săvârşirea unor crime care sunt de
competenţa Curţii.
Consiliul de Securitate al ONU poate să sesizeze cu astfel de cauze Procurorul,
atunci când acesta acţionează în conformitate cu dispoziţiile Capitolului VII din Carta
ONU, fapt ce determină ca rezoluţiile Consiliului să se aplice şi statelor care nu sunt părţi
ale Statutului.
Potrivit dispoziţiilor art.13 paragraf c din Statut, Curtea îşi poate exercita jurisdicţia
şi în cazurile în care Procurorul a iniţiat o investigaţie pe cont propriu, pe baza informaţiilor
primite referitoare la crimele care ţin de competenţa acesteia. Aceasta înseamnă că se
asigură funcţionalitatea Curţii atunci când alte motive ar împiedica statele părţi sau
Consiliul de Securitate al ONU să sesizeze astfel de situaţii Curţii.
În continuare, Procurorul, după ce evaluează informaţiile ce au fost comunicate,
va declanşa o anchetă, în afară de cazul în care acesta consideră că nu există o bază
rezonabilă pentru a acţiona conform art.15 din Statut.
Dacă în timpul derulării anchetei, Procurorul concluzionează că nu există o bază
suficientă pentru urmărire, el va informa Camera Preliminară despre concluzia sa şi
motivele acesteia. La cererea statului parte, vizată de art.14, sau a Consiliului de
Securitate al ONU, într-un caz conform art.13, Camera Preliminară poate revizui o decizie
a Procurorului de a nu acţiona şi poate solicita acestuia să reexamineze acea decizie.
Dacă Procurorul hotărăşte că există o bază rezonabilă pentru a acţiona, existând
suficiente motive considerabile pentru a crede că o anchetă ar servi intereselor justiţiei,
el este obligat să informeze Camera Preliminară.
De asemenea, Procurorul poate să solicite arestarea persoanei, măsură pe care
o dispune Camera Preliminară, pe baza formării convingerii că sunt motive rezonabile de
a crede că persoana în cauză a comis crima şi că arestarea este necesară pentru a
garanta prezenţa acesteia în faţa instanţei, împiedicarea obstrucţionării anchetei, precum
şi a comiterii unei alte crime.
Statul parte, care primeşte cererea de arestare, trebuie să ia imediat măsuri pentru
punerea în executare a cererii, conform propriei legislaţii şi statutului Curţii.
Persoana arestată este imediat deferită autorităţilor judiciare competente ale
statului de detenţie, care va verifica dacă mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea
persoană, dacă procedura de arestare a fost respectată, şi dacă au fost respectate
drepturile persoanei în cauză.
De asemenea, aceasta are dreptul de a solicita punerea în libertate provizorie,
cererea fiind examinată de autoritatea competentă a statului de detenţie, decizia finală
aparţinând, însă, Camerei Preliminare.

142
 Într-un termen rezonabil, după predarea persoanei către Curte sau înfăţişarea sa
voluntară în faţa acesteia, Camera Preliminară va ţine o şedinţă pentru a confirma
învinuirile pe care Procurorul înţelege să se bazeze pentru a cere trimiterea în judecată.
Această şedinşă se desfăşoară în prezenţa Procurorului şi a persoanei care face obiectul
anchetei sau a urmăririi, precum şi a avocatului acesteia. În absenţa celui interesat, dacă
este prezent un apărător, Camera Preliminară poate ţine o audienţă pentru a confirma
acuzaţiile.
Odată început, procesul se desfăşoară la sediul Curţii, în prezenţa acuzatului.
Dacă se hotărăşte altfel, procesul se va putea desfăşura şi în alte locaţii.
Camera Preliminară, deţinând copia integrală a dosarului cauzei, va decide, în
funcţie de consistenţa sa şi a probelor care vor fi prezentate de către părţi, dacă va trimite
acuzatul în faţa unei Camere de Primă Instanţă, pentru a fi judecat. Această procedură
nu va fi condusă de către Procuror, ci de un Judecător.
Trecând în următoarea fază a procesului, în cazul verdictului de vinovăţie, Camera
de Primă Instanţă va stabili pedeapsa ce va fi aplicată, ţinând seama de concluziile şi de
probele pertinente prezentate în cadrul procesului.
Curtea poate pronunţa împotriva unei persoane declarată vinovată, o sentinţă de
condamnare de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate,
închisoarea pe viaţă. De asemenea, pedeapsa închisorii poate să se cumuleze cu
obligarea la plata unei amenzi, precum şi cu confiscarea profiturilor şi bunurilor câştigate,
în mod direct sau indirect, prin săvârşirea crimei, fără a prejudicia drepturile terţilor de
bună credinţă.
Camera de Primă Instanţă pronunţă o hotărâre de condamnare, ce poate să facă
obiectul apelului. Apelul poate fi făcut atât de condamnat cât şi de Procuror, bazându-se
pe o eroare de procedură, eroare de fapt sau de drept sau orice alte motive care ar afecta
corectitudinea procedurilor sau a deciziei.
Hotărârea Camerei de Apel se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, în şedinţă
publică şi este motivată, iar executarea sentinţelor de condamnare la pedeapsa cu
închisoarea se realizează pe teritoriul statului desemnat de Curte, dar numai dintre acelea
care s-au declarate dispuse să primească condamnaţi.

143
 CURSUL NR. 9

Organizarea şi administrarea Curţii Penale Internaţionale

Planul cursului:
1. Sediul Curţii şi modul de organizare
2. Judecătorii Curţii Penale Internaţionale
3. Preşedinţia, Secţiile şi Camerele Curţii
4. Biroul Procurorului
5. Grefa şi personalul Curţii Penale Internaţionale
6. Privilegii şi imunităţi, salarii, indemnizaţii şi onorarii ale magistraţilor şi ale personalului
Curţii Penale Internaţionale
7. Înlăturarea din funcţie şi măsurile disciplinare
8. Limbile oficiale şi de lucru ale Curţii

1. Sediul Curţii şi modul de organizare

Conform art.3 din Statut, statul gazdă al Curţii este Olanda, respectiv capitala
acesteia, Haga. Acest oraş a fost desemnat drept gazdă al Curţii deoarece are cea mai
bogată tradiţie juridică în domeniul internaţional, fiind bine ştiut faptul că acesta este deja
sediul Curţii Internaţionale de Justiţie a Naţiunilor Unite, cât şi a Tribunalului Penal
Internaţional pentru fosta Iugoslavie. În acest scop Curtea a încheiat cu guvernul olandez
un acord privind sediul, acord ce a fost aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi încheiat de
Preşedintele Curţii, în numele acesteia. Această Convenţie va avea ca misiune
delimitarea dreptului de organizare şi de control al Curţii în perimetrul amplasamentului
său.
Exerciţiul funcţiilor şi competenţelor Curţii pot fi duse la îndeplinire pe teritoriul
oricărui stat semnatar şi, prin acord special, pe teritoriul oricărui alt stat. De asemenea,
şedinţele Curţii pot fi ţinute în altă parte decât la sediul Curţii.
Tot printr-un acord aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi semant de preşedintele
Curţii în numele acesteia, Curtea se află în legătură cu sistemul O.N.U.
Potrivit dispoziţiilor art.34 ale Statutului, Curtea are următoarea srtuctură
organizatorică:
- Preşedinţia;
- Secţia de Apel;
- Secţia de Primă Instanţă;
- Secţia Preliminară;
- Biroul Procurorului;
- Grefa.

2. Judecătorii Curţii Penale Internaţionale

Curtea Penală Internaţională are în componenţă un număr de 18 judecători 119,

În prezent aceştia sunt în număr de 16, după cum urmează: Philippe Kirsch - Canada, Akua Kuenyehia - Ghana,
119

René Blattman - Bolivia, Claude Jorda - Franţa, Georghios Pikis - Cipru, Elizabeth Odio Benito – Costa Rica,
Navanethem Pillay – Africa de Sud, Sang-Hyun Song – Corea, Hans-Peter Kaul – Germania, Mauro Politi – Italia,

144
care sunt aleşi pentru mandate de 3, 6 sau 9 ani prin vot secret de către Adunarea
Statelor Părţi. În perioada 03-07 februarie 2003 au fost organizate la New York alegeri
pentru mandate de 3, 6, respectiv 9 ani, iar în perioada 26-27 ianuarie 2006, tot la New
York au fost aleşi 6 judecători pentru un mandat de 9 ani.Numărul acestora este mai
ridicat decât numărul magistraţilor care fac parte din Curtea Internaţională de Justiţie,
Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavia sau Tribunalul Penal pentru
Rwanda şi poate varia în funcţie de necesitatea extinderii sau reducerii activităţii Curţii.
Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care se bucură de o înaltă consideraţie
morală, caracterizate prin imparţialitate şi integritate şi care îndeplinesc condiţiile în
statele lor pentru a exercita cele mai înalte funcţii judiciare. Fiecare candidat trebuie să
aibă competenţă în drept şi procedură penală şi experienţa necesară în procedura penală
ca judecător, procuror, avocat sau o altă funcţie similară ori să aibă competenţă în
domenii ale dreptului internaţional, cum ar fi dreptul internaţional umanitar şi drepturile
omului, precum şi o experienţă îndelungată într-o profesie juridică relevantă pentru
activitatea Curţii. O altă condiţie este aceea că toţi candidaţii trebuie să cunoască şi să
vorbească fluent una din limbile de lucru ale Curţii, respectiv limba engleză sau franceză.
În procesul de alegere a judecătorilor, Statele Părţi, mai au în vedere
reprezentarea principalelor sisteme jurudice ale lumii, o reprezentare geografică
echitabilă şi o reprezentare echilibrată între bărbaţi şi femei. De asemenea, Statele părţi
vor ţine seama de necesitatea de a asigura prezenţa în cadrul Curţii a judecătorilor
specializaţi în anumite domenii, inclusiv în problemele legate de violenţa împotriva
femeilor şi a copiilor, dar fără să se limteze la acestea .
Candidaţii sunt nominalizaţi de către Statele Părţi din rândul celor mai reputaţi
specialişti în domeniu. Ei trebuie să aibă cetăţenia Statelor Părţi la Statut, dar nu neapărat
cetăţenia statelor care îi propun. Fiecare Stat Parte în parte poate nominaliza un singur
candidat. Dacă persoana nominalizată are dublă cetăţenie este considerată a fi cetăţean
al statului în care îşi exercită în mod obişnuit drepturile sale civile şi politice.
Pe baza acestor propuneri se întocmesc două liste, una conţinînd candidaţi cu
competenţă în drept penal şi procedură penală şi una conţinând candidaţi cu competenţă
în domanii ale dreptului internaţional. Votul este secret, iar judecătorii aleşi vor fi aceia 18
care vor obţine cel mai mare număr de voturi, dar cel uţin două treimi din voturile statelor
părţi prezente şi votante.
Înainte de preluarea prerogativelor judecătorii, procurorul, procurorii adjuncţi,
grefierul şi grefierul adjunct îşi vor lua, în şedinţă publică, angajamentul solemn de a-şi
exercita atribuţiile în deplină imparţialitate şi conştiinţă.
Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea funcţiilor lor şi au obligaţia de a
nu se angaja în activităţi care pot interfera cu funcţiile lor jurisdicţionale sau care pot
afecta încrederea în independenţa lor. De asemenea, ei trebuie să-şi exercite atribuţiile
cu normă întregă, la sediul Curţii.
Conform prevederilor art.41 din Statut, un judecător poate fi recuzat într-o cauză
dacă el a intervenit înainte, sub orice titlu, în această cauză în faţa Curţii sau într-o cauză
penală conexă la nivel naţional, în care persoana care face obiectul anchetei sau urmăririi
este implicată. De asemenea, un judecător poate fi recuzat dacă se dovedeşte că acesta
are un interes personal în cazul respectiv sau o legătură oarecare cu acest caz, de natură

Erkki Kourula – Finlanda, Fatoumata Dembele Diarra – Mali, Anita Ušacka – Letonia, Sir Adrian Fulford – Marea
Britanie, Sylvia Steiner – Brazilia, Ekaterina Trendafilova - Bulgaria.

145
să pună sub semnul întrebării imparţialitatea sa.
Preşedinţia poate să elibereze un judecător din funcţiile care i-au fost atribuite în
virtutea Statutului, la cererea sa, conform Regulamentului de Procedură şi de Probe.

3. Preşedinţia, Secţiile şi Camerele Curţii

Curtea Penală Internaţională este condusă de trei judecători, respectiv un
Preşedinte şi doi Vicepreşedinţi, abilitaţi în mod colegial cu buna administrare a Curţii.
Aceştia sunt aleşi cu votul majorităţii absolute a judecătorilor, pentru un mandat de 3 ani
sau până la expirarea mandatului lor de judecător. Dacă acest mandat se încheie mai
devreme de 3 ani ei pot fi realeşi o singură dată.
Vicepreşedinţii sunt mandataţi să-l înlocuiască pe preşedinte în cazurile în care
acesta, fiind recuzat nu-şi poate exercita funcţia.
Preşedenţia are drept sarcină asigurarea bunei administrării a Curţii, cu excepţia
Biroului Procurorului (cu care îşi va coordona activitatea) şi a poliţiei audierii. De
asemenea, Presedinţia poate îndeplinii şi alte funcţii, care îi sunt conferite de Statut.
Preşedintele Curţii Penale Internaţionale este judecătorul Philippe Kirsch din Canada, iar
vicepreşedinţi sunt judecătorii Akua Kuenyehia şi René Blattman din Ghana, respectiv Bolivia.
Articolul 39 din Statut reglementează modul de organizare al Curţii şi completaeză
art.34 alin.b, care distinge trei organe funcţionale în cadrul acesteia, şi anume:
- Secţia de Apel
- Secţia Primei Instanţe
- Secţia Preliminară.
După îndeplinirea procedurii privind alegerea judecătorilor, într-un timp cât mai
scurt, Curtea se va organiza în aceste trei secţii.
Numirea judecătorilor în cadrul Secţiilor se face luându-se în considerare natura
funcţiiilor Secţiei respective şi experienţa judecătorilor din cadrul Curţii, în aşa fel încât
fiecare Secţie să includă o proporţie corespunzătoare a specialiştilor în drept penal şi
procedură penală şi drept internaţional. De menţionat aici faptul că Secţia Preliminară şi
Secţia de Primă Instanţă sunt alcătuite în mod predominant din judecători cu experienţă
în procesele penale.
Dispoziţiile art.39 precizează, de asemenea, componeţa fiecărei Secţii. Astfel,
Secţia de Apel este compusă din Preşedintele Curţii şi alţi 4 judecători, iar celelalte două
Secţii sunt alcătuite, fiecare în parte, din cel puţin 6 judecători. Funcţiile judiciare ale Curţii
sunt exercitate în cadrul fiecărei Secţii prin Camere.
Camera de Apel este compusă din toţi judecătorii Secţiei de Apel. Funcţiile
Camerei Preliminare sunt exercitate fie de 3 judecători ai Secţiei Preliminare, fie de un
singur judecător de la această secţie, iar funcţiile Camerei de Primă Instanţă sunt
exercitate de 3 judecători ai Secţiei de Primă Instanţă.
Judecătorii numiţi la Secţia de Apel vor funcţiona în cadrul acesteia pe toată durata
mandatului lor.Judecătorii numiţi în cadrul Secţiei de Primă Instanţă şi a secţiei
Preliminare vor funcţiona pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de a continua să
funcţioneze peste termen, până la încheierea oricărei cauze, care le-a fost încredinţată
în aceste Secţii. Judecătorii numiţi în cadrul Secţiei de Apel, îşi exercită, în mod exclusiv,
atribuţiile numai în această secţie, în timp ce judecătorii din cadrul celorlate două secţii
îşi pot schimba locurile între ei, potrivit principiului imparţialităţii, reafirmat în vederea
exercitării atribuţiilor lor.

146
 Secţia de Apel poate să confirme, să anuleze sau să revizuiască sentinţele
adoptate de Camerele Primei Instanţe, ceea ce dovedeşte că într-o ierarhie, pe care
Statutul nu o realizează, Secţia de Apel are cel mai important rol.

4. Biroul Procurorului
Biroul Procurorului acţionează în mod independent, fiind un organ distinct în cadrul
Curţii. Prin art.42 din Statut i se reglementează acestuia statutul şi atribuţiile, limitele
autorităţii, modalitatea de alegere şi recuzare, precizându-se de asemenea şi condiţiile
cerute pentru accederea la acest post.
Referitor la aceste condiţii, procurorul „trebuie să fie de o moralitate exemplară,
de o mare competenţă profesională şi să aibă o bogată experienţă în instrumentarea
cazurilor de crime şi a urmăririlor”. Pe lângă acestea, procurorul trebuie să cunoască şi
să aibă o practică curentă în cel puţin una dintre limbile de lucru ale Curţii.
Biroul Procurorului funcţioneză independent şi este responsabil cu primirea şi
analiza informaţiilor privind crimele care intră în competenţa Curţii, precum şi cu dirijarea
investigaţiilor şi urmărirea în faţa Curţii.
Biroul este condus de Procuror, care are puteri depline în privinţa conducerii şi
administrării, inclusiv în privinţa personalului,a facilităţilor şi a altor resurse ale
departamentului. Procurorul este asistat de unul sau mai mulţi procurori adjuncţi care sunt
însărcinaţi cu îndeplinirea oricăror măsuri cerute de procuror, în conformitate cu
prevederile Statutului. Procurorul şi adjuncţii săi vor avea naţionalităţi diferite.
Procurorul Curţii este ales prin vot secret de majoritatea absolută a membrilor
Adunării Statelor Părţi, pentru o perioadă de 9 ani, identică cu perioada mandatului
judecătorilor şi nu poate fi reales.
Funcţiile de Procuror şi de Procurori adjuncţi sunt incompatibile cu activităţile care
le pot dăuna sau care pot afecta încrederea şi independenţa lor, neputându-se angaja în
nici o altă activitate de natură profesională. De asemenea, Procurorul şi Procurorii
adjuncţi nu vor putea participa la soluţionarea nici unei cauze, în care imparţialitatea lor
ar fi pusă, pe bună dreptate, la îndoială, dintr-un motiv oarecare. Ei vor fi recuzaţi într-o
cauză dacă au mai fost implicaţi în acel caz în faţa Curţii sau într-un alt caz penal la nivel
naţional implicând persoana care este cercetată sau urmărită. Recuzarea poate fi cerută
şi de către persoana care este cercetată sau urmărită, în orice moment. Orice cerere de
recuzare a Procurorului sau a Procurorilor adjuncţi este dezbătută de Camera de Apel.

5. Grefa şi personalul Curţii Penale Internaţionale

Aspectele nejuridice ale administrării şi funcţionării Curţii sunt în sarcina Grefei,
fără a prejudicia funcţiile şi atribuţiile Procurorului. Grefa sau registratura Curţii este
condusă de un Grefier care este principalul funcţionar administrativ al său, exercitându-
şi atribuţiile sub autoritatea Preşedintelui Curţii.
Statutul Curţii prevede pentru acuparea unui post de Grefier sau de Grefier adjunct
exigenţa ca persoana respectivă să fie de o moralitate exemplară şi de o mare
competenţă profesională şi să aibă o excelentă cunoaştere şi o practică curentă în cel
puţin una dintre limbile de lucru ale Curţii.
Grefierul este ales prin vot secret de către majoritatea absolută a judecătorilor, la
recomandarea Adunării Statelor Părţi. La recomandarea Grefierului, dacă este necesar,
în acelaşi mod se alege şi un Grefier adjunct. Grefierul este ales pentru un mandat cu

147
durata de 5 ani, fiind reeligibil, fără limitarea numărului de mandate.
În art.43 par.6, unde este reglementată Grefa, se menţionează înfiinţarea unei
Diviziuni de Ajutor pentru Victime şi Martori , care va furniza măsuri de protecţie şi
acorduri de securitate, asistenţă şi consultaţă pentru martorii şi victimele care se prezintă
în faţa Curţii şi va include personal cu experienţă în traume, inclusiv traume produse în
urma violenţelor sexuale.
Procurorul şi Grefierul vor numi personal califiact pentru a executa sarcinile de
îndeplinit, inclusiv anchetatorii în cazul Procurorului. În cazuri excepţionale, Curtea poate
folosi experienţa personalului nepermanent oferit de Statele Părţi, organizaţii
interguvernamentale sau neguvernamentale care să sprijine activitatea organelor Curţii,
dar numai în conformitate cu directivele stabilite de Statele Părţi.
Ţinând cont de principiile art.36, par.8, personalul Curţii va trebui să fie eficient,
competent şi integru. Conform par.3, Grefierul va elebora un Statut al personalului, care
va cuprinde condiţiile de numire, de remunerare şi de încetare a funcţiilor, statut ce trebuie
aprobat de Adunarea Statelor Părţi.

6. Privilegii şi imunităţi, salarii, indemnizaţii şi onorarii ale magistraţilor şi ale

personalului Curţii Penale Internaţionale
Pentru protecţia şi siguranţa personalului Curţii Penale Internaţionale şi pentru o
mai mare garanţie a abilităţii sale de a funcţiona, în mod efectiv, Statutul prevede că
această instituţie beneficiază pe teritoriul Statelor Părţi de privilegiile şi imunităţile
necesare îndeplinirii misiunii sale.
În acest sens, judecătorii, procurorul, procurorii adjuncţi şi grefierul, atunci când
sunt angajaţi în activităţile Curţii, se bucură de privilegiile şi imunităţile similare cu cele
ale şefilor misiunilor diplomatice şi vor continua, şi după expirarea mandatului, să deţină
imunitatea dobândită.
Privilegiile şi imunităţile acoperă responsabilitatea penală personală, în această
ipoteză imunitatea jurisdicţională fiind absolută.
Grefierul adjunct, personalul Biroului Procurorului şi cel al Grefei se bucură de
privilegiile, imunităţile şi facilităţile necesare exercitării funcţiei lor, în conformitate cu
acordul privind privilegiile şi imunităţile Curţii. Aceasta se va aplica într-o măsură egală
şi avocaţilor, experţilor,martorilor şi oricărei alte persoane care va fi solicitată să fie
prezentă la sediul Curţii.
Potrivit dispoziţiilor prevăzute în art.48, par.5 aceste privilegii şi imunităţi nu au un
caracter absolut şi definitiv, ele putând fi ridicate în conformitate cu principiile consacrate
în această privinţă, astfel:
- în cazul unui Judecător sau a unui Procuror prin decizia adoptată cu votul
majorităţii absolute a Judecătorilor;
- în cazul Grefierului, acestea pot fi ridicate de către Preşedinte;
- în cazul Procurorilor adjuncţi şi a personalului Biroului procurorului, de către
Procuror;
- în cazul Grefierului adjunct şi al personalului Grefei, de către Grefier.
Conform deciziei Adunării Statelor Părţi, judecătorii, procurul, procurorii adjuncţi,
grefierul şi grefierul adjunct primesc salarii, indemnizaţii şi onorarii, care nu vor fi reduse
pe timpul unui mandat.

148
7. Înlăturarea din funcţie şi măsurile disciplinare
Prevederile art.46 din Statut, precizează condiţiile în care un judecător, un
procuror, un procuror adjunct, un grefier sau un grefier adjunct pot fi eliberaţi din funcţie,
fie din cauza săvârşirii unor fapte grave sau a unei abateri grave de la obligaţiile care le-
au fost impuse prin dispoziţiile Statutului, fie din cauza incapacităţii acestora de a-şi
exercita atribuţiile.
Decizia înlăturării din funcţie revine Adunării Statelor Părţi, care, prin vot secret va
hotărî astfel:
- în cazul unui Judecător, cu majoritate de două treimi a Statelor Părţi, la
recomandarea adoptată de majoritate de două treimi a celorlaţi judecători;
- în cazul Procurorului, cu majoritatea absolută a Statelor Părţi;
- în cazul Procurorului adjunct, cu majoritatea absolută a Statelor Părţi, la
recomandarea Procurorului.
Înlăturarea din funcţie a Grefierului sau Grefierului adjunct ţine de atribuţiile
judecătorilor, care decid prin majoritate absolută.
Dispoziţiile art.47 din Statut stipulează faptul, că pe lângă modalităţile de eliberare
din funcţie a magistraţilor şi a personalului auxiliar, există şi anumite măsuri disciplinare
care îi vizează pe aceştia, atunci când în exercitarea atribuţiilor lor săvârşesc o eroare de
o importanţă mai mică decât cea menţionată la art. 46 sau o neîndeplinire nesemnificativă
a obligaţiilor sale.
Sancţiunile care se vor impune în aceste situaţii vor fi definitivate de Regulamentul
de Procedură şi de Probe.

8. Limbile oficiale şi de lucru ale Curţii

Statutul Curţii Penale Internaţionale face distincţie între limbile oficiale şi limbile de
lucru. Astfel, limbile oficiale ale Curţii sunt araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi
spaniola. Aceasta înseamnă că toate hotărârile Curţii şi alte decizii de soluţionare a
problemelor fundamentale vor fi publicate în aceste limbi.
Limbile de lucru sunt engleza şi franceza, urmând a fi stabilite prin Regulile de
procedură şi probă situaţiile în care alte limbi oficiale vor fi utilizate ca limbi de lucru. De
asemenea, la cererea justificată a unei părţi, la o procedură Curtea poate autoriza
folosirea altei limbi decât cele de lucru.

149
 CURSUL NR. 10

Competenţa Curţii Penale Internaţionale

Planul cursului:
1. Competenţa ratione loci
2. Competenţa ratione temporis
3. Competenţa ratione personae
4. Competenţa ratione materiae

1. Competenţa ratione loci

Din punct de vedere a locului unde se săvârşesc crimele, Curtea Penală Internaţională are
competenţa de a judeca acele crime care au fost săvârşite pe teritoriile statelor părţi sau de către
cetăţenii unui asemenea stat.
Curtea are, de asemenea, competenţă atunci când un stat, care nu este parte la Statut,
acceptă jurisdicţia Curţii asupra crimelor comise pe teritoriul său ori asupra crimelor săvârşite de
către un cetăţean al său.
Curtea poate avea competenţă, în urma extrădării de către un stat, care nu este parte, a unei
persoane care nu este cetăţean al acelui stat, dar care a comis o crimă pe teritoriul acestuia;
extrădarea către Curte este similară cu extrădarea către alt stat, acesta fiind un exerciţiu de
suveranitate. În cazul acestei extrădări trebuie să se ţină cont de normele internaţionale privind
drepturile omului şi libertăţile fundamentale.
Posibilitatea exercitării de către CPI a jurisdicţiei sale conform art.2 parag.2 lit.a), în baza
criteriului teritorialităţii, a determinat SUA să se opună Statutului şi, în final, să se retragă de la
semnarea acestuia. În opinia SUA, o asemenea prevedere, care face posibilă judecarea cetăţenilor
unui stat care nu este parte la Statut şi care nu a acceptat jurisdicţia Curţii, de către o Curte
înfiinţată convenţional, încalcă principiul relativităţii efectelor tratatelor. În celelalte cazuri, în
care jurisdicţia Curţii este declanşată în baza calităţii de cetăţean al unui stat parte la Statut
sau al unui stat care a acceptat jurisdicţia Curţii ori la sesizarea Consiliului de Securitate al
ONU, nu mai are relevanţă criteriul teritorialităţii, fapta incriminată de Statut putând fi comisă
oriunde pe glob.
Multe tratate, ca cele referitoare la acte de terorism, prevăd că şi alte state decât cel de
cetăţenie al făptuitorului pot să-şi exercite jurisdicţia asupra persoanelor acuzate de a fi comis
crime ce intră sub incidenţa acestor tratate. Totodată, asemenea tratate prevăd obligaţii pentru
toate statele părţi care arestează un făptuitor pe teritoriul lor, fie să îl judece, fie să îl extrădeze.
Aceste tratate nu cer, la fel ca şi Statutul de la Roma, ca statul de cetăţenie al făptuitorului să fie
parte la tratat sau să consimtă la punerea sub acuzaţie.
Referitor la extrădare, trebuie menţionat faptul că statele părţi au, conform Statutului de la
Roma, obligaţia de a preda Curţii indivizii despre care se presupune că au comis crime aflate în
jurisdicţia acesteia. În acest sens, Statutul face distincţia dintre termenul de predare, care înseamnă
predarea unei persoane din controlul statului în cel al Curţii, şi termenul de extrădare, care
înseamnă predarea unei persoane de către un stat celuilalt, aşa cum prevede convenţia sau legislaţia
internă, adică unui alt stat suveran, în timp ce Curtea este o instituţie jurisdicţională, creată conform
normelor internaţionale, cu consimţământul statului în cauză.
Jurisdicţiile naţionale sunt competente să judece crimele comise, nefiind obligate să predea
presupuşii criminali Curţii. De aceea, Curtea Penală Internaţională va judeca numai atunci când

150
nici un alt stat nu va fi dispus să o facă. Dacă un stat nu doreşte să predea o asemenea persoană,
trebuie doar să efectueze o anchetă autentică la nivel naţional.
Există posibilitatea ca un stat să extrădeze o persoană altui stat care solicită acest lucru, în
loc să o predea pe aceasta Curţii, dacă are obligaţia internaţională de a o preda respectivului stat.

2. Competenţa ratione temporis

Aşa cum reise din prevederile art.11 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, aceasta are
competenţa numai asupra crimelor care s-au săvârşit după intrarea în vigoare a Statutului, respectiv
după data de 1 iulie 2002.
Rezultă de aici caracterul neretroactiv al Curţii şi obligativitatea acceptării sine qua non a
Statutului Curţii Penale Internaţionale de către toate statele. Nu se putea pune sub nici o formă
problema judecării unor crime comise în trecut120. În plus unul din principiile fundamentale ale
unui stat de drept este caracterul neretroactiv al legii penale şi nu ar fi fost posibil ca Stautul Curţii
Penale Internaţionale să se abată de la această regulă.
În cazul în care unele state devin părţi la Statut, după intrarea în vigoare a acestuia,
jurisdicţia Curţii se va aplica numai pentru crimele săvârşite după intrarea în vigoare a acestuia
pentru acele state, în afară de cazul în care acestea au formulat o declaraţie conform prevederilor
art.12, par.3. Astfel intrarea în vigoare a Statutului va fi în prima zi a lunii, care urmează celor 60
de zile de la data depunerii de stat a instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau
aderare.
Dacă unele state nu vor adopta Statutul Curţii Penale Internaţionale, vor permite în acest
fel conducătorilor lor sau agenţilor lor să nu poată fi acţionaţi în justiţie în cadrul Curţii, atunci
când ar comite crime care intră în competenţa acesteia.
Chiar dacă un stat ratifică Statutul sau aderă la acesta, are posibilitatea să aleagă amânarea
jurisdicţiei Curţii asupra crimelor de război pentru o perioadă de 7 ani.

3. Competenţa ratione personae

Curtea Penală Internaţională este competentă să judece şi să pedepsească persoanele fizice
vinovate de comiterea infracţiunilor, aflate sub jurisdicţia Curţii, dacă au împlinit vârsta de 18 ani.
În dorinţa de a asigura CPI cadrul legal necesar desfăşurării sale, statele participante la
Conferinţa de la Roma au introdus în Statut atât dispoziţii de drept material, cât şi dispoziţii de
drept procesual. Din acest motiv, dispoziţiile referitoare la jurisdicţia Curţii, în general, sau la
jurisdicţia ratione personae, în special, se află în mai multe capitole, precum: Capitolul 1 –
Înfiinţarea Curţii, Capitolul 2 – Competenţă, Admisibilitate şi Drept aplicabil, Capitolul 3 –
Principii de drept penal.
Asemenea dispoziţii stabilesc nu numai principiile exercitării jurisdicţiei Curţii, ci şi
limitele exercitării acestei jurisdicţii, inclusiv în ceea ce priveşte persoanele asupra cărora se
exercită această jurisdicţie.
În acest sens, Statutul de la Roma prevede:
a) Curtea îşi exercită jurisdicţia numai asupra persoanelor fizice care comit, ordonă,
solicită, încurajează, facilitează, contribuie la comiterea unei crime sau chiar şi numai la tentativa
de a comite o crimă care intră sub incidenţa Curţii;
b) jurisdicţia Curţii are o natură complementară jurisdicţiilor naţionale (art.1 din Statut), în
sensul că numai dacă un stat, care are competenţă în speţă nu are voinţa sau se află în incapacitatea
reală de a urmări penal şi judeca persoana care se face vinovată de comitere a unor fapte

120
Spre exemplu crimele comise în Algeria între anii 1960-1962 sau în războiul din Vietnam.

151
incriminate de Statut, Curtea îşi va putea exercita jurisdicţia;
c) Curtea îşi exercită jurisdicţia (art. 12 şi art. 13 din Statut) numai asupra trei categorii de
persoane:
- persoanele care au comis crime ce intră sub incidenţa Curţii, pe teritoriul statelor parte la
Statut sau al statelor care au recunoscut competenţa Curţii [art.12 alin.(2) lit.a) din Statut];
- cetăţenii statelor părţi la Statut sau ai statelor care au recunoscut competenţa Curţii [art.12
alin.(2) lit.b) din Statut];
- orice persoană care a comis o crimă ce intră sub incidenţa Curţii, indiferent dacă statul al
cărui cetăţean este sau pe teritoriul căruia s-a comis crima respectivă, este stat parte la Statut sau a
recunoscut competenţa Curţii atunci când Consiliul de Securitate al ONU, acţionând în baza
Capitolului VII din Carta ONU, deferă cazul Procurorului Curţii [art.13 lit.b) din Statut];
- şefii militari şi superiorii ierarhici răspund în anumite condiţii pentru crimele ce ţin de
competenţa Curţii, comise de forţele plasate sub comanda lor, respectiv, de subordonaţii lor (art.28
din Statut).
Răspunderea penală a persoanelor fizice este una individuală şi nu se admite răpunderea
colectivă a acestora. Fiind vorba aici de această răspundere individuală, rezultă că în competenţa
Curţii nu pot intra statele sau persoanle juridice, chiar dacă acestea pot fi implicate în pregătirea
sau comiterea unor crime, care intră sub jurisdicţia acesteia.
Pentru ca o persoană fizică să răspundă penal şi să fie pedepsită, trebuie întrunite mai multe
condiţii:
- săvârşeşte crimă cel care acţionează, fie individual sau împreună cu altă persoană, fie
prin intermediul altei persoane, chiar dacă aceasta din urmă este sau nu responsabilă
penal;
- ordonă, solicită sau încurajează comiterea unei asemenea fapte;
- facilitează în orice fel săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei crime;
- contribuie în orice alt mod la comiterea sau la tentativa de crimă de către un grup de
persoane;
- în cazul crimei de genocid, incită, direct şi public, pe altul să o comită;
- încearcă să săvârşească o crimă printr-o acţiune, al cărei început este considerabil, însă
crima nu are loc din cauza unor împrejurări independente de intenţiile persoanei.
Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al unui guvern sau parlament, de
demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în faţa Curţii
şi nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei.
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal în
faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi controlul lor efectiv.
Referitor la această relaţie, dintre superiori şi subordonaţi, în general Statutul stipulează
faptul că superiorul este responsabil penal pentru crimele comise de subordonaţii aflaţi sub
autoritatea sa, ca rezultat al incapacităţii de a-şi exercita controlul necesar, atunci când superiorul
fie a ştiut, fie a ignorat informaţiile despre comiterea unor astfel de crime şi nu a luat toate măsurile
necesare şi raţionale posibile pentru a preveni sau reprima comiterea lor, sau pentru a înainta cazul
autorităţilor competente pentru cercetare şi urmărire.
Aparent, din principiile menţionate mai sus, jurisdicţia ratione personae a Curţii rezultă în
mod expres în legătură cu calitatea de cetăţean al unui stat parte la Statut sau al unui stat care a
recunoscut jurisdicţia Curţii, calitate pe care făptuitorul trebuie să o aibă pentru a fi anchetat şi
judecat de Curte, în cazul în care jurisdicţia Curţii se exercită pe baza acestui criteriu.
Există, în cazul exercitării jurisdicţiei Curţii pe alte criterii decât cel al cetăţeniei

152
făptuitorului, aspecte ce ţin de o anumită calitate a acestuia şi care au fost avute în vedere prin
Statut.
Aceste aspecte de jurisdicţie ratione personae a Curţii rezultă din dispoziţiile art. 12 şi art.
13 raportat la art. 27 şi art. 98 din Statut.
Articolul 12 stabileşte condiţiile legale de exercitare a jurisdicţiei Curţii asupra persoanelor
fizice care comit faptele incriminate de Statut. Astfel, în sensul art. 12 din Statut, Curtea îşi va
exercita jurisdicţia complementar jurisdicţiilor naţionale, fie în baza criteriului teritorial, fie în baza
criteriului de cetăţenie. La cele două criterii menţionate, art. 13 lit.b) adaugă şi un al treilea criteriu
pentru exercitarea jurisdicţiei Curţii, care nu mai are legătură cu persoana făptuitorului sau cu locul
comiterii faptei incriminate, ci numai cu calitatea specială a organului care sesizează Curtea, în
speţă, Consiliul de Securitate al ONU.
Criteriile menţionate mai sus stabilesc, totodată, şi limitele exercitării jurisdicţiei Curţii, în
principal raportat la calitatea de stat parte la Statutul de la Roma, la calitatea de stat care a
recunoscut competenţa Curţii, precum şi la deferirea cazului către Curte de către Consiliul de
Securitate al ONU.
Aceste criterii, şi totodată limite ale exercitării jurisdicţiei Curţii, sunt prevăzute prin Statut
la art. 12 – „precondiţii de exercitare a jurisdicţiei Curţii” şi la art. 13 – „exercitarea competenţei”.
Prevederile art. 12 din Statut, în cadrul Conferinţei de la Roma, au fost considerate de către
participanţii la conferinţă ca fiind una dintre cele mai controversate problematici discutate, dacă
nu cea mai controversată, ca urmare a aspectelor sensibile pe care le atinge şi care ţin de temerea
că această Curte va putea acţiona abuziv în lipsa unui control adecvat din partea statelor părţi.
Articolul 12 face parte din acele prevederi ale Statului, care, împreună cu alte dispoziţii,
alcătuiesc mecanismul de declanşare a jurisdicţiei Curţii. Astfel, art. 12 trebuie privit în conexiune
cu art. 13 (referitor la exercitarea jurisdicţiei Curţii), art. 17 (referitor la complementaritatea Curţii
în raport cu jurisdicţiile naţionale) şi art. 124 (ce cuprinde măsuri tranzitorii, cu privire la
posibilitatea pentru statele părţi la Statut de a opta, pentru o perioadă de 7 ani, în favoarea
înlăturării jurisdicţiei Curţii asupra crimelor de război comise pe teritoriul lor).
Evident, pentru a se ajunge la actualul conţinut al art.12 şi chiar la existenţa lui, s-a pornit
în stabilirea jurisdicţiei Curţii de la diverse propuneri. Între aceste propuneri, menţionăm
propunerea Germaniei de a asigura Curţii o jurisdicţie universală asupra crimelor prevăzute la art.
5 din Statut, indiferent de locul unde au fost comise sau de cetăţenia făptuitorului sau a victimei.
Argumentul care a stat la baza propunerii Germaniei consta în recunoaşterea jurisdicţiei universale
a statelor, de a urmări penal şi judeca orice persoană care a comis o crimă împotriva interesului
universal. Or, dacă statele pot exercita o asemenea jurisdicţie asupra hostis humanis generis, este
firesc ca şi Curtea, ca organizaţie internaţională creată de statele părţi, să poată exercita această
jurisdicţie. Propunerea Germaniei, cunoscută şi sub numele de „versiunea germană de jurisdicţie
automată”, a vizat înlăturarea consimţământului statelor implicate în exercitarea jurisdicţiei Curţii
şi acoperirea eventualelor lipsuri în exercitarea acestei jurisdicţii.
La polul diametral opus trebuie menţionată propunerea Statelor Unite ale Americii, care a
dorit ca jurisdicţia Curţii să fie condiţionată de exprimarea consimţământului de către statul pe
teritoriul căruia s-a comis crima sau de cel al cărui cetăţean este făptuitorul. În opinia SUA,
exercitarea de către Curte a jurisdicţiei sale asupra persoanelor care sunt cetăţeni ai statelor ce nu
sunt parte la Statut echivalează cu încălcarea art. 34 din Convenţia de la Viena asupra dreptului
tratatelor, cu privire la relativitatea efectelor tratatelor.
Compromisul între cele două propuneri şi între multe altele îl reprezintă actuala formă a
art. 12, care echivalează cu exercitarea jurisdicţiei Curţii în baza a două elemente:

153
 1. legătura dintre crima săvârşită (în ceea ce priveşte făptuitorul sau locul comiterii) şi un
stat parte sau un stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii asupra crimei săvârşite;
2. deferirea cazului Curţii de către Consiliul de Securitate al ONU, indiferent de vreo
legătură a crimei săvârşite cu un stat parte sau un stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii.
Vom analiza, în cele ce urmează, aspectele de jurisdicţie ratione personae care apar
reglementate la art. 12 şi art. 13 lib.b) din Statut.

A. Jurisdicţia asupra persoanelor care au comis crimele ce intră sub incidenţa Curţii pe
teritoriul unui stat parte la Statut sau al unui stat care a acceptat jurisdicţia Curţii cu
privire la aceste crime
Este general acceptat că jurisdicţia teritorială reprezintă o manifestare a suveranităţii
statale. Orice stat, în virtutea legislaţiei proprii, are jurisdicţie asupra persoanelor şi proprietăţilor
aflate pe teritoriul său. Singurele excepţii de la această regulă a jurisdicţiei teritoriale a statelor
fiind cele referitoare la imunităţile de care se bucură anumite persoane sau proprietăţi, potrivit
dreptului internaţional. Jurisdicţia teritorială a statelor este confirmată şi de către numeroase
convenţii internaţionale, cum ar fi cele referitoare la terorism, care prevăd principiul aut dedere,
aut judicare. Conform acestui principiu, statele sunt obligate fie să extrădeze persoanele care se
fac vinovate de comiterea unei crime internaţionale, fie să judece chiar ele aceste persoane aflate
pe teritoriul lor, pentru că acolo s-a comis fapta incriminată.
Având în vedere că exercitarea jurisdicţiei teritoriale reprezintă un atribut al suveranităţii
statale, era firesc ca statele care sunt părţi la Statut să delege în mod voluntar acest atribut Curţii,
mai ales că nu există nici o regulă de drept internaţional care să stabilească limitele delegării de
suveranitate către organizaţiile internaţionale.
Delegarea jurisdicţiei teritoriale către Curte de către statele părţi la Statut a creat premiza
necesară pentru exercitarea de către Curte a jurisdicţiei asupra persoanelor care comit faptele
incriminate de Statut pe teritoriul statelor părţi. De asemenea, s-a creat posibilitatea pentru statele
care nu sunt părţi la Statut să delege jurisdicţia lor teritorială Curţii, prin recunoaşterea acestei
jurisdicţii punctual cu privire la o anumită faptă incriminată de Statut.
S-a creat astfel primul criteriu legal de exercitare a jurisdicţiei Curţii asupra persoanelor
care au comis faptele incriminate de Statut pe teritoriul unui stat parte sau a unui stat care a
recunoscut jurisdicţia Curţii cu privire la faptele comise.
Criteriul teritorialităţii comiterii faptei nu pune de principiu probleme speciale cu privire la
exercitarea de către Curte a jurisdicţiei ratione personae, atâta vreme cât pentru stabilirea
jurisdicţiei pe baza acestui criteriu este suficient ca orice persoană fizică, indiferent de calitatea sa,
să comită faptele incriminate de Statut pe teritoriul unui stat parte sau al unui stat care a recunoscut
jurisdicţia Curţii, iar statul respectiv nu-şi exercită el însuşi jurisdicţia.
Cu toate acestea, chiar şi în această situaţie pot apare aspecte ce ţin de calitatea pe care o
are făptuitorul, calitate care, în legislaţia statelor care au ratificat Statutul, asigură acestuia o
anumită imunitate de jurisdicţie menţionată anterior.
În acest context, apar incidente aplicării criteriului teritorialităţii în exercitarea jurisdicţiei
Curţii dispoziţiile art. 27 şi art. 98 din Statutul de la Roma.
Potrivit art. 27 din Statut, calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al
guvernului sau parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat, împreună cu imunităţile
ataşate, nu împiedică Curtea să-şi exercite competenţa faţă de persoana care are această calitate
oficială. Aparent, această dispoziţie înlătură şi ultima discuţie cu privire la exercitarea jurisdicţiei
Curţii în baza criteriului teritorialităţii, legat de calitatea oficială pe care o persoană o poate avea

154
la momentul comiterii faptelor incriminate de Statut.
Paralel cu dispoziţiile art. 27 din Statut, care înlătură imunitatea ataşată calităţii oficiale ca
piedică în exercitarea jurisdicţiei Curţii, art. 98, în cadrul dispoziţiilor referitoare la cooperare,
prevede posibilitatea pentru un stat parte de a refuza o cerere de cooperare, respectiv, de predare
formulată de Curte, în cazul în care o asemenea cerere ar determina statul respectiv să acţioneze
într-o manieră incompatibilă cu obligaţiile sale de drept internaţional în materia imunităţilor de
stat sau a imunităţii diplomatice a unei persoane ori ale unor bunuri ale unui stat terţ. Cererea de
cooperare se poate adresa statului pe teritoriul căruia se află făptuitorul, care poate să fie acelaşi
cu statul pe teritoriul căruia s-a comis fapta incriminată de Statut.
Cererea de cooperare adresată statului parte se poate referi, aşa cum prevede alin.(2) al art.
98, la chiar predarea unei persoane ce intră sub incidenţa jurisdicţiei Curţii. Cum Curtea nu-şi
exercită jurisdicţia in absentia, refuzul de cooperare întemeiat pe art. 98 va conduce la
imposibilitatea exercitării jurisdicţiei Curţii, ca urmare a imunităţii de care se bucură făptuitorul
pe teritoriul statului parte căruia i s-a adresat cererea de cooperare, în virtutea unor obligaţii
internaţionale pe care acest stat parte şi le-a asumat.
Articolul 98 prevede şi modalitatea de a surmonta această piedică prin cererea de cooperare
în vederea renunţării la imunitate, adresată de către Curte statului al cărui cetăţean este persoana
care se bucură de imunitate.
Dacă, având în vedere dispoziţiile art. 27, obţinerea renunţării la imunitate din partea
statului al cărui cetăţean este făptuitorul nu poate fi pusă în discuţie în ceea ce priveşte statele care
au ratificat Statutul, renunţarea la imunitate apare problematică în cazul statelor care nu sunt părţi
la Statut.
În dispoziţiile art. 98 au văzut SUA breşa necesară pentru a evita incidenţa jurisdicţiei
Curţii pe criteriul teritorialităţii asupra cetăţenilor americani. Având la bază prevederile art. 98
alin.(2) din Statut, SUA au început, odată cu intrarea în vigoare a Statutului, o campanie agresivă
în vederea încheierii de acorduri bilaterale care să înlăture jurisdicţia Curţii asupra cetăţenilor
americani. Până în prezent, au fost încheiate 27 de asemenea acorduri bilaterale, dintre care 12 cu
state părţi la Statutul de la Roma, între care şi România. Aceste acorduri sunt cunoscute sub numele
de acorduri bilaterale de imunitate fundamentate pe art. 98 şi sunt, în general, dezaprobate de către
comunitatea internaţională, pe motiv că încalcă obligaţiile asumate de statele care au ratificat
Statutul de la Roma, întrucât adaugă la imunităţile deja asumate altele noi, creându-se piedici în
plus în calea exercitării jurisdicţiei Curţii.

B. Jurisdicţia asupra cetăţenilor statelor care au ratificat Statutul sau ai statelor care au
recunoscut jurisdicţia Curţii
Exercitarea jurisdicţiei Curţii asupra cetăţenilor statelor părţi la Statut sau ai statelor care
au recunoscut jurisdicţia Curţii reprezintă o consecinţă evidentă a exercitării jurisdicţiilor penale
naţionale. Dacă regula în exercitarea jurisdicţiilor naţionale este teritorialitatea, este totuşi, general
acceptat prin practica statelor şi prin opinio iuris că statul de cetăţenie exercită jurisdicţia penală
asupra cetăţeanu-lui său care a comis o faptă penală pe teritoriul altui stat. O asemenea conduită
reprezintă corolarul regulilor referitoare la neextrădarea propriilor cetăţeni, existente în marea
majoritate a legislaţiilor naţionale (mai ales în sistemele de drept roman). Astfel, ca şi în cazul
criteriului teritorialităţii analizat anterior, statele care au ratificat Statutul sau cele care recunosc
jurisdicţia Curţii au acceptat stabilirea jurisdicţiei Curţii asupra propriilor cetăţeni, prin delegarea
propriei jurisdicţii acestei organizaţii internaţionale.
Din analiza art. 12 lib.b) din Statut, care reglementează exerciţiul jurisdicţiei Curţii în baza

155
criteriului cetăţeniei, ne aflăm în prezenţa unei veritabile jurisdicţii ratione personae, care leagă
exercitarea jurisdicţiei Curţii de calitatea făptuitorului de cetăţean al unui stat parte sau al unui stat
care a recunoscut jurisdicţia Curţii.

C. Jurisdicţia asupra oricăror persoane care se fac vinovate de comiterea unor fapte
incriminate de Statut pentru care sesizarea Curţii se face de către Consiliul de Securitate al
ONU
Ultimul criteriu legal în baza căruia Curtea îşi poate exercita jurisdicţia este sesizarea de
către Consiliul de Securitate al ONU cu o situaţie de comitere a unor fapte incriminate de Statut.
potrivit art. 13 lit.b), Consiliul de Securitate al ONU, acţionând în baza Capitolului VII din Carta
ONU, deferă Procurorului Curţii situaţii în care faptele incriminate de Statut par a fi comise în
acest context. Aşadar, Consiliul de Securitate are posibilitatea ca, odată ce a constatat, potrivit art.
39 din Cartă, o situaţie de ameninţare la adresa păcii, de încălcare a păcii sau de agresiune, să
defere faptele comise în contextul situaţiei constatate Procurorului Curţii. Această dispoziţie s-a
dorit ca un mecanism de siguranţă pentru cazurile în care jurisdicţia Curţii nu ar putea fi exercitată
nici în baza criteriului teritorialităţii, nici în baza criteriului cetăţeniei.
În cazul în care jurisdicţia Curţii se va exercita la sesizarea Consiliului de Securitate al
ONU Curtea va funcţiona, practic, ca un tribunal ad-hoc pentru Consiliu şi îşi va exercita jurisdicţia
limitat la faptele cu care a fost sesizată.
Experienţa tribunalelor ad-hoc create de către Consiliul de Securitate al ONU ne indică
faptul că în cazul exercitării jurisdicţiei Curţii pe baza sesizării Consiliului, deşi legătura crimei
săvârşite (în ceea ce priveşte făptuitorul sau locul comiterii) cu statele parte la Statut sau cu statele
care au recunoscut jurisdicţia Curţii, nu va mai prezenta nici o relevanţă, limitele exercitării
jurisdicţiei Curţii se vor impune de la sine, prin raportarea faptelor incriminate la situaţia de
ameninţare a păcii, de încălcare a păcii sau de agresiune calificată de către Consiliu.
În acest context, vom avea de-a face cu o jurisdicţie ratione personae declanşată de situaţia
determinată de Consiliul de Securitate al ONU, în baza art. 39 din Cartă.
În concluzie, din analiza dispoziţiilor din Statutul de la Roma avute în vedere anterior, se
desprind câteva consideraţii care conturează o imagine asupra jurisdicţiei ratione personae a
Curţii:
a) Curtea are jurisdicţie numai asupra făptuitorilor – persoane fizice care comit fapte
incriminate de Statut;
b) Calitatea făptuitorului are relevanţă expresă numai în cazul în care Curtea îşi exercită
jurisdicţia în baza criteriului cetăţeniei;
c) Calitatea oficială a făptuitorului, căreia îi sunt ataşate anumite imunităţi, poate
împiedica exercitarea jurisdicţiei Curţii în baza criteriului teritorialităţii şi al cetăţeniei;
d) O anumită calitate a făptuitorului, care atrage jurisdicţia Curţii, s-ar putea impune în
cazul sesizărilor pe care Consiliul de Securitate al ONU le poate face în baza art. 13
lit.b) din Statut.

4. Competenţa ratione materiae

Curtea Penală Internaţională poate judeca patru categorii de crime: genocid, crime
împotriva umanităţii, crime de război, crime de agresiune.
Aceste crime constituie violarea unor norme de “jus cogens” care leagă toate statele şi de
la care statele nu pot deroga în relaţiile dintre ele.
Crima de agresiune este dată în competenţa Curţii, dar în prezent, doar Consiliul de

156
Securitate al O.N.U. poate califica o situaţie ca fiind agresiune.
Statutul defineşte, în articolul 6, genocidul drept “oricare dintre următoarele acte săvârşite
cu intenţia de a distruge, total sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
uciderea membrilor grupului; cauzarea unei grave leziuni corporale sau mentale a membrilor
grupului; deteriorarea condiţiilor de viaţă ale grupului cu scopul distrugerii fizice în totalitate sau
în parte; impunerea unor măsuri cu intenţia de a preveni naşterile de vieţi omeneşti în cadrul
grupului; transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul”.
Conform art.7 din Statut, prin “crime contra umanităţii” se înţelege oricare dintre actele
menţionate în continuare atunci când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat
sistematic asupra populaţiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer forţat de
populaţie, condamnare la închisoare sau alte forme de privare gravă de libertate, tortură, viol,
sclavie sexuală, prostituţie forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de gravitate
comparabilă, persecutarea unui grup pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural,
religios sau bazat pe sex, sau în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în
dreptul internaţional, crima de apartheid şi alte acte inumane cu caracter similar, cauzatoare de
suferinţe puternice şi care aduc atingere gravă integrităţii fizice sau mentale.
Potrivit art.8, Curtea este competentă să judece crimele de război, în special acele crime
care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Astfel, în sensul Statutului, prin
crime de război se înţelege:
- infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, adică oricare din
actele următoare îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor protejate de aceste
convenţii: omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele inumane, fapta de a cauza
cu intenţie suferinţe mari, distrugerea sau însuşirea de bunuri nejustificate de
necesităţile militare, constrângerea unui prizonier de a servi în forţele armate ale unei
puteri inamice, fapta de a lipsi un prizonier de război de dreptul de a fi judecat
regulamentar şi imparţial, deportarea, luarea de ostatici;
- alte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor internaţionale în cadrul
stabilit al dreptului internaţional: lansarea de atacuri împotriva populaţiei civile, în
general, asupra bunurilor cu caracter civil, împotriva personalului, instalaţiilor,
materialelor, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul acţiunilor de ajutor umanitar
sau de menţinere a păcii, de atacuri cu pierderi de vieţi omeneşti, din rândul populaţiei
civile, atacarea sau bombardarea oraşelor, satelor şi locuinţelor, transferarea de către
puterea ocupantă a unei părţi din populaţii, atacarea clădirilor afectate cultului şi culte;
- unele fapte care au fost comise în cadrul unui conflict armat fără caracter internaţional,
cum ar fi cele comise împotriva persoanelor care nu au participat direct la ostilităţi,
inclusiv a membrilor forţelor armate care au depus armele;
- alte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezintă
caracter internaţional.
Asupra tuturor acestor crime care intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale se va
face o analiză mai detaliată în cele ce urmează.

157
 CURSUL NR. 11

Regimul juridic al crimelor internaţionale conform Statutului Curţii Penale

Internaţionale

Planul cursului:
1. Aspecte generale
2. Crima de genocid
3. Crime împotriva umanităţii
4. Crime de război
5. Crima de agresiune

1. Aspecte generale
Potrivit Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, şi
intrat în vigoare în 2002 competenţa Curţii este limitată la cele mai grave crime care
privesc ansamblul comunităţii internaţionale, după cum urmează:
- crima de genocid;
- crimele împotriva umanităţii;
- crimele de război;
- crima de agresiune.
Curtea Penală Internaţională, ca instituţie permanentă, poate să îşi exercite
competenţa faţă de persoane pentru crimele cele mai grave, având un răsunet
internaţional, în sensul acestui statut. Competenţa Curţii este complementară jurisdicţiilor
penale naţionale.
Întrucât crimele de o asemenea gravitate ameninţă pacea, securitatea şi
bunăstarea lumii, ele privesc ansamblul comunităţii internaţionale, iar reprimarea lor
trebuie să fie asigurată, efectiv, prin măsuri luate în cadrul naţional, cât şi prin întărirea şi
eficientizarea cooperării internaţionale.
Considerăm oportun a face o prezentare a crimelor cele mai grave, reglementate
prin Statutul Curţii Penale Internaţionale, prezentare ce dorim să constituie un temei
ştiinţific în argumentarea propunerilor pe care le vom face privind încadrarea infracţiunii
de terorism în categoria acestor crime deosebit de grave, asupra cărora Curtea este
împuternicită să îşi exercite competenţa.
Elementele constitutive ale acestor crime se regăsesc şi în conţinutul crimei de
terorism, atât sub forma elementului material cât şi a celui psihologic. Cu toate acestea
fiecare crimă are particularităţile ei, ce o individualizează, circumstanţele comiterii actelor
fiind diferite, aspecte ce contribuie la o incriminare de sine stătătoare a fiecărei fapte în
parte.
Faptul că anumite elemente constitutive ale acestor crime sunt comune, ca spre
exemplu, uciderea, ca element material al crimelor împotriva umanităţii, prezent şi în
conţinutul actelor de terorism, precum şi elementul psihologic al acestora pot, determina
uneori o calificare greşită a unor fapte. La aceasta contribuie de asemenea şi analiza
superficială a speţei în sine, influenţată fiind şi de starea emoţională provocată de actul
comis. În acest sens am putea exemplifica actele grave din 11 septembrie 2001, care
datorită numărului mare de victime, a pagubelor materiale uriaşe produse prin distrugerea
unor obiective de o importanţă economică şi militară majoră, au fost catalogate de unii,

158
drept crime împotriva umanităţii ori chiar crime de război.
Prin prezentarea particularităţilor acestor crime reglementate de Statutul Curţii
Penale Internaţionale, vom încerca să surprindem aspectele referitoare la trăsăturile
comune, dar şi la cele distinctive dintre acestea, ceea ce ne va permite o corectă
înţelegere a lor şi mai mult aceasta v-a sprijini încercarea noastră de a argumenta poziţia
pe care trebuie s-o ocupe terorismul în cadrul complexului normativ al crimelor
internaţionale, ca şi crimă de sine stătătoare.
2. Crima de genocid
Prin crimă de genocid – în conformitate cu scopurile statutului - se înţelege oricare
dintre faptele menţionate în art.6 din statut, săvârşită cu intenţia de a distruge, în
întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios.
În acest sens art.6 din statut enumeră ca fiind incluse în categoria „crimă de
genocid” următoarele cinci crime:
- Uciderea de membri ai grupului;
- Vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri grupului;
- Supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze
distrugerea sa fizică totală sau parţială;
- Măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
- Transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup.
Crima de genocid este una dintre cele mai odioase crime împotriva umanităţii, ea
este tratată separat în Statutul Curţii Penale Internaţionale, de celelalte crime împotriva
umanităţii.
Din cauza gravităţii pe care o prezintă această crimă a fost enumerată prima în art.
6 din Statutul Curţii.
În timpul dezbaterilor asupra acestei crime s-a criticat faptul că, în Convenţia din
1948 cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid nu au fost incluse şi faptele
îndreptate nu numai împotriva grupurilor naţionale, etnice, rasiale şi religioase, ci şi contra
celor politice, sociale şi economice. Considerându-se că lacunele Convenţiei din 1948 nu
produc, practic, nici un efect, întrucât asemenea fapte pot fi calificate crime împotriva
umanităţii, participanţii la Conferinţa privind Statutul C.P.I. au decis să nu amendeze un
text care, în momentul de faţă, este larg acceptat.
Primul instrument internaţional care conferă crimelor contra umanităţii un caracter
universal şi autonom este Convenţia Naţiunilor pentru prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid.
Subliniem totuşi că, dacă termenul de „genocid” este relativ nou, acţiunea de
„exterminare a ginţii” este tot atât de veche ca şi umanitatea. Genocidul este un produs
al istoriei şi poartă caracteristica societăţii în care a apărut şi s-a practicat.
În cursul lucrărilor Tribunalului de la Nürnberg, acuzarea a susţinut că „inculpaţii
au recurs la genocid deliberat şi sistematic, adică la exterminarea grupurilor sociale şi
naţionale din cadrul populaţiei civile, aflate pe teritoriile ocupate, cu scopul de a distruge
anumite rase sau clase de populaţii şi de grupuri naţionale, rasiale sau religioase”,
referindu-se, în mod concret, la actele de exterminare a poporului evreu şi a ţiganilor, dar
şi la alte forme de represiune de natura crimei de genocid, ordonate de inculpaţi şi
săvârşite în Alsacia şi Lorena, în Ţările de Jos, în Norvegia şi în alte zone ale Europei.
Precizăm că în concepţia Tribunalului de la Nürnberg, faptele de genocid, alături
de celelalte crime împotriva umanităţii erau calificate drept crime numai dacă erau comise

159
în legătură cu starea de război, iar cele săvârşite în timp de pace nu aveau un temei
juridic pentru a fi sancţionate.
Caracterul limitativ şi oarecum discriminatoriu al acestei concepţii a determinat
elaborarea şi adoptarea în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1948 a
textului Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Potrivit art. 1 din
această Convenţie, „Părţile contractante confirmă că genocidul, comis atât în timp de
pace, cât şi în timp de război, este o crimă de drept internaţional şi ele se angajează
să-l prevină şi să-l pedepsească.”
Făcând o analiză a acestei infracţiuni, aşa cum este ea definită în Statutul Curţii
Penale Internaţionale, art. 6, (aşa cum a fost preluată din Convenţia din 1948) distingem
ca elemente esenţiale următoarele:
- Genocidul este caracterizat, în primul rând, prin intenţia de a distruge un grup
uman, în baza unor criterii strict determinate.
- Intenţia calificată a autorului unei crime de genocid este de a distruge în
totalitate sau în parte un grup uman.
Esenţial este, deci, pentru existenţa crimei de genocid, intenţia calificată a autorilor
de a acţiona în sensul distrugerii, în totalitate sau în parte, indiferent de proporţiile
concrete ale distrugerilor, a unui grup uman prin acte îndreptate împotriva indivizilor care
fac parte din grupul respectiv. Genocidul apare ca un caz agravant, calificat, drept crimă
împotriva umanităţii.
Genocidul ca cea mai gravă formă de crimă împotriva umanităţii se caracterizează
prin aceea că autorul crimei de genocid are intenţia de a distruge în totalitate sau în parte
grupul vizat. Această intenţie, dolus specialis, a autorului de a distruge grupul, face ca în
realitate crima de genocid să fie mai gravă decât celelalte crime împotriva umanităţii şi să
o departajeze de acestea.
Vom vedea că spre deosebire de genocid în cazul celorlalte crime împotriva
umanităţii intenţia de a distruge grupul lipseşte.
Practica încriminării genocidului este oarecum redusă, limitându-se la anumite
cazuri cum sunt cele din Bangladesh – 1971, Cambodgia – 1979, fosta Iugoslavie,
Ruanda şi evident Curtea Penală.

3. Crime împotriva umanităţii

Crimele împotriva umanităţii au fost definite în doctrină ca reprezentând anumite
fapte de violenţă comise pe scară largă de către indivizii care sunt sau nu agenţi ai
statului, împotriva altor indivizi într-un scop eminamente politic, ideologic, rasial, naţional,
etnic sau religios.
Crimele împotriva umanităţii au apărut în dreptul internaţional penal abia după cel
de-al doilea război mondial, avându-şi originea în faptele comise de Germania nazistă şi
Japonia militaristă împotriva unor categorii largi de persoane, pe criterii rasiale, naţionale,
etnice sau alte raţiuni similare. De aceea, primele instrumente internaţionale care
încriminează anumite fapte drept crime contra umanităţii sunt Statutul Tribunalului Militar
Internaţional de la Nürnberg şi Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Tokyo.
Potrivit acestor instrumente internaţionale sunt enumerate drept crime împotriva
umanităţii, următoarele fapte: asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea
şi orice alt act inuman comis împotriva oricărei populaţii civile, înainte sau în timpul
războiului, ca şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, dacă aceste

160
acte sau persecuţii, fie că ele constituiau sau nu o violare a dreptului intern al ţărilor în
care s-au săvârşit, au fost comise ca urmare a oricărei crime care intră în competenţa
tribunalului sau în legătură cu o asemenea crimă.
Constatăm că prin ultima parte a textelor menţionate, crimele contra umanităţii sunt
asociate crimelor contra păcii şi crimelor de război, delimitându-se astfel, în timp,
aplicarea statutelor respective, la crimele contra umanităţii comise numai în timpul celui
de al doilea război mondial.
Crimele contra umanităţii au caracterul lor specific, care le deosebeşte de alte
crime internaţionale, şi anume:
- ele se comit atât în timp de pace cât şi în timp de război;
- pot fi comise numai împotriva populaţiei civile, atât a adversarului cât şi a
propriei populaţii;
- deşi pot fi comise numai împotriva persoanelor, ele pot afecta şi bunurile
aparţinând acestora.
Unele fapte grave care intră în categoria crimelor împotriva umanităţii pot să
încorporeze sau să intre în concurs cu crimele de război, dacă sunt comise pe timpul
conflictelor armate pe scară largă şi cu o deosebită cruzime.
După cum am precizat, Statutul Tribunalului Militar de la Nürnberg, făcea din
starea de război o condiţie de calificare a acestor crime, condiţie ce s-a menţinut şi în
statutele Tribunalelor penale pentru fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda..
Statutul Curţii Penale Internaţionale nu mai menţine însă această condiţionare; art.
7(1) dispune că în conformitate cu acest statut: ”crimă împotriva umanităţii” înseamnă
oricare dintre următoarele fapte, când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau
sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac:
- omorul;
- exterminarea;
- supunerea la sclavie;
- deportarea sau transferul forţat al populaţiei;
- arestarea sau altă privare gravă de libertate fizică, prin violarea regulilor
fundamentale ale dreptului internaţional;
- tortura;
- violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, starea de graviditate forţată sau orice
altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;
- persecuţia împotriva unui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din
motive de ordin politic, rasial, etnic, cultural, religios sau sexual;
- dispariţii forţate de persoane;
- crima de apartheid;
- alte fapte inumane cu caracter analog cauzând intenţionat mari suferinţe sau
vătămări grave ale sănătăţii fizice sau mentale.
Vom face o analiză sumară a câtorva dintre faptele care atunci când sunt comise
ca parte a unui atac sistematic îndreptat împotriva unei populaţii civile, având cunoştinţă
despre atac, constituie crime împotriva umanităţii.
A. Exterminarea
Prin exterminare, în scopul statutului Curţii, se înţelege, îndeosebi, fapta de a
impune cu intenţie condiţii de viaţă, ca privarea accesului la hrană şi la medicamente, cu
scopul de a antrena distrugerea unei părţi a populaţiei. Această faptă este comisă în

161
cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în
cunoştinţă de acest atac.
Prin „atac îndreptat împotriva unei populaţii civile” se înţelege comportamentul care
constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1, împotriva oricărei populaţii
civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop
un asemenea atac.
B. Tortura
Prin tortură se înţelege, potrivit Statutului Curţii, fapta de a cauza cu intenţie durere
sau suferinţe acute, fizice sau mentale, unei persoane care se află sub paza sau controlul
făptuitorului; înţelesul acestui termen nu se extinde la durerea sau suferinţele rezultând
exclusiv din sancţiuni legale, care sunt inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.
Fapta de a cauza durere sau suferinţe acute, fie ele fizice sau mintale, persoanei
care se află sub paza sau controlul făptuitorului este comisă cu intenţie şi în cunoştinţă
de cauză de către acesta.
C. Crima de apartheid
Condamnarea discriminării rasiale şi a eradicării practicilor de discriminare a unor
persoane pe acest criteriu a constituit o preocupare importantă a unor foruri
internaţionale, în special a Organizaţiei Naţiunilor Unite, atât în cadrul mecanismelor, cât
şi a actelor sale.
Astfel, în Declaraţia Naţiunilor Unite din 1963 asupra eliminării oricăror forme de
discriminare rasială, se afirma, în mod solemn, necesitatea de a se elimina rapid toate
formele şi toate manifestările de discriminare rasială în toate părţile lumii şi de a se
asigura protecţia şi respectarea demnităţii umane.
Şi alte rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. condamnă orice politică şi practică
de apartheid.
Dintre asemenea rezoluţii se remarcă în special Rezoluţia nr. 3068 din 30
noiembrie 1973, prin care a fost adoptată Convenţia Internaţională privind eliminarea şi
reprimarea crimei de apartheid. În conformitate cu dispoziţiile Convenţiei apartheid-ul
este o crimă contra umanităţii, iar actele inumane decurgând din politica şi practica
apartheid-ului, precum şi orice politică şi practici asemănătoare de segregare şi
discriminare sunt crime care violează principiile legii internaţionale şi constituie o serioasă
ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale.
Articolul 2 din această Convenţie enumără, limitativ, categoriile de acte inumane
care constituie latura obiectivă a crimei de apartheid, dacă sunt săvârşite în condiţiile
şi cu scopurile prevăzute în definiţia acesteia, şi anume:
- Refuzul faţă de un membru sau membri unui grup rasial ori a mai multor grupuri
rasiale, al dreptului la viaţă şi la libertate al persoanei umane.
- Impunerea deliberată faţă de un grup rasial sau mai multe asemenea grupuri
a unor condiţii de viaţă destinate să antreneze distrugerea lor fizică totală sau
parţială;
- Luarea de măsuri legislative sau de altă natură, destinate a împiedica un grup
rasial sau asemenea grupuri să participe la viaţa politică, socială, economică
şi culturală a ţării şi să creeze, în mod deliberat, condiţii care să împiedice
dezvoltarea deplină a grupului sau a grupurilor în cauză;

162
 - Luarea de măsuri, inclusiv de ordin legislativ, care vizează divizarea populaţiei
după criterii rasiale, prin crearea de rezervaţii sau ghetouri separate pentru
membri grupului sau grupurilor rasiale;
- Exploatarea muncii grupului sau grupurilor, îndeosebi, prin supunerea la
muncă forţată;
- Persecutarea organizaţiilor sau a persoanelor prin privarea lor de libertăţi sau
drepturi fundamentale.
Actele inumane enumerate mai sus sunt condiţionate de săvârşirea lor cu scopul
de a institui sau a întreţine dominaţia unui grup rasial de fiinţe umane asupra oricărui alt
grup rasial de fiinţe umane şi de a oprima, în mod sistematic, grupul respectiv, inclusiv
politicile şi practicile asemănătoare de segregare şi discriminare rasială.
Statutul Curţii Penale Internaţionale, aducând o serie de elemente noi şi de
sinteză, arată că prin crima de apartheid se înţeleg faptele inumane, comise în cadrul
unui regim instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial
asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale şi cu intenţia de a menţine
acest regim.
Am făcut doar o analiză sumară a câtorva din faptele care constituie crime
împotriva umanităţii atunci când sunt comise în condiţiile Statutului. După cum se poate
observa, unele dintre faptele ce se încadrează în categoria crimelor contra umanităţii
figurează şi printre infracţiunile de drept comun (omorul, tortura, violul, lipsirea ilegală de
libertate etc.).
Subliniem însă că cele două categorii de fapte se deosebesc net unele de altele.
Astfel, crimele contra umanităţii se deosebesc de infracţiunile de drept comun în special
prin trăsături proprii: gravitatea deosebită, caracterul de masă şi mobilul săvârşirii lor.
 Gravitatea deosebită a crimelor împotriva umanităţii este exprimată de
împrejurarea că în această categorie se încadrează fapte prin care se aduc
importante atingeri vieţii, integrităţii corporale fizice sau mentale – valori
supreme ale fiinţei umane -într-un mod care poate pune în pericol existenţa
biologică a mai multor persoane, precum şi de împrejurarea că faptele de
natura crimelor contra umanităţii se comit în baza unor planuri concertate,
ele constituind acţiuni premeditate.
 Caracterul de masă al crimelor contra umanităţii se manifestă prin numărul
mare de victime pe care le produc, asemenea crime fiind îndreptate
împotriva populaţiei civile ca atare, nu a unor indivizi izolaţi, fie că lezarea
priveşte o masă amorfă de indivizi, fie că se referă la anumite grupuri în
baza unor criterii precise pe care le delimitează de populaţia civilă, în
general.
 Mobilul săvârşirii crimelor contra umanităţii îl constituie, de regulă, o politică
deliberată şi urmărită consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau
exterminarea unor grupuri de oameni, fie pentru că acestea ar constitui un
pericol actual sau potenţial pentru cei ce iniţiază asemenea fapte ori le
săvârşesc, fie ca expresie a unor convingeri de natură ideologică, etnică
sau religioasă ale autorilor unor fapte de această natură.
La încriminarea în concret a unor fapte din categoria crimelor contra umanităţii,
una sau alta din trăsăturile care le caracterizează (gravitatea deosebită, caracterul de
masă şi mobilul săvârşirii), poate să prevaleze, dar, de regulă, ele trebuie să fie întrunite

163
cumulativ.

4. Crime de război
Printre faptele pe care regulile cutumiare şi convenţionale ale dreptului
internaţional penal le încriminează figurează şi crimele de război.
Crimele de război constituie o categorie importantă de fapte penale prin care se
încalcă, în mod grav, regulile stabilite prin tratatele internaţionale sau cele care au un
caracter cutumiar referitoare la modul de desfăşurare al conflictului armat şi la protecţia
anumitor categorii de persoane şi bunuri în cadrul acestuia.
Crimele de război au o existenţă de sine stătătoare în cadrul actelor ilicite
internaţionale, deşi, uneori, pot fi comise în combinaţie cu crimele contra păcii, crimele
contra umanităţii sau cu alte infracţiuni internaţionale ca terorismul, tortura, mercenariatul
etc.
În literatura de specialitate se invocă opinia că originea încriminării crimelor de
război se găseşte într-o lege naţională şi nu într-un tratat internaţional şi anume în
Instrucţiunile americane nr. 100 din 1863 (Codul Lieber) care specificau faptul că violările
dreptului războiului în teritoriul ocupat reprezintă crime de drept comun. Încriminarea
internaţională a încălcărilor dreptului războiului şi-a făcut cu greu loc în Convenţiile
internaţionale. Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1866; Declaraţia de la Bruxelles din
1874, Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 şi Convenţia de la Geneva din 1929 asupra
prizonierilor de război, nu conţin prevederi referitoare la încălcarea regulilor pe care le
enunţăm. Însă, Manualul de la Oxford din 1880, deşi numai operă doctrinară, arată că
violările dreptului războiului sunt pasibile de sancţiuni specifice legii penale (art. 84), iar
Convenţia de la Geneva din 1906 pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor,
prevede ca statele să ia măsuri necesare pentru reprimarea în timp de război a actelor
individuale de jaf şi rele tratamente împotriva răniţilor şi bolnavilor precum şi pentru
pedepsirea folosirii abuzive a drapelului şi însemnelor Crucii Roşii.
La sfârşitul primului război mondial s-a abolit în tratatele de pace clauza amnistiei,
adică a absolvirii de răspundere a celor vinovaţi de declanşarea şi ducerea criminală a
războiului. În locul ei a fost consacrat principiul răspunderii juridice internaţionale a
autorilor războiului, în baza căreia toate persoanele vinovate de crime contra păcii şi de
război trebuie să compară în faţa instanţelor de judecată.
Tratatul de la Versailles din 1919 în Partea a VII-a referitoare la sancţiuni,
constituie un instrument juridic important în istoria dreptului războiului, întrucât el
deschide drumul dreptului internaţional penal, adică al răspunderii individuale pentru
comiterea crimelor internaţionale, astfel toate persoanele vinovate de crime contra păcii
şi crime de război trebuie să compară în faţă instanţelor de judecată.
În perioada interbelică, doar Convenţia de la Geneva din 1929 asupra ameliorării
soartei răniţilor şi bolnavilor se referea la oprirea şi reprimarea cât mai urgent posibilă a
violărilor constatate.
Primul instrument de drept pozitiv care defineşte crimele de război este Statutul
Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, anexat Acordului de la Londra din 8
august 1945. Prevederi similare există şi în Statutul Tribunalului Militar Internaţional
pentru Extremul Orient (Tribunalul de la Tokyo).
Alte instrumente de drept internaţional umanitar, care în prevederile lor se referă
la crime de război şi la alte infracţiuni care nu sunt considerate crime de război, sunt cele

164
patru Convenţii de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor războiului, care se
referă la îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la
îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la
tratamentul prizonierilor de război şi la protecţia persoanelor civile în timp de război.
Prevederile acestor convenţii au fost reafirmate şi dezvoltate în 1977 prin două
protocoale adiţionale.
Mai recent, de definirea crimelor de război ocupă un loc special în instrumentele
juridice prin care s-au creat tribunale penale internaţionale, respectiv: Statutul Tribunalului
Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie; Statutul Tribunalului Penal Internaţional
pentru Rwanda121 şi Statutul Curţii Penale Internaţionale.
În scopurile Statutului Curţii Penale Internaţionale prin crime de război se înţeleg:
- infracţiunile grave la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 şi anume
oricare din faptele menţionate mai jos, dacă ele se referă la persoane sau
bunuri protejate de dispoziţiile convenţiilor de la Geneva: omuciderea
intenţionată, tortura şi tratamentele inumane; fapta de a cauza cu intenţie
suferinţe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică sau sănătatea;
distrugerea şi însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţi militare, fapta de a
constrânge un prizonier de război sau o persoană protejată să servească în
forţele unei puteri inamice; fapta de a priva cu intenţie un prizonier de război
sau o persoană protejată de dreptul său de a fi judecată regulamentar şi
imparţial; deportarea sau transferul ilegal ori detenţia ilegală; luarea de ostatici;
- celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate
internaţionale şi neinternaţionale, şi anume: fapta de a lansa intenţionat
atacuri împotriva populaţiei civile, împotriva bunurilor cu caracter civil, împotriva
personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în
cadrul unei misiuni de ajutor umanitar; de a lansa intenţionat un atac ştiind că
el va cauza pierderi de vieţi omeneşti, în rândul civililor; atacarea sau
bombardarea prin orice mijloace a unor oraşe, sate, locuinţe sau construcţii
care nu sunt apărate şi nu sunt obiective militare.
După cum rezultă din art.8 din Statutul C.P.I. sunt folosite două criterii pentru a clasifica
crimele de război şi anume:
- încălcarea dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva din 1949;
- caracterul internaţional sau neinternaţional al conflictului armat în contextul
căruia sau asociat lui, se săvârşesc crimele de război.
Curtea are competenţa în ceea ce priveşte crimele de război, îndeosebi când
aceste crime se înscriu într-un plan sau o politică ori când fac parte dintr-o serie de crime
analoage comise pe scara larga. O analiză succintă a crimelor de război arată că obiectul
juridic special al acestora este format din relaţiile sociale cu privire la purtarea războiului
care impun o comportare umanitară faţă de cei care nu participă la ostilităţi sau faţă de
victimele războiului.
Literatura de specialitate evidenţiază, în acest sens, caracterul universal al
încriminării violărilor dreptului internaţional umanitar, inclusiv în conflictele fără caracter
internaţional, pe motivul că ceea ce este inuman şi, prin urmare, interzis în conflictele
internaţionale nu poate fi considerat ca uman şi admisibil în conflictele civile.

121
Constituirea Tribunalului Internaţional pentru Rwanda a fost decisă prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 955
din 8 noiembrie 1994.

165
 Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, militar sau civil, inclusiv în
condiţii de complicitate, iar subiect pasiv poate fi orice persoană aflată sub protecţia
dreptului internaţional umanitar.
Latura obiectivă a crimelor de război o constituie actele care sunt interzise de
convenţiile umanitare sau omisiunea de a acţiona ce contravine dreptului umanitar.
Latura subiectivă a crimelor de război ne indică faptul că aceste infracţiuni se
comit cu intenţie directă sau indirectă.
Făcând o analiză sumară a câtorva dintre aceste infracţiuni grave cum ar fi:
omuciderea intenţionată, fapta de a constrânge un prizonier sau o persoană protejată să
servească în forţele unei puteri inamice; ori luarea de ostatici, vom arăta că ele, toate,
sunt comise cu intenţie, se înscriu într-un plan sau o politică, ori fac parte dintr-o serie de
crime analoage comise pe scară largă, situaţie în care astfel de fapte intră în competenţa
Curţii.
Omuciderea intenţionată
Infracţiunea de omor constă în fapta persoanei care ucide o altă persoană.
Această faptă aduce atingere celui mai important drept al omului – dreptul la viaţă.
Reglementările internaţionale referitoare la protejarea unor categorii de persoane
şi bunuri împotriva efectelor distructive ale războiului, cunoscute şi sub denumirea de
„dreptul de la Geneva” conţin prevederi exprese, în sensul că încălcările aduse celor mai
importante reguli umanitare de protecţie constituie crime internaţionale.
Fapta de a constrânge un prizonier de război sau o persoană protejată să
servească în forţele unei puteri inamice
Militarii combatanţi capturaţi de către inamic dobândesc statutul de prizonieri de
război şi trebuie trataţi ca atare potrivit reglementărilor internaţionale în materie.
Regimul juridic al prizonierilor de război este stabilit în cuprinsul a trei instrumente
juridice internaţionale, şi anume: Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din
1907 (Capitolul II, art. 4 – 20), Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 privind tratamentul
prizonierilor de război şi Protocolul adiţional I de la Geneva, 1977.
Reglementările internaţionale prevăd dispoziţii în ceea ce priveşte protecţia
populaţiei civile în întregul său şi a persoanelor civile ca indivizi.
Pentru majoritatea faptelor ce constituie crime de război, intenţia este clară şi
poate fi dovedită, interdicţia acestora fiind absolută, dar pentru crimele de război în care
trebuie apreciată proporţionalitatea între pierderile de vieţi omeneşti şi necesitatea
militară, acest lucru este mult mai dificil. Este cazul prohibiţiilor „relative” prevăzute în art.
85 din Protocolul adiţional I care interzice atacurile fără discriminare împotriva populaţiei
şi bunurilor civile, precum şi atacurile împotriva lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe
periculoase, cunoscând că aceste atacuri vor provoca pierderi de vieţi omeneşti, rănirea
persoanelor civile sau pagube bunurilor cu caracter civil care sunt excesive în raport cu
avantajul militar concret şi direct aşteptat. Apreciem că, inclusiv în astfel de situaţii,
principiul proporţionalităţii nu poate, în nici un caz, justifica fapte contrare Clauzei
Martens, în sensul că nu pot fi în nici un caz admise pagube şi pierderi civile, echivalente
avantajului militar aşteptat, dar care ar fi incompatibile cu principiile dreptului internaţional.

5. Crima de agresiune
Potrivit dispoziţiilor Statutului Curţii Penale Internaţionale, Curtea îşi va exercita
competenţa în ceea ce priveşte crima de agresiune când va fi adoptată o dispoziţie

166
conform art. 121 şi 123, care va defini această crimă şi va fixa condiţiile exercitării
competenţei Curţii în ceea ce o priveşte. Această dispoziţie va trebui să fie compatibilă
cu dispoziţiile pertinente ale Cartei Naţiunilor Unite, ceea ce înseamnă îndeosebi capitolul
VII.
În timpul negocierilor de la Roma, existenţa însăşi a crimei de agresiune, a fost
pusă în discuţie. A fost greu de acceptat să se excludă din statut una dintre cele mai
grave crime care preocupă comunitatea internaţională în ansamblu.
Singurul organ împuternicit de Carta O.N.U. de a constata existenţa unui act de
agresiune este Consiliul de Securitate. Curtea Penală Internaţională nu poate fi sesizată
cu asemenea crime decât după ce Consiliul de Securitate şi-a dat verdictul în acest sens.
Aşa după cum am menţionat mai sus, Statutul cuprinde o singură dispoziţie de
trimitere (art. 5 paragraful 2), în sensul că jurisdicţia Curţii în ce priveşte această
infracţiune se va exercita numai după ce se va adopta o dispoziţie în concordanţă cu art.
121 şi 123 ale Statutului. Adoptarea unei asemenea definiţii va fi posibilă după expirarea
unei perioade de 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului, prin procedura depunerii de
amendamente, prevăzute de art. 121 care să fie analizate apoi de o Conferinţă de
revizuire a Statutului la care să participe membri Adunării Statelor-părţi.

CURSUL NR. 12

Terorismul internaţional şi calificarea sa

Planul cursului:
1. Aspecte generale privind terorismul
2. Controverse privind calificarea terorismului: crimă de drept comun, crimă de război
sau crimă împotriva umanităţii?

1. Aspecte generale privind terorismul

Aşa cum am arătat anterior, în cazul crimelor contra păcii şi securităţii
internaţionale, crimele de război şi crimele contra umanităţii, autorii acestora sunt, de
regulă, organe, organizaţii şi instituţii guvernamentale sau persoane particulare care
acţionează în calitate de agenţi ai statului ori din însărcinarea acestuia.
Persoanele particulare pot săvârşi, la rândul lor, fapte contrare dreptului
internaţional. Statele sunt obligate, în relaţiile lor de colaborare, să prevină şi să împiedice
comiterea unor asemenea fapte, ţinând seama de periculozitatea lor pentru comunitatea
internaţională.
Printre infracţiunile internaţionale comise de persoane particulare figurează:
terorismul, pirateria maritimă, pirateria aeriană, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de
monedă, mai recent corupţia, etc..
Asemenea fapte sunt incluse în categoria de infracţiuni internaţionale(delicta juris
gentium) prin tratate sau convenţii internaţionale intervenite între state prin care acestea
se obligă să le încrimineze în legislaţia lor penală internă şi să le sancţioneze ca atare.
La ora actuală, terorismul internaţional este una dintre cele mai dezbătute şi mai

167
controversate probleme. Astfel, numeroşi jurişti, oameni politici, cercetători din diferite
domenii – sociologi, politologi, economişti, au căutat să identifice esenţa fenomenului
terorist studiindu-i cauzele, formele de manifestare şi definindu-i trăsăturile care-l
individualizează.
Cu toate acestea – după cum am arătat - terorismul nu a putut dobândi, o definiţie
juridică universal acceptată, datorită în primul rând caracterului politic, incontestabil al
acestui fenomen.
Consecinţa inexistenţei unei definiţii juridice precise a terorismului a determinat şi
imposibilitatea încriminării acestei fapte ilicite grave, de către tribunalele penale
internaţionale create până în prezent, ca o crimă de sine stătătoare şi sancţionată ca
atare.
Potrivit regulilor de drept penal, atât cel naţional cât şi internaţional, încriminarea
unei fapte presupune existenţa unei definiţii precise. Acest aspect este menţionat şi în
Statutul Curţii Penale Internaţionale, potrivit căruia „definirea unei crime este de strictă
interpretare şi nu poate fi extinsă prin analogie”.
Fără să existe o definiţie clară, precisă a terorismului, în dreptul internaţional,
terorismul nu este o infracţiune autonomă, în acest domeniu, însă el a devenit o astfel de
infracţiune, în domeniul dreptului intern.
În legislaţiile diferitelor state el a fost încriminat, exemplificăm în acest sens,
Franţa, care după reforma codului său penal, a introdus în Cartea a IV-a intitulată „Crime
şi delicte împotriva naţiunii şi păcii publice”, infracţiunea de terorism definită ca „acţiunea
deliberată care tinde, prin intimidarea cu violenţă să răstoarne instituţiile democratice...”.
Gilbert Guillaume, fost preşedinte al Curţii Internaţionale de Justiţie, a estimat că
trei elemente trebuie întrunite pentru a exista un act criminal de terorism şi anume:
- acte de violenţă de natură a provoca moartea sau vătămări corporale grave;
- acţiuni individuale sau colective care tind să săvârşească astfel de acte;
- scopul propus: crearea terorii în public.
Astfel, sunt întrunite criteriile necesare definirii unei infracţiuni: elementul material,
elementul intenţional şi mobilul.
Cu toate că în domeniul dreptului internaţional, terorismul internaţional datorită
lipsei definirii acestuia, nu este încă calificat ca o infracţiune autonomă, comunitatea
internaţională a continuat lupta în plan politico-juridic împotriva acestui flagel, prin
elaborarea convenţiilor internaţionale. Convenţiile elaborate pentru prevenirea şi
reprimarea terorismului consacră ca infracţiuni pe cele deja existente sau, şi mai simplu,
dar sugestiv şi cuprinzător incriminabile. Exemplificăm în acest sens, Convenţia de la
Washinghon din 1971, Convenţia de la Haga din 1970, Convenţia privind reprimarea
finanţării terorismului din 1999, etc.
Terorismul este considerat ca fiind o infracţiune multiformă. Sub acest aspect,
putându-se distinge între terorismul internaţional şi terorismul de stat.
Terorismul internaţional, are ca autor un individ sau un grup de indivizi care comit
acte de violenţă împotriva populaţiei civile cu scopul de a constrânge şi a determina
autorităţile publice de a le satisface anumite cerinţe ori scopuri.
Cealaltă formă, terorismul de stat, se caracterizează prin aceea că autor este
statul, care, fie foloseşte terorismul împotriva cetăţenilor ca mijloc de guvernare, fie
susţine anumiţi indivizi, care comit acte de terorism.
Comunitatea internaţională, în ceea ce priveşte terorismul internaţional a optat

168
pentru o abordare sectorială, astfel sunt definite actele particulare ale terorismului prin
Convenţiile internaţionale adoptate în materie de terorism, putând astfel să le încrimineze,
şi, deci, să le prevină şi reprime.
Actele încriminate astfel, sunt: deturnări de aeronave, infracţiuni împotriva
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, luarea de ostatici, infracţiuni
împotriva securităţii navigaţiei maritime, infracţiuni contra securităţii platformelor fixe
infracţiuni în domeniul finanţării şi altele.
Terorismul de stat poate exista, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război. În
primul caz el vine în conflict cu drepturile omului, iar în cel de-al doilea cu dreptul
umanitar.
În timp de pace, infracţiunile pe baza cărora, comunitatea internaţională poate să
sprijine încriminarea terorismului de stat sunt: munca forţată, deportarea, genocidul,
întemniţarea arbitrară, finanţarea terorismului sub multiplele sale forme.
În timp de război, este necesar a se face distincţia între combatanţi şi
necombatanţi. Combatanţii sunt membrii forţelor armate ale unei părţi aflate în conflict. Ei
trebuie să aibă semne distinctive faţă de populaţia civilă. Dreptul umanitar sau dreptul
conflictelor armate condamnă toate politicile de teroare care recurg la omoruri, luări de
ostatici, torturi, rele tratamente, acte de terorism.
Eşecul datorat lipsei unei definiţii juridice a terorismului internaţional nu împiedică
statele să condamne toate formele de terorism şi să vrea să combată manifestările
multiforme ale acestuia, folosind instrumente juridice dar şi politice.

2. Controverse privind calificarea terorismului: crimă de drept comun, crimă de

război sau crimă împotriva umanităţii?
Caracterul politic incontestabil al acestui fenomen a făcut dificilă, chiar imposibilă,
am putea spune, găsirea unei definiţii general acceptate a terorismului internaţional,
mai mult a împiedicat obţinerea unei reacţii unitare a statelor de a condamna
terorismul.
Astfel au apărut o serie de discuţii printre specialiştii în domeniu privind
calificarea terorismului, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001.
În concepţia unor state, violenţa exercitată de un stat este suficient reglementată
de Carta O.N.U. şi de alte instrumente internaţionale, iar terorismul individual trebuie să
fie tratat doar pe plan intern, eventual putându-se invoca un tip de cooperare identic cu
cel utilizat în cazul infracţiunilor de drept comun. Abordarea sub acest aspect s-a dovedit
a nu fi corespunzătoare, datorită dezvoltării şi amplorii fenomenului terorist.
Asocierea terorismului cu violenţa este evidentă, însă ea nu trebuie absolutizată
în raport cu infracţiunea de drept comun, deoarece nu toate actele de violenţă pot fi
incluse în noţiunea de terorism.
În opinia noastră a califica terorismul drept o infracţiune de drept comun, ar
însemna a nu se ţinea seama de caracteristicile acestei crime, de gradul de pericol social
pe care-l prezintă pentru anumite valori esenţiale ale societăţii internaţionale, iar ca o
primă consecinţă ar fi aceea că ne-am afla în imposibilitatea de a aplica acestuia regimul
sever de pedepsire al crimelor de drept internaţional.
Atât prin formele de manifestare, cât şi prin consecinţele sale în prezent terorismul
reprezintă o gravă ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, a drepturilor

169
omului şi a altor valori superioare ale omenirii, motiv pentru care am optat pentru
calificarea lui drept crimă de drept internaţional.
După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, au existat şi opinii extrem de
avizate şi fundamentate care afirmau că actele grave de terorism, întrunesc elementele
constitutive ale crimelor împotriva umanităţii. Astfel, este incontestabil faptul că atacul
terorist din 11 septembrie 2001 din S.U.A. şi, într-o oarecare măsură, cel din Spania din
martie 2004, reprezintă „acte de ucidere, exterminare.... comise în cadrul unui atac
generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile, având conştiinţa şi
intenţia comiterii acestui act”, aşa cum prevede art.7 din Statutul Curţii Penale
Internaţionale.
Opinăm că doar anumite forme de terorism pot fi considerate o veritabilă crimă
împotriva umanităţii.
Calificarea, foarte repede, după atentatele din 11 septembrie 2001, a acestor acte
drept „crimă împotriva umanităţii”, a fost evocată de către unii jurişti, precum şi de către
oameni politici sau reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale.
Afirmaţiile potrivit cărora terorismul era calificat drept crimă împotriva umanităţii,
au fost criticate, dar ele s-au limitat doar la calificarea actelor din 11 septembrie 2001 şi
nu la terorism în general. Astfel, ele nu implică în nici un fel faptul că terorismul în general
constituie o crimă împotriva umanităţii, ci că actele în cauză intrau în această categorie.
Potrivit acestei calificări, se nasc o serie de întrebări cum ar fi:
- Dacă anumite acte de terorism sunt crime împotriva umanităţii, este interesant
să stabilim care anume, adică de a stabili criteriile care permit calificarea unui
act de terorism drept crimă împotriva umanităţii?
- Afirmaţia de mai sus este fondată doar pe speţă?
- Nu toate actele de terorism sunt crime împotriva umanităţii; există o
neconcordanţă, cel puţin parţială, între definiţiile terorismului şi cele ale crimei
împotriva umanităţii.
Cea mai adecvată definiţie pentru a determina dacă terorismul, în general sau doar
ca speţă, constituţie o crimă împotriva umanităţii este cea adoptată prin consimţământul
statelor şi pe care o găsim incriminată în Statutul C.P.I. Potrivit acesteia elementele
constitutive ale crimelor împotriva umanităţii sunt:
Elementul material, care constă în săvârşirea actelor inumane în cadrul unui atac
generalizat sau sistematic împotriva unei populaţii civile;
Prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege comportamentul care
constă în comiterea multiplă de acte inumane (omor, exterminare, supunere la sclavie...)
împotriva oricărei populaţii civile în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei
organizaţii având ca scop un asemenea atac.
Elementul psihologic în cazul crimelor împotriva umanităţii constă în
cunoaşterea de către făptuitor a încadrării faptelor sale într-un atac generalizat sau
sistematic;
Actele comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva
oricărei populaţii civile cum sunt cele precizate în paragraful 1 al art.7 din Statutul C.P.I.
respectiv, omorul, exterminarea, supunerea la sclavie, tortura, crima de genocid.... pot
constitui o crimă împotriva umanităţii, dar contrar acestora, actele ce ţin de terorismul
informatic sau de terorismul îndreptat împotriva bunurilor, nu ar putea constitui crimă
împotriva umanităţii.

170
 De aceea, am putea concluziona că anumite acte de terorism pot intra în categoria
crimelor împotriva umanităţii, dar că terorismul în general nu constituie o crimă împotriva
umanităţii, şi că în acest context, criticile aduse afirmaţiilor potrivit cărora terorismul era
calificat drept crimă împotriva umanităţii sunt justificate.
Crimele împotriva umanităţii se caracterizează prin aceea că ele pot fi comise doar
împotriva persoanelor în mod direct ori indirect nu şi a bunurilor, chiar dacă ele pot afecta
şi bunurile aparţinând acestora.
Preocupările pentru definirea terorismului au evidenţiat că, chiar dacă nu există în
prezent o definiţie unanim acceptată referitoare la terorism, doctrina a reţinut o serie de
definiţii, din care se desprind caracteristicile acestei crime şi care sunt diferite de cele ale
crimei împotriva umanităţii.
Faptele prezentate în elementul material al anumitor crime împotriva umanităţii nu
sunt proprii numai acestora, unele cum sunt omuciderea, deportarea, violenţa sexuală, le
întâlnim şi în structura elementului material al altor crime cum sunt: genocidul, crimele de
război, doar circumstanţa specială în care sunt comise le încadrează în categoria crimelor
împotriva umanităţii, respectiv „comiterea lor în cadrul unui atac generalizat şi sistematic
lansat împotriva unei populaţii civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a
unei organizaţii având ca scop un asemenea atac.
Dacă ne referim strict la actele din 11 septembrie 2001, din S.U.A. acestea prin
modul de comitere, puteau fi considerate ca fiind crime împotriva umanităţii, întrucât
elemente ale acestei crime au fost prezente şi anume: „acte de ucidere, exterminare...
comise în cadrul unui atac generalizat şi sistematic împotriva unei populaţii civile,
făptuitorul acţionând cu intenţie şi în cunoştinţă de acest atac”.
Soluţia adoptată de moment privind calificarea actelor din 11 septembrie 2001, în
categoria crimelor împotriva umanităţii, rămâne totuşi o soluţie a cărei validitate rămâne
mărginită la această speţă, problema definirii terorismului nefiind în nici un fel rezolvată.
Faptul că s-a recurs la o asemenea soluţie ad-hoc, privind calificarea actelor
teroriste din 11 septembrie 2001, ca fiind o crimă împotriva umanităţii nu este considerată
ca fiind suficientă, ci se impune mai mult o încriminare generală şi autonomă, evitându-
se astfel soluţii de acest gen.
Au existat şi păreri potrivit cărora actele teroriste din 11 septembrie 2001, pot fi
calificate şi ca fiind crime de război.
Ţinând seama de definiţia dată crimelor de război în art.8 din Statutul Curţii Penale
Internaţionale, prima condiţie a unei crime de război este legată de existenţa unui conflict
armat, iar în cazul analizat de noi, această condiţie nu este prezentă.
Dacă atacul a fost comis sub controlul efectiv al unui stat, acesta din urmă este
considerat ca fiind responsabil, iar atacul marchează începutul unui conflict armat. Speţa
supusă analizei corespunde mai degrabă unei situaţii de instabilitate, în care nu a fost
demonstrat că un stat deţinea controlul efectiv asupra teroriştilor.
La 11 septembrie 2001, nu a avut loc o agresiune în sensul definiţiei din 1974,
chiar dacă actele din 11 septembrie 2001, vor accelera poate reflecţia asupra definiţiei
noţiunii – contextul în care ele au fost comise nu poate fi definit, ca cel al unui conflict
armat.În consecinţă, faptele din 11 septembrie 2001 nu puteau fi calificate de drept, ca
fiind crime de război; prin aceste fapte teroriştii au vizat pe lângă Turnurile gemene şi
Pentagonul. Acest obiectiv, adaugă în mod logic şi o dimensiune strategică şi militară
acestor evenimente.

171
 Astfel, în faţa evoluţiei şi supleţii demonstrate, a dreptului conflictelor armate, este
posibil ca situaţii similare celor de la 11 septembrie să fie calificate, în viitorul apropiat,
drept conflict armat. Atunci se vor aplica principiile dreptului conflictelor armate şi se va
putea pune problema calificării drept crime de război a actelor teroriste similare celor de
la 11 septembrie 2001.
Prin urmare, potrivit reglementărilor internaţionale existente în prezent, nu putem
afirma că actele teroriste de la 11.11.2001, pot fi calificate ca fiind crime de război.

CURSUL NR. 13

Cazuri aflate pe rol la Curtea Penală Internaţională

Planul cursului:
1. Situaţia solicitărilor şi a investigaţiilor
2. Investigarea crimelor comise pe teritoriul Republicii Democrate Congo – primul caz al
Curţii Penale Internaţionale
3. Deschiderea investigaţiilor în Republica Uganda
4. Adoptarea Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU, privind situaţia din Darfur,
Sudan şi deschiderea investigaţiilor CPI
5. Deschiderea investigaţiilor în Republica Central Africană
6. Sancţionarea crimelor după cel de-al doilea război mondial
6.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg
6.2. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Indepărtat (Tokyo)

1. Situaţia solicitărilor şi a investigaţiilor

Până în momentul de faţă trei State Părţi au depus solicitări Biroului Procurorului,
în vederea analizării situaţilor, după cu urmează:
- la data de 29.01.2004 – Republica Uganda
- la data de 19.04.2004 – Republica Democrată Congo
- la data de 06.01.2005 – Republica Central Africană
De asemenea, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adresat o solicitare Biroului
Procurorului, la data de 31.03.2005, în vederea analizării situaţiei din Darfur, Sudan.
După o analiză riguroasă a celor prezentate, în conformitate cu Statulul de la Roma
al Curţii Penale Internaţionale şi cu Regulile de Procedură şi de Probe, Procurorul şef al
Curţii, Luis Moreno Ocampo, a decis, până acum deschiderea investigaţiilor în 4 situaţii:
- la data de 23.06.2004 în Republica Democrată Congo
- la data de 29.07.2004 în Republica Uganda
- la data de 06.06.2005 în Darfur, Sudan
- la data de 22.05.2007 în Republica Central Africană.

2. Investigarea crimelor comise pe teritoriul Republicii Democrate Congo – primul

caz al Curţii Penale Internaţionale
După aproape doi ani de la adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, la
data de 23 iunie 2004, Procurorul şef al Curţii Penale Internaţionale, Louis Moreno
Ocampo, la Haga, anunţă decizia sa de a deschide prima investigaţie a Curţii Penale
Internaţionale. Astfel, Biroul Procurorului urma să investigheze gravele crime comise pe

172
teritoriul Republicii Democrate Congo, începând cu data de 1 iulie 2002. Decizia
deschiderii unei investigaţii a fost luată după analizarea considerentelor legate de
jurisdicţie şi admisibilitate cerute de Statutul de la Roma. Procurorul a concluzionat că o
investigaţie asupra gravelor crime din R.D.Congo ar fi în interesul justiţiei şi a victimelor.
Biroul Procurorului a analizat îndeaproape situaţia din R.D. Congo, începând cu
iulie 2003, iniţial concentrându-se asupra crimelor comise în Regiunea Ituri. În septembrie
2003, Procurorul a informat Statele Părţi că era gata să solicite autorizarea Secţiei de
Primă Instanţă, să-şi folosească propriile puteri să pornească investigaţia, cu condiţia să
primească suport din partea autorităţilor din R.D. Congo. În noiembrie 2003, Guvernul
R.D. Congo saluta, printr-o scrisoare, implicarea Curţii Penale Internaţionale şi în martie
2004 R.D. Congo a adresat Curţii o notă asupra situaţiei din ţară.
Milioane de civili au murit în urma conflictelor din R.D.Congo, încă din anul 1990.
Jurisdicţia Curţii, însă, se aplică crimelor comise după data de 1 iulie 2002, când Statutul
de la Roma a intrat în vigoare. State, organizaţii internaţionale şi neguvernamentale au
raportat mii de morţi prin execuţii în masă şi singulare în R.D. Congo, începând cu anul
2002. Rapoartele se mai refereau la violuri, tortură şi la folosirea ilegală a copiilor ca
soldaţi.
În baza acestor date s-a lansat prima investigaţie a Curţii Penale Internaţionale,
Procurorul şef Louis Moreno Ocampo spunând că: “aceasta este un pas mare înainte
pentru justiţia internaţională, împotriva impunerii şi pentru protecţia victimelor”.

3. Deschiderea investigaţiilor în Republica Uganda

În luna decembrie a anului 2003 Preşedintele Ugandei Yoweri Museveni a luat
decizia de a prezenta situaţia privitoare la Armata de Rezistenţă a Lordului (Lord’s
Resistance Army) Procurorului Curţii Penale Internaţionale. Procurorul a considerat că
există suficientă baza pentru a demara investigaţiile. Între Presedintele Museveni şi
Procurorul CPI a avut loc o întâlnire pentru a stabili baza pentru cooperările următoare
dintre Uganda şi CPI. O problemă importantă va fi localizarea şi arestarea conducerii
LRA. Aceasta va necesita o cooperare activă a statelor şi instituţiilor internaţionale în
susţinerea eforturilor autorităţilor ugandeze.
Mulţi dintre membrii Armatei de Rezistenţă sunt ei însuşi victime, fiind răpiţi şi
brutalizaţi de conducerea LRA . Problema reintegrării acestor persoane în societatea din
Uganda este esenţială pentru stabilitatea viitoare a Ugandei de Nord. Aceasta va necesita
sprijinul susţinut al comunităţii internaţionale, deoarece Uganda şi Curtea Penală
Internaţională nu pot face asta singure.
În efortul de a încuraja membrii LRA să se întoarcă la viaţa normală, autorităţile
ugandeze au promulgat o lege de amistiere. Preşedintele Museveni i-a comunicat
Procurorului Curţii intenţia sa de a modifica această lege în aşa fel încât să excludă
conducerea LRA, asigurându-se că cei care poartă cea mai mare responsabilitate pentru
crimele împotriva umanităţii comise în Uganda sunt aduşi în faţa justiţiei.
Tinând cont de situaţia tocmai prezentată, la data de 29 iulie 2004, la Haga,
Procurorul Şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno Ocampo, a constatat că există
bază suficientă pentru deschiderea unei investigaţii privind situaţia din Uganda, decizia
de începere fiind luată după o analiză amănunţită a informaţiilor disponibile, pentru a se
asigura că cerinţele prevăzute în Statutul de la Roma sunt îndeplinite.

173
 4. Adoptarea Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU, privind situaţia din
Darfur, Sudan şi deschiderea investigaţiilor CPI
Secretarul General al ONU, Kofi Anan, a aprobat adoptarea Rezoluţiei Consiliului
de Securitate 1593 (2005) care prezintă Procurorului Curţii Penale Internaţionale situaţia
din Darfur, începând cu 01.07.2002. Această situaţie impune Consiliului folosirea
autorităţii sale prevăzute în Statutul de la Roma pentru a crea un mecanism adecvat
ridicării vălului de imunitate care a permis continuarea neîngrădită a crimelor din Darfur
privind drepturile omului.
Secretarul General a cerut Guvernului din Sudan, celorlalte părţi ale conflictului
din Darfur şi tuturor statelor şi organizaţiilor internaţionale şi regionale interesate
cooperarea deplină şi acordarea oricărui suport necesar Curţii şi Procurorului.
Secretarul General stipulează, de asemenea, că durabilitatea păcii din Darfur
poate fi susţinută numai de o înţelegere negociată între părţile acestui conflict tragic şi le
cere acestora reînceperea negocierilor în Abuja pentru a-i grăbi deznodământul.
La data de 06 iunie 2005, la Haga, Procurorul şef al Curţii Penale Internaţionale,
Luis Moreno-Ocampo, a decis declanşarea unei investigaţii privind situaţia din Darfur,
Sudan.
Urmărind referatul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din data de 31
martie 2005, Procurorul a primit documentele arhivistice ale Comisiei Internaţionale de
Investigare din Darfur. În continuare, Oficiul Procurorului a cerut informaţii unei varietăţi
de surse, colectând astfel mii de documente. Oficiul a intervievat, totodată, peste 50 de
experţi particulari. După o analiză atentă, Procurorul a decis că cerinţele statutare iniţierii
unei investigaţii au fost îndeplinite.
La data deschiderii investigaţiei, Procurorul Luis Moreno-Ocampo a
spus:„Investigaţia va necesita o cooperare susţinută între autorităţile naţionale şi
internaţionale. Va forma o parte a unui efort colectiv, implicând Uniunea Africană şi alte
iniţiative pentru stoparea violenţelor din Darfur şi promovarea justiţiei. Mecanismele
tradiţionale din Africa pot constitui un important mijloc de completare a acestor eforturi şi
de obţinere a reconcilierii locale”.
În interesul cauzei Procurorul va cere tuturor partenerilor furnizarea către Oficiu a
tuturor informaţiilor, probelor şi suportului practic necesar satisfacerii mandatului.
Fundamentul deciziei de a deschide investigaţiile în Darfur este constituit din mai
multe puncte, enumerate în continuare:
1.Curtea Penală Internaţională are jurisdicţie asupra unor crime grave supuse
dreptului internaţional, comise pe teritoriul statelor-părţi sau de cetăţeni ai statelor părţi.
Drept urmare, Curtea are jurisdicţie asupra situaţiilor din toate statele la care se face
referire Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite în Capitolul VII al Regulamentului
Naţiunilor Unite.
2.Când Procurorul primeşte un referat, Statutul impune acestuia realizarea unei
examinări preliminare, ori a unei analize a informaţiilor disponibile pentru a determina
dacă există suficiente motive şi probe pentru a începe o investigaţie. Pentru realizarea
acestei analize, Procurorul poate cerceta informaţii ale statelor, organelor Naţiunilor
Unite, organizaţiilor interguvernamentale şi non-guvernamentale, sau ale altor surse
credibile.
În luarea deciziei, Procurorul trebuie să aibă în vedere:
a) jurisdicţia: informaţiile deţinute susţin o bază motivată credinţei că o crimă ce

174
intră cadrul competenţei materiale Curţii a fost sau urmează a fi comisă;
b) testul de admisibilitate: situaţia trebuie să implice cazuri care ar fi admisibile,
lucru ce necesită examinarea gradului de pericol şi considerarea aplicării procedurilor
naţionale privind cazul respectiv;
c) interesul justiţiei: luând în considerare gravitatea crimei şi interesele victimei,
există motive substanţiale pentru a considera că o investigaţie nu ar satisface interesele
justiţiei.
În selectarea cazurilor, Procurorul va considera gravitatea, admisibilitatea şi
interesul justiţiei şi va continua analizarea oricăror proceduri naţionale din Sudan care s-
ar putea aplica unor cazuri particulare.
3.Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite s-a adresat, cu privire la situaţia din
Darfur, Procurorului Curţii Penale Internaţionale, în Rezoluţia 1593 (2005), la data de 31
martie 2005.
Rezoluţia cere Sudanului şi tuturor celorlalte părţi ale conflictului din Darfur
cooperarea cu Curtea. De asemenea, invită Curtea şi Uniunea Africană să discute despre
aranjamentele practice care vor facilita munca Judecătorului şi a Curţii, inclusiv
posibilitatea îndrumării procedurilor în regiune.
4.Comisia Internaţională de Investigaţii din Darfur, a fost stabilită de Secretarul
General al Naţiunilor Unite, Kofi Annan, în octombrie 2004.
Comisia a raportat Naţiunilor Unite, în ianuarie 2005, că există motive de a se
considera că anumite crime contra umanităţii şi crime de război au avut loc în Darfur şi a
recomandat ca situaţia să fie analizată de Curtea Penală Internaţională. Pentru această
analiză au fost utilizate multiple surse de informaţii, inclusiv date de la Guvernul din
Sudan, de la Uniunea Africană, Naţiunile Unite şi alte organizaţii, presa locală şi
internaţională, experţi academici şi alţii.

5. Deschiderea investigaţiilor în Republica Central Africană

Procurorul Şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno-Ocampo, a primit o
scrisoare trimisă din partea guvernului centrafrican122 ce se referă la crimele comise în
Republica Centrafricană de la 1 iulie 2002, data intrării în vigoare a Statutului de la Roma.
Conform Statutului şi Regulilor de Procedură şi Probe, Procurorul a realizat o
analiză pentru a determina dacă o investigaţie este necesară. Pentru acest scop, el a
căutat informaţii suplimentare în legătură cu criteriile trasate în Statut, inclusiv gravitatea
presupuselor crime, orice proceduri naţionale relevante şi interesul justiţiei.
La data de 22 mai 2007, Procurorul Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno-
Ocampo, şi-a anunţat decizia de a deschide investigaţia în Republica Centrafricană:
„Biroul meu a analizat cu atenţie informaţiile provenite din multe surse.Considerăm că
grave crime au fost comise din cauza jurisdicţiei precare a Curţii. Vom conduce propria
noastră anchetă, vom strânge dovezi şi îi vom acuza pe cei responsabili”.
Pe baza analizei preliminare a presupuselor crime, apogeul violenţei şi al
criminalităţii s-a situat la nivelul anilor 2002-2003. Civilii au fost omorâţi şi violaţi, iar casele
şi magazinele au fost vandalizate. Crimele s-au produs în contextul unui conflict armat
între guvern şi forţele rebele.
Aceasta este prima oară când Procurorul deschide o anchetă în care acuzaţiile
pentru infracţiuni sexuale depăşesc cu mult numărul crimelor.

122
La data de 7 ianuarie 2005

175
 Conform Procurorului, „Acuzaţiile de infracţiuni sexuale sunt substanţiale şi sunt
prezentate detaliat. Informaţiile pe care le deţinem acum sugerează că violurile civililor
au fost comise într-un număr care nu poate fi ignorat de legea internaţională”.
Sute de victime ale violurilor au îndrăznit să-şi relateze experienţele, vădindu-se
clar caracterul crud cu care au fost comise. Acestea au povestit cum au fost violate în
public, fiind atacate de mai mulţi infractori; cum au fost violate în prezenţa familiei şi cum
au fost abuzate dacă încercau să reziste agresorilor. Multe dintre aceste victime au fost
marginalizate de familiile lor şi de aceea strigă după dreptate.
Curtea de Casaţie, instrumentul superior al ţării, a conformat ulterior faptul că
sistemul de justiţie naţional nu a putut face faţă procedurilor necesare pentru investigarea
şi acuzarea infracţiunilor.
Legiferarea a constituit un factor important pentru că, sub auspiciile Statutului de
la Roma, Curtea Penală Internaţională este o Curte de ultim recurs, care intervine doar
în situaţii în care autorităţile judiciare naţionale sunt în imposibilitate sau nu doresc să
procedeze în mod adecvat.
Pentru a ajunge la concluzia deschiderii anchetei, Biroul Procurorului a evaluat
informaţiile oferite de guvern prin referatul său, ONG-uri, organizaţii internaţionale şi alte
surse de încredere.
Anchetatorii vor începe să adune probe incriminatoare, concentrându-se asupra
perioadelor de violenţă de vârf.
Ancheta nu face referire la nici un suspect în mod special la acest moment şi va fi
ghidată doar pe probele relevante.
Sondaje îngrijorătoare asupra violenţei şi alte fapte penale comise în zona de Nord
care delimitează Chadul şi Sudanul. Lansarea acestor anchete penale are loc în contextul
insecurităţii şi al deteriorării condiţiilor umane din ţară, în mod special al persoanelor
strămutate şi al copiilor.
Biroul Procurorului susţine eforturile Naţiunilor Unite şi al altora pentru a obţine o
soluţionare paşnică în care poate fi stabilită o siguranţă permanentă, asistenţă umanitară
şi promovarea dezvoltării şi educaţiei.
„În interesul minimalizării violenţei viitoare şi pentru promovarea păcii în regiune,
avem obligaţia să demonstrăm că infracţiunile grave nu pot fi comise fără a fi ulterior
pedepsite.Ne vom face datoria prin mandatul judiciar pe care îl avem”, a spus Procurorul
Moreno-Ocampo.

6. Sancţionarea crimelor după cel de-al doilea război mondial

6.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg
Necesitatatea constituirii Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg
Atrocitatea crimelor comise în timpul celui de-al doilea război mondial a determinat
puterile învingătoare să ia în calcul, chiar înainte de sfârşitul războiului, posibilitatea
înfiinţării unui tribunal care să poată judeca responsabilii crimelor care au marcat conştiinţa
umanităţii. În acest sens a fost semnată Declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943,
prin care Puterile Aliate intenţionau să trimită membrii partidului nazist şi militarii germani
responsabili de atrocităţi sau crime în ţările unde au fost comise faptele pentru a putea fi
judecaţi şi pedepsiţi potrivit legilor acestor ţări.
La această dată, numai crimele de război păreau să intre în competenţa Declaraţiei.

176
Însă, odată cu anul 1944, au început să iasă la iveală date despre genocidul 123 comis
împotriva celor 6 milioane de evrei din Europa, ajungându-se în acest fel la conceptul de
“crime împotriva umanităţii”.
În temeiul Declaraţiei de la Moscova, la data de 8 august 1945, se semnează, la
Londra, “Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor
europene şi ale Axei”. Guvernele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, al
U.R.S.S. şi al S.U.A., precum şi Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, ca state
semnatare ale Acordului, au instituit un Tribunal militar internaţional, cu sediul la Nürnberg,
care să judece criminalii de război ale căror fapte nu aveau o localizare geografică exactă.

Principiile Dreptului Internaţional recunoscute în Statutul Tribunalului de la

Nürnberg
 Principiul I - Orice persoană care comite o faptă considerată crimă în baza
prevederilor dreptului internaţional va răspunde pentru ea şi va fi pasibilă de pedeapsă;
 Principiul II – Dacă legea naţională a ţării al cărui cetăţean este persoana nu
sancţionează o faptă considerată crimă în baza dreptului internaţional, acea persoană nu
este exonerată de răspundere penală internaţională;
 Principiul III – Dacă persoana care a comis fapta sancţionată de dreptul
internaţional a acţionat în calitate de şef de stat sau responssabil guvernamental, acea
persoană nu este exonerată de răspundere penală internaţională;
 Principiul IV – Faptul că persoana a acţionat în baza unui ordin guvernamental sau
al unuui superior nu o exonerează de răspundere penală internaţională, cu condiţia să fi
putut face o alegere morală;
 Principiul V – Orice persoană acuzată de crimă în baza dreptului internaţional are
dreptul la un proces echitabil în baza faptelor şi a legii;
 Principiul VI – Crimele definite în ceea ce urmează se sancţionează drept crime în
baza dreptului internaţional:
a) crime împotriva păcii:
i) plănuirea, pregătirea, iniţierea sau purtarea de războaie de agresiune cu
încălcarea tratatelor, actelor sau garanţiilor internaţionale;
ii) participarea la un plan comun sau la conspiraţia pentru îndeplinirea
oricărui act menţionat la punctul(i);
b) crime de război:
Încălcarea legilor sau obiceiurilor războiului include, dar nu se limitează la crimă, rele
tratamente sau deportarea în sclavie pentru muncă sau pentru orice alte motive a populaţiei din sau
în teritoriul ocupat; crima sau relele tratamente aplicate prizionierilor de război, a persoanelor de
pe mare (marinarilor), uciderea ostaticilor, prădarea proprietăţilor publice sau private, distrugerea
deliberată a aşezărilor omeneşti sau devastarea nejustificată de nevoi militare;
c) crime împotriva umanităţii:
Uciderea, exterminarea, luarea în sclavie, deportarea şi orice acte inumane exercitate
împotriva oricărei populaţii civile, sau persecutarea pe baze politice, rasiale sau religioase, când
asemenea acte sunt înfăptuite în timpul execuţiei sau în conexiune cu orice crime împotriva păcii
sau crime de război.

123
Termenul a fost promovat de un ziarist american de origine iudaică, Raphael Lemkin şi utilizat în cartea sa,
“Legile Axei în Europa Ocupată”.

177
 Principiul VII – Complicitatea la comiterea de crime împotriva păcii, crime de război
sau crime împotriva umanităţii, precum sunt ele definite la Principiul VI, constituie crimă în
baza prevederilor dreptului internaţional.

Competenţa Tribunalului
Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în numele ţărilor
europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membru al unei organizaţii, oricare
dintre crimele124 menţionate expres în Statut.
Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la
elaborarea sau executarea unui plan concret, ori a unui complot pentru comiterea oricăreia
dintre crimele prevăzute în Statut erau consideraţi răspunzători pentru toate actele
îndeplinite de către alte persoane în executarea planurilor respective, situaţia lor fiind
aceea de instigatori sau complici după caz. Articolul 7 prevedea că „poziţia oficială a
inculpaţilor, fie ei şefi de state sau oficiali în departamente guvernamentale, nu se
consideră a fi exoneratoare de răspundere sau pentru micşorarea pedepsei”. Nici faptul
că inculpaţii ar fi acţionat în baza ordinelor guvernului sau a unui superior nu îi exonera de
răspundere, dar putea fi luată în considerare la micşorarea pedepsei fiind o circumstanţă
atenuantă, dacă Tribunalul considera că era în interesul dreptăţii.
În cazul în care în timpul unui proces se constata că un inculpat vinovat de o
anumită faptă face parte dintr-un grup sau organizaţie, tribunalul era abilitat să declare că
grupul sau organizaţia respectivă sunt criminale. Astfel, Gestapo-ul, SS-ul şi conducerea
Partidului Nazist German au fost declarate criminale.
De asemenea, Statutul prevedea că în cazul în care procesele ar fi prea
numeroase, se puteau înfiinţa alte instanţe, a căror competenţă şi procedură erau identice
cu cele prevăzute de statut.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a funcţionat în perioada 20 noiembrie
1945 - 1 octombrie 1946, dată la care şi-a încheiat lucrările.

Atribuţiile Tribunalului
Tribunalul avea următoarele atribuţii:
a) Să citeze martori la proces şi să le ceară prezenţa şi mărturia şi de asemenea, să
le adreseze întrebări ;
b) Să interogheze orice inculpat ;
c) Să ceară prezentarea documentelor sau a celorlalte materiale probatorii ;
d) Să pună sub jurământ martorii ;
e) Să împuternicească ofiţeri să ducă la îndeplinire orice sarcină încredinţată de către
Tribunal, inclusiv să le confere puterea de a colecta dovezi ;
f) Să limiteze procesul la o audiere sumară a cauzelor şi capetelor de acuzare ;
g) Să ia măsuri stricte spre a împiedica orice evenimente care ar putea cauza întârzieri
importatnte şi nu admitea argumente şi afirmaţii irelevante, indiferent de natura lor ;
h) Să rezolve cu celeritate orice act perturbator, aplicând pedeapsa cuvenită, inclusiv
evacuarea din sală a oricărui acuzat sau a avocatului său, pentru una sau toate
înfăâişările, dar fără a aduce prejudicii aflării adevărului.
Conform articolului 19, Tribunalul putea adopta şi aplica ori de câte ori era posibil
proceduri rapide şi nu de natură tehnică, şi putea admite orice dovadă pe care o considera
124
Aşa cum sunt ele definite în Principiul VI din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

178
ca având valoare probatoare. Totuşi, Tribunalul putea cere să fie informat în prealabil cu
privire la natura dovezilor înainte ca aceasta să fie administrată pentru a putea decide
asupra relevanţei ei.
Referitor la necesitatea probaţiunii faptelor general cunoscute, Tribunalului nu îi mai
era necesară dovedirea lor, dar lua act cu privire la ele cât şi la documentele
guvernamentale şi rapoartele O.N.U. şi nu în ultimul rând de actele şi documentele
Comitetului de investigare a crimelor de război.

Procedura în faţa Tribunalului

Procedura în faţa Tribunalului era prevăzută în articolul 24 al Statutului Tribunalului
Internaţional de la Nürnberg, fiind următoarea :
a) Capetele de acuzare erau citite în faţa Curţii ;
b) Tribunalul întreba pe fiecare acuzat dacă pledează „vinovat” sau „nevinovat”;
c) Pledoaria de deschidere a acuzării;
d) Prezentarea dovezilor de către apărare şi acuzare în faţa Tribunalului, iar acesta
putea decide asupra admisibilităţii acestora;
e) Ascultarea martorilor acuzării mai întâi, iar apoi cei ai apărării. Dovezile admise de
instanţă erau prezentate mai întâi de acuzare, iar mai apoi de apărare ;
f) Tribunalul putea adresa orice întrebări oricărui martor sau acuzat, oricând ;
g) Acuzarea, respectiv, apărarea îşi puteau interoga proprii martori cât şi pe cei ai
părţii adverse;
h) Apărarea se adresa Curţii cu pledoaria finală;
i) Acuzarea se adresa Curţii cu pledoaria finală;
j) Fiecare acuzat putea face o declaraţie în faţa Tribunalului;
k) Tribunalul hotăra şi pronunţa sentinţa.
Toate documentele oficiale au fost redactate, în limba engleză, franceză, rusă, dar
şi în limba acuzaţilor. De asemenea, şi procedura s-a desfăşurat în limbile menţionate.
Garanţiile fundamentale pentru judecarea acuzaţilor în cadrul unui proces echitabil
şi regulile de procedură care trebuiau urmate de instanţă în cadrul procesului erau
prevăzute de Statut, fiind în concordanţă cu regulile fundamentale judiciare şi procedurale
în vigoare în legislaţia statelor care au participat la constituirea Tribunalului. Erau, de
asemenea, stabilite regului potrivit cărora acuzaţii aveau dreptul la apărare, folosirea unei
limbi cunoscute de acuzat, dreptul de aduce probe, de a pune întrebări martorilor.
Aşa cum reiese din articolul 26 din Statut, hotărârea Tribunalului prin care se
constata vinovăţia inculpatului ori prin care acesta era achitat trebuia să fie motivată.
Foarte important de menţionat este faptul că această hotărâre era definitivă şi
nesusceptibilă de revizuire.
În cazul constatării vinovăţiei, Tribunalul putea să pronunţe orice pedeapsă
considerată justă, inclusiv pedeapsa cu moartea.

Sancţiunile aplicate
În temeiul prevederilor Statutului, Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea
sau orice altă pedeapsă. Sentinţa trebuia motivată şi era definitivă. De asemenea, ca
accesoriu la sentinţă, tribunalul avea dreptul să dispună confiscarea oricărei proprietăţi
furate aflate în posesia acuzatului, trimiţându-le Consiliului de Control pentru Germania.
În concret, prin sentinţele finale:

179
 - au fost achitate trei persoane şi anume: Hjalmar Schacht, Franz von Papen şi Hans
Fritzsche;
- patru dintre acuzaţi au fost condamnaţi la închisoare între 10 şi 20 ani: Karl Dönitz,
Baldur von Schirach, Albert Speer şi Konstantin von Neurath;
- trei dintre acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă: Rudolf Hess, Walther
Funk şi Erich Raeder;
- doisprezece acuzaţi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare; zece dintre aceştia,
şi anume: Hans Frank, Wilhelm Frick, Julius Streicher, Alfred Rosenberg, Ernst
Kaltenbrunner, Joachim von Ribbentrop, Fritz Saukel, Alfred Jodl, Wilhelm Keitel şi
Arthur Seys-Inquart au fost spânzuraţi la data de 16 octombrie 1946; Martin Bormann a
fost judecat şi condamnat la moarte în absenţă, iar Herman Göring s-a sinucis înainte
de a fi executat.

Scurte consideraţii concluzive

O problemă de drept invocată de apărare a fost aceea că acuzaţii nu pot răspunde
penal pentru că ei au acţionat ca mandatari ai statului, susţinându-se doctrina „actului de
stat”, astfel că statul german era, în concepţia apărării, singurul vinovat de întregul cortegiu
de crime şi masacre practicate în mod deliberat de armatele naziste.
Tribunalul a respins, însă, această teorie, motivând printre altele că „cel care a
încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce mandatul pe care l-a primit
din partea statului din momentul în care statul dând acest mandat, a depăşit puterile pe
care i le recunoaşte dreptul internaţional”.
Dacă ar fi admis teoria actului de stat, Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg
ar fi trebuit să achite pe toţi marii criminali de război trimişi în judecată. Ar fi însemnat, de
asemenea, să se asigure impunitatea autorilor unor crime de drept internaţional,
compromiţându-se astfel ideea de justiţie internaţională. Întărind această idee, în sentinţa
Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg se specifică:- „Crimele împotriva dreptului
internaţional sunt comise de oameni, nu de entităţi abstracte şi numai prin pedepsirea
indivizilor care comit asemenea crime pot fi aplicate prevederile dreptului internaţional”.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg constituie prima experienţă istorică
de instituire şi funcţionare a mecanismului juridic de înfăptuire a justiţiei penale
internaţionale şi are meritul de a consacra în dreptul internaţional, principiul răspunderii
penale individuale în detrimentul răspunderii penale a persoanelor juridice, tranşând în
acel moment disputa istorică în favoarea răspunderii penale individuale şi nu a răspunderii
penale a persoanei morale.

6.2. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Indepărtat

(Tribunalul de la Tokyo)
Înfiinţarea Tribunalului Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat
În timp ce la Nürnberg erau judecaţi criminali nazişti, la data de 19 ianuarie 1946,
în baza Declaraţiei de la Postdam125, Comandantul Suprem al Puterilor Aliate – generalul

125
În Declaraţia de la Postdam, ce a fost semnată la 26 iulie 1945, aliaţii şi-au definitivat poziţia faţă de crimele de
război comise de Japonia. Această Declaraţie cuprindea condiţiile de capitulare a Japoniei, fiind acceptată de acest
stat, după înfrângerea sa, la 1 septembrie 1945.

180
Douglas MacArthur126, emite o hotărâre prin care înfiinţează Tribunalul Militar Internaţional
pentru Orientul Îndepărtat127, care oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu promptitudine, pe
marii criminali de război din Orientul Îndepărtat.
Este interesant de remarcat faptul că acest tribunal a fost constituit printr-o simplă
proclamaţie a Generalului MacArthur, funcţionând, practic, ca o instanţă americană, fapt
ce are rezonanţe şi în zilele noastre128.

Competenţa
Din punct de vedere al jurisdicţiei ratione personae, Tribunalul Militar Internaţional
pentru Extremul Orient, spre deosebire de Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg,
putea judeca doar persoanele învinuite de comiterea celor mai grave crime, nefiind abilitat
să declare anumite grupuri sau organizaţii ca având caracter criminal.
Asemenea prevederilor Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg,
Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă. Ca accesoriu la
sentinţă Tribunalul avea dreptul să dispună confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în
posesia acuzatului trimiţându-le Comandatului Suprem al Forţelor Aliate.

Procedura în faţa Tribunalului Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat

Garanţiile judiciare, regulile de procedură şi regulile privind responsabilitatea
acuzaţilor ori pedepsele care ar putea fi aplicate de instanţă sunt asemănătoare cu cele
cuprinse în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.
Procedura în faţa Tribunalului a fost stabilită prin Proclamaţia specială din 19
ianuarie 1946 a Comandantului Suprem al Forţelor Aliate şi promulgată de către Tribunal
în conformitate cu prevederile articolului 7 al Statutului la data de 25 aprilie 1946. Aceasta
era următoarea :
Regula nr.1 – denumită şi “Notificarea acuzaţilor - Citarea” prevedea că fiecare
acuzat aflat în custodie va primi actul cu cel puţin 14 zile înaintea depunerii dovezilor în
faţa Tribunalului într-o copie scrisă, tradusă într-o limbă pe care acesta o înţelege. Alături
de actul de acuzare acesta mai primea, tot în copii, Statutul Tribunalului şi orice alt
document înregistrat la actul de acuzare. Orice acuzat care nu se afla în custodie era
informat de actul de acuzare formulat împotriva sa precum şi de drepturile sale de a primi
documentul menţionat printr-o notificare a cărei forme şi conţinut erau stabilite de Tribunal.
Acuzatul avea dreptul al un singur avocat pentru a pleda în faţa Tribunalului.
Regula nr.2 – „Furnizarea altor documente” – prevedea că dacă, înainte ca
Tribunalul să înceapă să primească probe, Procurorul Şef făcea modificări sau completări

126
Acesta a avut un rol deosebit în constituirea şi funcţionarea Tribunalului, deoarece avea atribuţia de a numi
judecătorii de pe listele propuse de statele semnatare ale actului de capitulare a Japoniei şi de alte state care au aderat
la acest act, precum şi de a numi Preşedintele Tribunalului. Totodată el a avut funcţii referitoare la numirea
Preşedintelui Consiliului care îndeplinea atribuţiile de instrucţie, urmărire penală şi susţinere a acuzării ori de
executareea, modificarea sau atenuarea pedepselor pronunţate.
127
Cunoscut sub numele de Tribunalul de la Tokyo, după sediul său, care a fost stabilit în acest oraş.
128
Stephen R. Shahom, “The Milosevic Indictment”, Znet, september, 20, 2001: “După cel de-al doilea război mondial
a fost constituit la Tokyo un Tribunal pentru crimele de război. Nu este nici o îndoială că cei cercetaţi erau responsabili
pentru atrocităţi, dar, aşa cum a specificat judecătorul indian Radhabinod Pal, în opinia sa, aliaţii învingători au comis
ei înşişi crime grave şi bombele atomice ale SUA ce au lovit Hiroshima şi Nagasaki, au fost cele mai atroce crime de
război din Pacific. Dar, doar atrocităţile comise de japonezi au fost pedepsite. Pe scurt, tribunalul pentru crimele de
război reprezintă înfăptuirea justiţiei învingătorilor.

181
la actul de acuzare, aceste modificări sau completări, inclusiv documentele conexe,
trebuiau înregistrate la Tribunal, iar copiile acestora, traduse într-o limbă pe care fiecare
acuzat o înţelegea erau furnizate fiecărui acuzat într-un timp cât mai scurt. De asemenea,
în baza unei cereri adresate Secretarului General, un acuzat putea primi copii traduse ale
tuturor documentelor la care se făcea referire în actul de acuzare.
Regula nr.3 – „Ordinea la proces” – în conformitate cu art.12 din Statut şi a puterilor
disciplinare conţinute în acesta, Tribunalul, prin intermediul preşedintelui, asigura
menţinerea ordinii la proces. Orice acuzat sau orice altă persoană puteau fi evacuate de
la o sesiune a procesului pentru nerespectarea directivelor şi a solemnităţii procesului.
Regula nr.4 – „Martorii” – înainte de a depune mărturie în faţa Tribunalului fiecare
martor trebuia să depună jurământ sau să facă declaraţie sau afirmaţie, după cum era
obiceiul în ţara sa de origine. În timpul procesului martorii nu aveau dreptul să participe la
sesiunile Tribunalului, decât doar când aveau permisiunea acestuia şi nici să discute între
ei înainte de a depune mărturie.
Regula nr.5 – „Cereri şi moţiuni înaintea depunerii probelor în faţa Tribunalului şi
decizii din timpul procesului” – orice moţiune sau alte asemenea acte adresate Tribunalului
înainte de depunerea probelor, trebuiau comunicate Secretarului General, Procurorului
Şef şi acuzatului vizat, sau avocatului acestuia. Tribunalul, prin intermediul preşedintelui
său, decidea asupra situaţiilor apărute în timpul procesului, inclusiv situaţiile referitoate la
admisibilitatea probelor. Pentru motive întemeiate Tribunalul putea evacua sala în cazul
dezbaterii unor situaţii şi prezentarea unor hotărâri.
Regula nr.6 – „Stenograme, dovezi materiale şi documente” – fiecare procedură
orală era stenografiată, probele materiale erau numerotate, stenogramele erau traduse,
iar copii ale documentelor care urmau să fie prezentate în instanţă trebuiau depuse cu cel
puţin 24 de ore înainte. Documentele apărute inopinat erau prezentate părţii adverse pe
cât de repede posibil în copie sau original.

Sancţiuni aplicate
După luni de pregătire Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat,
cunoscut aşa cum am mai spus şi sub numele de Tribunalul pentru crime de război de la
Tokyo, s-a întrunit pentru prima dată la 29 aprilie 1946, iar patru zile mai târziu procurorii
şi-au prezentat pledoaria acuzându-i pe inculpaţi de crime de război, crime contra păcii şi
crime împotriva umanităţii. Procesul a durat mai mult de doi ani şi jumătate, fiind audiaţi
419 martori, admiţându-se 4336 de probe, inclusiv declaraţii a 779 de oameni. Acuzarea
a început capitolul Nanking al actului de acuzare în iulie 1946, iar medicul Robert Wilson,
chirurg şi membru al Comitetului Internaţional al Zonei de Siguranţă a fost primul martor.
Acesta a fost momentul când majoritatea populaţiei japoneze a aflat pentru prima
dată de dimensiunile inimaginabile ale „violului” de la Nanking. „Oribilele fapte ale armatei
japoneze au fost acum prezentate pentru prima oară poporului japonez” scria, la 26 iulie
ziarul Asahi.
Unul dintre martori, pe nume Miner Searle Bates, misionar şi profesor de istorie la
Universitatea din Nanking, declara : „Eu personal am asistat la împuşcarea mai multor
civili, fără provocare şi fără vreun motiv.”…. „Cadavrele civililor au zăcut pe străzile şi aleile
din jurul casei mele multe zile după momentul invaziei japoneze”. Bates a afirmat în faţa
instanţei cum că soldaţii japonezi adunau şi executau, în mod arbitrar şi sistematic
prizionerii de război chinezi, violau constant femeile, incidente pe care le-a văzut cu ochii

182
săi în cinci ocazii diferite, şi cu câtă meticulozitate jefuiau casele, magazinele şi alte clădiri.
Tribunalul Internaţional Militar pentru Orientul Îndepărtat a hotărât următoarele:
- pedeapsa cu moartea pentru şapte persoane: Hideki Tojo şi Koko Hirota, foşti premieri,
şi generalii Seishiro Hagaki, Kenji Doihara, Iwene Matui, Akira Muto, Heitato Keimura;
- închisoarea pe viaţă pentru unsprezece persoane şi închisoare pe diferite termene
pentru alte persoane.

Critici formulate la adresa Tribunalului Militar Internaţional Tokyo

Încă de la înfiinţarea sa, Tribunalului i-au fost aduse nenumărate critici.
Sistematizându-le, acestea se referă la următoarele fapte sau împrejurări:
 toţi cei unsprezece judecători erau din statele victorioase;
 cu excepţia judecătorului indian Pal Radhabinod, nici un alt judecător nu avea
o mare experienţă în dreptul internaţional;
 judecătorul chinez Mei Ju Ao nu avea experienţă ca judecător nici în China, nici
în alte instanţe ;
 reprezentantul U.R.S.S. – generalul I.M.Zaryanov, nu vorbea nici limba engleză
nici limba japoneză – cele două limbi oficiale al procesului ;
 judecătorul filipinez Delfin Jaranilla a fost un supravieţuitor al marşului morţii de
la Bataan ;
 judecătorul australian şi totodată preşedintele tribunalului William Webb a fost
implicat în anchetarea atrocităţilor comise de japonezi în Noua Guinee.
Împăratul Hirohito şi familia sa au primit imunitate din partea Statelor Unite ale
Americii. Totodată S.U.A. – după cum s-a aflat mai târziu – a hotărât să nu aducă în faţa
instanţei a serie de membrii ai armatei japoneze, respectiv ofiţerii şi oamenii de ştiinţă din
unitatea 731, care au făcut experienţe cu arme bacteriologice pe subiecţi umani în China,
în schimbul datelor obţinute în urma experienţelor.
În ziua în care sentinţa a fost pronunţată, 5 din cei 11 judecători au prezentat opinii
separate în afara Tribunalului. În declaraţia sa, judecătorul Webb a făcut referire la statutul
juridic al împăratului Hirohito …. „Faptul că împăratul a fost constrâns să acţioneze în
acest mod datorită sfaturilor primite este în contradicţie cu dovezile administrate”, scria
Webb. Deşi s-a abţinut a-l acuza pe Hirohito, Webb a subliniat că acesta purta
responsabilitatea în calitatea sa de monarh constituţional care, a acceptat „sfaturi
ministeriale şi de altă natură în problema războiului”.
Judecătorul Jaranilla nu a fost de acord cu pedepsele stabilite de Tribunal: „sunt
după părerea mea prea uşoare” scria judecătorul .. „şi nu sunt exemplare şi ferme şi în
concordanţă cu gravitatea faptelor comise”.
Judecătorul Henri Bernard al Franţei a subliniat activitatea defectuoasă a
Tribunalului materializată prin absenţa împăratului Hirohito şi insuficientele deliberări ale
judecătorilor: „un verdict la care un Tribunal ajunge în urma unei proceduri defectuoase
nu poate fi un verdict valid”, a concluzionat Bernard.
Judecătorul Bernard Roling al Olandei spunea că „era imposibil de definit cu
acurateţe şi comprehensiv conceptul de iniţiere şi purtare a unui război de agresiune”.
Judecătorul indian Radhabinod Pal a emis o declaraţie de 1235 de pagini în care a
desfiinţat legitimitatea Tribunalului subliniind caracterul „de justiţie a celor învingători”.
Luând în considerare influenţa propagandei de război, a exagerărilor şi distorsionării
faptelor prin probe, precum şi martori zeloşi şi ostili, Pal concluzionează totuşi: „dovezile

183
că atocităţile au fost aduse la îndeplinire de membri ai armatei japoneze împotriva
populaţiei civile din unele teritorii ocupate şi asupra prizionerilor sunt copleşitoare”.
Atât Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, cât şi Tribunalul Militar
Internaţional pentru Extremul Orient au fost supuse unor numeroase critici referitoare, în
special, la ”problema imparţialităţii” actului de justiţie. Având în vedere acest lucru, sub
tutela ONU s-au făcut eforturi şi au existat preocupări, după cel de-al doilea război
mondial, pentru crearea unei instanţe internaţionale.

CURSUL NR. 14

Alte forme de jurisdicţii penale internaţionale

Planul cursului:
1. Tribunalul Penal International pentru Fosta Yugoslavie
2. Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda
3. Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL)
4. Tribunalul Special pentru Irak
5. Scurte consideraţii concluzive privind rolul şi însemnătatea justiţiei internaţionale
penale

1. Tribunalul Penal International pentru Fosta Yugoslavie

1.1. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 827/1993, privind înfiinţarea unui Tribunal penal
internaţional pentru judecarea persoanelor prezumate, responsabile de încălcări grave al
Dreptului internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei R.S.F.Y. începând cu 1.01.1991.
Consiliul de Securitate al O.N.U., prin Rezoluţia nr.764, din 13 iulie 1992, atrăgea atenţia,
ca toate părţile aflate în conflict să se conformeze obligaţiilor asumate, potrivit Dreptului
Internaţional Umanitar şi că, persoanele care comit sau ordonă să se comită încălcări grave ale
Convenţiilor de la Geneva sunt direct răspunzătoare pentru aceste încălcări 129.
Studiile efectuate de către Secretarul General pentru crearea unui asemenea tribunal au
evidenţiat existenţa unor probleme deosebit de complexe şi de o natură foarte variată, semnalate ca
atare de către guvernele consultate, de organizaţiile internaţionale neguvernamentale şi de experţi.
O primă problemă au constituit-o însăşi bazele juridice ale constituirii unui tribunal
internaţional special şi anume dacă un asemenea organism juridic ar putea fi creat printr-o rezoluţie
a Consiliului de Securitate, organ eminamente politic, fără atribuţii legate de problemele
jurisdicţionale.
În Raportul întocmit de către Secretarul General al O.N.U., înfiinţarea Tribunalului
Internaţional ad-hoc, printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, se justifica prin următoarele
argumente:

129
După această rezoluţie, au urmat altele respectiv, Rezoluţia nr.771, din data de 13 august 1992, care a afirmat şi
dezvoltat recomandările cuprinse în rezoluţia anterioară, precum şi Rezoluţia nr.780 din data de 6 octombrie 1992,
prin care se dispunea constituirea, de către Secretarul General al O.N.U. a unei Comisii de experţi care să analizeze
datele furnizate de Iugoslavia cu privire la încălcările grave şi să întocmească un raport.

184
 - încălcările grave ale dreptului umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii constituie o
ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale;
- răspunderea individuală a celor care au săvârşit crime, asupra căreia Consiliul de
Securitate a avertizat, în repetate rânduri, în legătură cu situaţia din fosta Iugoslavie;
- stabilirea unui Tribunal Internaţional ar contribui la îndeplinirea scopului de a pune
capăt unor asemenea crime (rol preventiv), la luarea unor măsuri efective pentru
aducerea în faţa justiţiei a persoanelor răspunzătoare (rol punitiv) şi ar contrinui la
restabilirea şi menţinerea păcii;
- instituirea tribunalului s-ar încadra în categoria măsurilor bazate pe forţă, în
conformitate cu Capitolul VII al Cartei O.N.U.;
- Tribunalul Internaţional, având un caracter judiciar, ar trebui să-şi exercite atribuţiile în
mod independent faţă de consideraţiile politice, fără a se afla sub controlul Consiliului
de Securitate, cu privire la îndeplinirea funcţiilor sale judiciare;
- Consiliul de Securitate nu creează pentru Tribunalul Internaţional norme de drept
material pe care să le aplice, acestea fiind cele din Dreptul Internaţional actual.

1.2. Constituirea Tribunalului Penal pentru fosta Yugoslavie

Pe baza Raportului Secretarului General al O.N.U., Consiliul de Securitate a adoptat
rezoluţia nr.808 din 22 februarie 1993 prin care se hotăra înfiinţarea unui Tribunal Internaţional,
iar Secretarul General era rugat să prezinte propuneri concrete şi opinii adecvate, pentru
implementarea rapidă şi efectivă a acestei hotărâri, ţinând seama şi de sugestiile prezentate de
statele membre ale O.N.U.
Pe baza unor asemenea propuneri şi a studiului efectuat de către Secretarul General al
O.N.U. privind înfiinţarea unui Tribunal Internaţional, luând cunoştinţă de numeroasele aspecte
juridice şi politice pe care le implică instituirea unei asemenea instanţe, Consiliul de Securitate prin
Rezoluţia nr. 827 din 25 mai 1993 a decis „stabilirea unui Tribunal Penal Internaţional pentru
judecarea persoanelor prezumate responsabile de încălcări grave ale Dreptului Umanitar
Internaţional, comise pe teritoriul fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia, începând cu 1
ianuarie 1991”.
Totodată, prin această rezoluţie a fost stabilit şi Statutul Tribunalului Internaţional pentru
fosta Iugoslavie. Acesta a fost constituit ca organ subsidiar al Consiliului de Securitate, în temeiul
articolului 29 din Carta O.N.U.
Sediul Tribunalului Internaţional a fost stabilit la Haga.

1.3. Organe
Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional era compus, iniţial, din 11 judecători aleşi pe o
perioadă de patru ani, cu dreptul de a fi realeşi, de către Adunarea Generală a O.N.U., la propunerea
Consiliului de Securitate, de pe o listă de 22-23 de persoane, întocmită de către Secretarul General,
pe baza nominalizărilor făcute conform unor criterii care să garanteze competenţa şi obiectivitatea
acestora. Dacă la început cei 11 judecători, câţi au fost iniţial, erau repartizaţi în două Camere de
primă Instanţă, compuse din trei judecători şi o Cameră de Apel, compusă din cinci judecători,
ulterior, această situaţie s-a schimbat130.

130
Statutul TPIY, aşa cum a fost el modificat ultima oară prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.1329, din 30
noiembrie 2000, prevede, că în acest moment, Tribunalul este format din trei Curţi de Primă Instanţă şi o Curte de
Apel. Prin această rezoluţie se stabileşte, de asemenea, instituţia judecătorilor ad-litem, care sunt aleşi după o
procedură similară cu cea a judecătorilor permanenţi.

185
 În prezent, Tribunalul Internaţional este alcătuit din 16 judecători permanenţi şi 27 de
judecători ad-litem.
De asemenea, Procurorul Tribunalului este numit de către Consiliul de Securitate, pe baza
propunerii Secretarului General O.N.U., tot pentru o perioadă de patru ani, fiind ajutat de personalul
necesar, numit, la propunerea sa, de către acelaşi Secretar General.
La 11 februarie 1994 a fost adoptat Regulamentul de procedură al Tribunalului, de către
judecătorii acestuia, fără să existe nici un precedent pe care aceştia să se poată baza în momentul
selectării şi redactării regulilor. Operaţiunea de selectare a regulilor a avut loc într-un interval scurt
de timp, deoarece, fără acestea Tribunalul nu ar fi putut demara activitatea sa de sprijinire a
reinstaurării păcii în Balcani. Aceasta a dus la necesitatea adaptării constante a regulilor de
procedură şi probe, la evoluţia practicii judiciare, pe parcursul activităţii TPIY, în vederea
accelerării procedurilor.

1.4. Competenţa TPIY

Competenţa ratione personae a Tribunalului este limitată la persoanele fizice autori,
coautori, complici şi instigatori – care au comis – încălcări grave ale dreptului internaţional, fără a
se prevedea inculparea unor grupuri instituţionalizate.
Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie aplică normele Dreptului
Internaţional Umanitar, care fac parte, neîndoielnic din dreptul cutumiar, pentru a nu se contesta
anumite norme ale convenţiilor scrise la care unele state nu sunt părţi.
Din punct de vedere al competenţei ratione materiae, spre deosebire de Tribunalul de la
Nürnberg, competenţele sale se întind inclusiv la cazuri de crime, săvârşite în condiţiile de conflict
intra-statal, nu numai în condiţii de conflictele internaţionale. Procedura Tribunalului este publică,
potrivit articolului 21 şi 22 al Statutului131.
Referitor la competenţele ratione temporis şi ratione loci, Tribunalul va judeca crimele
comise pe teritoriul fostei Republici Federale Yugoslave, începând cu data de 1.01.1991.
Tribunalul nu dispune de o forţă poliţienească proprie, bazându-se pe contingentele
internaţionale de menţinere a păcii, cum ar fi KFOR şi SFOR. Judecătorul francez Claude Jorda
este preşedintele Tribunalului, iar Carla del Ponte este procurorul şef. Tribunalul nu poate judeca
suspecţi în absenţa acestora şi nici nu poate solicita pedeapsa capitală. Pedeapsa maximă este
închisoarea pe viaţă.

1.5. Sancţiunile aplicate

Cea mai cunoscută persoană care s-a aflat în celulele de detenţie ale Tribunalului de la Haga
a fost ex-preşedintele sârb Slobodan Miloşevici, care a fost acuzat de crime de război şi crime
împotriva umanităţii comise în timpul campaniei din Kosovo, procurorii încercâd să strângă dovezi
pentru a mai adăuga pe această listă şi acuzaţia de genocid.
După predarea lui Slobodan Miloşevici Tribunalului Penal Internaţional, premierul sârb de
la acea vreme, Zoran Djindjici, asasinat la 12 martie 2003 declara că "Guvernul Serbiei a fost
constrâns să protejeze interesele ţării, pentru că o întrerupere a cooperării cu T.P.I ar fi avut
consecinţe negative incomensurabile pentru viitorul ţării noastre"
Djindici nu a considerat concludentă decizia Curţii Constituţionale, care blocase aplicarea
decretului guvernamental de extrădare a cetăţenilor iugoslavi.

131
Art. 21 recunoaşte acuzatului toate garanţiile judiciare prevăzute de Pactul referitor la Drepturile Civile şi Politice,
adoptat în 1966.

186
 "Judecătorii din componenţa acestei Curţi, a spus Djindjici, sunt numiţi de însuşi Miloşevici,
iar această Curte Constituţională este aceeaşi care anul trecut, încerca să anuleze alegerile
democratice"
Culmea ironiei, premierul Djindjici a justificat la acel moment, decizia guvernului său
printr-un articol din Constituţia sârbă, art.135 introdus de Slobodan Milosevici pe vremea când se
afla la conducerea Serbiei pentru a-şi spori prerogativele. Potrivit analiştilor belgrădeni, articolul
legitima Puterea de la Belgrad să ia decizii fără a consulta Parlamentul, dacă interesele naţionale o
cer.
Din păcate, pentru ducerea pînă la capăt a ideii de justiţie penală internaţională, la data de
11 martie 2006, fostul preşedinte sârb a încetat din viaţă în centrul de detenţie al TPI de la
Haga,moartea sa dând naştere la o serie de suspiciuni, cea mai vehiculată variantă fiind otrăvirea.
Pe de altă parte, într-un comunicat de presă al Parchetului de la Haga, se arată că nu există nici un
indiciu că decesul a fost cauzat de o otrăvire. În document se mai precizează că moartea lui
Milosevici a fost provocată de un infarct, fapt relevat şi în urma autopsiei.
Un alt nume de "marcă" printre deţinuţii aflaţi în custodia tribunalului se află fostul
preşedinte al sârbilor bosniaci, Biljiana Plavsici. După alegerea noului guvern sârb, care îl are în
funcţie pe fostul preşedinte, Vajislav Kostunica, au apărut şi unele semne de neîncredere din partea
Occidentului faţă de Belgrad în special pentru absenţa cea mai semnificativă de pe lista de priorităţi
a noului premier – respectiv cooperarea cu tribunalul pentru crime de război.
La data de 7 mai 1997 cea de a doua Cameră a Primei Instanţe a TPIY a pronunţat prima
sentinţă (n° IT-94-1-T) ca rezultat al procesului intentat lui Dusko Tadic, calificând acest act ca
fiind o premieră istorică, în sensul de a determina vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane în cadrul
unei jurisdicţii internaţionale. Indifierent de recunoaşterea acestei decizii ca un precedent istoric,
judecarea şi condamnarea penală a unui individ de către o instanţă penală internaţională, rămâne în
istoria dreptului un fenomen excepţional şi recent.
Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al S.U.A., Richard Boucher, a declarat că
autorităţile de la Washington sunt pregătite să colaboreze cu noul guvern de la Belgrad, dar a
adăugat că sprijinul S.U.A. depinde de progresul reformelor, supremaţia legii şi cooperarea cu
Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie.
Congresul american a pregătit ca ajutor economic pentru Serbia, suma de 100 milioane de
dolari. Belgradul însă renunţă de bunăvoie la această sumă importantă, deoarece Congresul şi
Senatul de la Washington condiţionează acordarea jutorului de colaborare a Belgradului cu
Tribunalul Penal Internaţional de la Haga pentru judecarea crimelor de război în fosta Iugoslavie.
Mai mult, Congresul american cere imperios sprijinul guvernului sârb pentru extrădarea generalului
Radko Mladic.
Kostunica a declarat că nimic nu-i este mai străin decât intenţia de a coopera cu Tribunalul
de la Haga, poziţie confirmată şi de faptul că la 9 martie 2002 a început la Belgrad procesul a şase
sârbi, acuzaţi de a fi participat la faimosul masacru de la Vukowar din 1991, soldat cu moartea a
192 prizonieri.
În cadrul Consiliului de Securitate există state care au o atitudine critică faţă de activitatea
Tribunalului. De exemplu, Federaţia Rusă şi parţial China, au reproşat Tribunalului existenţa unor
„motivaţii politice” în adoptarea deciziilor, reflectate prin absenţa imparţialităţii în relaţiile cu
republica Federativă Iugoslavia. Ca argumente, Rusia a arătat că din cele aproximativ 50 de
persoane acuzate, 43 sunt de naţionalitate sârbă. În acelaşi timp, Rusia a considerat ca inacceptabile
o serie de practici ale TPIY, respectiv emiterea de mandate împotriva unor lideri iugoslavi,

187
implicarea SFOR şi KFOR în reţinerea unor acuzaţi, participarea, uneori, a aceloraşi judecători care
au dat soluţia pe fond la judecarea apelului şi altele.
Activitatea Tribunalului a fost puternic susţinută de S.U.A. şi unele state ale Uniunii
Europene, care vedeau în acesta un instrument juridic de natură să promoveze, prin efectul legii,
valorile democratice şi să descurajeze orice tendinţă de încălcare a drepturilor fundamentale ale
omului, dar au fost şi voci care au susţinut că procesul lui Miloşevici a fost un eşec al procurorilor
O.N.U., în frunte cu Carla del Ponte, în a dovedi vinovăţia inculpatului acuzat de crime de război
şi genocid.
Administraţia americană şi-a modificat însă spectaculos poziţia în politica sa faţă de
Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie – începând cu toamna anului 2004, insistând
ca inculpaţii acuzaţi de crime de război comise în Balcani în anii ’90 să fie judecaţi de către
tribunale interne sau să fie amnistiaţi.
Jurnalistul american Jeffrey Kuhner, într-un comentariu publicat de cotidianul „The
Washington Times” aprciază că această atitudine nu numai că marchează o schimbare
spectaculoasă, dar dă o lovitură fatală puterii şi credibilităţii Procurorului Sef Carla del Ponte.
Mai mult, prestigiosul cotidian lansează şi o ofensivă dură la adresa Carlei del Ponte, arătând
următoarele : „ În loc să fie o instanţă imparţială, care să-i pedepsească pe cei care au comis sau au
ordonat crime de război, Tribunalul a devenit un instrument prin care del Ponte intenţionează să
rescrie istoria războaielor din Balcani. Carla del Ponte a abuzat de funcţia deţinută, formulând
acuzaţii profund eronate. Cel mai evident exemplu este punerea sub acuzare a generalului croat
Ante Gotovina, comandantul operaţiunii din 1995 care de fapt a pus capăt conflictului interetnic
sîrbo-croat. În acest fel, Procurorul T.P.I. a reuşit contraperformanţa de a realiza ceea ce nimeni nu
a mai făcut vreodată: să unească, temporar, popoarele balcanice din fosta federaţie iugoslavă într-
o opoziţie fermă împotriva ei.”
Referitor la cazul generalului Gotovina, Carla del Ponte a acuzat Vaticanul că îi oferă
protecţie. Acuzaţiile procurorului internaţional surveneau după o serie de întâlniri cu reprezentanţii
Sfântului Scaun, cărora li s-a cerut să facă uz de influenţa Vaticanului pentru a determina Biserica
Romano-Catolică croată să-l predea pe Gotovina. Potrivit Carlei del Ponte, generalul croat s-ar fi
ascuns într-una din cele 80 de mânăstiri din Croaţia, iar singurul indiciu ce ar fi putut duce la
identificarea conventului fiind apartenenţa sa la Ordinul Franciscanilor. Pentru aceasta del Ponte
s-a deplasat în iulie 2005 la Roma, unde a avut o întâlnire cu Arhiepiscopul Giovani Lajolo,
considerat ministrul de externe al Sfântului Scaun. Acesta a refuzat să colaboreze cu TPI, pe motiv
că „ Vaticanul nu are obligaţii internaţionale faţă de această instituţie”.
Potrivit cotidianului britanic „The Telegraph”, Lajolo a motivat dorinţa Vaticanului de a nu
se implica prin faptul că nu are influenţă asupra episcopilor. Carla Del Ponte a scris o scrisoare
însuşi Papei Benedict al XVI-lea prin care îi cerea sprijinul în identificarea lui Gotovina. Nici
Sfântul Părinte nu s-a arătat dispus să colaboreze cu TPI, Serviciul de Presă al Vaticanului
răspunzând, în schimb, printr-un comunicat, în care se arată că nu cunoaşte locul în care se ascunde
generalul. Legăturile dintre naţionaliştii croaţi şi Vatican sunt istorice. Şeful ustaşilor croaţi din
timpul celui de-al doilea război mondial, Ante Pavelic, a reuşit să evite capturarea, fiind transferat
peste graniţă, în Austria, în august 1945. În 1946, prezenţa sa a fost semnalată în Italia, în mânăstirea
San Girolamo, unde se bucura de protecţia Vaticanului şi a serviciilor speciale americane.
În urma acţiunilor sale, de rezonanţă pe plan internaţional, Carla del Ponte a fost
supranumită de sârbi „noul Gestapo” şi de mafia siciliană „la puttana”. Trebuie precizat faptul că
la sfârşitul anilor ’80, del Ponte a investigat şi legăturile dintre mafia italiană şi sistemul bancar

188
elveţian. În timpul desfăşurării anchetei, aproximativ 500 de kilograme de explozibil au fost găsite
sub reşedinţa sa din Palermo, explozia fiind evitată ca urmare a defectării dispozitivului de detonare.
Revenind la activitatea Tribunalului Penal Internaţional, trebuie precizat faptul că la data de
31 iulie 2006 s-au reîntors la Haga cele şase înalte oficialităţi sârbe acuzate, în frunte cu fostul
preşedinte al Serbiei, Milan Milutinovic. Tribunalul îi acuză că au săvârşit, la finele anilor ’90,
crime împotriva albanezilor kosovari. Carla del Ponte nu ascunde că, condamnând grupul sârb „al
celor şase”, ea intenţioneză să-şi ia revanşa pentru insuccesul în „cazul Miloşevici”.
Pentru Procurorul Şef al TPIY succesul în procesul sârbilor acuzaţi a fost mai important ca
oricând, pentru că după decesul în celulă a fostului lider sârb Slobodan Miloşevici, ea a rămas,
practic, fără lucru. În afară de asta, Tribunalul de la Haga a reuşit să se facă şi mai mult de râs,
condamnând, în această vară, pe Naser Orici, unul dintre organizatorii „epurărilor etnice” antisârbe
din Bosnia-Herţegovina, la numai 2 ani privaţiune de libertate, ca imediat după aceasta să-l pună în
liberatate. Carla del Ponte nu şi-a ascuns dezamăgirea provocată de nereuşita în cazul Miloşevici.
Într-un interviu publicat în luna iulie 2006 în ziarul german „Frankfurter Allgemein Zeitung”, ea a
numit, nu fără cinism, moartea fostului lider iugoslav drept o „înfrângere”. În opinia sa, rezultatul
firesc al celor patru ani ai procesului împotriva lui trebuia să fie un verdict de condamnare, deşi
majoritatea juriştilor şi observatorilor independenţi sunt de părere că Procurorul Şef n-a reuşit să
dovedească vina lui Miloşevici în niciuna din cele 66 de capete de acuzare.
Însă, cu dârzenia şi tonul ei categoric specifice, a încercat să-şi ia revanşa asupra noilor
acuzaţi sârbi, în frunte cu Milan Milutinovici. Reprezentanţii Tribunalului nu ascund faptul că
acuzarea va folosi activ aceleaşi dovezi, care au fost prezentate în timpul audierilor în „cazul
Miloşevici”.
Eforturile susţinute ale procurorilor din cadrul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavie, au fost concretizate în luna septembrie a acestui an atunci când al doilea dintre cei mai
puternici politicieni sârbi-bosniaci care au avut rol de conducere în timpul războiului, Momcilo
Krajisnik, a fost condamnat la 27 de ani de închisoare pe baza acuzaţiilor de crimă împotriva
umanităţii. Important de precizat este şi faptul că a fost achitat de implicarea în genocid.
Acest verdict al Tribunalului de la Haga a fost pronunţat după un lung proces la care
Krajisnik, mâna dreaptă a fostului lider militar sârb-bosniac, Radovan Karadjici, a fost portretizat
drept unul dintre cei care au iniţiat campania de purificare etnică împotriva musulmanilor bosniaci
şi croaţi în timpul celui mai sângeros conflict european de după cel de-al doilea război mondial.
Momcilo Krajisnik este, fără îndoială, singurul dintre cei mai importanţi suspecţi de crime
de război care a ajuns în faţa judecătorilor şi a fost găsit vinovat de Tribunalul de la Haga.
Oficial, funcţia sa în timpul războiului a fost cea d preşedinte al Adunării Parlamentare a
sârbilor bosniaci. El a ocupat, de asemenea, şi alte posturi în administraţia prezidenţială a sârbilor
bosniaci şi în Consiliul Naţional de Securitate. Mai mult decât atât, el a fost cel mai apropiat asociat
şi adjunctul, de facto, al lui Radovan Karadjici, aflat în libertate, la 11 ani după încheierea
războiului.
Preşedintele completului de judecată Alphons Orie, cel care a prezentat verdictul, a spus că
rolul lui Momcilo Krajisnik în comiterea crimelor a fost crucial, afirmând că : „Poziţia sa în cadrul
conducerii sârbilor bosniaci i-a dat autoritatea să deschidă calea grupărilor militare, poliţistilor
şi gherilelor paramilitare, pentru a aplica obiectivele acestei cooperative a crimei.”
În viziunea curţii de judecată, cooperativa crimei a fost purificarea etnică a zonelor
controlate de sârbi în Bosnia, după expulzarea şi asasinarea bosniacilor şi croaţilor musulmani.

189
 În anul 1997, când Radovan Karadjici a început să se ascundă pentru a nu fi adus în faţa
Tribunalului de la Haga, Krajisnik a preluat mantia de conducător al aripii intransingent-naţionaliste
a sârbilor bosniaci.
Ca reprezentant al sârbilor în cadrul preşedenţiei colective a Bosniei a focut tot posibilul să
submineze aplicarea prevedrilor Acordului de la Dayton132. Deseori vocea sa era mai stridentă chiar
decât cea a lui Karadjici însuşi, devenind în acest fel cunoscut printre mediatorii internaţionali drept
Domnul NU.
În anul 1998 a eşuat în încercarea sa de a o alunga de la putere pe preşedinta republicii
Srpska, Biljana Plavsici, fostă adjunctă a lui Radovan Karadjici în timpul războiului, care a adoptat
după aceea o poziţie pragmatică şi a acceptat să coopereze cu puterile internaţionale pentru a
reconstrui Bosnia.
În mod ironic, rivalii din perioada postbelică au fost judecaţi împreună la Haga. Însă Biljana
Plavsici s-a predat voluntar, recunoscându-şi vinovăţia şi cerându-şi iertare, aşa că procesul nu a
mai fost necesar. Multe dintre acuzaţiile care i-au fost aduse au fost retrase, fiind condamnată în
anul 2003 la 11 ani de închisoare.
Momcilo Krajisnik care a fost arestat acum şase ani în baza unui mandat secret a pledat, în
schimb, nevinovat. Procesul a început în anul 2004. În timpul celor doi ani de atunci, au fost audiaţi
124 de martori care au venit la bară pentru a vorbi despre campania de asasinate şi persecuţii ale
civililor de altă etnie decât cea a sârbilor pe care ar fi iniţiat-o în primul an de război, Krajisnik.
El a fost găsit vinovat în cinci dosare separate de crime împotriva umanităţii, dosare care se
referă la persecuţii, exterminare, asasinat şi deportare. A fost, în schimb, achitat de acuzaţiile de
genocid şi complicitate la genocid întrucât, au spus judecătorii, nu au existat probe că ar fi
intenţionat să distrugă integral sau parţial comunităţi etnice sau religioase.
Momcilo Krajisnik este, aşadar, cea mai importantă figură politică găsită vinovată în
conflictul din fosta Iugoslavie. Verdictul dat împotriva lui, alături de confesiunea Biljanei Plavsici,
dă greutate afirmaţiei că principalii instigatori ai atrocităţilor din Bosnia au fost membrii din
conducerea sârbilor bosniaci din timpul războiului.

2. Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda

2.1. Scurtă privire asupra situaţiei din Rwanda anului 1994
Crimele comise de extremiştii rwandezi în cursul anului 1994, au fost atât de
violente şi înspăimântătoare, încât au fost considerate “mai eficiente” decât cele comise
de nazisti, pierzându-şi viaţa între 800.000 şi 1.000.000 de persoane.
Generalul Romeo Dallaire, şeful misiunii O.N.U. în perioada genocidului din
Rwanda, descrie, în cuvinte cutremurătoare, masacrele comise, care au însângerat statul
African, arătând ca “ ceea ce s-a întâmplat este de neconceput... şi mirosul... şi mârâitul
câinilor care mâncau noaptea cadavrele...” îl tulbură şi acum şi-l fac să spună “ nu pot sta
liniştit, spunându-mi că am făcut ce am putut...drumurile acoperite de mii de cadavre, copii
plângând lângă trupurile inerte ale părinţilor”, sunt scene îngrozitoare pe care timpul nu le
poate şterge şi care te cutremură.
Astfel de crime nu puteau rămâne nejudecate şi criminalii nepedepsiţi, impunându-
se crearea unei instanţe penale internaţionale, respectiv Tribunalul Penal Internaţional
pentru Rwanda.

132
Acordul de la Dayton a reprezentat rezultatul Conferiţei de pace de la sfârşitul anului 1995. În calitate de participant
la această Conferinţă, Krajisnik s-a opus semnării Tratatelor de pace, dar eforturile sale nu au dat roade deoarece
Slobodan Miloşevici, pe atunci preşedintele Iugoslaviei şi lider suprem al sârbilor era pregătit să semneze o înţelegere.

190
2.2. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.955/8.11.1994
La un an de la înfiinţarea Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, ca urmare
a atrocităţilor comise în Rwanda, Consiliul de Securitate al O.N.U., în baza prevederilor Capitolului
VIII al Cartei, prin Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994, a creat un al doilea tribunal ad-hoc, având
competenţa de a judeca persoanele prezumate responsabile de acte de genocid sau de alte violări
grave al Dreptului Internaţional Umanitar, comise pe teritoriul Rwandei şi a altor cetăţeni rwandezi
prezumaţi responsabili de săvârşirea unor asemenea acte sau încălcări, comise pe teritoriul statelor
vecine, în perioada 1 ianuarie–31 decembrie 1994133. Pe parcursul timpului Statutul Tribunalului
pentru Rwanda a cunoscut modificări prin rezoluţiile Consiliului de Securitate nr.1165 din 30
aprilie 1998 şi 1329 din 30 noiembrie 2000.
Referindu-se la masacrul din Rwanda, Kofi Annan a arătat: "O lipsă a resurselor şi o lipsă
de voinţă politică de a lua măsurile care se impuneau, asta a provocat acel dezastru. În schimb,
pentru a ne proteja trupele, a fost nevoie să le retragem", a mai spus Secretarul General al O.N.U.
care a adăugat că "cele mai grave erori au fost făcute de statele membre, mai ales prin maniera în
care au fost luate deciziile în Consiliul de Securitate".

2.3. Competenţa Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda

Scopul acestei instanţe este acela de a urmări persoanele răspunzătoare de violări grave ale
Dreptului internaţional umanitar săvârşite pe teritoriul Rwandei şi pe cetăţenii rwandezi
răspunzători de astfel de violări săvârşite pe teritoriile statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31
decembrie 1994.
Crimele care intră în competenţa acestui tribunal:
a) genocidul, sau oricare din faptele enumerate în al 3-lea paragraf al art.2 din Statutul
TIR;
b) crime împotriva umanităţii;
c) violări ale art.3 comun Convenţiilor de la Geneva şi celui de-al doilea Protocol adiţional.
Genocidul
În sensul prezentului Statut, genocidul reprezintă oricare dintre următoarele fapte săvârşi cu
intenţia de a distruge total sau parţial un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar putea fi:
- uciderea membrilor grupului;
- vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului;
- ingerinţa deliberată în condiţiile de existenţă ale grupului, cu scopul de a cauza
distrugere fizică, totală sau parţială a acestora;
- impunerea de măsuri urmărind împiedicarea naşterilor în interiorul grupului;
- transferarea forţată a copiilor de la un grup la altul.
Caracterizat prin intenţia de a distruge în totalitate sau în parte un grup uman, în baza unor
criterii şi anume: naţional, etnic, rasial sau religios, genocidul este una dintre cele mai grave fapte
penale prevăzute în art.2 din acest Statut, în acest sens acordându-i-se întâietate, comparativ cu
celelalte fapte ce intră în competenţa materială a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda.
Sunt pasibile de pedeapsă şi următoarele fapte prevăzute în alin.3al art.2 din Statut, astfel:
conspiraţia urmărind comiterea de genocid; incitarea directă şi publică la comiterea de genocid;
tentativa de a comite genocid; complicitatea la genocid.

133
A se vedea Statut du Tribunal Pénal International pour le Rwanda la adresa http://www.ictr.org.
FRENCH/basicdocs/statute

191
 Aceste modalităţi ale crimei de genocid ce fac parte din definiţia crimei se regăsesc şi în
definiţia deta genocidului de Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie.

2.4. Sancţiunile aplicate

Autorităţile rwandeze au avut o cooperare bună cu Tribunalul, lucru ce s-a materializat în
evoluţia pozitivă a activităţii Tribunalului.
Din cele 56 de persoane acuzate, 43 sunt în detenţie, iar 13 în libertate în R.D. Congo cu
privire la care se fac eforturi pentru a găsi modalitatea legală de identificare şi arestare a lor, în
vederea judecării.
Tribunalul pentru Rwanda a înregistrat o premieră, astfel că sentinţa în procesul lui Jean
Claude Akayesu, pronunţată la 2 septembrie 1998 de către Tribunalul de la Arusha, are o valoare
istorică uriaşă, fiind prima condamnare pentru crimă de genocid emisă de către o instanţă
internaţională.
Tot la Arusha, în faţa completului de judecată a fost adus presupusul „creier” al genocidului
rwandez, Theoneste Bagosora, supranumit şi „colonelul apocalipsului”, după o expresie care îi
aparţinea chiar acestuia. Acesta a fost arestat în martie 1996 la Yaoundé, în Camerun , fiind acuzat
de genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război.
Procesul acestuia a început în aprilie 2002, iar la 23 octombrie 2005 i s-a permis pentru
prima dată să-şi pledeze cauza, prilej cu care acesta s-a declarat nevinovat, criticând, de asemenea,
activitatea acestui Tribunal. În opinia sa, şeful statului, Paul Kagane, care s-a aflat în fruntea
rebelilor tutsi, din cadrul Frontului Patriotic Rwandez (FPR), este responsabil de drama rwandeză.
Anchetele realizate de procurorii Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda arată că,
de fapt, Bagosora se face vinovat de crimele pentru care a fost arestat, fiind considerat nu numai
„marele ordonator” al acestora, ci şi „arhitectul” planului de exterminare a minorităţii tutsi şi a
responsabililor moderaţi din cadrul etniei hutu.
Alături de acesta au fost judecaţi ofiţeri superiori care de asemenea nu şi-au recunoscut
faptele comise.
Cu toate acestea, sunt voci care spun că Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda
constituie un alt exemplu de "eşec" al unui tribunal internaţional. Avocaţii ce-i reprezintă pe acuzaţi
declară că procurorii Tribunalului pentru Rwanda îşi bazează acuzaţiile pe dovezi circumstanţiale
fragile. După nouă ani de proces, cu un cost de aproximativ 500 milioane dolari pentru comunitatea
internaţională, tribunalul a condamnat numai 12 oameni. Guvernul din Rwanda declară că
tribunalul este ineficient şi corupt, în timp ce oficialii O.N.U. susţin că Rwanda le blochează
investigaţiile pe care le desfăşoară pe pământ african.
Alături de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie, Tribunalul Penal
Internaţional pentru Rwanda a reuşit să câştige totuşi încrederea şi credibilitatea necesară, care
ulterior s-a dovedit benefică pentru susţinerea Curţii Penale Internaţionale.

3. Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL)

3.1. Modalitate de înfiinţare şi funcţionare
Încă din martie 1991, statul african Sierra Leone a devenit teatrul unui război civil,
suspendat temporar prin acordul de pace de la Lome din 7 iulie 1999.
Într-un efort de a întrerupe ciclul violenţei şi de restabilire a procesului de
reconciliere, guvernul Sierrei Leone (ca parte în conflict împotriva Frontului Revoluţionar
Unit) a solicitat ONU să înfiinţeze un tribunal internaţional care să judece persoanele
vinovate de atrocităţile comise în timpul conflictului armat. Ca urmare a acestei solicitări,

192
pe 14 august 2000, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia nr.1315, prin care
a solicitat Secretarului General ONU să negocieze un acord cu guvernul din Sierra Leone
pentru crearea unei curţi independente, cu jurisdicţie asupra crimelor notabile împotriva
umanităţii, crimelor de război şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar.
Această Curte urma să îşi exercite jurisdicţia asupra persoanelor vinovate de comiterea
acestor crime, inclusiv asupra „liderilor care, în comiterea acestor crime, au pus în pericol
procesul de stabilire şi implementare a păcii”.
Consiliul de Securitate a solicitat Secretarului General să formuleze un raport
asupra acestei chestiuni. Raportul Secretarului General al ONU a fost finalizat pe 4
octombrie 2000, ca urmare a terminării cu succes a negocierilor cu guvernul din Sierra
Leone asupra înfiinţării Curţii Speciale, avute în vedere de Consiliul de Securitate al ONU.
Pe 6 ianuarie 2002 a fost semnat, la Freetown, Acordul dintre ONU şi guvernul din
Sierra Leone134, care prevedea la art.1 înfiinţarea unei Curţi Speciale pentru Sierra
Leone, în scopul pedepsirii persoanelor care se fac responsabile în cel mai înalt grad de
violările serioase ale dreptului internaţional umanitar şi ale dreptului din Sierra Leone,
comise pe teritoriul acestui stat începând cu 30 noiembrie 1996. Statutul Curţii Speciale
care stă la baza acesteia se află în anexă la Acordul menţionat.
Formula de înfiinţare a Curţii Speciale pentru Sierra Leone aduce elemente inedite
în practica ONU în această materie.
Astfel, se creează pentru prima oară un tribunal internaţional ad-hoc pe baza unui
acord internaţional între statul pe teritoriul căruia au avut loc încălcările dreptului
internaţional umanitar şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Consecinţa directă a acestei
modalităţi de înfiinţare este că, deşi Curtea Specială are preeminenţă asupra jurisdicţiei
naţionale din Sierra Leone şi poate să emită ordine obligatorii pentru guvernul din Sierra
Leone, spre deosebire de tribunalele pentru Ruanda şi fosta Iugoslavie, nu va avea
preeminenţă asupra jurisdicţiilor naţionale ale statelor terţe, după cum nu va putea emite
ordine de predare a unui acuzat aflat într-un stat terţ.
Totodată, compunerea Curţii Speciale este diferită de cea a celor două tribunale
ad-hoc înfiinţate de către Consiliul de Securitate, în sensul că această compunere constă
atât din judecători, procurori şi personal internaţional, cât şi din judecători, personal şi
procurori din Sierra Leone. Judecătorii din Camerele de Judecată sunt, conform art. 2 din
Statutul Curţii, unii dintre ei numiţi de Secretarul General al ONU, iar alţii de guvernul din
Sierra Leone. La fel, Procurorul Şef al Curţii este numit de Secretarul General al ONU,
iar Procurorul Adjunct al Curţii este numit de guvernul din Sierra Leone.
Desigur că o asemenea compunere a unui tribunal internaţional ad-hoc reprezintă
o nouă viziune asupra jurisdicţiei internaţionale ad-hoc, potrivit căreia, se recunoaşte
autorităţilor statului pe teritoriul căruia au avut loc crimele internaţionale dreptul de a
participa la realizarea justiţiei internaţionale penale şi, în acelaşi timp, se asigură societăţii
din Sierra Leone sentimentul că nu este deposedată de judecarea atrocităţilor comise în
timpul războiului. De altfel, în susţinerea acestei noi viziuni vine şi decizia Secretarului
General al ONU de a nu face nici un fel de legătură între tribunalele internaţionale ad-hoc
create de Consiliul de Securitate la ONU şi Curtea Specială pentru Sierra Leone,

134
Acordul semnat la Freetown, pe 16 ianuarie 2002, cuprinde şi Statutul de funcţionare a Curţii. A se vedea, în acest
sens, The Agreement Between The United Nations And The Government Of Sierra Leone On The Establishment Of
A Special Court For Sierra Leone, preluat de la adresa de internet
http://www.specialcourt.org/documents/Agreement.htm.

193
asigurând în acest sens o Cameră de Apel proprie Curţii Speciale.
Şi, nu în ultimul rând, competenţa materială a Curţii Speciale cuprinde, alături de
crimele internaţionale consacrate ca declanşatoare ale jurisdicţiei internaţionale penale,
şi câteva fapte incriminate de dreptul din Sierra Leone, cum ar fi: abuzarea de fetiţe sub
14 ani, răpirea unor fete în scopuri imorale, incendierea caselor de minerit sau a clădirilor
publice. Aplicarea de către Curtea Specială inclusiv a dreptului din Sierra Leone rezultă
din chiar textul art. 1 din Acord.
Formula de înfiinţare a CSSL este o inovaţie a practicii înfiinţării tribunalelor ad-
hoc, în care exercitarea jurisdicţiei internaţionale penale se face printr-o combinaţie sui
generis între jurisdicţia naţională şi cea internaţională, care, în mod evident, se doreşte
diferită de o simplă jurisdicţie naţională.
Deşi formula este inovativă, CSSL urmează, totuşi, tiparul tribunalelor ad-hoc şi
anume, are o competenţă materială limitată conform art. 2-5 din Statut la crimele
împotriva umanităţii, violarea art. 3 din Convenţiile de la Geneva din 1949 şi a Protocolului
Adiţional II, alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar şi violări ale dreptului din
Sierra Leone referitor la prevenirea cruzimii asupra copiilor, precum şi la distrugerea cu
rea-credinţă a proprietăţii particulare.
Atât competenţa teritorială, cât şi cea temporală a CSSL este limitată la crimele
menţionate mai sus, săvârşite pe teritoriul statului Sierra Leone începând cu 30 noiembrie
1996.
De asemenea, competenţa personală a CSSL se întinde asupra persoanelor care
se fac răspunzătoare în cel mai înalt grad de săvârşirea crimelor ce intră sub jurisdicţia
Curţii, cu excepţia personalului operaţiunilor ONU de menţinere a păcii sau a forţelor ONU
aflate pe teritoriul Sierrei Leone în temeiul acordurilor dintre Sierra Leone şi ONU, care,
deşi va fi comis faptele incriminate de Statut, va intra în jurisdicţia primară a statului
trimiţător.
Iată că formula CSSL poate să fie noua formulă de jurisdicţie internaţională ad-
hoc, în care statul pe teritoriul căruia au loc crimele internaţionale doreşte şi obţine
implicarea la nivelul decizional în înfiinţarea şi funcţionarea jurisdicţiei internaţionale
penale.
Analizând Curtea Specială, observăm că ea reprezintă o instituţie hibridă, care nu
poate fi caracterizată nici ca organ subsidiar ONU, nici ca o organizaţie internaţională de
cooperare sau supranaţională.
Totodată, CSSL nu este un organ subsidiar ONU. Nu există nici o dispoziţie în
Acordul dintre ONU şi Sierra Leone care să indice vreo relaţie de subsidiaritate între
Curtea Specială şi ONU ca atare sau vreun organ al ONU. Singurul organ ONU implicat
în înfiinţarea Curţii, din punctul de vedere al nominării personalului organelor Curţii şi al
finanţării acesteia, este Secretarul General ONU. Totuşi, nu trebuie să pierdem din
vedere că decizia de înfiinţare a Curţii Speciale, ca şi formula de înfiinţare, a aparţinut
Consiliului de Securitate al ONU, care, acţionând în baza Capitolului VII din Carta ONU,
a adoptat Rezoluţia nr.1315 (2000), solicitând Secretarului General al ONU
implementarea acesteia.
Cu toate acestea, chestiunea raporturilor cu Curtea este evident clară; Consiliul de
Securitate al ONU nu are nici un fel de raporturi cu Curtea Specială. Aceasta rezultă atât
din textul Rezoluţiei nr.1315 (2000), cât şi din textul Acordului şi Statutului Curţii.
Pe de altă parte, CSSL nu reprezintă organizaţie internaţională în sensul clasic de

194
asociere de state. În cazul CSSL ne aflăm în prezenţa unei asocieri dintre un stat şi o
organizaţie internaţională, ambele părţi în virtutea capacităţii lor juridice hotărând ca
această Curte Specială să se bucure de personalitatea juridică a unei organizaţii
internaţionale (art.16 din Acord), precum şi de privilegiile, imunităţile şi inviolabilităţile
specifice unei organizaţii internaţionale şi personalului său (art. 8, 9, 12 şi 13 din Acord).
CSSL reprezintă indubitabil manifestarea evoluţiei ideii de jurisdicţie internaţională
penală ad-hoc, într-o formulă mult îmbunătăţită faţă de tribunalele ad-hoc înfiinţate de
Consiliul de Securitate al ONU.
Dacă această formulă se va dovedi una de succes, rămâne să fie confirmat de
jurisprudenţa Curţii Speciale, care, în orice caz, va continua practica Camerei de Apel a
tribunalelor pentru fosta Iugoslavia şi pentru Ruanda, valoroasă la acest moment din
punctul de vedere al dreptului internaţional penal şi a dreptului internaţional umanitar.
Deşi criteriile de exercitare a jurisprudenţei Curţii Speciale pentru Sierra Leone
sunt asemănătoare jurisdicţiilor analizate mai sus, tocmai având în vedere apartenenţa
CSSL la categoria tribunalelor internaţionale ad-hoc, înfiinţarea acesteia printr-un acord
încheiat între ONU şi guvernul din Sierra Leone implică un anumit specific acestor criterii,
care impune o prezentare a acestora.

3.2. Competenţa
Competenţa ratione materiae
Competenţa ratione materiae a CSSL acoperă violările serioase ale dreptului
internaţional umanitar, dar şi ale dreptului din Sierra Leone. Sub această denumire
generică, Statutul Curţii Speciale include crimele împotriva umanităţii, violări ale art. 3,
comun Convenţiilor de la Geneva şi Protocolului Adiţional nr. II, alte violări serioase ale
dreptului internaţional umanitar şi alte infracţiuni reglementate de dreptul din Sierra
Leone. În fiinţarea CSSL prin acord a făcut posibilă includerea anumitor dispoziţii de drept
penal intern din Sierra Leone în delimitarea competenţei materiale a Curţii.
Competenţa ratione personae
În ceea ce priveşte competenţa ratione personae a CSSL, aceasta cuprinde
anumite determinări. În acest sens, conform art. 1 din Statut, Curtea va avea competenţă
asupra persoanelor fizice „care poartă cea mai mare responsabilitate” pentru comiterea
faptelor incriminate de Statut, incluzând acei „lideri care, comiţând aceste crime, au pus
în pericol procesul de restabilire şi implementare a păcii în Sierra Leone”.
Aşadar, CSSL se va ocupa ratione personae numai de anumiţi vinovaţi de
comiterea faptelor incriminate de Statut, adică cei care poartă în cel mai înalt grad
răspunderea pentru faptele comise.
Competenţa ratione temporis
Competenţa ratione temporis a CSSL este limitată la faptele incriminate de Statut,
comise în perioada care începe cu 30 noiembrie 1996 şi care continuă şi în prezent.
Competenţa ratione loci
În ceea ce priveşte competenţa ratione loci a CSSL, limitarea acesteia la faptele
comise numai pe teritoriul statului Sierra Leone (art. 1 din Statut) are o dublă motivaţie.
Pe de o parte, o competenţă limitată la teritoriul unui stat este caracteristică tribunalelor
internaţionale penale ad-hoc, iar pe de altă parte, înfiinţarea Curţii Speciale prin acord nu
putea să producă efecte juridice decât asupra părţilor la acord ONU, respectiv Sierra
Leone.

195
4. Tribunalul Special pentru Irak
Considerăm necesar a face câteva precizări legate de crearea Tribunalului Special
pentru Irak, chiar dacă această instanţă nu intră sub incidenţa dreptului internaţional, în
sensul că nu este o instanţă penală internaţională de genul celor analizate anterior.
Ţinând seama de faptul că în competenţa Tribunalului Special pentru Irak, ca
instanţă specială intră crime deosebit de grave ca : genocid, crime împotriva umanităţii,
crime de război, crime prin care este ameninţată pacea şi securitatea internaţională,
apreciem că este o motivaţie suficientă pentru a supune atenţiei şi analizei chiar şi acest
context aspectele privind controversele create în jurul acestei instanţe şi a sentinţelor
pronunţate.

4.1. Conjuntura creării Tribunalului Special pentru Irak

4.1.1. Puncte de vedere privind necesitatea creării Tribunalului
Abominabilele crime comise de regimul de la Bagdad sub conducerea lui Saddam
Hussein în perioada 17 iulie 1968 – 1 mai 2003, crimele comise în legătură cu războaiele
din Irak împotriva Republicii Islamice Iran şi Kuweitului au determinat creerea unei
instanţe care să judece şi condamne persoanele ce se fac vinovate comiterea unor astfel
de crime.
Astfel la data de 10 decembrie 2003, sub guvernarea Autorităţii Provizorii conduse
de S.U.A., a fost creat Tribunalul Special pentru Irak, ca entitate independentă care să
nu fie asociat cu nici un departament al Guvernului irakian.
Constituirea Tribunalului a avut loc ca urmare a unor îndelungate negocieri purtate
între autorităţile americane şi noile autorităţi de la Bagdad, precum şi diversele organizaţii
ale şiiţilor, suniţilor şi kurzilor din Irak.
Discuţiile privind constituirea unei instanţe penale care să examineze şi să
condamne faptele săvârşite de fostul dictator de la Bagdad şi colaboratorii săi au vizat
mai multe variante posibile astfel : o primă variantă ar fi optat pentru judecarea lui
Saddam Hussein de către un tribunal american ; constituirea unui tribunal internaţional
ad-hoc de genul celor pentru fosta Yugoslavie şi Rwanda şi constituirea unui tribunal
naţional care să examineze încălcările săvârşite de fostul dictator au fost alte variante
puse în discuţie înainte de a se lua hotărârea creării Tribunalului Special pentru Irak.
Referitor la prima variantă, respectiv aceea de a-l trimite pe fostul dictator de la
Bagdad în faţa unui tribunal american, era de neconceput, întrucât în această situaţie ar
fi fost necesar să i se recunoască statutul de „prizionier de război”, ceea ce autorităţile
americane nu doreau, fiind greu de demostrat din punct de vedere al Convenţiilor privind
dreptul internaţional umanitar.
Constituirea unui Tribunal internaţional ad-hoc sub egida Consiliului de Securitate
al O.N.U., cea de-a doua variantă pusă în discuţie, ar fi fost şi ea greu de conceput, în
primul rând având în vedere aspectul cel mai important şi anume faptul că acţiunea
militară a S.U.A. în Irak nu a avut girul Consiliului de Securitate, dată fiind poziţia Franţei,
Germaniei şi Rusiei care s-au opus.
O altă problemă care se ridică aici este şi cea legată de competenţa Consiliului de
Securitate de a înfiinţa organe subsidiare cu atribuţii exclusiv judiciare. Competenţa
judiciară în cadrul O.N.U. este încredinţată Curţii Internaţionale de Justiţie şi nicidecum
Consililui de Securitate.

196
 În concluzie, singura rămasă în discuţie vis-a-vis de cele propuse a fost aceea de
constituire a unui Tribunal Special pentru Irak, aspect contestat chiar şi de către unele
forţe politice din Irak.
Acest Tribunal a fost organizat în bună măsură cu susţinere de la Guvernul
american, care a insistat pe judecarea crimelor din Irak, încercând să demonstreze prin
aceasta că autorităţile locale funcţionează.
În viziunea S.U.A., care s-a opus Curţii Penale Internaţionale, se susţine că
practica internaţională ar trebui să promoveze judecarea crimelor de genul acesta la nivel
naţional.
În opinia noastră, faptele grave (genocid, crime împotriva umanităţii, crime de
război) comise în perioada 1968 – 2003 pe teritoriul Irakului sau cele comise în legătură
cu războaiele purtate de Irak împotriva Iranului şi Kuweitului, constituie violări grave ale
obligaţiilor ce decurg din norme imperative de drept internaţional şi ca atare ele intră în
competenţa materială a jurisdicţiilor internaţionale. Din acest punct de vedere astfel de
crime care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională ar fi putut fi deferite spre
judecare Curţii Penale Internaţionale. Numai că, analizând problema sub aspectul limitării
în timp a Curţii Penale Internaţionale, aceasta nu ar putea judeca crimele comise înainte
de intrarea în vigoare a Statutului acesteia.

4.1.2. Competenţa Tribunalului Special pentru Irak

Potrivit art.2 din Statut sediul acestui Tribunal va fi la Bagdad sau în orice regiune
guvernată de Irak potrivit hotărârii Consiliului de Guvernare.
Trbunalul are competenţă asupra oricărui irakian sau străin acuzat de infracţiunile
enumerate în articolele 11-14 din prezentul Statut, comise în perioada 17 iulie 1968 – 1
mai 2003.
Următoarele crime intră în competenţa materială a Tribunalului:
 Genocid
 Crime împotriva umanităţii
 Crime de război
 Violarea anumitor legi irakiene enumerate de art.14, după cum urmează:
 Persoane din afara justiţiei care încearcă să manipuleze justiţia sau
să se amestece în funcţiile justiţiei, în violarea Constituţiei interne a
Irakului din 1970, cu modificările ulterioare;
 Irosirea resurselor naţionale, a bunurilor şi fondurilor publice;
 Abuzul de poziţie şi preocuparea pentru politicile care pot conduce
la ameninţarea cu război sau folosirea forţelor armate ale Irakului
împotriva unei ţări arabe, în conformitate cu art.1 din Legea
nr.7/1958.

4.1.3. Organizarea Tribunalului

Potrivit art. 3 din Statut, Tribunalul este organizat astfel:
 Una sau mai multe Camere de Judecată
 O Cameră de Apel
 Judecătorii de investigaţii
 Departamentul Procurorilor
 Departamentul administrativ

197
 Judecătorii permanenţi ori cei independenţi aflaţi în rezervă care compun Camerele
Tribunalului vor fi irakieni, cu excepţia prevăzută la art.4 lit.d), care precizează că
„Consiliul de Guvernare sau Guvernul viitor, în cazul în care este absolut necesar,
poate numi judecători din afara Irakului care au experienţă cu privire la infracţiuni
cuprinse în acest Statut”.
Numirea judecătorilor se face pe o perioadă de 5 ani, iar condiţiile de numire în
funcţie sunt cele prevăzute de sistemul de justiţie irakian, respectiv Legea nr.10/1970,
privind organizarea judecătorească.
În ceea ce priveşte competenţa acestei instanţe, chiar dacă Tribunalul Special
pentru Irak şi Curţile naţionale ale Irakului vor avea concurs de jurisdicţie în a judeca
persoanele care se fac vinovate de comiterea infracţiuniolor prevăzute în art.11 – 14,
Statutul prevede totuşi o competenţă prevalentă a Tribunalului Special, faţă de orice altă
instanţă naţională, în sensul că Tribunalul poate cere oricând altei Curţi iraţiene să-i
transfere în orice fază a procedurii, orice caz aflat pe rol cu privire la infracţiunile
prevăzute în art.11-14. Mai mult, aceste instanţe au obligaţia de a transfera cazurile
solicitate.
Principiul Non bis in idem se aplică în mod absolut, în ceea ce privesc hotărârile
date de Tribunal, în sensul că nici o altă persoană nu va fi judecată de către Curţile
irakiene pentru fapte pentru care ea a fost deja judecată deja judcată de Tribunal potrivit
art.300 – 301 din Codul de procedură penală al Irakului.
În situaţia în care o personă a fost judecată de către o Curte irakiană pentru fapte
ce constituie infracţiuni ce intră în competenţa Tribunalului, acesta dacă Tribunalul
hotărăşte, poate rejudeca cauza.
Situaţiile în care se poate solicita rejudecarea cauzei de către Tribunal sunt: când
Tribunalul consideră că judecata făcută de Curte nu a fost imparţială sau independentă
şi a fost destinată să-l apere pe acuzat, ori cazul nu a fost corect judecat.

4.1.4. Procesul lui Saddam Hussein

Referitor la procesul lui Saddam Hussein, un proces foarte mediatizat şi care a
suscitat numeroase comentarii în presa americană şi presa internaţională, putem spune
că a avut o evoluţie surprinzător de rapidă .
Tribunalul Special pentru Irak l-a acuzat pe Saddam Hussein de reprimarea brutală
a propriului popor, încălcarea libertăţii şi demnităţii, agresiuni împotriva vecinilor, genocid,
crime de război şi crime împotriva umaniţăţii. Mai precis, la data de 1 iulie 2004, când a
apărut în faţa tribunalului a fost acuzat de umătoarele :
 Uciderea unor personalităţi de rang religios în anul 1974
 Gazarea kurzilor la Halabja în anul 1988
 Uciderea membrilor Clanului kurd Barzani în anul 1983
 Uciderea unor membrii ai partidelor politice
 Campania „Anfal” dintre anii 1986-1988 împotriva kurzilor
 Înăbuşirea răscoalelor kurde şi şiite din anul 1991
 Invadarea Kuweitului în anul 1990.
În cadrul procesului care a fost amânat de mai multe ori au compărut ca acuzaţi – pe
lângă Saddam Hussein – un număr de alţi unsprezece responsabili ai regimului său.
Aceştia sunt :
1. Abid Hamid Mahmud al-Tikriti – secretarul personal al lui Saddam Hussein şi

198
consilier pe probleme de securitate naţională. Este un văr îndepărtat al lui Saddam şi s-
a aflat în fruntea listei „most wanted” a comandanţilor militari americani. El a controlat
accesul la Saddam şi avea autoritatea de a respinge deciziile guvernului.
2. Ali Hassan al Majid ( „Ali Chimicul”) – oponenţii săi i-au dat această poreclă
datorită rolului pe care acesta la avut în atacul cu arme chimice îndreptat împotriva
kurzilor din nordul Irakului din anul 1988. Observatorii internaţionali au estimat că mai
mult de 100.000 de Kurzi au murit în atacurile cu arme chimice. Al-Majid care este vărul
lui Saddam a fost ministrul irakian al apărării între anii 1991 şi 1995.
3. Barzan Ibrahim al-Hassan al-Tikriti – frate vitreg al lui Saddam. A fost
comandantul Gărzii Republicane Speciale, şi de asemenea director al cunoscutului
serviciu secret Mukhabarat, în care calitate a fost acuzat că a torturat şi omorât mii de
oameni.
4. Aziz Sahij al-Numan – lider al Partidului Baat, preşedinte al filialei ce se ocupa
de vestul Bagdadului; fost guvernator al regiunilor Karbala şi Najaf şi de asemenea fost
guvernator al Kuweitului ocupat. S-a ridicat din poziţiile joase la nivel de povincie pe care
le ocupa, făcându-se remarcat prin cruzimea sa, eficienţa brutală şi loialitate.
5. Muhammad Hamza al-Zubaydi – fost prim-ministru şi vice prim- ministru al
Irakului. A condus represiunea împotriva revoltelor comunităţii Shia din anul 1991, după
războiul din Golf, fiind omorâţi mii de oameni. A fost văzut la programele de ştiri irakiene
cum lovea şi bătea dizidenţi Shia capturaţi.
6. Tariq Aziz – fost vice prim-ministru al Irakului. Unul dintre cei mai bine-cunoscuţi
oficiali ai regimului lui Saddam pentru audienţa din America de Nord, datorită deselor
sale apariţii la televiziune. Singurul de religie creştină aflat într-un post de conducere sub
regimul lui Saddam.
7. Generalul Kamal Mustafa Abdallah Sultan – fostul Secretar General al Gărzii
Republicane Irakiene şi un apropiat al lui Saddam. Fratele său este căsătorit cu fiica cea
mai mică a lui Saddam.
8. Sabir Abdul Aziz al-Douri - director al Serviciului secret militar irakian în anii
1980; fost guvernator al regiunii Karbala şi primar al Bagdadului.
9. Sultan Hashim Ahmad – fostul ministru irakian al apărării; s-a predat pe 19
septembrie 2003 oficialilor americani de la Mosul, după aproape o săptămână de
negocieri. Au fost zvonuri că ar fi cooperat cu armata americană pe timpul invauiei din
Irak.
10. Taha Yasin Ramadan – fostul vice preşedinte irakian, cunoscut şi ca mâna
dreptă a lui Saddam; este acuzat că a avut o contribuţie majoră la represiunea populaţiei
Kurde şi Shia, în special după războiul din Golf din anul 1991.
11. Watban Ibrahim Hasan – frate vitreg cu Saddam Hussein; fost ministru de
interne şi consilier prezidenţial. Se crede că a fost implicat în înăbuşirea revoltelor ce au
urmat primului război din Golf din anul 1991.
Seria proceselor împotriva lui Saddam Hussein şi a apropiaţilor săi a început cu
un episod mai puţin cunoscut din perioada în care era preşedinte al Irak-ului: masacrarea
şiiţilor în 1982. Foştii lideri irakieni vor fi judecaţi pentru executarea a 148 de cetăţeni,
sechestrarea a 399 de familii, distrugerea caselor şi terenurilor acestora, toţi cei 8 acuzaţi
riscând pedeapsa capitală. Specialiştii în drept internaţional consideră alegerea puţin
curioasă. „Puteau alege atacul chimic asupra a mii de kurzi la Halabja, campania
împotriva kurzilor în 1988, reprimarea şiiţilor în 1991” – arată ei. Alegerea primului cap de

199
acuzare în procesul lui Saddam Hussein se poate explica prin faptul că în aceste
evenimente implicarea directă a fostului dictator este mai uşor de dovedit decât în
celelalte cazuri.
Poziţia lui Saddam Hussein cu prilejul primei şedinţe de judecată a fost sfidătoare
la adresa instanţei, el protestând faţă de modul în care a fost tratat de paznicii americani.
Apărarea lui Saddam Hussein este asigurată de 20 de avocaţi cărora se pare că li se va
alătura fostul Procuror general al S.U.A. Ramsey Clark.
Într-un interesant articol publicat în revista „American Free Press”, Greg
Szymanski exprimă o serie de opinii foarte critice la adresa guvernului american :
„Dacă credeţi că guvernul american va lăsa un lucru atât de nesemnificativ cum
este legea să împiedice eventuala execuţie a lui Saddam, mai gândiţi-vă. Majoritatea
oamenilor cred că este dat ca sigur că Saddam ori va fi executat, ori va putrezi în
puşcărie, restul fiind doar un joc de glezne juridic organizat de administraţia Bush pentru
a da impresia că Saddam beneficiază cel puţin de o aromă de justiţie.
Sunt mai multe motive pentru care administraţia de la Washington vrea să-l scoată
rapid pe Saddam din scenă, unul fiind acela că o apărare de durată ar putea dezvălui
detalii sordide ale susţinerii americane pentru Saddam împotriva Iranului şi despre alte
atrocităţi comise împotriva propriului popor.
Cu alte cuvinte, cât timp a servit interesele americanilor, Saddam a putut să îşi
facă mendrele. Când acest lucru n-a mai fost posibil, a trebuit să fie îndepărtat. Aşa se
face că acum şade în puşcărie, singura întrebare fiind, cum ar putea fi eliminat fără a face
prea multe valuri.
Să-l împuşti în faţa unui pluton de execuţie, ar declanşa un coşmar internaţional,
ar fi şi dificil să-i acorzi statutul de prizonier de război, pentru că aceasta ar complica
lucrurile, punându-se întrebarea dacă nu cumva S.U.A. au încălcat legea atacând Irakul.
Astfel, se face că Administraţia Bush decide să eludeze legea şi convenţiile
internaţionale şi să încalce principiile umanitare, creând un Tribunal irakian marionetă
pentru audierea cazului fără a-i da însă posibilitatea lui Saddam să se apere”.
La data de 5 noiembrie 2006 Tribunalul Special pentru Irak l-a condamnat pe fostul
preşedinte irakian la moarte prin spânzurare pentru crime împotriva umanităţii.
De asemenea, cu această ocazie au mai fost condamnate următoarele persoane:
 Barzan Ibrahim al-Hassan al-Tikriti – la moarte;
 Awad Ahmed Al-Bandar(fost preşedinte al Tribunalului revoluţionar) – la
moarte;
 Taha Yasin Ramadan – la închisoare pe viaţă, deşi iniţial procurorul general
ceruse condamnarea la moarte.
Imediat după pronunţarea acestor sentinţe au apărut şi reacţiile internaţionale cu
privire la corectitudinea judecăţii.
Astfel, Casa Albă a calificat verdictul pronunţat duminică 5 noiembrie, în cazul lui
Saddam Hussein drept „o zi bună pentru poporul irakian”. Autorităţile americane
consideră că acest proces este o dovadă a independenţei şi transparenţei justiţiei în Irak.
Şi ţările occidentale şi-au exprimat satisfacţia de a-l vedea pe Saddam Hussein
condamnat, deşi europenii nu şi-au ascuns reticenţele faţă de pronunţarea pedepsei
capitale.
La numai câteva minute după pronunţarea sentinţei, Marea Britanie a salutat faptul că
Saddam Hussein şi ceilalţi acuzaţi au fost aduşi în faţa justiţiei şi au dat socoteală pentru crimele

200
lor. Autorităţile de la Londra au declarat că este drept ca cei care au fost acuzaţi de comiterea unor
crime împotriva poporului irakian să fie aduşi în faţa justiţiei.
Franţa a luat act de sentinţa dată de justiţia irakiană, reamintind însă poziţia sa şi
a Uniunii Europene în favoarea abolirii pedepsei cu moartea. Parisul şi-a exprimat, de
asemenea speranţa ca pronunţarea verdictului să nu antreneze noi tensiuni în Irak.
Şeful Guvernului italian, Romano Prodi a apreciat că sentinţa cu moartea în cazul
lui Saddam reflectă „opinia întregii comunităţi internaţionale” despre acest „dictator”. El a
aduăgat însă că este nevoie de o „reflecţie asupra pedepsei cu moartea”.
Premierul spaniol, Jose Luis Rodriguez Zapatero, a declarat, la rândul său, că
Saddam Hussein „trebuie să răspundă pentru faptele sale ca orice lider politic”, însă a
atras atenţia că Uniunea Europeană se opune pedepsei cu moartea.
Aceeaşi poziţie o are şi Suedia : ministrul de externe, Carl Bildt, s-a declarat
satisfăcut că cei care se fac vinovaţi de crime împotriva umanităţii sunt pedepsiţi, însă nu
este de acord cu pedeapsa cu moartea.
În acelaşi timp, Moscova a avertizat asupra consecinţelor „catastrofale” pe care le-
ar avea spânzurarea lui Saddam. Totuşi, autorităţile ruse susţin că este puţin probabilă
punerea în aplicare a sentinţei.
Pe de altă parte, înaltul comisar ONU pentru drepturile omului, Louise Arbour, a
cerut guvernului irakian să instituie un moratoriu asupra execuţiilor, pentru a permite toate
procedurile de recurs posibile.
Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului Amnesty International consideră că
procesul a fost marcat de grave nereguli care pun sub semnul întrebării capacitatea
Tribunalului de a organiza un proces corect, acuzând faptul că Saddam Hussein nu a
beneficiat de un proces corect, ci de un „sinistru, marcat de grave deficienţe”.
Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului a condamnat cu fermitate
sentinţa de condamnare la moarte a lui Saddam Hussein, vorbind despre un „proces
inechitabil”.
Totuşi, în ciuda celor prognozate, în dimineaţa zilei de 30 decembrie 2006 Saddam
Hussein a fost executat prin spânzurare. La scurt timp după aceea au fost spânzuraţi şi
fratele vitreg al lui Saddam, Barzan al-Tikriti, fost şef al serviciilor de informaţii şi fostul
preşedinte al Tribunalului Revoluţionar, Awad al-Bandar.
Apelul condamnaţilor a fost respins marţi, 26 decembrie, de o instanţă de apel a
aceluiaşi Tribunal, care a precizat ca Saddam şi cei doi foşti colaboratori trebuie
spânzuraţi în termen de 30 de zile.
Autorităţile irakiene au vrut să-l execute pa Saddam înaintea zorilor, care
marchează începerea celebrărilor Eid al-Adha, sărbătoarea Sacrificiului, un oficial
guvernamental declarând: „Cutumele cer ca în timpul sărbătorilor religioase să nu aibă
loc nici o execuţie”.
Într-o scrisoare adresată poporului irakian, Saddam declara că moare ca un martir,
sacrificându-se pentru poporul său, căruia i-a cerut să rămână unit „în faţa duşmanilor”
americani şi iranieni. „Vă cer să nu urâţi popoarele acestor guverne care ne-au atacat”,
scria el, urând „viaţă lungă Irakului, Palestinei, jihadului şi mujahedinilor”.
Reacţiile la moartea prin spânzurare a fostului dictator irakian nu au întârziat să
apară.
Ştirea execuţiei a fost primită cu o indiferenţă relativă la Bagdad, unde anunţul
morţii fostului dictator a fost salutat numai cu câteva focuri de armă de bucurie în

201
cartierele şiite.
Uniunea Europeană a condamnat crimele fostului preşedinte irakian, aşa cum am
arătat anterior, dar şi pedeapsa capitală. Comisarul european pentru ajutor şi dezvoltare,
Louis Michel, a declarat că spânzurarea lui Saddam a fost o „barbarie”. „Barbaria nu poate
fi combătută cu acte pe care eu le consider barbare. Pedeapsa cu moartea este
incompatibilă cu democraţia”, a declarat oficialul european.
În Detroit, S.U.A., zona care are cea mai mare concentraţie de populaţie cu origini
din ţările musulmane, o mulţime de americani de origine irakiană s-au adunat pentru a
sărbători moartea lui Saddam. „M-am rugat pentru asta toată viaţa mea”, a declarat
Husham Al-Husainy director la Kaballa Islamic Educational Center din Detroit, care a fugit
din Irak pentru că era persecutat şi ameninţat cu moartea. „Moartea lui este cadoul nostru
în noul an”, continua Al-Husainy.
Preşedintele S.U.A. George W. Bush, a declarat că moartea lui Saddam nu va opri
violenţele de până acum din Irak, dar este „piatra de temelie” pe care poporul irakian işi
va construi propria democraţie. Bush a comentat asupra criticilor aduse justiţiei irakiene
spunând că Saddam a avut parte de „un proces imparţial”, adică exact ceea ce el nu
oferea victimelor sale: „Procesele corecte erau un lucru de neimaginat în timpul regimului
său. A avut parte de un proces corect în ciuda a zeci de ani de opresiune şi a teribilelor
crime comise. Este un mare pas înainte pentru poporul irakian”.
Iranul a salutat execuţia lui Saddam Hussein. Înalţi oficiali şi oameni simplii au
sărbătorit în stradă moartea fostului dictator irakian. „Poporul iranian a înregistrat o
victorie astăzi, la fel ca atunci când Saddam a pierdut puterea”, a declarat ministrul
adjunct de externe al Iranului, Hamid Reza Asefi.
Poziţia oficială a guvernului din Israel faţă de moartea fostului dictator este fără
echivoc: „S-a făcut dreptate! Saddam Hussein este singurul vinovat de soarta sa. A făcut
foarte mult rău propriului său popor şi a fost o continuă ameninţare pentru Israel”, a
declarat vicepremierul Shimon Peres.

5. Scurte consideraţii concluzive privind rolul şi însemnătatea justiţiei

internaţionale penale
Ideea de justiţie internaţională penală a căpătat un caracter mai pronunţat
începând cu a doua jumătate a secolului XX. Din păcate, mecanismele de sancţionare a
crimelor internaţionale constituie o vastă categorie de instrumente lipsite de un temei unic
şi care funcţionează într-un ansamblu încă neordonat la nivelul comunităţii internaţionale,
nivel la care au fost înfiinţate de-a lungul timpului tribunalele ad-hoc în anii 1945-1946135,
Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie în anul 1993, Tribunalul Penal
Internaţional pentru Rwanda în 1994, şi în cele din urmă un tribunal cu caracter
permanent, în 1998 – Curtea Penală Internaţională. Îmbucurător este faptul că în zilele
noastre nu mai puţin de 104 de state au ratificat Tratatul prin care a fost înfiinţată această
instanţă.
Prin înfiinţarea acestor jurisdicţii penale internaţionale nu s-a dorit decât
pedepsirea persoanelor care încalcă normele dreptului internaţional. Spre exemplu,
conflictele ce au izbucnit în fosta Iugoslavie şi Rwanda şi atrocităţile care au avut loc
ulterior au constituit factorul determinant în reaprinderea sentimentului de justiţie care
exista la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
135
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient

202
 Acestor tribunale le-au fost aduse nenumărate critici referitoare la competenţă sau
la rolul mascat pe care îl jucau dirijate fiind din umbră de Consiliul de Securitate. Cu toate
acestea, în absenţa unui tribunal penal permanent cu jurisdicţie universală, înfiinţarea
unor tribunale ad-hoc s-a dovedit a fi o alegere potrivită.
Datorită imboldului înfiinţării tribunalelor sus menţionate, s-a dorit şi reuşit să se
înfiinţeze un tribunal penal internaţional care, spre deosebire de tribunalele ad-hoc urma
să aibă jurisdicţie globală, fiind apt a răspunde oricăror violări ale normelor dreptului
internaţional. A fost creată, aşadar curtea Penală Internaţională, în dorinţa de a construi
un tribunal independent, corect, imparţial, reprezentativ şi liber de orice influenţă politică,
în măsură să poată judeca „cele mai grave delicte de privesc comunitatea internaţională
ca un întreg”.
Pe măsură ce această instituţie îşi va câştiga credibilitatea şi respectul comunităţii
internaţionale,aria delictelor internaţionale aflate în competenţa Curţii poate să fie extinsă
cu acceptul statelor părţi.
Chiar şi în prezent, înfiinţarea Tribunalului Special pentru Iraq a ridicat probleme
juridice deosebit de interesante în legătură cu judecarea lui Saddam Hussein. Este demn
de menţionat aici şi faptul că anterior stabilirii acestei titulaturi, s-au avut în vedere
denumiri precum Tribunalul Internaţional, Tribunalul American sau Tribunalul Irakian.

203